Condiția revistelor de cultură (III)

Marian Victor BUCIU

Cu predicat și atribut

1. Eu nu știu câte reviste literare apar acum în România. Scriu literare, dar ar trebui să scriu, dacă nu „literare” (nu!), atunci măcar „culturale”, „de cultură”. Dar nici așa nu e exact, ele cuprind și alte arte. Deci, de literatură, alte arte și de cultură (se presupune în general) – dar să nu confundăm artisticul cu culturalul. Ca să ne apropiem de realitate, de adăugat că aceste reviste numite literare au și rubrici filosofice, lingvistice, științifice, ba chiar sportive. Nu le lipsește reflectarea politică. Dacă am glumi, am spune: doar horoscoape nu publică. Am cunoscut și reviste doar literare, dar cu o calitate artistică în scăzută. Nu sunt însă un cunoscător al revistelor tinerilor scriitori, ele fiind pasămite eminamente literare. Ca interes și valoare, clasarea revistelor la noi le-ar găsi de toată mâna, dacă nu chiar de ambele mâini. Malițios, s-ar spune că, pe ici, pe colo, par scrise și cu picioarele. Toate reprezintă, în bine sau în rău (pozitiv e să spunem: în mai puțin bine!) spiritul critic-creator al redacțiilor și autorilor textelor. Aici simt nevoia să spun scurt și banal că înțeleg calitatea critică în primul rând (restul e secundar, nu neglijabil) drept laudă pur și simplu: lăudăm ce și pe cine ne reprezintă înțelegerea. Ce e critica dacă nu evaluare după argumentare? Întâi predicat, apoi atribut. Strânsa legătură dintre cele două, mereu nelipsite, conferă temei criticii.   

            Am urmărit consecvent nici jumătate dintre revistele în care am publicat. Mea culpa? Poate, dar să recunosc acum că dacă mi-ar fi trimise toate zecile de reviste din domeniu care apar în România, nu le-aș citi. Să arunce vorba cine-ar face-o. Nici nu le-aș răsfoi, poate că nici nu le-aș deschide pe toate, să nu-mi fac viața mai infernală decât e ea în mod „obișnuit”. Timpul de citit e măsurat oricum, și în definitiv trebuie să citim și noi literaturi, dar și filosofii etc., fără a reduce viața la lectură. Oricât de numeroase, revistele, ca și oamenii, nu-și fac rău unele altora prin existență. Își fac însă rău numai când se întâmplă simulacrul – (in)voluntar – al criticii. În principal, al elogiului nepotrivit, neconvingător, ridicol.

            Peisajul revuistic, variat, de sus în jos, mai larg ori mai îngust, de la muntos la mlăștinos, are făcătorii și admiratorii potriviți. Aceste reviste nu sunt toate, nici nu pot fi, în dialog. Și cred chiar că nimeni nu le citește pe toate odată, nici măcar pentru o dată. Au rosturi diferite, dar probabil niciuna nu e fără rostul ei cât de mic. Critica, cea care animă literatura, fie în sănătate, fie-n boală, se scrie în reviste, deși mai înainte se poate petrece (gândi, exprima public ori în grupuri) în afara revistelor, uneori mai ales ori în orice caz determinant acolo. Mai rău e să dispară reviste bune, cum din păcate se întâmplă, decât să crească numărul revistelor în general.

            Finanțarea are o dublă dependență: de sponsor (statul, privatul) și de cumpărător. Un stat neperformant produce sărăcie de toate felurile și afectează grav cumpărătorul. Cunoaștem bine situația, trăim în ea. Revistele bucură sau supără, prin fondul financiar și fondul spiritual (programe de idei și grupări critic-creatoare), mai mult sau mai puțin susținute și întemeiate, selective în mod convingător, pentru o receptare profesională și de bun-simț. Sunt de acord că atragerea forțată a unui public nepregătit (de pildă prin confuzia dintre cultural și artistic, dar există confuzii mai grave) poate fi o soluționare financiară, dar nu mai mult. Când un poet și teoretician francez cerea cititorului său să aibă tot atâta talent cât are el, fără ca cititorul să fie și creator, avea în vedere cititorul adevărat, critic (criticul!). Mă interesează dialogul critic-creator, concurențial, disociativ, corect evaluativ și temeinic argumentat, dintre revistele de nivel național (căci cel internațional lipsește), polemic-loial, plecând de la premisa (democratică, în definitiv!) că și celălalt poate avea și chiar are dreptate și câștiga, nu că-i ești superior și-n tăcere. De dorit în scrisul critic ar fi mai multe predicate care să justifice atributul, nu înserieri de atribute neacoperite de predicate. Acesta pare  a fi idealul doar acolo unde primează partizanatul. Iar în conjunctural și conformism totul se năruiește. Când exista cenzură ideologică, aceasta era într-o măsură și intelectuală, dar ce folos? Acum lipsește cenzura ideologică, dar folosul e scăzut de absența cenzurii intelectuale. Însă la drept vorbind, cenzura intelectuală nu poate funcționa în absența autocenzurii. Formula revistelor se mai încearcă a se schimba, dar piața de bunuri spirituale tot restrânsă rămâne. Totuși, poate ar trebui să ne întrebăm de ce nu avem o revistă respectată în mod, spunând ca Maiorescu, dezinteresat? De ce toate și-au pierdut încrederea lărgită? Nu e suficient să se spună că s-a pierdut respectul însuși în post-comunism și democratizarea tri-decenală. Cauza denunță întotdeauna incorectitudinea.

2. Tipăritura în raport cu digitalizarea mai are relevanța unei tradiții materiale, tehnologice, de care nu ne despărțim repede și ușor, noi fiind în viață și posesorii prizonieri ai unei memorii. Tipăritura, care trebuie să existe cât e cerută, se vede ținută-n mână, iar, nu-i așa, ce-i în mână nu-i minciună. Dar tipăritura acoperă spații edilitare, se degradează, trebuie să o cauți în arhiva bibliotecii. Ispita mare ajunge să ai publicația aproape numaidecât, pe un ecran. Pentru cei care citesc pentru a scrie, indexul de autori și teme încărcat prompt cu conținuturi sigure ar fi un privilegiu. Garanția păstrării enormului corp al scrisului relevant oricum nu există: hârtia e reală până se destramă sau arde, digitalul oricând poate trece din virtual în neant. Să păstrăm ce există pe cât e posibil.

3. Presupun că revistele își aleg colaboratorii prin cunoașterea calităților scrisului, care trebuie să primeze asupra omului. Se publică în definitiv textul, nu persoana. Spun asupra, dar nu pe deasupra autorului, ca apoi înzestrarea să nu slujească servil. Admitem că cei care se aseamănă se adună iar când faptul încetează se risipesc. Dar nu atât modul, cât finalitatea contează mai mult, și ea poate fi în exercițiu sau serviciu deschis, necenzurat, ori închis, inchizitorial. Modestia temperează orgoliul, pe principiul practic: câtă autocritică, tot atâta critică, îndepărtând cástele (ab)surde în comunicarea culturală și artistică. Trăim și noi acum în vremea suspiciunii declarate.

