vineri te iau de la școală
te duc
acolo unde soarele e doar o biată aromă mexicană
beți de iubire
ai doar optsprezece ani
poți fi
visul cu cremă de whisky și tutun
lasă-mi sânii învinețiți de degetele lacome ale întunericului
*
Citește în continuare →
O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.
Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.
Gabriela Gheorghișor
Citește în continuare →
Epilog
32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.
Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.
Citește în continuare →
(cap. 9)
— Ce se întâmplă? Ce faci? i-am auzit glasul gâtuit de uimire.
Intuiam că îi crescuse pulsul şi că adrenalina îl împiedica deocamdată să priceapă ce i se întâmplă, iar lucrul acesta îl făcea să se zbată şi să încerce să-şi desfacă legăturile de plastic de la mâini. Aproape că se sufoca. Îi urmăream privirea tulbure, aţintită spre mine, care căuta un răspuns, o explicaţie.
Am rămas tăcut, mă străduiam să fiu calm, deşi îmi simţeam inima zbătându-mi-se în gât. Nu puteam scoate niciun cuvânt, ştiam că glasul mi-ar fi tremurat. Mi-am fixat în minte această imagine, înmărmurită în timp, ca un prezent de nespulberat, ca marea care îşi întoarce valurile la mal. Nu eram legat, ca el, dar mă simţeam prizonier, prins în plasa unui scenariu pe care mi-l cream singur, acolo, printre pereţii prăbuşiţi ai halei unei fabrici abandonate de la marginea orașului. Am ştiut că îmi voi aminti clipa aceea pentru tot restul vieţii.
Citește în continuare →
Pe la ora trei după-amiază ajunseră în fine la Versailles, după o lungă dimineaţă petrecută tandru în pat şi terminată cu un brunch copios. In parcarea de sub platanii înalţi, se simţea deja apropierea toamnei. Cînd ieşiră din maşină, uşor încălziţi, Mina îşi puse ochelarii negri de soare, Daniel îşi puse pălăria albă de pânză cu boruri late și panglică maron. Călcară peste mulțimea de frunze mari şi palmate, cu colţurile uşor îngălbenite şi încovoiate în sus, care căzuseră din abundență pe trotuar, din platani. Observară cu atenție mașinile aliniate ordonat de-a lungul străzii care ducea la palat, ca să-și aducă aminte unde lăsaseră propria lor mașină. Lumina după-amiezii cădea oblic peste parbrizele scânteind, fulgerând.
Citește în continuare →
O zi obișnuită
Iliuță doarme cu fața în sus și cu pătura trasă peste cap.
Doctorul stă turcește în mijlocul salonului și repară mătura îngrijitoarei Zizi. Zizi se simte jenată. Pacient, e-adevărat, dar e doctor.
— Dom’ doctor, lăsați-o, dom’ doctor, că n-aveți ce-i face! Dați-o la mine că o repar eu.
— Lasă dragă, ce atâtea mofturi, ți-o fac ca nouă. Bă – îi zice Puștiului –, puștiule, adu-mi ochelarii, vezi că sunt la capătul patului pe pernă.
Puștiul trece pe lângă el fără să-l privească. Are ochii împăienjeniți. Se grăbește cu pași mărunți, puțin cocoșat, învârtit cu o cheiță, ca o jucărie chinezească. Mâinile i s-au alungit și îi flencăne pe lângă corp.
Citește în continuare →
Poetă, prozatoare, critic şi traducător literar. Profesor de Literatură Britanică Modernistă şi Contemporană la Universitatea din Bucureşti. Director al editurii online a Universităţii din Bucureşti, Contemporary Literature Press (http://mttlc.ro). A publicat peste 20 de volume de critică, printre care The AfterMode şi T.S. Eliot: An Author for All Seasons. A publicat de asemenea Metoda Lidia Vianu în şapte volume: Smile and Learn! A tradus în limba engleză şi în limba română aproape 100 de volume. Pentru Marin Sorescu, The Bridge (2004), apărută la Bloodaxe Books, a primit premiul Poetry Society din Londra pentru Traducerea de Poezie. A publicat Censorship in Romania (Central European University Press, 1997).
*
Citește în continuare →
– Hai, Tati, în bucătărie, nu mai sta acolo că răcești! insistă doamna Otescu.
Era într-o zi de 13 octombrie – vremea era întunecată, bătea un vânt de toamnă urât.
În fine, după un rateu al echipei gazdă la poarta utiștilor, domnul Otescu se ridică satisfăcut de la masa la care asculta meciul pe terasă, își luă tranzistorul și se mută.
— Numai să-l dai, te rog, un pic mai încet, că mă doare capul! Cu cine joacă UTA? își îndulci ea vocea, aducându-i de afară Sportul arădean și Flacăra roșie – ziare pe care domnul Otescu le citea cu sfințenie –, împreună cu paharul cu bere. Le puse lângă el pe masa din bucătărie.
— Cu Știința Timișoara – apă de ploaie!
— Unde, la noi?
— Nu, pe arenă la Timișoara.
— Dacă timișorenii n-au stadion…
— Mâine-poimâine își fac și ei, stai să vezi!
Citește în continuare →
[Romancier, scenarist, poet, eseist şi editor maghiar, Szántó s-a născut la 10 iulie 1966 la Budapesta, unde şi-a urmat studiile şi a obţinut licenţa în drept la Universitatea Eötvös Loránt (1990). În presa literară a debutat cu poezii, dar editorial a debutat cu volumul de proză Mószer (1997), care cuprinde două microromane, Mószer şi Eu?, au urmat Keleti pályaudvar, végállomás (Gara de Est, cap de linie, 2002), Lágermikulás (Moş Nicolae în lagăr, povestiri, 2004), A szabadulás íze (Gustul eliberării, 2010), Édeshármas (Terţet dulce, 2012), Kafka macskái (Pisicile lui Kafka, 2014), 1945 és más történetek (1945 şi alte întâmplări, 2017), Európa szimfónia (Simfonia Europa, 2019). A fost tradus în germană, rusă, turcă şi cehă.]
Citește în continuare →
Amicii noştri, arheologi precum noi doi, ne porecliseră Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem doar Kore şi Korin. O pornisem într-o călătorie care speram să fie de pomină.
– Ahoe, de trei ori ahoe! ne strigă Aris cel mic de statură, cu chelia de călugăr dominican şi ochelarii săltăreţi pe nas, când am ajuns cu vaporul din Tomis la Pireu. Ia su,strigă el. Hai, repejor, trebuie să vă mut de urgenţă pe vaporul spre Cythera, nu-i vreme de alte vorbe acum.
Aris se repezi la noi, noi la el, şi ne puparăm. Şi-apoi fuga-fuguţa spre celălalt vapor, deşi eram sătui de orice fel de corăbii şi platforme plutitoare.
– Îs doar vreo cinci ore până în Cythera, zise el, dar v-am luat o cabină să dormiţi, că sunteţi deja morţi de vii, după cum bănuiesc.
Am dat din cap, şcolăreşte, şi eu, şi Korin.
– Las’ că povestim după ce vă hodiniţi, zise Aris, care vorbea perfect româneşte și chiar ardelenește, fiindcă îşi făcuse studiile, odinioară, în România.
Acolo ne şi împrieteniserăm la toartă, în facultate, deşi era mai mare decât noi cu mai bine de zece ani.
Citește în continuare →
revistavatra.org 