Viorel MUREȘAN

Expresia normalității depline

1. Extrem de colorat, dar normal. De vreme ce apar publicații literare și în locuri (și nu sunt puține!) unde n-a existat niciun fel de tradiție, ori cel mult niște ruine legendare, ca-n baladă, zburdălnicia acestui peisaj nu poate fi pusă la îndoială. Acolo unde trăiesc oameni cu îndeletniciri culturale onorante, chiar dacă printre ei se mai strecoară și veleitari, ceea ce este absolut inevitabil, apariția unei reviste făcute cu un profesionalism emergent se cade a fi salutată. Există apoi venerabilele periodice care au trecut binișor suta de ani și care au încrustate pe frontispiciu nume de personalități,  grupări sau ideologii literare clasicizate, iar dintre ele, unele se țin foarte bine, în timp ce altele agonizează. Așa cum și revistele apărute după revoluție s-au sleit rând pe rând, unele mai dând semne de vitalitate doar în funcție de anotimp. Noroc că dinspre această categorie mai putem fi „apostrofați” de la Cluj, se mai încordează spre noi câte un „discobol” albaiulian, ori ni se mai trimite pe apele gândului o solară și elegantă „arcă” arădeană. Apariția capricioasă a altora, sau tirajele minuscule, le fac intruvabile. Dar, puse față-n față, neajunsuri și avantaje, dau impresia unui peisaj revuistic dinamic.

2. Pentru mine, enormă. Eu văd evoluția literaturii române numai în paralel cu istoria presei. După talentul personal, revistele, cu aburul lor redacțional după care tânjesc, cu apropierea sau reticența câte unui redactor, cu mirosul hârtiei amestecat cu cel al cernelii, cu culoarea plicurilor și cu ștampila ștearsă a poștei, ele conduc mecanica cerească a scrisului poetic. Eu fac parte dintre cei care au zăbovit vreme de un semestru pe „Biblioteca Românească” a lui Zaharia Carcalechi, un fel de piatră din capul unghiului pentru presa culturală de la noi, la 1821. (Iată că avem și publicații bicentenare!). Râvna cu care ne era predată nu putea să mă lase indiferent, iar apoi, la clasă, fără să fiu mânat de avânturi protocroniste, mă bucuram să împing începuturile presei românești cu 7-8 ani înaintea celor spuse de manuale. Pe de altă parte, revistele primite on-line mă cam chinuiesc, că nu pot să-mi mâzgălesc niște gânduri de lectură pe marginea albă a paginii. Ele sunt reci ca fotografia unei frumoase femei privită pe furiș în fuga unui tren.

3. Vocabula „a selecta” stimulează în grad maxim ideea de subiectivitate. Prin urmare, „selectarea” se produce adesea în funcție de interese conjuncturale. Când, spre pildă, o revistă își dorește în coloanele ei o semnătură prestigioasă și, eventual, mai greu abordabilă, apelează și la „căldura convingerii”, despre care vorbea E. Lovinescu. Rubricile fixe, constituind armătura oricărei publicații, e clar că sunt încredințate numai unor oameni de încredere, altfel, riscul de-a ajunge ridicol pândește la fiecare apariție. Colaboratorii ocazionali, care pot imprima acea notă de variație ce atrage cititori, sunt aleși după miriade de criterii: localitate de baștină, vârstă, religie, sex, eventual cine îi sunt prietenii etc. Aici se vede și perspicacitatea celor care conduc publicația. Ținând seamă de atât de multe condiționări, constatăm că mai rămâne foarte puțin loc pentru calificarea profesională și caracterul unor prezumtivi colaboratori.

4. Întrebarea actuală e acoperită parțial cu răspunsul de mai sus. Mai enigmatică mi se pare aici condiția autorilor care se „autopropun”. Câtă vreme ești încă un necunoscut, dar simți imperios că ai ceva de spus, chiar de-ai fi acel aproape mitic adolescent Mihai Eminovici, te „autopropui”. (În paranteză: oare de ce nu-și mai asumă nimeni, uneori hulita, dar vai!, atât de necesara „poșta redacției”!?). Neajunsul e că se „autopropun”, prea des și mult prea insistent, inși care n-ar avea nimic de spus și care doar alterează mediile literare. Față de aceștia, revistele de cultură ar trebui să se arate mai scrupuloase, căci abia atunci ar fi grijulii și cu timpul cititorului, și cu psihicul său, atât de greu încercat.

5. Încă din răspunsurile la întrebările precedente, mă îndreptam spre cel de acum. E un mozaic la vederea căruia simți că suportul pe care sunt asamblate bucățelele frumos colorate de ceramică, este cam șubred. Se poate sparge pe oriunde sau, pur și simplu, la o pală ceva mai apăsată de vânt, poate curge la pământ toată șandramaua. Din peisaj lipsește și presa studențească, cu acele răsfrângeri de „gaudeamus igitur”, ale cărei prelungiri chiar dacă se vor unele dintre revistele apărute după ’89, nu mă pot consola.

6. Într-o epocă de mare surescitare a spiritelor, cum este cea pe care-o parcurgem, asta mi se pare expresia normalității depline. În această independență de opinie – reală – a presei scrise, încape și  atâta anarhism, cât este necesar spargerii unui peisaj revuistic, prea monoton. Altfel, sub aspectul politicii editoriale, o revistă de la malul mării n-ar fi decât clona celei de la Satu Mare și viceversa.

7. Problema difuzării e spinoasă și se acutizează pe zi ce trece. Ea nu și-a găsit o rezolvare cât de cât onorabilă în cele peste trei decenii de istorie recentă și actuală, în care încă instituții mai solide s-au prăbușit. Dacă ajungi biet vilegiaturist în oricare stațiune din țară, unde se mănâncă mici și se bea bere sub clopote și manele, nu vei găsi o revistă literară nici în ruptul capului. Chiar în orașele mari, chioșcurile din centru te trimit să cauți la periferie. Poșta nu mai are angajați destui și calificați, ca să-ți asigure primirea revistei în condiții decente. Dar, câtă vreme, alte mai grave nenorociri rămân nerezolvate, cu asta nu-și va bate nimeni capul.

*

Ovidiu PECICAN

Nu avem destule reviste

1. Un ins sagace mi-a atras odată atenția că nu se zice „revuistic” atunci când vorbim de presă, și nu de music hall. Dar nu e nimic, nu de asta l-am combătut pe individ în toate celelalte punctări polemice ale sale. În momentul de față mi se pare că asistăm la o exuberanță a publicisticii în general și a celei literare în special. Pe măsură ce revistele se vând tot mai prost, în tiraje tot mai mici, nevoia de magazine artistice și literare – să mi se permită să mă refer la ele – pare să se mențină sau chiar să crească. Este semn că ele răspund unei dorințe reale a publicului de a se menține în contact cu creația originală de la noi și de aiurea. Firește, fiecare periodic răspunde anumitor nevoi, nu neapărat coincidente cu ale altora, și în proporții și moduri diferite. Pentru unii, a edita o revistă este un mod de a spune „Și noi existăm!”. Pentru alții este vorba despre irepresibila necesitate a afirmării propriului ego. Dar altminteri, revistele nu apar nici din inerție, nici pentru a se spăla bani, nici fiindcă n-ar mai fi altceva de făcut.

Cu câtăva vreme în urmă, pe la începutul pandemiei parcă, un coleg și amic scriitor și-a exprimat opinia că ar apărea prea multe reviste. După părerea mea, apar prea puține. S-ar citi mai mult, mai bogat și mai variat dacă publicațiile actuale ar fi flancate și de altele. Să se observe că la această oră săptămânalele pot fi numărate pe degete. Din lipsă de bani? Din lipsă de pricepere de a ține ritmul? Din alte motive? Nu știu, constat doar ce se întâmplă.

Magazinele literare și artistice ar trebui să intereseze, măcar pe politicieni și pe sociologi – ca să mă refer doar la „actori” dinafara câmpului literar – măcar fiindcă dau imaginea reală, clară, a culturii române vii și active (căci există și creatori vii, dar nu activi, retrași într-o contemplație păguboasă ori ba). Pentru confrații scriitori și artiști, aceste ferestre către public, aceste posibilități de a ajunge prin casele oamenilor ar trebui să fie însăși pâinea actualității creatoare. Pentru următorul nivel, mai puțin acut, dar mai deschis dialogului cu durata, sunt binevenite cărțile, volumele (de autor sau/și colective).

Spun, deci, încă o dată: nu avem destule reviste. O națiune efervescentă, scăpată de abia de trei decenii de sub dictatură, neconstrânsă de cenzuri politice, ar trebui să își permită oricâte publicații socotește că îi sunt necesare, fără calcule de rentabilitate sau de oportunitate. Națiunea își reglează singură ritmurile, nu are nevoie de accente voluntariste dinspre mesianiști de circumstanță. O cultură care nu își afirmă identitatea în fiecare clipă, pariind doar pe alte forme, sincopate, de ieșire la rampă, este în plin proces de inaniție, de anemie, pregătindu-și dispariția. În acest domeniu gândirea contabil-financiară este irelevantă.

2. Suntem o țară în curs de alfabetizare cu 220 de ani în urmă. Numai Gh. Șincai a întemeiat 300 de școli în Transilvania, și ar fi fondat și mai multe, dacă mai avea timp și dacă erau condiții mai bune. Din 1990 încoace, națiunea a redescoperit – cu satisfacția autenticității – analfabetismul sadea (de incapacitatea unora dintre alfabetizați de a înțelege despre ce este vorba în text nu mai vorbesc). Întrebarea referitoare la relevanța culturii scrise, accesibile, în formă periodic împrospătată este, deci, superfluă. Dacă nu dorim să furnizăm lumii globale numai sclavi incapabili de a-și înălța condiția prin eforturi proprii fie și în democrații funcționale care oferă drepturi la depășire a propriului rol și statut inițial prin acumulări de cunoaștere, prin dobândire de specializare și posibilitate de expertiză, a continua cu producția abundentă de texte formative și formatoare, informative și nezăgăzuite în puterea lor de imaginare și interpretare a vieții și a lumii rămâne imperativă.

Urmașii celor alfabetizați acum 200 de ani citesc încă, în marea lor majoritate, pe suportul tradițional de hârtie. A publica până și revistele care apar în format digital în tiraje tipărite rămâne imperios necesar, asigurând accesul generațiilor mai puțin antrenate în folosirea noilor media la conținuturile culturale, literare și artistice puse în joc de o publicație sau alta.

3. Procedeele de selectare ale colaboratorilor rămân cele „dintotdeauna”, consacrate de tradiție: prietenii, afinități principiale, alianțe de conjunctură, interese. O revistă care publică orice atinge un anume standard de calitate – diferit, și el, de la o publicație la alta – se cheamă că nu are o coerență, o direcție, o conduită proprie și o atitudine de fond. Ea este ori diletantă, ori nesemnificativă.