4. În ultimul deceniu, în domeniul de care discutăm, apele s-au tulburat, în loc să se separe, limpezească și să curgă firesc. Există suspiciunea și temeiul listelor cu chemați și neprimiți. Locurile vizibile sunt ocupate iar pe ele jocurile sunt făcute. Cât mă privește, sunt ultimul care s-ar putea plânge. Că mi se refuză jumătate din revistele finanțate de Uniune? Există și-n afara sindicatului profesionist bune publicații ospitaliere.

6. Autonomia opiniei există, dar ca mod și finalitate constat că nu se prea impune, iar viciul ar putea fi în forțarea convingerilor, în defavoarea forței de convingere. În critică, accentul e deseori pus pe etichetarea subiectivă ori subiectivistă și rareori pe etalarea reală a existentului.

7. Dincolo de management (publicitate pe rețelele de receptare publică), un respect profesional unitar „dezinteresat”, neîngrădit, o corectitudine critică sus-ținută (ea pare mai degrabă ținută jos), poate că ar regenera azi, la români, interesul pentru literatură (artă, cultură), cu toate neajunsurile care sunt. Comerțul nu exclude bunul simbolic, îl caută.

*

Gabriel COȘOVEANU

Metamorfoze și praguri

Ramuri apare lunar la Craiova, ca revistă a Uniunii Scriitorilor din România. Și-a schimbat concepția grafică, își reordonează setul de colaboratori, fără a revizui, în vreun fel, ideea necesității unui relief valoric clar marcat. Echipa redacțională a resimțit drept oportună primenirea, ca expresie a nevoii crescânde de vizibilizare impuse, cu necruțător pragmatism, de lumea contemporană. Noutățile propuse vor fi treptat descoperite de fidelii noștri cititori, dar și de eventualii curioși, mânați în lupta de stratul vizibil. În adâncime, însă, se va sesiza si un ductus polemic, unul implicit, rezultat, principial, din selecția operată asupra operelor și evenimentelor comentate, ca și din distribuirea accentelor critice. Fără a încuraja gândirea adversarială, ne declarăm inamici ireductibili ai formelor inelegante, insalubre și partizane de situare în cultură. Ramurile vor rămâne un forum de idei, gazdă a oricărui efort constructiv dublat de onestitate, fără a-și ascunde reticența în fața celor care cred ca orice grupare intelectuală ilustrează interesele cuiva. E, aici, și logica abuzivă, și impresia maniacală că gândirea nu ar putea fi independentă, că totul e pasibil de a fi citit în răspăr, antifrastic, că e imposibil să nu detectăm, cu maladia conspirației în cap, doar cabale la baza oricărui proiect, oricât de echilibrat și obiectiv conceput. Atunci la ce bun vechiul si nobilul îndemn maiorescian la atașarea criticii de Adevăr? Se vede că anumite lucruri, ținând de deontologie și de ceea se numește, de regula, hygiène des lettres, trebuie repetate periodic. În ce ne privește, nu vom obosi defel să reiterăm nevoia acelor calități morale de care artistul, la o adică, poate face abstracție, dar pe care cel ce reprezintă o instituție nu le poate ignora. Iar prima dintre ele considerăm că e buna-credință. Am dori, evident, și mai multe figuri de prora în paginile noastre, după cum visăm – în fond, textul însuși visează asta – și ca fiecare fragment în parte să suscite discuții si ecouri. Probabil ca nimic nu ar putea să-l bucure mai intens pe un redactor.

Colaboratorii noștri, craioveni sau nu, au considerat întotdeauna activitatea la Ramuri drept o părticică din destinul bun al lor. Poate veghează un duh al începuturilor pline de speranță, sau poate ca prestigiul unei firme cheamă, firesc, prestigii individuale. Din bogăția informațiilor pe care le deținem referitoare la animatorii ei se cristalizează, tonic, acel spirit pasionat, vecin cu idealismul – în cel mai bun sens al cuvântului – atașat de un Eminescu (în Epigonii) generației aurorale care i-a premers. Identitatea revistei se luminează prin patosul personalităților ce au ilustrat, succesiv, proiecte de exorcizare a provincialismului. Chiar coerența colecției revistei e asigurată de articularea ideii entuziasmului necesar, condiție sine qua non pentru proiectul cultural cu bătaie lungă. Ceea ce elinii numeau enthousiasmós devine o axă explicativă pentru fazele revistei.

Puțină istorie nu ar strica, zicem noi, niciodată, mai ales când vine vorba de a preciza etapa actuală și de a indica elementele de continuitate. Primul moment efervescent reflectă programul sămănătorist apărat tenace de Nicolae Iorga, care și dirijează publicația până prin 1927. Dincolo de riscurile doctrinare (circumspecție în fata noului, văzut ca mimetism occidental, confuzie pioasă a esteticului cu etnicul si eticul, înclinația spre primatul criticii sociologice –, Iorga afirma răspicat, în stilu-i inconfundabil, că „frumoasa, divina literatură … e un produs și un factor social. Și cea mai firească societate e națiunea”), reținem partea omenescului învestit în clipele de început. Întemeietorii, Constantin Șaban Făgețel și Dumitru Tomescu, evocă acel primum movens, din 1905, cu vie emoție: „La început eram doi inși, numai doi. Ți-aduci aminte, prietene Tomescu? Eram numai noi doi. Tu erai un visător, un făuritor de planuri; eu, un om care doream să muncesc și-mi trebuia un plan. Tu ai dat planul; ai scris cel dintâi articol: Credințele si gândul nostru. Articolul tău era un semnal de luptă, un semnal de chemare. Vorbeai despre o strângere laolaltă a tineretului craiovean în jurul unui crez nou, de la care să pornească o noua muncă, o noua viață. Și revista s-a născut. I-am zis Ramuri. I-am zis așa, fiindcă, pe vremea aceea ea nu era decât o mlădiță sfioasă, răsărită din trunchiul viguros al unui curent literar care cucerise întregul suflet românesc”. Sfioșenia mlădiței de altădată a devenit siguranța de sine a unui arbore matur, viguros, menit, desigur, longevității, câtă vreme sevele sunt sănătoase și insectele stricătoare de miez sunt împiedicate să pătrundă.

