Al. Cistelecan – Eposul jeluirii la prima noastră poetă (Elenko Buhu)

O mică bătălie neștiută – și poate încă neîncheiată – s-a dat pentru titlul de întîia poetă română. Interbelicii au socotit-o pe Matilda Cugler-Poni drept prima noastră poetă, dar dacă s-ar fi uitat în „Familia” și după altceva decît după poeziile lui Eminescu ar fi văzut că Maria Suciu-Bosco i-a luat-o înainte Matildei cu cîțiva ani buni. Din păcate, Maria a rămas fără volum (nici măcar fiică-sa, Lucreția Suciu, nu s-a obosit să-i adune poemele), așa că n-a fost socotită. N-a fost socotită nici Sofia Cocea, ale cărei poeme au fost strînse, postum, de Iulia Aricescu și publicate în 1862, în același alfabet de tranziție ca și al Elenkăi. Cum volumul Elenkăi apare înaintea celui al Sofiei, locul de primă poetă i se cuvenea; dacă s-ar fi știut de ea.  Locul acesta nu-i poate fi contestat decît de Xenia Iordachi Hagiu, care scria pe la 1820, dar, din nefericire, și cîntările ei de strană au rămas necunoscute pînă în zilele noastre, cînd editura Gunivas și-a luat inima-n dinți pentru o faptă bună. Așadar, în funcție de criteriu – volum/manuscris – prima poetă română e, deocamdată, fie Elenko Buhu, fie Xenia.

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Adrian Ciubotaru. Eseuri de gurmand (al literaturii)

Adrian Ciubotaru este un nume mai puțin cunoscut în mediul cultural românesc. Și asta doar din cauza modestiei sale, a unei sobrietăți aristocratice de veche faimă, care nu-l lasă să se arunce în epicentrul vieții culturale, strigându-și meritele. Despre el vorbesc textele de poezie, cele de critică literară, traducerile (peste 30 de volume de eseu, studii, proză literară), antologiile și edițiile academice coordonate, îngrijite și prefațate la Editura Știința din Chișinău. Subiectele de interes ale criticului și eseistului sunt autorii mari și fenomenele artistice de anvergură europeană, cum e, bunăoară, decadentismul, analizat cu acribie într-o lucrare de doctorat, publicată  cu titlul „Sfârșit de secol” românesc. Decadentismul literar și ideea de decadență (Știința, 2016).

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Filogenie postumană

Mihók Tamás publică în 2013 primul său volum, Șantier în rai, pentru ca mai apoi să rămână o prezență constantă în peisajul poeziei contemporane cu winrar de tot (2015), cuticular (2017), cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017) și cu cel mai recent volum al său biocharia.ritual ecolatru.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Intimități expuse

Scris într-un registru recuperator-nostalgic, cel mai recent volum al Angelei Martin decantează punctual Cartea Neliniștirii, sub forma unui dialog imaginar cu Fernando Pessoa. Lăuntrul ca scenă se află mai degrabă într-o relație de subordonare cu volumul portughezului, devenit unul de căpătâi pentru eseista noastră. Pasiunea pentru acest scriitor e declarată și asumată, iar rezultatul e tocmai această cărțulie în care ea își manifestă plăcerea de a repera temele obsesive ale acestuia. La fel cum Bernardo Soares, heteronimul lui Pessoa, realizează un jurnal al detaliilor din cotidian, ridicate la rangul temelor spirituale sau filozofice, Angela Martin încearcă același tip de experiment (nu neapărat la fel de reușit) precum filele neliniștirii lui Soares.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Nicolae Jinga – „Poezia ca (ultim) gest de revoltă”

Inspirat titlu se dovedește a fi Glonte din amonte, ales de Nicolae Jinga pentru ultimul său volum de poezii*, căci e deopotrivă grav și șugubăț, cuantificând o multitudine, inepuizabilă, de semnificații. Seriozitatea îi e numaidecât dată de aluzia la relația dintre prezent și trecut – în plan poetic, firește. Dintr-un anume raport cu trecutul vin deopotrivă creația proprie, cea a congenerilor și, oricât avânt contestatar și poftă de ruptură îi animă pe unii, inclusiv cea a ultimei generații poetice. Un trecut ce și-l asumă poetul fie și cu riscul expunerii la acuzația de-a fi desuet. Iar o astfel de asumare e numaidecât și una cu valență polemică, de vreme ce „glontele” e purtător de semnificație beligerantă. Caracterul ludic e corelat regimului sonor, unul ale cărui efecte duc gândul des la verva și sclipirile epigramei. De asemeni, sintagma e bine îmbibată cu ironie și autoironie. Glonțul poate fi și al altuia, ceea ce atrage automat un noian de semnificații.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Nonconformism soft