4. Oricât de deschise în limita calității și reprezentativității. Personal, țin seama de criteriul estetic în evaluarea producțiilor propuse spre reproducere în revistele la care am lucrat sau lucrez. Nicolae Iorga însă, la Sămănătorul, privilegia tematica și modul de raportare sămănătorist la aceasta; el aplica deci un criteriu ideologic, enunțat programatic, cât se poate de explicit. Cred că revista este după chipul și asemănarea omului, respectând principiul „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dacă omul alege să se reprezinte numai pe sine însuși, mica lui ceată de amici, o localitate, o regiune, o generație, o ideație, o conspirație sau o prostrație – e altă discuție.

5. Este un peisaj pasional, covârșit de resentimente, dar dinamic, alegru. M-aș lipsi de uri și de intoleranțe, de lipsa de politețe și de stupizenie, dar și acestea toate fac parte dintre ingredientele supei în care ne aflăm și pe care nu le putem influența în chip covârșitor. O vreme m-am amăgit că, dacă nu faci parte din găști, poți păstra o bună, politicoasă relație cu toată lumea, salutând cu respect și îndeplinind ritualurile bunei cuviințe. Se pare că m-am înșelat. Dar asta nu mă transformă într-un pesimist. De când sunt activ pe scena literară, destule grupări s-au diluat, au fost înlocuite cu altele, și-au afirmat interesele în stiluri și moduri diferite.

În ce mă privește, consider că viața literară anturată instituțional de Uniunea Scriitorilor din România și patronată de conducerea acestui organism al creatorilor profesioniști în materie de literatură asigură un cadru amiabil, flexibil și pe deplin mulțumitor de desfășurare a activităților specifice. Lucrurile se derulează însă dinamic și perfectibil, ca în orice domeniu, drept care mereu încape și mai mult bine. Acest „mai bine” însă nu este de căutat în justiție, adică înafara cadrului de referință al literaturii, și nici în contestări ridicole, neargumentate, la adresa unora sau a altora. Valoarea în creație și buna gestionare în folosul breslei rămân reperele cele mai de seamă în materie.

Că viața noastră literară este într-un bun moment al ei o dovedește, cred, nu doar numărul și calitatea istoriilor literare elaborate și publicate în ultimii 30 de ani – ceea ce arată că ne aflăm într-un excelent moment de bilanț din mers al literaturii noastre –, ci și abundența serioasă de poeți, prozatori, eseiști și critici literari de vârf activi în anii aceștia. Este, probabil, nu doar consecința unui mediu politic și social mai favorabil decât în trecut, ci și rezultatul înmulțirii mijloacelor tehnice de exprimare, al pieței ideilor, ca să nu mai amintesc și de faptul că în generațiile actualmente active majoritatea zdrobitoare a autorilor și-a încheiat cu brio studiile cel puțin la nivelul unei singure facultăți (unii având însă și masterate și doctorate la activ). Când se vor cerne lucrurile în timp, se va vedea mai bine cum stăm. Deocamdată suntem în faza în care descoperim cu uimire și încântare că operele celor deja clasicizați erau mult mai bogate și mai diverse decât puteam bănui (edițiile patronate de Academie o dovedesc, aducând în circuit opere ignorate, uitate sau cunoscute doar vag, parțial).

6. Aceasta depinde de inteligența redactorilor, de caracterul imperios ori ba al nevoii lor de independență, de disciplină și de autodisciplină, de știința dialogului, de capacitatea de constructor a fiecăruia, de oportunism și de demagogie ori, dimpotrivă, de bunăcredință și alinierea eventuală la un efort comun etc.

Dar, trebuie spus și acest lucru, cine și ce să obstaculeze, astăzi, în România, independența de opinie? Nu mai există cenzură ideologică, slavă Domnului, și nici imperative absolute de tipul „Războiului pentru Eliberarea Patriei”. Suntem, poate, într-una dintre cele mai îndelungate perioade de pace din istoria noastră, fără vreo dominație străină opresivă și fără tirani care să își închipuie că pot, au dreptul și știu ei cel mai bine ce trebuie și ce nu trebuie să însemne cultura.

7. Practic, de o vreme, cea mai eficientă difuzare a unor publicații de care mă ocup: le distribui gratuit, atât în format electronic, cât și în format tipărit (tirajul pe hârtie este însă mult mai limitat decât cel electronic care, potențial, poate crește oricât este nevoie). Cred în cultura la care accesul s-ar cuveni să fie nediscriminatoriu. Încasările ar trebui să vină dinspre stat, sponsori, oameni de bine, de la creatorii înșiși dornici să sprijine o dinamică spirituală – dar la beneficiarii înghesuiți de creșterile de prețuri la alimente, haine, energie electrică și gaz, confruntați cu prețul școlarizării copiilor și cu cel al medicației în continuă augmentare cultura ar trebui să ajungă cât mai ușor, fără obstacole. Dreptul la cultură este un drept fundamental al omului și chiar dacă și acest domeniu poate fi rentabilizat și poate aduce însemnate câștiguri – industriile creative au demonstrat-o –, nu aș reduce promovarea culturii la o afacere rentabilă. Este mai mult decât atât, pe lângă că este cu totul altceva. După cum nici numai despre educație ori manipulare este vorba. Prin creativitate culturală omul își atinge și, uneori, parcă își și depășește condiția. Acest lucru rămâne esențial, fundamental, de neignorat.

*

Dan UNGUREANU

Internetul nu iubește literatura

1. Revistele literare sunt necesare. Ele semnalează, pe o piață fărâmițată, ce a apărut și merită citit.

Trăim, desigur, o perioadă în care revistele se mută lent spre online. Dar și revistele online sunt importante. Scena9, unde îl citesc cu mereu înnoită bucurie pe Mihai Iovănel, Revista IDEA artă + societate a editurii Idea Design & Print îmi vin în minte.

Cred că revistele strict literare trebuie să facă lent loc, sau să se transforme în reviste care să dezbată și să publice nu doar texte literare și critice, ci să devină reviste care să dezbată probleme sociale și culturale mai cuprinzătoare – cam ca Observator Cultural de la noi sau New Yorker. 

Citeam, când eram adolescent, geniala revistă franceză Lire. Am citit apoi Lettres Internationales, ediția românească. Mi s-a părut uriașă, dar nu mai apare.  E o nenorocire că nu mai apare această revistă excelentă.

2. Citesc cărțile PDF și revistele online. Sunt unele pe care îmi place să le citesc pe hârtie, Lettres Internationales și Vatra și New Yorker. 

Dar citesc Observator Cultural  online, și Cultura la fel.

Revistele literare românești, de la Arca a Uniunii Scriitorilor din Arad, la Convorbiri Literare și Vatra, au situri online, ceea ce e extrem de bine, sunt accesibile de oriunde.

3. Dintre cunoștințele apropiate, prieteni, cunoscuți. Există o mare insularitate, care crește.

Revista Orizont, din Timișoara, unde locuiesc, publică  alternativ numere omagiale Patapievici / numere omagiale Adrian Papahagi, cu conținut previzibil.  E extrem de insulară, să nu zic sectară (nu am mai fost binevenit să public acolo din 2001).

România se găsește – dacă vorbim de reviste culturale – într-un fel de Ev Mediu, cu orașe-cetate cu ziduri și porți. Aș dori să existe un portal online al tuturor revistelor de cultură de la noi, unde să apară măcar cuprinsul FIECĂREI reviste de cultură din fiecare județ.

4. Nu cred că sunt deschise. Să fii tânăr autor din afara cenaclurilor și bisericuțelor este extrem, extrem de dificil.

Dar există concursurile literare – și ele aducătoare de conflicte – picrocoline, dar toxice – ele ar trebui regândite complet, ca juriile să fie realmente independente.

5. Se scrie încă și proză, și poezie bună. Dar există un război civil între generația adultă, (Uniunea Scriitorilor + revista România Literară, unde scriu critici trecuți de șaptezeci de ani despre scriitori trecuți de șaptezeci de ani, și unde fiecare recenzie aduce a ferpar) și generația tânără. 

Ștefan Baghiu, Claudiu Komartin, Mihai Iovănel, Iulian Bocai mi se par niște magneți care pot coaliza energiile generației noi. (Nu, nu sunt prieten cu nici unul dintre cei patru; primii trei mă mențin la distanță, cu răceală).

6. Cred că există o diversitate suficientă.  De la reviste ultra-clasice cum e Convorbiri Literare, ușor desuetă și îmbâcsită ca aspect, dar care merită citită, la reviste hipsteroase ca Idea din Cluj, există diversitate suficientă.

Nimeni nu mai citește literatură. În hulitul regim comunist, scriitorii erau răsfățați de regim, tirajele erau mari, drepturile de autor erau decente. În anii 1950-1970 chiar și traducătorii puteau trăi confortabil din traduceri.

Dar, din păcate, nici intelectualii, nici scriitorii nu mai au un rol social de jucat.  Ana Blandiana la Grupul pentru Dialog Social în 1996 este sfârșitul epocii în care scriitorii mai aveau greutate. Era acum o generație. Societatea s-a schimbat enorm. Avem zeci de posturi TV, HBO și Netflix. Adolescenții au Call of Duty și jocurile online.

Adolescenții își doresc doar să facă bani din vlog-uri ca Andrei Șelaru sau se uită la emisiuni de tip Big Brother, află bârfe despre starlete de mâna a treia sau se duc la concursuri de debate. E o societate centrifugă, mereu mai insulară, cu staruri ca Andrei Terbea și Bogdan Hrișcu sau stand-up comedy, cursuri de leadership. Paleologu povestește cărțile lui Dostoievski unor corporatiști grăbiți, care îl plătesc din bugetul de team building. Ca să își îngroașe publicul,  își adună la curs șoferul, grădinarul, camerista și bucătăreasa. Cultura a devenit un agrement pentru corporatiști, ca meciurile de paintball și escape rooms și indoor climbing și cursurile de catamaran.  De la manele la mindfulness, atenția  tânărului urban se risipește și se fărâmițează  în sute de direcții; cultura mare e marginalizată.

Un rol nociv, toxic, l-au jucat televiziunile, care au promovat un grup mic de intelectuali publici, boierii minții. Televiziunile au creat o ierarhie falsă și grotescă: Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Adrian Papahagi și Mihai Neamțu par a fi liderii de opinie ai României intelectuale.  Le aflăm părerile la orice oră din zi și din noapte despre absolut orice, și doar Animal Planet și Cartoon Network ne scutesc de părerile lor.  Dar ei reprezintă ideile unor partide politice moarte, PNȚCD și PMP.  Există o disproporție hidoasă între atotprezența lor mediatică, pe de o parte, și marginalitatea ideilor lor, un conservatorism provincial. Pentru ei, Slavoj Žižek nu există.

7. Trecerea în online e o soluție. 

Între 1880 și 1930, toate revistele românești consacrau articole lungi prenumeranților: câți abonați aveau, câți plătiseră, câți nu plătiseră suficient. Dacă nu plăteau, amenința redacția revistei, revista avea să dea faliment.  Perioada aceea a dispărut definitiv.  E infinit mai ușor să publici online, cu cheltuieli infime.  Însă asta duce încet la dispariția redactorului remunerat.  A face cronică literară pare hobby.  Iar calitatea se degradează încet. Poate că the medium is the message iar Internetul nu iubește literatura.