Observăm cum o revistă cu debut la fel de nesigur ca destule altele ce aveau să rămână efemeride s-a dezvoltat până la stadiul de instituție, anexându-și zețărie, legătorie, librărie, într-un sediu anume, devenit marcă a Craiovei. La întemeierea Institutului de Arte Grafice „Ramuri”, în 1920, consiliul de administrație motiva astfel: „să dam activității noastre mai multă întindere și mai multă trăinicie […], să ridicăm aici O CASĂ PROPRIE, care sa fie bun și PRIELNIC ADĂPOST pentru AVEREA și munca Societății” (literele capitalizate respecta documentul original). Nu ar strica, prin urmare, să fim mai prudenți, simpli cetățeni sau decidenți, atunci când vrem să definim averea unei țări. Tentația de a contabiliza doar obiectele e atât de mare, încât riscăm să pierdem din vedere că adevăratul tezaur, acela prin care te legitimezi și ajungi creditabil, se cere căutat în nivelul cultural, respectiv într-o densă revistă.

„Aventura”  Ramurilor, cu atâtea metamorfoze și praguri, nu se oprește aici. Proprietățile de veritabilă pepiniera, deschiderea sporită către studenți, masteranzi și tineri doctoranzi, plus interesul crescând pentru eseu, ca nucleu de atitudine artistică și civică, nu fac decât să confirme faptul că a rămas intact entuziasmul care i-a dirijat pe fondatori. Printre cei care au asigurat cota Ramurilor la din ce în ce mai exigenta bursă a periodicelor, se numără, fără dubiu, Al. Piru, Marin Sorescu si Gabriel Chifu. Că ei au personalități diferite, ține, iarăși, de evidență, dar există amprentele, vizibile oricând, care atestă că, deși revista e o entitate „heracliteană”, unde lucrurile curg, respectiv nu cunosc înțepenirea, o seriozitate de fond le unește. Practic, această seriozitate, tradusă în dorința de a responsabiliza fiecare semnatar, constituie averea pomenită anterior. Ceea ce transgresează epocile, unele plătitoare de greu tribut ideologic, altele efervescente, iar altele doar terne (cum se întâmplă, de altfel, în viața oricărui organism, fie el social sau cultural), este ideea de predare a ștafetei sub o anumita cupolă, cu doza cuvenită de ceremonial, cu obligația de ordin etic, mai întâi, de a respecta un standard valoric, atunci când pe frontispiciul venerabilei instituții care-și continua mersul stă scris Ramuri.

*

Mihai IOVĂNEL

„Independența fără un program (…) nu duce nicăieri”

1. Lipsit de surprize.

2. Depinde pe cine întrebăm. De pildă, pentru copaci cred că are o relevanță ridicată.

3. Revistele Uniunii își selectează colaboratorii în funcție de adecvarea la agenda Uniunii. Revistele celelalte în mare parte și-i selectează din cei dispuși să scrie (aproape) gratis.

4. Am fost redactor la Cultura vreme de 10 ani și de mai multe ori am primit texte foarte bune pe care nu le solicitasem și pe care n-am întârziat să le public. Ca să dau un răspuns mai abstract, aș zice că este un raport direct proporțional între deschiderea unei reviste și spațiul care trebuie umplut.

5. Ca și peisajul revuistic, pare desenat de cineva fără prea multă fantezie.

6. Independența fără un program și fără un conținut de calitate nu înseamnă nimic, nu duce nicăieri.

7. Să aibă site-uri funcționale.

*

Dan LUNGU

„Independența se construiește”

1. Se întâmplă un lucru ciudat: deși prima senzație este că peisajul revuistic este foarte sărac, dacă te apuci să numeri revistele care apar acum în România, constați că nu-s chiar atât de puține. Asta spune ceva despre vizibilitatea și despre adecvarea lor la lumea în care trăim. Așadar, aș zice că în ciuda faptului că sunt tipărite destul de multe reviste, peisajul este mai degrabă plat, cu excepțiile de rigoare. Promovarea și distribuția precare, tematica desuetă sau lipsa de coerență editorială fac ca mult prea multe publicații să nu aibă niciun impact.

2. Haideți să vedem contextul, în linii mari. Avem o piață de carte mică, un consum cultural prăbușit (anul trecut peste 70% din populația de peste 16 ani nu a citit nicio carte, indiferent de format), iar în ultimii douăzeci de ani numărul bibliotecilor desființate a crescut îngrijorător, mai cu seamă în mediul rural. În comunele în care au rezistat, bibliotecile n-au mai avut buget pentru primenirea fondului de carte de ani buni, chiar zeci de ani. Accesul la internet, mai ales cu răspândirea telefoniei mobile, a crescut exponențial. Odată cu pandemia, are loc digitalizarea forțată a administrației și a școlii, digitalizare care ar fi trebuit să înceapă mai demult. Pandemia accelerează un proces început de ceva vreme, anume hibridizarea realității. Trăim tot mai mult într-o lume real-virtuală. În aceste condiții, revistele literare fără variantă online sunt cvasi-invizibile. Varianta pe hârtie aproape că a devenit opțională. În câțiva ani, ea va apărea probabil doar pentru abonații care din diferite motive – personale, sociale, religioase – vor solicita expres acest lucru, adică nu se vor mulțumi cu abonamentul la ediția online.

3. Nu cred că există o singură rețetă. Avem reviste vii, care propun dezbateri interesante și caută oameni competenți pe temele abordate, după cum există reviste comode, folosite ca sinecură, pentru propriul prestigiu, cu o rețea clientelară în jur. Între acești poli sunt posibile tot felul de nuanțe.

4. Mi-e greu să mă pronunț, nu sunt destul de familiarizat cu bucătăria diferitelor reviste. La modul general, cred că revistele vii sunt mult mai deschise, în timp ce revistele de statut merg mai degrabă în cerc închis.

5. În mod paradoxal, se pare că perioada de izolare din pricina pandemiei a priit scriitorilor. Fiind o activitate solitară, ce nu reclamă un public spectator, n-a avut de suferit; tot mai mulți confrați au publicat sau sunt pe cale de a scoate de sub tipar o carte. Până și piața de carte s-a mai înviorat un strop în pandemie, după trecerea șocului inițial și dezvoltarea comerțului online, care oricum în cazul librăriilor era deja pus pe roate. Cititul a redevenit pentru o vreme una dintre activitățile privilegiate de petrecere a timpului liber.

Pentru un tablou general aș consemna câteva lucruri: existența libertății de creație, posibilități multiple de debut pentru tinerii scriitori și diversitatea stilistică & tematică; slăbirea statutului social al scriitorului, scăderea numărului de cititori, imposibilitatea de a trăi din scris. Aș mai remarca dispariția ”generației” drept concept ordonator, preocuparea pentru promovare prin noile media, înmulțirea traducerilor din literatura română în diferite limbi, în special în perioada de aur a Institutului Cultural Român. N-aș lăsa deoparte apariția mai multor festivaluri profesioniste cu participare internațională care dinamizează viața literară, printre care, cu toată modestia, FILIT face o figură aparte prin anvergură, complexitate, ecouri și prin faptul că este dedicat deopotrivă scriitorilor și traducătorilor. Din păcate, atât scriitorii cât și cititorii sunt neglijați de politicile autorităților publice în materie de cultură, iar organizația de breaslă, incapabilă să se reformeze, este o prezență discretă și în bună parte ineficientă.

