Condiția revistelor de cultură (IV)

Viorel MUREȘAN

Expresia normalității depline

1. Extrem de colorat, dar normal. De vreme ce apar publicații literare și în locuri (și nu sunt puține!) unde n-a existat niciun fel de tradiție, ori cel mult niște ruine legendare, ca-n baladă, zburdălnicia acestui peisaj nu poate fi pusă la îndoială. Acolo unde trăiesc oameni cu îndeletniciri culturale onorante, chiar dacă printre ei se mai strecoară și veleitari, ceea ce este absolut inevitabil, apariția unei reviste făcute cu un profesionalism emergent se cade a fi salutată. Există apoi venerabilele periodice care au trecut binișor suta de ani și care au încrustate pe frontispiciu nume de personalități,  grupări sau ideologii literare clasicizate, iar dintre ele, unele se țin foarte bine, în timp ce altele agonizează. Așa cum și revistele apărute după revoluție s-au sleit rând pe rând, unele mai dând semne de vitalitate doar în funcție de anotimp. Noroc că dinspre această categorie mai putem fi „apostrofați” de la Cluj, se mai încordează spre noi câte un „discobol” albaiulian, ori ni se mai trimite pe apele gândului o solară și elegantă „arcă” arădeană. Apariția capricioasă a altora, sau tirajele minuscule, le fac intruvabile. Dar, puse față-n față, neajunsuri și avantaje, dau impresia unui peisaj revuistic dinamic.

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (III)

Marian Victor BUCIU

Cu predicat și atribut

1. Eu nu știu câte reviste literare apar acum în România. Scriu literare, dar ar trebui să scriu, dacă nu „literare” (nu!), atunci măcar „culturale”, „de cultură”. Dar nici așa nu e exact, ele cuprind și alte arte. Deci, de literatură, alte arte și de cultură (se presupune în general) – dar să nu confundăm artisticul cu culturalul. Ca să ne apropiem de realitate, de adăugat că aceste reviste numite literare au și rubrici filosofice, lingvistice, științifice, ba chiar sportive. Nu le lipsește reflectarea politică. Dacă am glumi, am spune: doar horoscoape nu publică. Am cunoscut și reviste doar literare, dar cu o calitate artistică în scăzută. Nu sunt însă un cunoscător al revistelor tinerilor scriitori, ele fiind pasămite eminamente literare. Ca interes și valoare, clasarea revistelor la noi le-ar găsi de toată mâna, dacă nu chiar de ambele mâini. Malițios, s-ar spune că, pe ici, pe colo, par scrise și cu picioarele. Toate reprezintă, în bine sau în rău (pozitiv e să spunem: în mai puțin bine!) spiritul critic-creator al redacțiilor și autorilor textelor. Aici simt nevoia să spun scurt și banal că înțeleg calitatea critică în primul rând (restul e secundar, nu neglijabil) drept laudă pur și simplu: lăudăm ce și pe cine ne reprezintă înțelegerea. Ce e critica dacă nu evaluare după argumentare? Întâi predicat, apoi atribut. Strânsa legătură dintre cele două, mereu nelipsite, conferă temei criticii.   

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (II)

Magda CÂRNECI

De acolo vine schimbarea

1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații1. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (I)

Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Citește în continuare →