*

Cătălin STURZA

Abandonarea programatică a esteticului

1. Pe de o parte, peisajul revistelor culturale românești este unul bogat, cu multe titluri care acoperă geografic întreaga țară. Avem sute (zeci) de reviste culturale care apar fie săptămânal, fie lunar sau semestrial, și nu doar în marile centre (București, Iași, Cluj, etc.) ci și în orășele mici. Acesta este, la o primă privire, un lucru pozitiv.

Pe de altă parte, întrebarea este ce relevanță au aceste reviste culturale, fiecare în parte și toate la un loc. Au ele vreun impact real? În sensul: ajung ele la un public consistent și cu adevărat interesat de mesajul acestor reviste și de producțiile literare pe care ele le promovează? Din păcate, în majoritatea cazurilor (dacă nu chiar în toate), răspunsul este unul negativ. Prin comparație, dacă ne uităm la peisajul presei culturale din Statele Unite de exemplu, acolo vom găsi foarte puține titluri, deși vorbim despre o țară mult mai mare decât România. Iar aceste titluri sunt concentrate în marile centre culturale americane. Prin comparație cu peisajul din România, aceste reviste au însă un impact foarte mare și sunt foarte dinamice, cu o prezență online consistentă inclusiv în social media, pe Twitter sau pe alte rețele de socializare.

Unii ar putea argumenta că revistele românești sunt, prin natura lor, foarte elitiste, și asta explică lipsa interesului pentru a ajunge la un public numeros. Gurile rele ar putea răspunde: există mai multe feluri de „elitism”; oare despre ce fel de „elitism” vorbim aici? Despre un elitism cultural și estetic, sau despre un „elitism” pe care l-am putea numi „de gașcă literară” (noi îi citim, îi publicăm și îi lăudăm pe ai noștri)? Tot gurile rele ar mai spune că peisajul revuistic românesc e făcut în multe cazuri pentru stipendii; și că mesajul revistelor noastre nu ajunge, din păcate, la un public real.

2. Este discutabil dacă prezența în acest format, pe hârtie, mai atinge vreun public în ziua de astăzi. O revistă care își propune să aibă un impact real ar trebui să stea foarte bine în primul rând la capitolul prezenței online (un site updatat și actualizat cu regularitate) și în social media.

Există vreo revistă în România cu zeci de mii de followers pe Facebook, de exemplu? Dacă nu, nu există vreo consistență a prezenței în social media. Sunt influenceri care, singuri, pe paginile proprii, au mai mulți followers decât toate revistele culturale din România (luate la un loc). Și nu vorbim despre influenceri „de top”. Ci despre influenceri cu audiențe medii la standardele social media românești, inclusiv unele personalități din publicitate, advertising sau din zona literară.

Din păcate, site-urile revistelor de cultură de la noi sunt mai mult de vitrină sau de decor. Ele nu sunt updatate în mod constant și nu există un interes pentru dezvoltarea site-ului ca entitate de sine stătătoare, dincolo de materialele din ediția tipărită „urcate” și acolo. Putem spune că, în continuare, în multe cazuri nu există un interes real nici pentru site, nici pentru social media.

3. Cu puține excepții, colaboratorii sunt selectați prin ceea ce putem numi „cercul social” al redactorilor revistei. Prin aceasta putem înțelege, de exemplu, prieteni sau cunoscuți ai celor care conduc revistele sau foști colegi de facultate ai redactorilor – în special ai redactorilor mai tineri.

Uneori acești cunoscuți sunt veleitari care vor să își vadă numele publicat pe o pagină tipărită. Este ceea ce se cheamă „vanity publishing” – un fenomen toxic și coroziv. Alteori ei reprezintă câte o „obligație”, sau cineva important care trebuie publicat din diverse motive sociale sau politice. Nu rareori vedem prin revistele noastre culturale numele vreunui consilier local, primar de urbe mică sau mare ori deputat care bifează printr-un text publicat și capitolul „preocupări în zona culturală”.

Nu spun că, pe lângă veleitari, revistele noastre nu pot găzdui și eseiști sau critici valoroși. Acest mod de selecție are însă trei consecințe negative importante. În primul rând, paginile multora dintre revistele noastre expun un amestec de lucruri potențial interesante sau valoroase care se pierd într-o mare de maculatură. În al doilea rând, efectul este acela de „porți rotative”: foarte multe semnături care apar de două-trei ori în revistă; și foarte puțini eseiști sau critici care au tenacitate și rezistă pe termen lung (mulți dintre ei dezamăgiți, cu siguranță, de marea de maculatură din jurul lor despre care vorbeam). În al treilea rând, revistele care devin monedă de schimb pentru tot felul de favoruri sociale și politice își pierd credibilitatea în fața unui public serios, care va fi repede descurajat de caracterul eterogen al publicațiilor cu coala de hârtie „mult răbdătoare”, ce găzduiește orice producție, oricât de proastă. Și acesta e poate cea mai nocivă dintre cele trei consecințe negative enumerate.

Cum de rezistă astfel de reviste pe piață? Revenim la ceea ce spuneau „gurile rele” la punctul 1: ele par să reziste (doar) prin stipendii; însă asta înseamnă că în realitate aceste publicații nu mai au de mult vreun impact real. Mă întreb, pur ipotetic, oare ce s-ar întâmpla dacă o parte din fondurile destinate revistelor culturale ar fi suspendate? Ar reuși vreuna dintre aceste publicații să supraviețuiască construindu-și – sau păstrând – o bază de cititori proprie, reală, formată din cititori „cuceriți” pe bune prin promovare eficientă și evenimente inteligente?

4. Din experiența de peste zece ani petrecuți în diverse redacții, pot spune că reticența față de autorii care se propun singuri este una foarte mare. Și, în mare parte, pe bună dreptate: în multe cazuri acești autori sunt veleitari care vânează vreo glorie iluzorie, ceea ce numeam mai sus „vanity publishing”. Când nu sunt, de-a dreptul, persoane dezechilibrate și extrem de insistente.

Mi s-a întâmplat, o dată, să fiu urmărit pe stradă de un autor căruia îi trimisesem un mesaj de refuz la un email primit la adresa redacției. Autorul a interpretat mesajul de refuz în sensul unei invitații de a mă aștepta la ieșirea din redacție și de a insista, întrebându-mă cât costă să îi apară textul în revista respectivă. Când i-am răspuns iar și iar că revista nu publică texte contra cost, ne-am trezit cu el în redacția revistei cu o operă de artă împachetată în hârtie pe care a încercat să mi-o ofere; iar după ce am refuzat categoric să accept orice de la el, a lăsat sculptura împachetată în hârtie pe un scaun și peste jumătate de oră s-a întors cu poliția, pretinzând că redacția i-a sechestrat opera de artă și acum vrea să o recupereze. Redactorul-șef a lămurit polițiștii, vădit amuzați de întâmplare, că nimeni din redacție nu a sechestrat vreo operă de artă; și apoi i-a pus autorului veleitar statueta în brațe și l-a avertizat că vom chema noi poliția dacă mai calcă vreodată pe acolo.

Desigur, acesta este un caz extrem, nu mulți autori sunt gata să meargă așa de departe și să pună în scenă astfel de scenarii pentru a-și vedea un text publicat într-o revistă culturală. Însă orice redactor cu niște ani de experiență în spate a acumulat câteva pățanii cu diverși autori mai mult sau mai puțin insistenți și poate confirma că există motive întemeiate pentru această reticență.

Pe de altă parte, există și un efect negativ: și anume, că pot fi trecuți ușor cu vederea și autorii valoroși, care au ceva de spus. În marea de veleitari, există, desigur, și astfel de autori. Și mă tem că foarte puține sunt revistele dispuse să le acorde atenție, să le citească textele și să le răspundă mesajelor; mulți redactori probabil că ignoră aceste mesaje în mod reflex, „pe pilot automat”. Redactorii care răspund tuturor mesajelor primite de la autori care se autopropun o fac, cum se spune, „pe riscul lor” – cum am învățat și eu din pățania relatată mai sus. Desigur, se poate exercita aici un discernământ câștigat o dată cu experiența; există o serie de semnale vizibile pentru un redactor atent care indică ce autori sunt veleitari, care sunt insistenții dezechilibrați și care sunt cei care ar putea avea ceva valoros de spus.

5. Dau microfonul din nou „gurilor rele”, care ar spune că vorbim din păcate de un peisaj dominat de cluburi, coterii și „găști” literare sau culturale; predomină spiritul „de gașcă”, un alt factor care diminuează mult atât impactul revistelor culturale, cât și al operelor de ficțiune sau de eseistică publicate.

Cât timp pentru multe dintre revistele sau editurile noastre nu prevalează criteriul de selecție valoric și estetic, ci acela al apartenenței la o anumită „coterie”, calitatea produsului cultural va avea mult de suferit. Și puțini sunt cititorii dispuși să rămână, pe termen lung, abonați ai unei reviste sau fideli unei edituri unde textele sunt selectate pe astfel de criterii.

În fapt, problema de bază este aceasta: lipsa asumării chestiunii contactului cu publicul real și a testului publicului. Dacă ne uităm atât la tirajele revistelor, cât și la cele ale majorității operelor de ficțiune, volumelor de eseistică sau chiar de critică literară, vom vedea că acestea sunt confidențiale.

Fapt care ridică un semn de întrebare asupra motivului existenței multora dintre editurile și revistele noastre: sunt făcute ele pentru publicul larg sau pentru potențialii cititori de calitate, sau pentru prietenii celor care le conduc? Și, desigur, asupra mijloacelor – nu cumva ar trebui să fie secundare revistele culturale față de alte mijloace care ar trebui folosite mult mai profesionist? Vorbesc aici despre promovarea literaturii și despre aducerea ei în fața publicului larg.

6. Spuneam, într-un text publicat de curând în revista „Vatra”, că din păcate asistăm în ultimii ani la o tendință de abandonare programatică a esteticului pentru mesajul ideologic. Cu diferența că, în raport, de exemplu, cu realismul socialist al anilor 1948-1964, dimensiunea ideologică din acești ani este mai difuză. Aceasta reprezintă un mix de neoliberalism și de progresism cultural care devine o nouă ideologie dominantă și se resimte în artă ca un nou curent realist – pe care l-am numit realism neoliberal. Această nouă ideologie se reflectă într-un mod specific într-un spațiu cultural periferic, precum este spațiul românesc.

În aceste condiții, independența de opinie a multora dintre revistele noastre este una foarte relativă. Vorbim, în primul rând, despre subordonarea, programatică sau de nevoie, a agendei multora dintre publicații față de noua ideologie dominantă. La fel ca în cazul realismului socialist, noul realism trebuie să reflecte și să promoveze principiile și viziunile „ortodoxiei” liberale a vremurilor noastre; de aceea, vom vedea iar și iar cum revine aceeași imagine a unei Românii înapoiate, concupiscente, șovine, xenofobe, sub apăsarea identității ei religioase și naționale. La fel ca în cazul realismului socialist, realismul neo-liberal face din artă un instrument masiv de „educație și propagandă”, descriind emanciparea unor minorități, totul pentru faza eroic-epopeică a „societății tolerante” (desigur, toleranța nu se aplică „deplorabililor” care stau în calea emancipării). În sfârșit, realismul neo-liberal, ca metodă fundamentală a literaturii din ultimele două decenii, le cere scriitorilor să aibă o reprezentare a realității sociale în dezvoltarea ei revoluționară, în conformitate cu dezideratul transformării ideologice a societății. Nu spun că nu există și excepții notabile, autori sau publicații care în ultimele două decenii au încercat să păstreze Nordul esteticului și al valorii intrinseci a operei sau a textelor publicate și să se opună presiunii acestui curent ideologic dominant. Însă trebuie să fim conștienți de această tendință de abandonare programatică a esteticului și de îmbrățișare a unei noi „ortodoxii” ideologice, dacă vorbim despre independența de opinie a autorilor – sau a publicațiilor culturale.