6. Independența se construiește: a redactorilor și colaboratorilor în raport cu managementul și a conducerii în raport cu finanțatorul. Răspunsul nu poate fi decât unul nuanțat, de la caz la caz. Cele mai multe reviste literare românești au finanțare publică, fie direct de la autoritățile publice locale, fie mediate prin Uniunea Scriitorilor, foarte puține au finanțare privată. Acolo unde există bani publici, posibilitatea de a îngrădi independența la nivel de management este mai mare. La rândul ei, Uniunea Scriitorilor poate adăuga și ea un filtru de amortizare a independenței opiniei redactorilor și colaboratorilor. Sunt destule cazuri de scriitori care odată intrați în conflict cu Uniunea Scriitorilor s-au trezit cu articole critice defavorabile sau cu notițe defăimătoare în reviste ale Uniunii.

7. În primul rând, revista să apară deopotrivă pe hârtie și în format digital, cu o strategie de distribuție pentru fiecare în parte. Apoi, ceea ce nu se prea practică la revistele românești, este nevoie de publicitate. Indiferent cât de interesant este conținutul, promovarea este obligatorie. Dar mai important decât toate este ca o revistă să nu fie doar un obiect tipărit, ci să funcționeze ca un hub cultural: să organizeze evenimente (fie și online), dezbateri și mese rotunde, să țină cursuri de scriere creativă, să dezvolte proiecte cu diverse edituri (ocazie cu care vor intra mai ușor în librării pentru distribuție), să colaboreze cu ONG-uri, intrând în proiectele acestora și deschizându-se spre teme noi, să colaboreze cu instituțiile de învățământ în evenimente de pedagogie literară. Revistele nu se mai pot face doar în redacție.

*

Alex. CISTELECAN

Mutarea accentului în online

1. În funcție de statutul lor instituțional, cred că există trei tipuri de reviste de cultură în peisajul local. Avem, mai întâi, revistele de studii literare (și culturale) scoase de facultățile de litere ale diverselor universități, care, prin statutul, publicul și funcția lor, se concentrează pe etajele înalte ale discuțiilor literare și culturale – teorie și istorie literară, studii culturale etc. – și care, în funcție de numărul și calitatea indexărilor lor în bazele internaționale, dar și în funcție de calitatea echipei lor redacționale, pot fi reviste foarte bune și relevante (gen Transilvania din Sibiu sau Metacritic din Cluj), sau insignifiante, simple spații de expunere și validare formală a producțiilor intelectuale ale cadrelor și apropiaților respectivelor facultăți. Pentru că răspund unei funcții reale și tot mai presante – i.e. obligația universitarilor de a produce și publica cercetări punctabile – aceste reviste au un viitor destul de liniștit, și o plajă de piață pe care se mai pot extinde, mai ales că, pentru moment măcar, puține dintre ele sunt cu adevărat în circuitul dezbaterilor locale (ceea ce e de altfel valabil și, poate, structural obligatoriu, și pentru majoritatea revistelor similare din spațiul academic internațional).

La capătul opus, ca funcție și factură a textelor, avem revistele culturale susținute de mediul privat (bănci, case de avocatură), cu Observator cultural și Scena 9 ca exemplele cele mai durabile și de succes, care își propun să acopere un fel de cronică lejeră a vieții cultural-mondene, dedicată unui public considerabil mai larg decât strict profesioniștii mediului literar-cultural (precum prima categorie de reviste), și care, aș spune, au un viitor ceva mai incert decât revistele universitare, întrucât depind, pe de o parte, de continua generozitate și profitabilitate a firmelor din spatele lor (ceea ce nu-i deloc garantat: vezi sfârșitul revistei Think Outside the Box, dar și al Idei în dialog), dar și de presiunea mult mai mare a mediului cultural digital – bloguri, rețele de socializare – cu care, în fond, împart același public și aceleași canale virtuale de comunicare.

Între aceste două configurații instituționale, avem revistele culturale editate de instituțiile publice (consilii locale sau județene, biblioteci, Uniunea Scriitorilor), cum e cazul și al revistei noastre, și care, paradoxal cumva, deși au instituțional vorbind cea mai mare vechime – comparativ cu celelalte două tipuri de reviste – au și viitorul cel mai precar sau incert. Asta, fără doar și poate, pentru că în general ele au fost înființate într-un context cultural și politic cu totul diferit de cel de astăzi – făcând parte din contractul social al statului comunist cu intelectualitatea sa umanistă și din pachetul de servicii (uniuni de creație, case de vacanță, reviste, edituri, institute de cercetare etc.) prin care a obținut consensul și suportul acestei categorii sociale, un contract socio-cultural și un pachet de servicii care nu mai sunt deloc de la sine înțelese în neoliberalismul dominant astăzi. Nu întâmplător, bună parte din aceste reviste și-au încetat apariția ori s-au văzut reconfigurate, redimensionate după instalarea noului regim, iar cele care supraviețuiesc încă depind fie de capriciile conducerii USR, pentru cele care au neșansa de a se afla sub tutela ei (vezi recent cazul revistei Steaua), fie de capriciile, generozitatea sau convingerile ideologice ale conducerilor consiliilor locale și județene – vezi, recent, cazul revistei Familia. Dar nu doar schimbarea contextului politico-ideologic și caracterul tot mai anacronic al statutului lor instituțional fac ca viitorul acestor reviste să fie destul de incert. Pentru că depind, în general, de instituții publice locale, interesate cu precădere în promovarea culturii locale, aceste reviste pot fi expuse unei presiuni sporite de provincializare; în plus, pentru că au în spatele lor o structură instituțională destul de complexă și greoaie, care combină lipsa relativă de autonomie cu relativa siguranță a supraviețuirii instituționale, cel puțin pe durata mandatului actualilor consilieri, aceste reviste sunt și cele mai refractare la schimbările care s-ar impune pentru a-și putea găsi locul în noul peisaj cultural (mutarea accentului în online, refacerea designului prăfuit, regândirea strategiilor de distribuție, dacă mai merită într-adevăr efortul, restructurările redacționale, updatările tematice etc.). În plus, pe lângă aceste inconveniente, trebuie menționată și concurența tot mai neiertătoare a celorlalte două tipuri de reviste discutate mai sus, care, din ambele capete ale pieței culturale, low brow și high brow, pop-cult sau scholarly research, amenință să golească bazinul din care aceste reviste își strângeau textele și colaboratorii: de ce, în fond, să mai trimiți la o astfel de revistă culturală, cu apariție destul de sporadică, cu distribuție practic inexistentă, pagină net de multe ori nefuncțională și oricum puțin vizibilă, și care de regulă nu plătește colaborările, un studiu pe care l-ai putea puncta mult mai bine într-o revistă universitară, plasându-l măcar formal în spațiul cultural în care se mișcă într-adevăr publicul său, sau o cronică/proză/poezie care ar putea apărea mult mai repede și fi mult mai vizibilă plasând-o direct pe un site sau un blog de literatură, dacă nu direct pe pagina personală de facebook, renunțând astfel la orice mediere (și presupusă validare) instituțională în schimbul expunerii și gratificării imediate.