Departe de a fi o nonconformistă eclatantă, teribilistă și gălăgioasă, Teodora Coman nu e mai puțin autentică în oricare din ieșirile ei la rampă. Discreția și timiditatea ei firești, înnăscute, au amânat puțin mai mut decât în cazul congenerelor douămiiste debutul și au făcut-o mai degrabă să evite, decât să caute cu tot dinadinsul prezența la festivaluri, recitaluri, lansări de carte, concursuri poetice, dezbateri literare intens mediatizate, adică tot tacâmul a ceea ce presupune mediatizarea și managerierea conștiincioasă  a propriei imagini și cariere, de dragul unui narcisism auctorial de înțeles.  Cu toate acestea, cele trei volume de poezie publicate din 2012 până în 2019 nu au rămas fără ecou, ba chiar au confirmat și depășit așteptări. Iar prezența sa constantă în paginile  revistei Poesis Internațional i-au conferit, în timp, o indiscutabilă autoritate lirică și critică. Timbrul său poetic distinct, cu luciri diamantine, a tăiat cu precizie chirurgicală atât universul anost și angoasant al existenței cotidiene și al propriei biografii, proiectate pe acest fundal descurajant, în primele două volume,  cât și universul social traumatizant de cea mai acută actualitate, în cel de-al treilea, soft guerrilla*.  Ieșirea din microcosmosul domestic anchilozant, care anonimizează și aneantizează, în final, unicitatea oricărei ființe, dar oarecum indiferent față de realitatea social-politică,  se petrece sub imperiul necesității morale de a nu mai accepta așteptarea pasivă, neimplicarea civică, ”somnul rațiunii” din comoditate sau conformism, în speranța – nu atât iluzorie, cât de-a dreptul imorală – că lucrurile se vor îndrepta de la sine și în absența mea din câmpul social.                     

Citește în continuare →

Claudiu Komartin – Poezia în 2020

  1. Debutanții de la finalul unui deceniu nu tocmai liniștit

1.a) Preliminarii. O retrospectivă decenală

Nesuferita statistică arată că, dintre cei în jur de cincizeci de poeți care au debutat cu volume relevante pentru „mișcarea poetică” dintre 2011 și 2019, ceva mai puțin de o treime au publicat în continuare, confirmând promisiunile indicate de prima carte: printre ei câteva dintre numele de vârf ale ultimilor ani: Andrei Dósa, Radu Nițescu, Livia Ștefan, Teodora Coman, Alex Văsieș, Medeea Iancu, Matei Hutopila, Florentin Popa, Alina Purcaru, Robert G. Elekes. Aceste volume, pe care le rețin din cele poate peste o sută de cărți de debut pe care le-am citit după 2010, au apărut la cincisprezece edituri, dintre care două fondate mai recent (frACTalia în 2015 și OMG în 2019), iar alte două par să fi publicat accidental câte un debut despre care s-a vorbit cât de cât (Dan Ciupureanu la Vinea și Flori Bălănescu la Ratio et Revelatio, aceasta din urmă neavând printre obiectivele sale publicarea de poezie). Pandora M și Nemira, pe unde Svetlana Cârstean a trecut și a coordonat colecții de foarte bună calitate, au publicat câte un debut (George Nechita, respectiv Jesica Baciu). Cartier, nu doar cea mai mare și mai profesionistă editură din Republica Moldova, ci una dintre cele mai remarcabile din întreg spațiul românesc, nu a avut printre țelurile de căpătâi publicarea debutanților, însă cartea lui Alexandru Cosmescu din 2013 nu poate fi trecută cu vederea.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O gălățeancă îndurerată (Elisabeta M.Z. Ionescu)

Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.1 Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean2 și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 19003 (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,4 ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Citește în continuare →

Andreea Pop – Un globe-trotter sentimental vs. fantezistul ermetic

Poezia lui Dan Negară are un simț al echilibrului care cu greu face distincția între granițele personale și cele mai generaliste pe care textele din triphopuri le asimilează. Debutul lui se construiește în jurul unui anumit sentiment al apartenenței, pe care poemele îl exploatează pe toate laturile (cum se întâmplă în nu îmi pot exersa viața exhaustiv: „după cum nu pot părăsi toate locurile în același timp/ să fii undeva acasă înseamnă să cedezi/ ar lua mai mult timp să-mi testez viața decât să o trăiesc” – un „acasă” ce revine din loc în loc sub forma unui joc al distanțelor).

Citește în continuare →