În al doilea rând, peisajul nostru cultural dominat de „coterii” și „găști” și de stipendii condiționate  de multe ori de relații și compromisuri politice (cum arătau „gurile rele” mai sus) nu favorizează nici el independența de opinie. Și aici revenim iarăși la problema de fond: lipsa asumării contactului cu un public real are drept consecință lipsa de dinamism a publicațiilor culturale, care se complac în iluzia că simpla lor existență (condiționată adesea politic) este suficientă pentru ca ele să conteze. Or, dinamismul, care ar presupune testarea unor medii de comunicare noi și a unor rețete de promovare mai eficiente, ar duce, automat, și la o mult mai mare independență financiară a revistelor – și, de aici, la o mai mare independență de opinie.

7. Prima soluție ar fi tocmai asumarea contactului cu un public real. Aceasta ar presupune, cel mai probabil, mutarea multora dintre revistelor noastre (exclusiv) în mediul online. Sau subordonarea versiunii tipărite față de versiunea „virtuală”. De asemenea, ar presupune asumarea, mult mai serioasă, a părții de PR și de marketing. A nu se confunda prezența online cu ceea ce înseamnă promovarea prezenței online, care cere oameni dedicați și competenți plus foarte mult timp și efort.

Un al doilea răspuns, sau poate primul răspuns, ține de un conținut de o anumită forță, o condiție implicită pentru ca promovarea să fie eficientă. Promovarea nu funcționează în gol, oricât de mare ar fi efortul și talentul celor care se ocupă de ea. Nu poți promova cu rezultate consistente un conținut mediocru, puternic ideologizat și tributar sloganisticii la modă sau în cel mai bun caz inegal și eterogen.

În ceea ce privește actul literar, este necesară căutarea acelor canale care să dea ocazia publicului larg să valideze calitatea acestuia. Dincolo de critica de întâmpinare din revistele culturale, cred că ceea ce lipsește în mare parte este feedbackul real al publicului. De exemplu, ar fi foarte relevant dacă am vedea un bestseller list genuin. Se poate face așa ceva în România? Există date reale din partea editurilor pentru o astfel de listă cu cele mai vândute titluri? Un alt mijloc de a testa gustul publicului ar fi un top unde publicul să aibă acces și să poată vota. Oare ce surprize ar oferi un astfel de top; nu ne-am putea trezi că mulți dintre scriitorii contemporani considerați „importanți” s-ar regăsi în fapt la coada lui? Cum ar fi primită o astfel de propunere de mulți dintre autorii sau dintre revistele noastre? Sau elitismul „de coterie” (sic!) nu ar accepta ideea de a lua în acest fel pulsul real al publicului românesc?

Dincolo de aceste considerații, cred că ar trebui să revenim, iar și iar, la misiunea de fond a revistelor noastre culturale. Cum ajungi să pui în fața publicului texte – opere de ficțiune, eseuri sau analize critice – și să te asiguri că publicul chiar le citește? Aceasta cred că este întrebarea de la care ar trebui să pornim; și acesta ar trebui să fie marele pariu al revistelor noastre culturale.

*

Olimpiu NUȘFELEAN

Libertatea de creație nu e condiție pentru cantitatea de fericire literară

1. Privit oarecum holistic, peisajul revuistic românesc îmi apare variat și… incongruent. Spunând „incongruent”, nu vreau să zic că ar trebui străbătut de un principiu ordonator unic, dominat de o instanță decizională „dictatorială”, dar e destul de slabă raportarea la un anume standard… estetic, se caută destul de puțin ilustrarea unor identități clare. Există excepții, desigur, ele sunt motorul vieții publicistice, trebuie privite ca atare. Există și microbi… revuistici, care mai stăpânesc comportamentul unor personalități literare, tot mai rar. Trebuie să fii foarte infestat cu asemenea microbi ca să (mai) faci cronică literară într-o revistă de profil.

În imaginea peisajului revuistic, ar trebui să fie distinse poate câteva unghiuri de abordare: al scriitorului (care ține sau nu la prezența în revistă), al cititorului (tot mai restrâns în presa de profil), al redactorului (interesat să-și deschidă revista spre public, dar grijuliu să nu-și uite cercul de prieteni în care se mișcă). În aceste zone este jucată o gamă foarte largă de aspecte.

Deschiderea (democratică) postdecembristă a facilitat apariția a tot felul de inițiative publicistice, mai mult sau mai puțin fericite. Fericite – prin posibilitatea de manifestare a talentelor literare din orice colț al țării. Înainte de ʼ89, pentru tipărirea unei biete „foi volante” culturale aveai nevoie de aprobare de la Partid. Azi, oricine, dar oricine, își poate face revistă (literară) fără nici o problemă. Doar să aibă ceva în buzunar. Partea mai puțin fericită e că a înflorit foarte mult veleitarismul publicistic/ revuistic. Acesta poate afâna – și el – solul literar, dar, pe de altă parte, poate închide, ca o perdea de spini, privirea spre fenomenul literar autentic. Și, la o adică, poate slăbi susținerea financiară a publicisticii de valoare. În tot acest univers, important este faptul că funcționează o anumită relație – puțin sau deloc comentată – între revistele de forță și anumite reviste de nișă, care întregesc și dau coerență universului revuistic, îl potențează și deprovincializează continuu.

2. În lume există mulți băutori de tot felul de băuturi, dar nu oricine poate fi un „adevărat” băutor de whisky sau de vin, ai nevoie de o anumită cunoaștere a băuturilor și a felului cum se beau, a mâncărurilor care pot fi însoțite de o băutură sau alta. Așa e și cu muzica sau cu revistele și cărțile. Trebuie să fii un bun cunoscător, să ai o anumită cultură și un anumit gust (format) ca să apreciezi o revistă în format tipărit. Eu, fiind un cititor mai de modă veche, îmi fac un anumit tabiet din a citi reviste literare pe terasa unei cafenele, la o… cafea, cu sublinierea unor idei, cu luarea unor notițe, dacă e cazul. Poate, cândva, nu peste mult timp, va fi accesibilă o tabletă de forma și „aspectul” unei pagini de revistă, cu electroni mai blânzi pentru ochi, iar atunci lucrurile vor putea fi reevaluate. Deocamdată, nu cred că obiceiul și plăcerea de a citi o publicație tipărită vor dispărea prea repede. Experiența e prea scurtă pentru a bate în cuie temeri pasagere. Edițiile on-line asigură și ele niște facilități legate de informare. Secondează destul de bine edițiile tipărite. Dar aici, în zona on-line, e încă de făcut ordine. Îmi place să accesez publicațiile care se oferă digital într-un format care imită ediție tipărită. În această formă publicăm și noi Mișcarea literară.

3, 4. Nu prea știu care ar fi politica revistelor privind atragerea colaboratorilor. Nu cred că e ușor să configurezi o asemenea politică, întrucât comunicarea dintre redactori și colaboratori pare să se restrângă tot mai mult, în ciuda facilităților oferite de smartphone-uri. Întâlniri între redacții sunt puține sau aproape deloc. Colocvii specifice – tot așa. E o artă să poți menține o relație dinamică între rubricile permanente și colaborări atrase din diverse colțuri ale țării, să dai o măsură cât mai mare a ceea ce se întâmplă – la zi – în viața literară. Ca și să încurajezi scriitorii să se autopropună cu colaborări la o revistă. Dar și în această zonă de interes se manifestă reticențe, de o parte sau alta, umori… În ce mă privește, în perioada debutului, mă (mai) autopropuneam. Mi se părea firesc. Apoi, nu mi-am mai pus asemenea probleme. În general, revistele au fost – și sunt – întotdeauna foarte amabile în găzduirea scrisului meu. Mișcarea literară e destul de deschisă scriitorilor care se autopropun, mai ales în situația tinerilor. Nu sunt puține cazuri când publicăm scriitori pe care nu-i cunoaștem personal. Dar nu excelăm. Condiția este calitatea textului. La calitate, noi, ca revistă, mai avem desigur mult de lucru. Când e vorba de încropirea unui cerc de critici, lucrurile se cam complică, devin mai puțin funcționale.

5. Viața literară e precum viața în general, în pandemie – se consumă în spatele geamurilor locuințelor personale. Nici nu în spatele ferestrelor redacțiilor sau editurilor. Nici între rafurile librăriilor. Imediat după Revoluție (!…), am crezut că (și) în grădina literaturii vor spori pâraiele de lapte și miere. Iată că nu e chiar așa. Alte și alte umbre au venit peste viața literară. Libertatea de creație nu e condiție pentru cantitatea de fericire literară. În pandemie, fenomenul literar, exprimat în tumult de trăiri și experiențe consumate în afara atelierului de creație, s-a rărit foarte mult, înclinând spre condiția descendenței. Cartea nouă rar devine un eveniment. E, poate, un proces istoric prin care se reduce interesul pentru ficțiune – deși aici e mult de discutat –, pandemia îl accentuează – în ciuda creșteri timpului pentru citit –, dar pare că se întâmplă ceva mai mult, e vorba de o scădere, cum să zic?, dezinteresată până la a fi „programată”…, a interesului pentru carte. Școala, dar nu doar ea, a scăpat de sub control fenomenul lecturii. Decidenții politici și financiari, tot mai aculturali, par să se folosească de pandemie ca să uite tot mai mult de interesul (public) ce trebuie acordat cărții de creație, cu sprijinul ce s-ar cuveni. Riscul este ca o asemenea stare să devină cronică și să nu mai aveam elanul de a ieși din ea. Nu-i vorba doar de puterea de a face ceva, ci și de… elan!

6. Nu toate revistele țin să aibă o opinie limpede și fermă în plan literar. Nu toate folosesc cu aplicație sita critică, dar „opinia” ar trebui să surclaseze spiritul critic. Opinia dă un sens demersului revuistic, produce provocări ce pot deschide căi de evoluție literară sau clarifica un anumit context. În direcția aceasta se menține o anume letargie. Aș vrea să avem confruntări de opinii, dar acestea sunt rare, și ele. Nu atacuri exacerbate, ci dialog asumat. Nu mă deranjează rivalitatea dintre publicații, dacă este, dar aș dori să se manifeste fără lovituri sub centură, fără cârcoteli sau imprecații. Scriitorii sunt totuși destul de blânzi, își consumă părerile sau frustrările în cercuri de diferite dimensiuni. Și poate că nu vor ca disputele lor literare să fie amestecate cu disputele gratuite din prezentul politic.