Nu mi-e clar ce s-ar putea face pentru a redresa toate aceste probleme ale revistelor de cultură editate de instituțiile publice locale. Fără doar și poate situația lor ar trebui discutată de la caz la caz, întrucât calitatea și importanța lor variază enorm de la caz la caz. Dar ca soluție generală, probabil că ele vor trebui în cele din urmă să opteze pentru una din cele două forme de discurs cultural pe care deocamdată încearcă să le împace (producție literară și cronică de întâmpinare vs. studii academice) și în care s-au specializat și profesionalizat în schimb competitoarele lor instituționale.

2. Ediția tipărită nu prea mai are nici o importanță, marea majoritate a cititorilor acestor texte le consumă în spațiul online. Ediția tipărită mai are un sens doar acolo unde ea reprezintă un obiect în sine, un mic bibelou de design ce dă bine pe măsuța de cafea, gen Decât o revistă, dar ea nu mai are vreun sens la marea majoritate a acestor reviste. Se poate renunța liniștit la ea, sau eventual combina apariția revistei pe internet cu publicarea câte unei selecții, antologii anuale de texte tipărite.

3. Depinde de componența și autonomia echipei redacționale, de importanța poziției lor culturale și de amploarea „capitalului lor social”, și mai depinde – desigur – de avantajele pe care revistele respective le pot oferi: indexări în baze științifice, vizibilitate a site-ului, plata articolului.

4, 5. Nu mă pricep, nu mă pronunț.

6. Independența de opinie a revistelor nu cred că e în pericol pe undeva, exceptând revistele editate de Uniunea Scriitorilor. Nu am auzit de cazuri în care instituția-mamă, fie ea consiliu local/județean, sau firmă privată, să intervină în legătură cu conținutul din reviste. Pe scurt, deci, independența opiniilor culturale nu prea e în pericol – relevanța lor e însă un semn de întrebare.

7. Cum sugeram și mai sus, și în special pentru situația revistelor cum e și cea de față, cred că problema difuzării edițiilor tipărite nu poate fi rezolvată decât cu niște costuri care nu se justifică și nu prea pot fi acoperite, și că implicit soluția cea mai rezonabilă e mutarea accentului în online, cu eventual publicarea periodică pe hârtie a unui anuar al celor mai bune texte sau a unor sinteze tematice mai relevante. Economiile care s-ar face cu renunțarea la varianta tipărită ar putea fi investite în calitatea site-ului și, mai ales, plata colaboratorilor.

*

Nicolae COANDE

Un peisaj heteroclit

1. Destul de heteroclit, dar încăpățânat să existe. Mai fiecare orășel din țară posedă o revistă sau o foaie în care literatorii locului se prezintă la interval. Majoritatea nu au o doctrină literară sau un program organic de urmat: cuprinsul e făcut din însumarea aleatorie a numelor celor care contribuie – de aici indigestia vădită a unora, provincialismul ușor de detectat, infatuarea critică, natura apoplectică a celor publicate. Până și fotografiile contribuitorilor spun ceva. Urmează premiile aferente.

Cele mai importante păstrează linia conturată în deceniile în care și-au clarificat profilul (mă refer la comunism), chiar dacă plăteau tribut doctrinar epocii. Nu întâmplător, poate,  au existat atunci cei mai buni critici literari. Urme ale lor se mai văd și astăzi în anumite pagini ale unora dintre ele, chiar dacă locul lor a fost luat de tineri critici și istorici, eseiști care mizează pe studiul cultural amplu. Migrația acestora înspre noile dimensiuni de cunoaștere din Occident este clară, numai că literatura română se scrie aici, cu sau fără influența centrelor de putere mondiale. Aici gândim noi.

2. Pentru mine sunt importante – cu ele am crescut încă de la 17-18 ani, sunt format astfel. Fără o revistă pe hârtie sau o carte așijderea în față îmi par mie însumi un explorator în… virtual. Bea cineva o bere online? Dar o cafea? Nu neg însă importanța centrelor alternative, a revistelor online (chiar și cele vechi au astfel de site-uri) care par mult mai combative, mai racordate la fuiorul contemporan, orice ar fi însemnând acesta. Unele dintre ele permit cititorilor să comenteze cele citite și de aici ies niște polemici interesante. Alteori, cei care comentează, disimulați sub câte un nickname anost, găsesc doar motiv de răfuială cu autorii. Totuși, scriitorii nu sunt pe toate drumurile, în timp ce comentatorii cam da.

3. Probabil că în funcție de afinitățile elective, de sistemele de educație (universități) comune sau de grupări literare predispuse la idei și idealuri comune. Alteori, în funcție de cei pe care îi identifică drept adversarii din tabăra opusă. Nu publică în România literară cei care publică în Observator cultural – și invers. Revistele din provincie sunt mai de „centru”, mai puțin belicoase, mai puțin intens preocupate de voința de putere, și își permit colaboratori de pretutindeni. Unii mai buni, alții mai răi.

4. Nu știu prea bine să spun. Presupun că dacă fac proba valorii, sunt acceptați și astfel de autori. Altfel, cum publici undeva unde nu ai publicat niciodată? Prin recomandări, pile? O revistă e și un poligon de încercare, mai ales în cazul tinerilor, altminteri se osifică, devine cumva conservatoare. Îmi plac și revistele care au ziduri înalte de apărare, dau un sentiment de robustețe sinonim cu valoarea – care trebuie apărată cumva fizic. Însă revistele fluide pot opera cu valori pe care cele așa zis conservatoare nu le au. Ele pot descoperi mai mult – și mai bine. Sunt adeptul înnoirii ciclice, cu păstrarea a ceea ce este valoros în trecut. Când eram mai tânăr, aș fi vrut multe explozii pe lângă zidurile conservatoare. Acum vreau una doar – bine controlată, de genul Tunetului Tăcut de care vorbesc Arthur C. Clarke şi Frederik Pohl în romanul Ultima teoremă.

5. Ne întoarcem la 1. E variat, cam ca natura toamna, când culorile se diversifică. E bine că nu e iarnă. Unde este iarnă, ne dăm cu schiurile atenți să nu ne prindă avalanșa. Cred că avem o paletă largă, cam ca relieful țării: ici munți, acolo podișuri, peșteri, câmpii, lacuri, nisipuri mișcătoare, vulcani noroioși, Babele, chiar și o Mare Neagră. Da’ neagră rău…

6. E rară, cert. Puține reviste militează pentru asta. Preferă locul comun, sentimentul călduț al ființei (românești). Pentru a avea o revistă faină trebuie să faci război cu Troia. E regula spiritului, care este cavaler, se știe. Nu predic războiul sfârșitului lumii, dar istoria ideilor și a literelor chiar ține de spiritul războinic. Chiar și cei mai blânzi scriitori au lupta lor. Să nu ne păcălim: toată lumea vrea să câștige, dar puțini sunt dispuși să lupte. Revistele noastre par în anumite luni ale anului vederi trimise de la mare de redactorii șefi plecați în vacanță. Cu nevestele lor, firește.