7. Aici, în domeniul difuzării revistelor de cultură, asociațiile se pot face cu starea politică, cu dificultăți cu care se confruntă guvernele. Ar trebui găsite soluții mai multe, radicale, dar cum să le aplici într-un domeniul care își pierde reperele? Sunt mai mulți factori care ar trebui aduși într-o zonă de interes congruentă. Dar nimic, azi, nu este congruent. Păreri poți găsi, diferite, antagonice, contradictorii, dar soluții? Unii se gândesc la ajutorul de la stat, alții, în replică, te trimit la funcțiile inițiativelor private. Nici unei soluții nu i se poate da de capăt. Iată, anul acesta Ministerul Culturii nu a mai lansat programul de sprijin financiar pentru revistele aflate sub egida Uniunii Scriitorilor. Unii vor spune că nu-i nimic, că inițiativele private trebuie făcute funcționale, dacă nu, gata. Nu-i bine. Statul trebuie să aibă și ținte culturale, iar acestea trebuie să fie nuanțate pe domenii de interes. Poate că nu mai avem nici parlamentari care să sufere din cauza sorții culturii. Însă, la rigoare, am putea spune că nici scriitorii nu se prea pricep la găsirea unor soluții de promovare a revistelor literare. Aceasta n-ar trebui lăsată doar în seama redacțiilor, deși acestea sunt principalele promotoare ale publicațiilor. Îmi amintesc, în treacăt și fără să mai am datele stricte, că, prin anii ʼ80, o revistă precum Tribuna clujeană făcea, prin sârgul unui redactor venit în județul nostru (Bistrița-Năsăud), vreo 60 de abonamente doar la preoții din zona Bistriței. Și încă vreo 60 în zona Năsăudului, mi se pare. Mai face cineva campanii de abonamente? Dar întâlniri ale redacțiilor cu școlile? Cu unele întreprinderi? Cine te mai lasă să întrerupi lucrul într-o… fabrică pentru a le vorbi oamenilor despre literatură sau artă? (Ha, ha, ha!…) Deși nu mai știu ce e aia o fabrică. Dar potențiali cititori ar putea fi găsiți. Din păcate cititorul de reviste nu mai este… cultivat, este lăsat să crească haotic într-o pădure de bălării. Dacă scriitorii/ redactorii ar conștientiza acest fapt, ar putea găsi și soluții de difuzare a publicațiilor literare. Promovarea revistelor literare trece și ea prin criză, poate nu găsim soluții imediate de deblocare din această stare, dar trebuie măcar să căutăm a nu pierde elanul dezbaterii privind situația în care ne aflăm, așa cum face, acum, revista Vatra.

*

Teona FARMATU

Un peisaj eteroclit

1. Cantitativ, cred că avem un număr consistent de reviste culturale care apar, de cele mai multe ori, lunar (săptămânal, îmi vin în memorie Observator cultural, Dilema veche și, mai recent, Opt motive; poate mai sunt și altele), dar, din punct de vedere calitativ, mi se pare un peisaj dezechilibrat și monoton. Desigur, structura revuistică e construită ordonat în funcție de niște rubrici (ca să nu spun tipare), fiecare revistă are un nucleu de bază al celor care scriu regulat (care au rubrică permanentă), prin urmare promovează poate mai mult anumiți scriitori/artiști/oameni de cultură sau anumite proiecte (festivaluri, premii, apariția unor ediții de opere etc.), însă, dincolo de toate acestea, remarc o formă de stagnare a jurnalisticii culturale. Una dintre chestiunile cu titlu de dezbatere, pe care am remarcat-o în diverse discursuri, a fost problema lipsei „efervescenței publicistice”, de care generațiile precedente, incluzând ca punct terminus generația douămiiștilor, se pare că au avut parte. Nu am luat contact direct cu acea „epocă”, dar nici nu sunt de-acord cu faptul că astăzi, dinamica e inexistentă. Aș spune că e mai degrabă nefuncțională și asta se întâmplă, în ciuda facilității cu care o informație poate fi distribuită astăzi, și pentru că mediile de difuzare sunt acum multe și diverse, mai populare sau mai obscure, cu un design convingător sau, dimpotrivă, fără o imagine particularizantă, cu un profil fundamentat pe tradiția revistei sau cu o imagine proaspătă, specifică proiectelor noi din câmpul aferent. Altfel spus, pluralitatea căilor și volumul copleșitor de informație (mai mult sau mai puțin de calitate) au devenit factori uniformizanți, care îți pun la dispoziție o masă enormă de text, dar care presupune mai degrabă expunere (impunere?) decât dialog, invitație la reflecție/discuție. Am impresia deseori că fiecare revistă rămâne în bula ei, fiecare cu dialogul ei „intern”, cu colaboratorii ei, cu specificitățile ei, cu principiile ei. Nu știu dacă efervescența a dispărut. Mai degrabă intercomunicarea dintre reviste și dintre oamenii arondați lor s-a fracturat; fiecare pare a fi pentru el însuși. Apoi, de ce să nu recunoaștem, intervin orgoliile, distanțarea și conflictele pe motiv ideologic, la rândul lor ajunse într-o fază de sterilitate, care nu mai constituie un prilej al efervescenței, ci o dimensiune aridă.

Cred că o problemă e și faptul că se discută destul de puțin despre activitatea revistelor, despre ce se mai publică în premieră, ce subiecte devin populare, ce înseamnă să faci o revistă, cum constitui un profil al ei etc. – în genere, lucruri despre care se aude prea puțin inclusiv în mediul academic. În mare, e un peisaj eteroclit, ceea ce nu ar trebui să fie o critică, dar eterogenitatea mi se pare că presupune, în cazul acesta, excluderea sau, cel puțin, fragilizarea selecției textelor. Nu de puține ori am dat peste texte incoerente, lipsite de ideație sau cu un limbaj standard, clișeizant. Aș pleda pentru less is more, chiar dacă revista nu e la fel de stufoasă lunar/săptămânal. Evident, un aspect vital în dezvoltarea revistelor, pe care nu l-am menționat și care probabil e prea bine știut printre cei care lucrează într-o redacție, este finanțarea slabă și dificilă. Să menții un ritm lunar, chiar săptămânal, e o muncă realmente epuizantă în primul rând din cauza lipsei unui suport financiar.

2. Zoomer numindu-mă, adică născută și crescută odată cu evoluția tehnologiei, fac parte, așadar, din tabăra celor despre care s-a tot spus că nu mai citesc în format fizic, ba chiar că nu mai citesc reviste culturale, că „nu-i mai interesează”. Mi se pare doar o generalizare lipsită de conținut. Nu vorbesc în numele tuturor, însă am în jurul meu o multitudine de exemple, care infirmă cu totul presupoziția. Prin urmare, edițiile tipărite rămân relevante și într-o vreme în care se stipulează dispariția cel puțin a cititorilor care preferă formatul „tradițional”. Fie că sunt privite mai degrabă ca obiecte culturale, datorită design-ului interesant poate, fie că e pur și simplu mai plăcut pentru cititor să urmărească textul în formatul acesta, o ediție tipărită mi se pare necesară și, aș spune, chiar dorită. Apariția ei și în format digital e în primul rând o alternativă de diseminare a ei, nu e un profil care tinde să fie definitiv prin minimizarea, până la dispariție, a formatului prim. Pentru mine, de exemplu, formatul fizic e mai comod în a-mi face adnotări. De cealaltă parte, e cât se poate de eficient să am revista și în format electronic, dacă cumva nu am la îndemână ediția tipărită și îmi trebuie în mod stringent pentru un articol sau o lucrare de colocviu un anumit text din interiorul ei. Cu siguranță, formatul fizic a pierdut teren, dar, în același timp, există reviste tipărite care stârnesc interes, însă ajung să fie găsite dificil, fiind distribuite numai în câteva locuri din țară, sau să se epuizeze rapid probabil din cauza numărului mic de exemplare scoase la vânzare.

3. Fiindcă sunt deja de un an jumătate unul dintre redactorii revistei „Echinox”, aș putea să vorbesc din interior doar cu privire la aceasta. Ne selectăm colaboratorii în funcție de calitatea textelor (indiferent de genul acestora: proză, poezie, eseu, interviu etc.). Acesta e singurul criteriu. Citim textele, ne spunem opiniile, eventual dezbatem situația, dacă ne poziționăm 50-50 în ceea ce privește publicarea. Suntem o echipă destul de numeroasă și de omogenă, ceea ce cred că e un aspect important, fiindcă încercăm să menținem un grad calitativ cât mai înalt, să publicăm ceea ce abordează chestiuni insolite, îndrăznețe, cu mize multiple.

Urmărind alte reviste culturale, cred că sunt diverse criterii care predomină în selecția colaboratorilor: calitatea, orientarea ideologică, doza de „senzațional” pe care o aduce textul sau gradul lui de controversă, vârsta poate, formația (mai ales dacă e vorba de o revistă cu un anumit profil – de pildă, unul centrat asupra artelor performative, cum e în cazul revistei Scena.ro). Probabil criteriile sunt cele care transpar cel mai puțin, întrucât țin de „laboratorul” redacției. În același timp, uneori am senzația că, sub cupola deschiderii manifestate pentru orice tip de subiect, se ascund, de fapt, niște criterii destul de rigide sau reduse la parti-pris-uri de tipul: „ne place/nu ne place”.

4. Cred că întrebarea are în subtext și problema înțelegerii lui „a fi deschis”. Din punctul meu de vedere, deschiderea unei reviste nu e egală cu acceptarea de publicare sau de colaborare cu cineva sau cu un grup/ o altă redacție. Altfel, îmi place să cred că revistele de cultură prin excelență rămân deschise tuturor celor care doresc să trimită materiale spre publicare. Nu cred că e dificil să existe mereu o adresă de e-mail funcțională, unde oricine poate propune un text și i se va răspunde în timp util dacă a fost sau nu acceptat, eventual, după cum mi se pare firesc, cu o scurtă explicație, în cazul în care nu a primit „ok-ul”. Cu atât mai mult cu cât, după cum știm, majoritatea revistelor de cultură românești sunt construite în jurul dezideratului libertății de expresie și al dialogului deschis. Teoretic, cel puțin.

În ceea ce privește autorii, cred că există trei tipuri de autori care se autopropun, lucru pe care l-am observat din interior numai în cazul unei singure redacții (deci, e posibil să am o privire unidirecțională). Ar fi, deci, autori consacrați, în general, primiți favorabil de critica de întâmpinare, care, având, de exemplu, un volum în pregătire, ne trimit un fragment sau 2-3 poeme spre publicare avanpremieră. Nu lipsește nici în cazul lor „procedura” de selecție, indiferent dacă sunt niște nume arhicunoscute, apreciate, traduse în afară etc. Apoi, e vorba de autorii care au publicat deja mai multe cărți la diferite edituri (mai mult sau mai puțin obscure) și care sunt în căutare de medii noi de promovare. Din experiența mea, aceștia sunt cei mai invazivi, întrucât își doresc cu ardoare să le apară numele, să se scrie despre ei o cronică ș.a.m.d. Și situația deja se complică, dacă, după un refuz din cauza calității scăzute a textului, insistă în mod constant. Practic, nu mai ești deschis deloc față de respectivul autor. De la un punct încolo, este, poate, o formă de ignoranță, însă, pe de altă parte, mi se pare cu atât mai firesc, în cazul acesta, să operăm cu selecția și să ne asumăm refuzul printr-o justificare diplomată. Desigur, autoritatea fiecărei reviste e relativă, poate mefiența redacției nu se justifică, poate se înșală etc., dar cred că, indiferent de statutul celui care se autopropune, ar trebui să primeze calitatea materialului, și nu discursul adiacent, prin care își dorește să convingă redacția. A treia categorie e compusă de autorii care nu au debutat; de regulă, sunt adolescenții, tinerii, care propun, mai timid sau mai pronunțat, texte spre publicare. La fel, și aici are loc selecția. Ca să mă opresc la o concluzie, după mine, deschiderea nu presupune și un compromis atunci când un autor se „autoinvită” (oricât de elegant sau de amical ar face-o). Până la urmă, e firesc ca autorii să aibă inițiativa de a-și face cunoscută activitatea și nu înseamnă că toți cei care se autopropun nu au, de fapt, motive reale să o facă.