7. Aici chiar că nu știu nimic. Am auzit că sunt firme care se ocupă de asta. Dar și șefii, redacția, pot face abonamente. M-aș duce prin școli, aș întreba la universități pe studenți ce reviste citesc. Cred că ar fi o tăcere asurzitoare. Nu e de vină publicul că nu citește. Trebuie să ai oferta pregătită pentru el. Chiar dacă asta conține și o sticluță de gel de mâini sau o măscuță medicinală, că tot suntem în pandemie. Unde foarte mult se scrie.

*

Gellu DORIAN

Două falii

1. Ca să dau un răspuns într-o singură propoziţie, aş putea spune că peisajul (nu i-aş zice revuistic, pentru că termenul în sine se referă la spectacolele de revistă!) revistelor de cultură/literare e împărţit în două falii, să zic aşa. Adică despărţit precum canioanele de crăpături imense, oferind spectacole ale naturii de diverse dimensiuni şi interese peisagistice. Astfel, pe de o parte se pot vedea revistele de cultură care vin dintr-o tradiţie ce numără, pentru unele, mult peste un secol, cum ar fi Familia, Convorbiri literare, România literară, Viaţa Românească, Vatra, Luceafărul(devenit de dimineaţă, după rapt) şi altele, la care se adaugă reviste mai tinere, dar din secolul trecut, cum ar fi Steaua, Orizont, Ateneu, Ramuri, Tomis, Astra, Transilvania, ori cele născute după 1990, deja cu o longevitate de trei decenii, cum sunt Poesis, Arca, Discobolul, Apostrof, Euphorion, Poezia, Porto-Franco, Feedback, Antares, Scriptor (continuatoarea revistei Dacia Literară, reînfiinţată de Lucian Vasiliu în 1990 şi transformată de alţii în buletin muzeal), Expres Cultural, Caiete silvane, Dunărea de Jos, Antiteze, Conta, Bucovina Literară, Hyperion (continuatoarea revistei-supliment al revistei Ateneu, „Caiete botoşănene”, cu apariţie din 1983), Mozaicul, Însemnări ieşene, Timpul, Baad-ul literar, Saeculum, Vitraliu, Nord literar, poate şi altele, desigur, reviste care se încadrează în parametrii revistelor de cultură tradiţionale, iar pe de altă parte, pe malul celălalt al canionului, reviste care apar în diverse localităţi din ţară, pentru a acoperi orgoliile sau mai curând vanităţile locale, aşa cum este, de exemplu, revista Luceafărul, cea care a fost înregistrată la OSIM de o societate comercială cu acelaşi nume din Botoşani, devenind o revistă de maculatură şi opinteli aşa-zis literare. Existenţa acestor reviste este certă şi acoperă un areal destul de mare, reviste în care sunt puse la dispoziţie curioşilor tot felul de „producţii literare” menite cenuşii timpului, uitării. Ar mai putea fi enumerate aici, de partea accidentată a canionului literar, câteva reviste literare, care au făcut oarecum glorie înainte de decembrie 1989 şi chiar după 1990, o vreme, cum ar fi Cronica, mutată, de la o vreme la Brăila, în timp ce la Iaşi, foşti redactori ai acesteia, precum Nicolae Turtureanu şi alţii, cu experienţă în domeniu, au scos o vreme revista Cronica veche, acum parcată într-o nişă a timpului, revistă care, într-o evaluare în timp, merită să fie evidenţiată. Sau cum, la Târgu Mureş, Nicolae Băciuţ se încăpățânează să scoată, din deceniul zece al secolului trecut, revista Vatra veche, în care, ca într-un amestec de bine şi rău, se pot citi producţii de nivel bun dar şi de nivel foarte slab, adică rebuturi. Şi aici exemplele sunt fără număr, pe care, însă, din decenţă şi spaţiu, nu le voi menţiona. Însă de menţionat aici, în peisajul revistelor de cultură de calitate, este revista Contrafort de la Chişinău, unde mai apare, de ceva vreme, Revista literară, dar şi alte reviste de specialitate în limba română, care publică şi literatură, cum ar fi Sud-Est sau Limba română. Ar mai fi fost revista Semne de la Bălţi sau Septentrion de la Cernăuţi. Prin urmare, acest peisaj al revistelor de cultură/literare este, în spaţiul românesc, unul divers, extins, diversificat, de la valoare la nonvaloare, din păcate însumând, cu excepţia unor reviste, cum ar fi hebdomadarul Uniunii Scriitorilor din România, România literară, tiraje mici, uneori simbolice, cu difuzare extrem de mică, unele fiind trimise doar colaboratorilor şi unor cunoştinţe, ceea ce le face greu de găsit, de arhivat, chiar dacă, în mare parte, unele au şi site-uri proprii sau sunt difuzate electronic pe reţelele de socializare. Chiar şi aşa aceste reviste reprezintă, în fond, cultura scrisă vie, cea care, în diverse modalităţi şi responsabilităţi estetice, dă seama în timp de ceea ce este în realitate fondul real al literaturii române vii, din care se extrage canonul, se aleg valorile, se poate vedea noua perspectivă. În acest peisaj, nu e bine să uităm, revistele de cultură tip magazin, tabloid, cum ar fi 22, Dilema veche sau Observator cultural. Ceea ce nu apare, din păcate, în acest peisaj este faptul că, deşi creaţia lor este prezentă în mare parte în revistele literare, tinerii, cei care vin şi fac posibil viitorul, continuarea literaturii române, nu au revistele lor, nu şi-au conturat încă un program scris pe hârtie, ci doar virtual, pe Net, unde nu toată lumea interesată caută. Este o evidenţă care ar putea însemna un semnal de alarmă în ceea ce înseamnă persistenţa revistelor în format tradiţional, fizic, pe hârtie. Un alt aspect, în conturarea acestui peisaj, ar fi absenţa din ce în ce mai vizibilă a revistelor pe suport de hârtie în biblioteci, în special în cele judeţene, orăşeneşti, universitare, ceea ce pentru o cercetare viitoare a acestui fenomen ar însemna o dificultate în plus.