5. Tind să spun că am o perspectivă optimistă, pentru că mi se pare a fi un peisaj dinamic, în care poți găsi cu ușurință câteva zone cu care să fii compatibil, în care să te aclimatizezi și să îți fructifici ideile. Cum sunt încă foarte tânără, cred că mă aflu în continuare într-o perioadă de căutări, de citit obsesiv, de asimilat informații din cât mai multe părți, cu care rezonez sau nu. Din perspectiva aceasta, găsesc peisajul literar provocator pentru o tânără care își dorește să performeze în câmpul cultural/literar. Pe de altă parte, e și un peisaj închistat, care te face deseori să te retragi în „turnul tău de fildeș” și să ai impresia că e mult mai benefic și mai confortabil să rămâi la nesfârșit acolo. Or, pentru mine, e alegerea (chiar dacă, aparent, favorabilă uneori) cea mai periculoasă. E o lume literară polarizată: există câteva centre de influență radical despărțite, din ce în ce mai străine unele de altele. Nu încerc să găsesc nici motivele pentru care situația arată astfel și nici „vinovați”, însă pierderea se resimte la un nivel mai înalt, și anume la posibilitățile, strategiile prin care literatura scrisă în România poate să ajungă în afara granițelor și într-un mod cât mai interesant, lipsit de tot felul de complexe culturale, care au bântuit literatura română (și încă o mai bântuie). Mă gândesc la cum se pot crea niște legături între scriitorii/editorii/redactorii români și cei din alte culturi, nu la cum să ne îmbătăm cu apă rece pe fondul premiilor literare internaționale. Proiectul Zona9 (unde originează și revista cu același nume), blogul DLITE, revista Poesis international (deja ajunsă la un număr consistent de apariții) sunt astfel de demersuri revuistice admirabile, care ar avea nevoie de o susținere mult mai amplă.

6. Din experiența mea de colaborator la mai multe reviste, există cazuri, din păcate, unde revistele nu au nicidecum această independență. Sau, dacă este, e mai mult mimată. Sunt, totuși, multe reviste care și-au construit această independență, care își asumă anumite orientări cultural-ideologice, care și-au creat un profil bine definit, interogând subiecte care încă par tabu în societatea românească sau care sunt insuficient discutate în mediul public ori, dacă sunt abordate, maniera e una contondentă. Dincolo de problematica trasată, aș mai spune faptul că independența de opinie, în mod ironic, depinde, într-o anumită măsură, și de publicul-țintă, care, la rândul său, creând un soi de emulație în jurul nucleului revuistic, devine factorul care susține publicația. Se creează, deci, o inferență public-revistă, cel dintâi construindu-și niște așteptări care, prin materialul publicat, trebuie să fie în continuare împlinite. Altfel spus, „ce vrea publicul pe care l-am format să citească/să vadă/să afle?” cred că devine o întrebare pertinentă când revista deja a depășit etapa incipientă și urmează un parcurs evolutiv.

7. Cred că cea dintâi soluție e, dacă nu se întâmplă deja lucrul acesta, diseminarea on-line a revistelor, crearea sau actualizarea arhivelor digitale ale acestora. Poate o soluție ofertantă ar fi și organizarea unor lansări de reviste (nu doar de cărți, așa cum suntem obișnuiți). Desigur, nu e fezabilă o lansare acum, în pandemie, dar cred că ar fi o variantă bună, cu atât mai mult cu cât pot avea loc, în cadrul acesta, discuții cu redactorii și colaboratorii revistei. Mai cred că e important (dacă nu chiar stringent) să ajungă revistele și în școli, mai cu seamă în licee, unde există colective redacționale de elevi bine organizate și care sunt sigură că ar fi interesate de felul în care se produce o revistă la nivel național/internațional și, în general, de întregul mecanism de funcționare a unei redacții. Când eram elevă de liceu, în ciuda faptului că mă arătam, totuși, foarte deschisă și curioasă față de lumea literară (urmând un profil filologic), auzisem de maximum 2-3 reviste culturale. Nu îmi amintesc să fi avut atunci niște discuții în legătură cu presa literară/culturală autohtonă; mi-ar fi prins foarte bine, cel puțin pentru a conștientiza că există un „prezent” literar, dincolo de starea literaturii ca obiect de studiu, pe care o cunoșteam prea bine din clasă.

*

Săluc HORVAT

Independența de opinie nu poate fi îngrădită

Care este regimul editorial al revistei dvs.?

Revista „Nord Literar” apare în Baia Mare, sub egida și cu finanțarea Consiliului Județean Maramureș. Are statutul de instituție de cultură cu personalitate juridică, fiind inclusă între instituțiile de cultură subordonate Consiliului Județean. Face parte din familia revistelor agreate de Uniunea Scriitorilor din România. Este condusă de un manager și dispune de organigramă, de stat de funcții și de personal proprii. „Nord Literar” este prima revistă literară din istoria orașului Baia Mare. Apare din anul 2003, lunar, fără întrerupere. Este difuzată la nivel național, prin abonamente și prin vânzare liberă.

1. Pe lângă revistele editate de Uniunea Scriitorilor din România, presa literară cuprinde un număr important de publicații, răspândite pe întreg cuprinsul țării, multe dintre acestea cu o veche tradiție și cu o reală recunoaștere din partea criticii literare și a cititorilor. Presa culturală actuală contribuie benefic la acoperirea nevoilor de lectură și de comunicare. Astfel că se poate vorbi despre o presă literară bogată, cel puțin cantitativ. Despre valoarea acestora, în opinia noastră, ar merita realizat un alt sondaj.

2. Presa on-line este tot mai evidentă, mai zgomotoasă, ocupând un spațiu consistent. Câtă relevanță are aceasta în raport cu presa tipărită? În opinia noastră, deocamdată, ea rămâne la stadiul de afirmare, fără a contesta rostul ei. În schimba, în ce privește relevanța presei scrise, considerăm că este esențială. Revistele tipărite cu tradiție veche și cu statut bine definit în viața literară vor fi greu de înlocuit. Revistele on-line vor avea locul lor în cultură, dar cu certitudine acestea nu vor umbri presa tipărită.

3. Fiecare revistă care se respectă are un cerc stabil de colaboratori, prin care își asigură partea de conținut. Acesta se formează pornind de la profilul revistei, de la politica editorială a acesteia. În timp, se alătură colaboratori noi, unii ocazionali, alții statornici. Selecția colaboratorilor se face, în unele cazuri, ținând seama și de anumite situații aparte, precum realizarea unor numere tematice, a unor anchete etc. Principiul de bază este cel al valorii ofertelor venite. Aceste criterii le-am avut în atenție pe tot parcursul celor optsprezece ani de apariție a revistei „Nord Literar”.

4. În principiu, nu respingem nicio autopropunere de colaborare. Oricine poate publica în „Nord Literar”, dacă, prin propunerea sa, se alătură criteriilor de valoare pe care încercăm să le respectăm.

5. Având în vedere numărul mare de reviste ce apar pe întreg cuprinsul țării, strădania acestora de a oglindi, prin conținutul lor, evoluția creației literare, deschiderea spre toate genurile literare (poezie în pondere mai mare, suficientă proză, dramaturgie în mai mică măsură, critică și istorie literară bine reprezentată), activitățile de promovare a valorilor literare (festivalurile de literatură, recitalurile de poezie, concursurile de creație, întâlnirile organizate de diverse redacții ș.a.) – toate atestă o viață literară bogată la nivel național. Să nu uităm numărul important de cărți care apar. Considerăm că putem vorbi de un peisaj literar cu o largă deschidere, chiar și în condițiile mai puțin favorabile în care reușesc să apară revistele literare sau în care reușesc scriitorii cu statut mai precar să se afirme editorial.

6. Oricâte încercări de îngrădire a exprimării opiniilor au existat, chiar și în regimul totalitar, acestea nu au reușit să acopere adevăratele valori. Chiar dacă s-a făcut sub o formă mascată, exprimarea opiniilor a reușit să scape de sub control. Cu atât mai mult azi, chiar dacă se mai întâlnesc asemenea tendințe, independența de opinie nu poate fi îngrădită. Mai degrabă, putem vorbi de lipsa de oponenți. Dovadă sunt cronicile și comentariile asupra cărților apărute, care sunt în marea lor majoritate apreciative, chiar și atunci când nu este cazul. Lipsesc din presa actuală acele cronici de întâmpinare care să ateste mersul real al creației actuale. În ceea ce privește statutul financiar al revistelor literare, lipsa de independență este dată de faptul că în majoritatea cazurilor sprijinul este acordat de administrațiile locale, care sunt mai puțin atente și interesate de viața culturală a societății.

7. Din păcate, în condițiile actuale, nu vedem o soluție de a rezolva problema difuzării revistelor de cultură, aceasta fiind cea mai grea sarcină cu care ne confruntăm.

*

Carmen MIHALACHE

O redacție trebuie să aibă ușa deschisă

Care este regimul editorial al revistei dvs.?

Revista Ateneu este instituție publică de cultură, fiind editată de Consiliul Județean Bacău. Are o apariție lunară, cu excepția numerelor duble, de sfârșit de an ( nr.11/12, noiembrie – decembrie) și de vară ( nr.7/8, iulie-august).

1. Divers, aglomerat și chiar accidentat, pe alocuri, pentru că sunt o puzderie de publicații fără niciun program estetic, încropite fără pic de discernământ, de spirit critic, de un strident  provincialism, care dau apă la moară veleitarismului, autorlâcului, întreținând păguboasa confuzie a valorilor.

2. Cred că amândouă variantele pot coexista, fiecare având specificul și  rolul său. Mie îmi place să țin o revistă în mână, să o răsfoiesc, să simt calitatea, căldura hârtiei, și cred că printul va rezista pentru că mai sunt mulți asemenea cititori, dar edițiile on-line au avantajele nete ale răspândirii rapide, ale accesibilității la conținuturi, fapt care nu trebuie subestimat. Trăim în era digitală, așa că ne adaptăm la noile realități, luând partea lor cea bună, profitabilă pentru toți, dacă vrem să supraviețuim.

3. Normal, după cât de bine scrise sunt textele lor. Avem colaboratori permanenți valoroși, buni profesioniști, fideli  Ateneului de mult timp, dar ne dorim mereu să lărgim cercul acestora și să publicăm nume noi. Un șef de revistă culturală, redactorii acesteia trebuie să fie spirite altruiste. Oricum, nu avem liste de persoane agreate sau nu, important fiind să ne convingă textele primite, să corespundă programului revistei noastre. Care nu face politică, nu găzduiește polemici de dragul polemicii și nici atacurile la persoană.

4. Cred că o redacție trebuie să aibă ușa deschisă pentru toți oamenii de talent și care au ceva de spus. Așteptăm surprize plăcute, pentru că, vorba unei reclame, „viața bate lista”, și nu se știe niciodată de unde poate răsări un nou talent. În fond, o redacție este și un laborator de creație și descoperirea și cultivarea tinerelor talente e un permanent deziderat al nostru.

5. Pentru mine, adevărata viață literară este cea a cărților și revistelor pe care le citesc. Și asta-mi ajunge, pentru că am ce să aleg dintr-un peisaj destul de ofertant, apar cărți multe și sunt câteva reviste de cultură bune, care-și respectă menirea, continuând o tradiție valoroasă, și pe acestea  le urmăresc constant. Alte lucruri nu prea știu despre viața literară, pentru că sunt om de teatru și drumurile mele într-acolo duc, spre premiere, spectacole, festivaluri. Se pare însă că e cam agitată viața despre care mă întrebați, cu o etalare zgomotoasă de orgolii, de vanități, și de aceea  nici nu am curiozitatea să-i pătrund dedesubturile, iar pe unii scriitori prefer să-i văd doar în fototeca lui Ion Cucu.

6. Problema cu independența e una relativă, pentru că întotdeauna depinzi de ceva, de finanțare, de un statut, de un regulament de funcționare, de un program estetic, editorial etc. Nu am idee de cât de atârnate sau neatârnate sunt alte reviste, e treaba lor, știu doar că sunt categoric de partea libertății de gândire și expresie și că revista pe care o conduc nu este în niciun fel supusă unor ingerințe, doar colectivul redacțional fiind cel care hotărăște ce va cuprinde sumarul fiecărui număr. Editorul revistei, Consiliul Județean Bacău, nu s-a amestecat niciodată în treburile interne ale redacției.

7. Din păcate, asta cred că este acum cea mai mare problemă a revistelor de cultură. Și ele ar trebui să circule în toată țara, pentru că sunt o parte importantă a culturii scrise românești și au un public al lor. Dar starea rețelelor de distribuție a presei din România este una deplorabilă. Au dispărut aproape toate chioșcurile de presă, au dispărut librării, iar noi suntem nevoiți să expediem revista prin poștă, plătind sume din ce în ce mai mari pentru transport. Oare Ministerul Culturii și alte foruri, instituții administrative locale, nu ar putea să se implice în această chestiune, finanțând și o piață de distribuție a acestor publicații? Ca să avem din nou puncte de difuzare a presei, unde cititorii să poată găsi acele reviste care îi interesează. Și, desigur, ar fi bine să existe un sistem bine pus la punct de achiziții ale revistelor de cultură, care să ajungă astfel în bibliotecile publice, atâtea câte mai sunt, asigurându-se astfel accesul publicului la ele.

*

Andreea POP

Libertatea de expresie

1. La o privire mai generală, aș zice că destul de amestecat. Există, pe de o parte, zona strict literară, care funcționează prin câteva reviste cunoscute, cu tradiție sau apărute mai recent (Vatra, Familia, Echinox, Steaua, Observator cultural, Astra, Poesis internațional, Zona nouă – sunt doar câteva nume, fără pretenția de a fi singurele valoroase), prin niște structuri poate mai bine definite, fixe, și după logica unor conținuturi mai mult sau mai puțin dedicate inovației și ultimelor experimente în domeniu, sau, în general, adaptării la scena literară de azi. Revistele mai generaliste, pe de altă parte – DOR și Scena 9 sunt doar două exemple la îndemână –, mi se par mai apropiate de cititorul de azi și, în general, de sensibilitatea culturală contemporană, mai relaxate de formalisme și reguli de orice fel și cu o atenție mai vie pentru ceea ce se întâmplă în jur.

2. Există un public, e drept, mai nișat, căruia încă îi face plăcere să meargă într-o librărie și să își achiziționeze revista preferată, sau să colecționeze numere din publicațiile pe care le urmărește. Dar e unul tot mai de nișă, cred, cu atât mai mult cu cât o pondere semnificativă din ceea ce înseamnă activitate culturală astăzi se consumă pe internet. Iar contextul pandemic actual nu face decât să grăbească niște procese care ar fi avut loc oricum. Dar digitalizarea nu trebuie să însemne o „moarte” a formatului clasic, cât o nouă direcție care trebuie îmbrățișată, pentru că până la urmă important e consumul de conținut cultural, indiferent de format, iar nostalgiile hârtiei, oricât de justificate, nu sunt constructive.

3. Probabil că se ține cont de mai multe criterii, multe contextuale, ce au legătură cu prestigiul existent sau nu al autorului în cauză (consacrat în general, sau cunoscut ca specialist pe o anumită zonă), identitatea pe care revista în cauză dorește să și-o construiască (una tânără va miza pe colaboratori cu o viziune similară a revistei, în linie cu direcția pe care dorește să o cultive) și mai puțin pe criterii să le zicem practice, pentru că de cele mai multe ori, astfel de colaborări funcționează în lipsa unui stimulent financiar – e o problemă deja clasică, despre care s-a tot vorbit și pe care o cunoaște toată lumea.

4. În ceea ce-i privește pe autorii deja consacrați, poate că lucrurile sunt mai simple. Dacă e vorba de cei tineri, sau nedebutați, există, bănuiesc, un anumit standard valoric, sau ar trebui să existe unul, pe care fiecare revistă și-l asumă în alegerea autorilor care intră în cuprinsul lor. Ceea ce nu înseamnă discriminare sau descurajare pentru autori care încă mai au de lucru. Altfel, dacă e vorba de recomandări/ sugestii venite din partea altora, am propus spre publicare în câteva rânduri poemele unor autori tineri, unii cunoscuți, alții mai puțin, care au fost acceptate fără rezerve de către una din revistele literare cu care colaborez.

5. Din punct de vedere social, e un mediu prea divizat, cu prea multe antipatii/ răutăți/ orgolii și care ar avea mult mai mult de câștigat din empatie și solidaritate. Altfel, destul de dinamic, mai ales în contextul societății de azi, și mai ales pe partea de poezie; apar tot mai multe proiecte noi și tot mai mulți oameni tineri cu o viziune diferită, adaptată la criteriile lumii în care trăim, care încep să fie tot mai prezenți și în alte zone până acum poate insuficient exploatate – mă gândesc doar la 4fără15 și Ramona Boldizsar, două influencer-ițe excelente pentru literatura română contemporană.

6. În general, cele mai multe dintre ele par că funcționează fără îngrădiri de vreun fel, sau cel puțin nu am văzut situații contrare în ultima vreme; orice revistă sănătoasă ar trebui să militeze pentru libertatea de expresie a autorilor ei.

7. Poate că lucrurile țin și de o regândire mai generalizată a sistemului cultural de la noi, dar în mod evident, în ton cu vremurile pe care le trăim, fiecare revistă ar trebui să aibă o rețea electronică bine actualizată și conectată la evoluția ei, cu un sistem de achiziții de numere ale revistei și abonamente în format fizic, dar și digital, direct de pe pagina în cauză; mai apoi, o prezență activă și constantă în mediul on-line, racordată permanent la cititorii revistei; nu în ultimul rând, o relație mai strânsă și eficientă de colaborare cu librăriile, atât în termeni de achiziție, cât și de promovare a apariției diferitelor numere, lansări, evenimente din sfera revistei etc.

*

Dina HRENCIUC-PIȘCU

Peisajul literar este și previzibil, și variat

1. România trece periodic prin crize financiare sau stagnează, ca în arhicunoscutul vehiculat spațiu mioritic unde resemnarea urmează tăcută îndemnurile oficiale la austeritate, reluate metodic, ca un refren agasant. Ca urmare, poporului i se cere să strângă cureaua și să facă economie. Cea mai sigură cale de a face economie a fost, este și va fi diminuarea  fondurilor destinate culturii. Astfel, revistele care depind de banul public suferă transformări uneori dramatice, în timp ce revistele care reușesc să își asigure susținerea financiară și independența sunt cât de cât vizibile. Unele circulă în cercuri restrânse, altele reușesc să atragă interesul pe un plan mai larg. Tendința ideală ar fi aceea de desprindere totală de banul public dar, într-o lume în care ficțiunea pierde teren în fața realității, e tot mai dificilă îmbinarea valorii cu eficiența.  Peisajul revuistic românesc pare încă sărac.

2. Realizarea unei reviste e complicată deși, în linii mari, e vorba de parcurgerea unor etape fixe. Ele asigură suportul material și emoțional al construcției. Suplețea realizării revistei depinde de reguli, de birocrație și de experiență. În cazul revistei Astra, începând cu anul 2010, după un an de pauză într-o perioadă de austeritate, Consiliul Județean Brașov a  decis editarea ei de către  Biblioteca Județeană Brașov. Seria nouă a revistei propune, după un model mai vechi, împărțirea tematică în: revista de istorie, condusă de istoricul Nicolae Pepene, și cea de literatură, apărută, din motive tehnice, cu titlu de supliment.

În general, după așteptarea (cu emoții) , prin luna aprilie, a bugetului bibliotecii, crearea unui număr de revistă decurge profesionist, grație calității autorilor. Dificultățile apar odată cu regulile care sunt aceleași pentru revistă ca și pentru bibliotecă și se referă la cheltuirea banului public. Contracte de colaborare – pentru fiecare autor publicat în revistă –, copii după buletine, ștampile, semnături în pix albastru, contracte expediate prin poștă și licitații transparente prin SEAP, în fiecare an, pentru fiecare număr de revistă, în vederea alegerii tipografiilor cu cea mai bună ofertă, pentru suma cea mai mică, conform cerințelor. Toate acestea consumă timp și energie, dar trebuie subliniat că revista și-a onorat cu strictețe obligațiile asumate față de toți colaboratorii. Au fost și cazuri de autori exasperați care au renunțat să mai publice în revistă, la vederea contractelor. Corectura, redactarea și tehnoredactarea materialelor odată realizate, rolul redacției se încheie. Restul depinde de contabilitate, sectorul juridic și cel administrativ. Cu mici incidente, revista a avut noroc de tipografii de calitate – semn foarte bun – și a apărut în condiții grafice de excepție. Dar cu mare stres și emoții, reluate an de an. La sfârșit însă, când tirajul e adunat în depozit, iată că revista nu poate fi comercializată decât în holul bibliotecii sau prin comandă on-line, așadar vizibilitatea ediției tipărite e minusculă. Am avut grijă să trimitem revista la toate bibliotecile județene din țară, unde poate fi consultată oricând. Revista are și site, așadar apare și on-line, dar asta se întâmplă după niște luni, timp în care scade interesul general. Noua serie a revistei a mizat pe varianta tipărită. Au apărut, în general, patru numere pe an, (două de istorie și două de literatură), tocmai pentru a oferi exemplare de o calitate deosebită.