2. Am răspuns, într-un fel, mai sus. Încă mai sunt cititori tradiţionali, cei care caută revistele tipărite, nu cele on-line. Cei mai mulţi dintre colaboratori, cititori, în ceea ce mă priveşte ca redactor-şef al unei reviste de cultură, îmi cer, după ce le trimit PDF-ul revistei, şi revista tipărită pe hârtie. Este aceasta o relevanţă clară a faptului că una este să citeşti o revistă, o carte de pe coala tipărită de hârtie şi alta să stai cu ochii pe display-ul laptop-ului, al telefonului performant şi aşa mai departe. Însă tendinţa este de a se înlocui, din diverse motive, şi în special un motiv ar fi cel economic, din ce în ce mai presant, forma de prezentare pentru mase, cea tipărită, cu forma electronică, facilă, dar, totuşi, perisabilă, paradoxal, imemorabilă. Important este să rămână şi forma tipărită, măcar pentru biblioteci, pentru arhivele fizice, pentru a se putea valorifica în forma tradiţională de cercetare, de lectură. Însă progresul, în valurile de trecere rapidă a timpului, va impune ceea ce este mai facil, din păcate.

3. Cele care mai ţin de canonul de apariţie pe piaţă a revistelor de cultură/literare îşi selectează colaboratorii după aceste criterii, care nu pot fi altele decât cele de valoare. Fiecare revistă, conform primei apărute la noi cu program – Dacia literară, a lui M. Kogălniceanu –, are un program editorial după care îşi creează portofoliul. Şi, în funcţie de acest portofoliu, de acest program, îşi selectează colaboratorii. Echipa redacţională îşi alege colaboratorii, care, de regulă, dacă sunt pe rubrici, sunt aceiaşi, iar dacă interesul de promovare şi de descoperire a noi valori sau de folosire şi a altor valori de notorietate, îi atrage prin diverse căi, de la cele de drept de autor, pe care, din păcate, unele reviste nu-l mai acordă, din lipsă de fonduri şi-şi compensează colaboratorii importanţi anual cu diverse premii, până la promovarea care pentru cei mai mulţi contează, având în vedere dorinţa de comunicare şi în această formă tipărită în revistele de prestigiu. Este destul de greu, astfel, să-ţi formezi o reţea de colaboratori de valoare, într-un peisaj al revistelor destul de dens în apariţii. Însă cum, aşa cum am mai spus, tirajele sunt foarte mici la cele mai multe dintre reviste, prezenţa unor colaboratori de valoare în mai multe reviste este scuzabilă şi justificată.

4. Şi în continuarea răspunsului de mai sus, în ceea ce priveşte pe autorii, nu puţini la număr în ultima vreme, care se autopropun, revistele au latitudinea de a-şi alege doar pe cei de care are nevoie şi, foarte rar, cele care ţin la fondul revistelor lor, la standardul impus, la criteriile de valoare, mai fac loc şi acelor autori care îşi trimit textele fără invitaţie, şi pe care îi vezi cam peste tot în revistele care apar la noi. Cei mai mulţi fac parte din caracuda inevitabilă şi fără de care nu poate exista o viaţă literară. Dintre ei, în timp, nu de puţine ori, se aleg şi acei colaboratori de care revistele au nevoie. Uneori aceştia se reprofilează, se formează după nevoile revistei la care doresc să apară cu o frecvenţă bună.

5. Peisajul vieţii literare de la noi, din zilele noastre, nu este cu mult diferit de cel al zilelor trecute. Numai că pare acum, în deschiderea lui, în totala lui transparenţă, mult mai arid, mai sălbatic. Viaţa literară din ultima vreme este una, din păcate, încrâncenată, pândită parcă din toate părţile, prin diverse vizoare, unele puse la dispoziţie chiar de breslaşii mereu nemulţumiţi, de parcă aici, în acest peisaj, ar fi marele dezastru, furtul, când, în realitate, în acest peisaj, deschis, transparent, nu ai ce fura, ci doar ce agonisi pentru a menţine în viaţă o structură instituţională mai veche de un secol, care, în fond, nu este nimic altceva decât spaţiul, locul în care s-a acumulat fondul culturii române, cel care dă identitatea acestei naţii. Ce ai de luat de aici? Sunt nişte drepturi, nişte obligaţii; există un statut, nişte legi, pe care trebuie fiecare ins, care face parte din breaslă, să le respecte. Din acest punct de vedere, peisajul din care fac parte şi revistele, cele care întreţin respiraţia unei literaturi vii, este unul deloc ofertant pentru un stat condus de nişte oameni urechişti, care iau totul la primul semnal, gata oricând să renunţe la un set de probleme de care nu are nevoie – mai fac şi ei, guvernanţii, o economie, ca, de exemplu, preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, care a trecut într-un con de umbră existenţa unei instituţii de cultură de mare tradiţie cum este revista Familia.

6. Independenţa de opinie? Cred că aceasta ţine de libertatea de exprimare, căpătată după 1990. Atâta cât poate fi ea aplicată. Poţi avea opinie despre orice se petrece în jurul tău. Or, când este vorba de literatură, aici libertatea este, dacă se ţine cont de criteriul estetic, etic, una nelimitată. Literatura, în fond, este o minciună frumoasă, pe care toţi cei ce ştiu ce este cu adevărat literatură o acceptă. Mai există încă tare ale formelor de cenzură, din afara concepţiei unei opinii. Dar acestea sunt răbufniri pe un fond ce ţine nu neapărat de exprimarea unei opinii, ci de atacul direct la persoană, la idee, de insultă, de jignire, ceea ce transformă opinia despre cineva, despre ceva într-o armă contondentă verbal care deranjează. Iar, în ceea ce priveşte o revistă literară, care are nevoie de o „independenţă” totală, fie ea şi „de opinie”, aici, când apar divergenţe de ordin instituţional, de alt ordin administrativ, de subordonare, cu intruziune politică, fie ea şi de corectitudine politică, orice fel de blocaj de acest fel duce la dereglarea unei bune funcţionări. De aceea independenţa de orice fel trebuie să existe şi să fie respectată peste orice altă formă de dominare, de creare a unei dependenţe deranjante oricum.

7. Într-o astfel de lume, în care tipul de corespondenţă, că difuzarea în sine este o formă de corespondenţă cu adresanți cunoscuţi şi necunoscuţi, este atât de diversificat, iar reţelele tradiţionale de difuzare fizică a revistelor foarte rare şi destul de costisitoare, deşi ai de ales, nu poţi alege la sigur cea mai bună cale. Prin difuzare înţelegem o cale de a ajunge revista la cititor, în primul rând, şi în al doilea rând de a recupera o parte din cheltuieli. Or, deşi prima pare a se justifica moral, existenţial, posibilă deci, cea de a doua, cea de recuperare a cheltuielilor, având în vedere tirajele mici dar şi rabatul imens aplicat de difuzori, nu prezintă nici una, nici alta vreun avantaj. Şi atunci cele mai multe reviste au ales calea de a trimite, prin corespondenţă tradiţională, revista, fie la unii abonaţi, care au solicitat revista, fie la colaboratori şi la alte reviste pentru promovare. De aici şi tirajele simbolice ale unor reviste. Nu ştiu ce altă cale de difuzare aş găsi, în afară de cea a abonamentelor la bibliotecile din ţară. Însă cum acestea nu au o reţea de colectare, aşa cum exista odată, iar bibliotecarii profesionişti au fost înlocuiţi de clientela politică, pentru că posturile de bibliotecari sunt căldicele şi bugetate, această reţea sigură altădată nu rămâne decât o iluzie, pe care nici un partid n-o s-o transforme în faptă.