După succesul postărilor audio și video de pe internet (facebook, youtube, instagram, podcast), viitorul pare să fie de partea edițiilor on-line. Vor apărea reviste sonore, la fel ca edițiile sonore de cărți, cenacluri on-line etc. Creativitatea își va spune cuvântul și va găsi noi forme de comunicare, așa cum deja vedem în perioadele de izolare forțată.

3. Depinde de redactori.

În cazul Astrei literare am avut libertate deplină, a fost una din condițiile puse de la început, când am acceptat, împreună cu regretata noastră colegă, Bianca Osnaga, și cu cei doi corespondenți  asociați, Rodica Ilie și Steluța Pestrea Suciu, să realizăm suplimentul literar al revistei. Din anul 2016 ni s-a alăturat Cristina Palaș. Cele două reviste – istorie și literatură – apar total independent. Așadar, fiecare dintre redactori propune autori din zona pe care o cunoaște mai bine. Plus o parte din autorii care ne contactează pe emailul revistei, plus o parte din autorii descoperiți pe… facebook J sau în alte zone de vizibilitate. Am avut în vedere mereu promovarea autorilor tineri, a autorilor brașoveni, ca și a scriitorilor care fac parte din grupări diferite, dar și din toate zonele țării sau din străinătate. Am încercat să acoperim o paletă de autori cât mai diversă, dar de foarte bună calitate. Eu zic că am reușit și, în această privință, mă despart cu nostalgie de redacția revistei pe care am condus-o timp de 11 ani, reușind să scoatem 21 de numere de literatură.

4. Cu toții am fost tineri autori și ne amintim cu emoție cât de importantă era pentru noi prezența într-o revistă literară de prestigiu. Până în anii ʼ90, era vitală, aș spune. Un semn de încurajare de la un „index” ca Geo Dumitrescu valora enorm, prin anii ʼ70. Revista noastră a avut mereu o rubrică dedicată debutanților. Din păcate, deși entuziasmul de început promitea o apariție trimestrială, revista a apărut de doar două ori pe an, iar în ultimul an, sub pretextul că nu sunt bani din cauza pandemiei, doar o dată pe an (în 2020 și 2021). În acest ritm, rigurozitatea selecției a fost și mai mare. Dar, de fiecare dată când am putut,  am publicat textele propuse. Tendința în prezent este însă, în mod clar, ca autorii să se facă cunoscuți în mediul on-line, foarte important  pentru ei. („Nu ești pe facebook, nu exiști…”)

5. Mi se pare structurat oarecum geografic. Poate că, în subsidiar, există nostalgia cenaclurilor de altădată. Sunt, cu siguranță, grupuri și grupări literare. Centre de putere. Festivaluri literare, oameni care se promovează reciproc. Există și neafiliați, puțini și cam fără șansă. Piața de carte, respectând cerințele economiei de piață, depinde masiv de promovare. Cei care nu au energia, abilitățile sau dorința de a aplica aceste reguli, au de pierdut. Așadar, peisajul literar este și previzibil, și variat. Depinde, nu-i așa, de reviste și de edituri cum promovează calitatea. Depinde și de interesul pe care autorii îl vor mai acorda instituțiilor literare, pentru ca ele să conteze.

6. Nu știu alții cum sunt, dar noi am avut independență. Și discreție, aș spune. Poate prea multă discreție (par delicatesse…) Aparițiile rare nu au favorizat intervenții în marile polemici ale prezentului, deși, într-un fel indirect, ne-am făcut simțită atitudinea. Prin cel mai bun – și mai elegant – mijloc, literatura.

7. În 2010 exista la București un chioșc de legendă, pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române, unde se găseau toate revistele literare din țară. Era o binecuvântare pentru orice scriitor și cititor, care putea să răsfoiască și să cumpere reviste altfel greu de găsit. S-a desființat, desigur. Existau agenții de difuzare. Firme, curierate, abonamente etc. Revista Astra. Literatură și idei nu poate fi difuzată, și ăsta e un dezastru. Sper să reușească celelalte reviste importante să găsească o formulă prin care să reînvie și să aducă în fiecare oraș, dacă e posibil, chioșcul acela magic de la vechiul Muzeu al Literaturii din București unde, în ciuda streșinilor peticite și acoperișului precar găseai, așa cum îi stă bine unei comori, nestemate din toate colțurile țării.         

*

Nicolae SILADE

Suport de informare

1. Peisajul revuistic românesc de azi mi se pare deosebit de bogat, dacă luăm în calcul și revistele on-line, dar, paradoxal, extrem de sărac în ceea ce privește valoarea. Dacă unele publicații tradiționale s-au reinventat atât din punct de vedere grafic, cât și editorialistic, altele au rămas anchilozate în vechiul sistem. Iar din puzderia de titluri noi, apărute în ultima vreme, prea puține se ridică la nivelul unei adevărate reviste de cultură. Majoritatea au o deschidere locală, județeană, cel mult regională, finanțate fiind de consilii locale sau județene care, în paranteză fie spus, au devenit mai zgârcite odată cu schimbarea de paradigmă politică.

2. În ziua de azi, o revistă de cultură care se respectă își dublează ediția print cu o ediție on-line, ceea ce facilitează accesul la lectură al cititorilor care nu își pot procura varianta tipărită, fie din cauza carențelor de difuzare, fie din cauza tirajelor mereu în scădere. Dacă unii cititori se mulțumesc cu varianta on-line (și nu e vorba doar de tineri), alții își doresc (încă) ediția tipărită, chiar dacă se află într-un alt colț al țării sau al lumii. Și, dacă nu se pot abona, o solicită redacției contra cost. Părerea mea este că ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line are tot atâta relevanță câtă are radioul în raport cu televiziunea.  

3. Nu știu cum îşi selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii, atâta vreme cât aceștia sunt, în marea lor majoritate, neremunerați. Eu cred că fenomenul este invers: colaboratorii își aleg revistele în care să publice, iar alegerea o face fiecare în funcție de aprecierea pe care o acordă uneia sau alteia, sau de refuzul altora. Orice echipă redacțională s-ar bucura să aibă în pagini semnătura unor nume mari, dar nu cred că acele nume mari ar accepta să publice în orice revistă, nici dacă ar fi plătită regește contribuția lor. Prin urmare, eu consider că doar revistele valoroase își pot alege colaboratorii, dintre cei care le-au ales.

4. Interesante, întrebările dumneavoastră! Ridică o întreagă problematică, de la corector până la redactor-șef sau director, și ar fi nevoie, chiar, de dezbateri publice naționale pe această temă. Mă tem însă că spațiul care ne este rezervat nu permite răspunsuri mai ample. Eu cred că astăzi toți autorii se autopropun spre publicare în revistele de cultură, iar deschiderea acestora este totală față de toți autorii, fără niciun criteriu valoric, uneori nici măcar gramatical. Se pot număra pe degete revistele care mai închid diafragma, care procedează la o selecție riguroasă a textelor și autorilor care se autopropun. Și care se înmulțesc de la o zi la alta.

5. Dacă e vorba despre peisajul literar de la noi, aș spune că este deosebit de pestriț, obscur și învrăjbit, împărțit în tabere, care la rândul lor sunt împărțite în tabere și tot așa. Poate că și prin alte părți ale lumii e la fel. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, viața literară de azi mi se pare deosebit de animată, în ciuda pandemiei care se tot prelungește. Sunt o mulțime de festivaluri, colocvii, simpozioane, cluburi de lectură, cu prezență fizică sau online. Partea proastă, cred eu, este că participarea la ele se face pe criterii de vârstă, de prietenie, de apartenență la un grup sau altul, în detrimentul valorilor autentice.

6. Independența de opinie? Da, cred că poate fi vorba despre independență de opinie în cazul revistelor care nu aparțin Uniunii Scriitorilor din România sau nu apar sub egida USR. Și totuși, am găsit chiar în România literară, în paginile aceluiași număr, opinii total contrare. Ceea ce nu mi se pare un lucru bun pentru cititor. Iar un bun cititor al revistelor literare de azi poate observa că nu mai există opinie. Toate textele sunt bune (foarte proaste sau foarte bune nu mai există), toate cronicile sunt favorabile cărților bune (foarte proaste sau foarte bune nu mai apar), așa că revistele au devenit doar un suport de informare despre noile apariții editoriale.

7. În ceea ce privește difuzarea revistelor culturale, ar fi multe soluții, dar lipsește inițiativa, decizia la nivel înalt. Întrucât unele nu merită a fi difuzate, nici măcar tipărite (acesta fiind și unul dintre motivele pentru care difuzorii nu le acceptă în rețeaua lor), o soluție ar fi acreditarea, ca în cazul școlilor, de către o comisie din Ministerul Culturii, a revistelor care se consideră valoroase, apoi înființarea unei rețele de distribuție a acestora. Și chiar dacă poate părea o utopie, totul ar trebui să fie gratis. Cum nu sunt prea multe reviste de valoare, iar acreditate ar fi și mai puține, finanțarea lor ar fi o pagubă minoră la buget, dar un câștig cultural imens.

*

Adrian GRAUENFELS

Pierderea discernământului și a erudiției

1. Vă pot răspunde despre peisajul israelian pe care îl cunosc. Presa este împărțită în 4 mari sfere: de limba ebraică, rusă, arabă și engleză. Limba română este practic inexistentă. Revistele sunt virtuale, on-line, cu un conținut politic, imediat. Singura publicație de artă și cultura este JURNAL ISRAELIAN – Editura SAGA.

2. Există câteva publicații tipărite în ebraica, se ocupă de design, arhitectură, modă, consum, reclame, turism , etc.

3. Nu cunosc situația din România.

4. Eu primesc cu flexibilitate articole de calitate despre avangarde, istorie, recenzii, expoziții, muzica, poezie, umor și artă fotografică. Cer diacritice, acuratețe și concizie pentru a nu solicita răbdarea cititorului inundat de medii.

5. O trivializare generală a scrisului, o toleranță a aberațiilor și a textelor „fake”, pierderea discernământului și al erudiției așteptate de la o publicație de valoare. Dezinformare și haos. Lipsa unui mecanism critic, academic, lipsa unor sponsori culturali amplifică declinul presei care nu mai e presă, ci imagini care trăiesc efemer pe ecrane. Media de lectură a unei reviste on-line este de 3-7 minute!!!

6. Absolută libertate, poți publica de la genial la maculatură fără probleme, lipsa unui feedback  al cititorului informat lasă lanțul deschis și astfel s-a pierdut controlul cu „spiritul conaționalilor și al vremii”. Dar nici cărți tipărite nu se mai cumpără. Librăriile se închid, se deschid cafenele în loc.

7. Cât timp isteria smartphone-ului va capta tineretul, dar și pe adulții sec. XXI , iar educația  a devenit  oaza ignoranței , nu văd soluții practice.  Trebuie scris pentru mica elită care mai consumă cultură, de căutat sponsori și de cerut sprijin de la stat, așa cum se procedează cu alte ramuri artistice deficitare. SUCCES!

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 169-186]