*

Adina DINIȚOIU

La limita supraviețuirii

1. În acest moment de criză pandemică globală – ca să nu mai zic națională –, cultura suferă cel mai mult. Revistele literar-culturale cred că sunt la limita supraviețuirii. În România, nu există un sprijin instituțional al culturii, nu sunt politici culturale – drept urmare, criza a produs un haos teribil. Ca să nu mai spun că a arătat starea noastră de fapt, a arătat că „împăratul e gol”. Pentru a răspunde la întrebare, peisajul revuistic românesc mi se pare inerțial și la limita supraviețuirii.

2. Sinceră să fiu, eu citesc – de când cu pandemia – exclusiv online presă. Pandemia ne-a forțat să trecem masiv – și urgent – la online, să nu mai lungim tranziția (un online care, oricum, mai devreme sau mai târziu, ar fi intervenit). Cred că presa pe hârtie are din ce în ce mai puțină relevanță (din păcate pentru nostalgicii ziarului de dimineață, de citit la cafea); cartea rezistă mai bine pe hârtie, dar revistele de cultură – nu (ele aveau oricum probleme cu distribuția, erau greu de găsit la chioșc).

3. Acum, de când cu online-ul, am impresia că autorii vizibili în online (activi pe social-media și care semnează în publicațiile online) circulă mult de la o revistă la alta (chiar și în reviste care au ediție tipărită). Se regăsesc, deseori, aceleași semnături – dintr-un principiu al preluării, al imitației sau poate pentru că avem un spațiu cultural restrâns și nu foarte divers. Mi-aș dori mai multă diversitate (dar una de calitate).

4. Poate că acum, în pandemie (după care lumea nu va mai fi niciodată la fel), când s-a creat un soi de vid în cultură (eu așa îl resimt), revistele sunt foarte deschise către astfel de autori (doar să fie suficient de insistenți). Cultura e precară (criteriile s-au cam risipit), spațiul e liber, revistele – vulnerabile. Așa pot răsări peste noapte tot felul de nume noi, care se autopropun. Iar receptarea n-a fost la noi niciodată prea exigentă, astfel încât ei pot fi acceptați cu ușurință, și fără discernământ.

5. Cum spuneam, precar și la limita subzistenței. N-a stat niciodată prea bine, dar acum, e chiar într-o criză serioasă. Pandemia nu ajută pe nimeni, de fapt.

6. În această cacofonie – online – a vocilor în plină pandemie, nici nu știu ce să spun. Nici nu știu cât mai contează și ce impact mai au aceste reviste. Presupun că depind foarte mult, pentru a supraviețui, de finanțările lor tradiționale și atunci „independența de opinie” ține cont de acest lucru.

7. Eu sunt pentru presa – revistele – online, aici „difuzarea” e simplă și garantată, cu condiția să aibă sprijin financiar și instituțional. Asta mi-aș dori: finanțări pentru cultură, tot felul de programe, burse etc. care să susțină financiar revistele și inițiativele culturale – în felul acesta, ele ar ajunge la cât mai multă lume, și e mare nevoie acum de ofertă culturală de calitate, fiindcă spațiul cultural a devenit atât de precar și de gol…

*

Dumitru Augustin DOMAN

Un anumit autism

1. Bogat și foarte divers. Și schimbător, într-o oarecare măsură, în sensul că dacă numărul este constant, spre 200 în toată țara (!), unele reviste dispar, altele apar, să nu rămână literatura română fără reviste, Doamne ferește! Sunt și unele – puține – care rezistă de peste 50, 100, 150 de ani, peste regimuri și vitregii.

2. Aș zice că una importantă. Și asta pentru că cititorii de reviste sunt, în general, oameni trecuți de o anumită vârstă și care și-au făcut reflexe de a citi pe hârtie încă din anii 70-80 ai veacului trecut, iar acum sunt reticenți în a trece la tehnologia postmodernă. Ultimelor generații de cititori le ajunge smartphone-ul care – pe lângă numeroasele aplicații cu care e dotat – este și o bibliotecă la purtător. Dar, din ce văd în jurul meu, cei tineri nu citesc reviste literare pe telefon, ci multe alte chestii.

3. În general pe prietenie, prietenie literară, generaționistă. Să ne amintim că explozia de reviste literare a fost acum 30 de ani simultan cu explozia de ziare de toată mâna și de partide tot de toată adunătura. Și acum 30 de ani, generația 80 scosese capul în lume în doar câteva centre universitare: București (cu cenaclurile de Luni și Junimea), Cluj (Echinox), Iași, Timișoara… Dar membri generației erau răspândiți prin toată țara, pe unde-i împrăștiaseră repartițiile guvernamentale. Ca la comandă, s-au grupat și-au început să-și publice cărțile și să facă reviste. Și e normal, în aceste condiții, să se grupeze și în jurul acestor reviste. Proiectele editoriale ale gazetelor literare au fost croite (și) din spirit generaționist. Exemplele sunt la îndemână.

4. Depinde de fiecare revistă, de proiectul ei, de politica editorială. Și depinde cine se autopropune. Aici poți avea surprize plăcute, cu vreun șaizecist deținător al Premiului Național Eminescu de la Botoșani, lăsat în uitare ani de zile, să-ți trimită niște texte extraordinare. Dar, în general, se autopropun începători și răzbătători de-o ținută mai de jos. Unele reviste fără proiect propriu-zis, colectoare de texte multe și pestrițe, îi primesc cu brațele deschise; cele de top îi selectează, desigur.

5. Este un peisaj viu, cu boemi, cu oamenii vioi care publică și-și lansează cărți la târguri și festivaluri, care primesc premii mai importante, mai din orășele dintre șes și munte…

6. În general, există această independență de opinii. Dar, nu prea mai există polemici, revistele se complac într-un anume autism. Să ne amintim de războaiele din anii 70-80 între protocroniști și sincroniști, între național-comuniștii lui Eugen Barbu și grupul criticilor de la România literară

7. Din păcate, în privința difuzării revistelor, ca și a cărții, războiul pare pierdut. Lanțul scriere, producție, difuzare e rupt. Rețeaua de stat (RODIPET) a fost falimentată, după cum Centrele de librării au fost desființate. Instituția impresarului literar n-a fost înființată. Nu se întrevede o soluție pentru difuzarea revistelor literare. Difuzorii privați cer comisioane mari, iar cei din supermarketuri sunt exclusiviști.

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 60-69]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.