Din subiect de dezbatere filosofică aprinsă acum câțiva ani, „moartea filosofiei” revine mai nou în actualitate doar sub forma unor știri în care aflăm că încă un departament de filosofie e îngropat discret la universitatea X sau Y (de obicei, prin SUA sau Marea Britanie). Mai mereu când e vorba de ajustări bugetare, primele victime par să fie specializările filosofice sau cele umaniste.[i] Pe plan local, acest lucru ne scapă, probabil, întrucât filosofia nu a fost niciodată o disciplină cu mare vizibilitate socială, dar și pentru că inerția sistemului academic salvează, adeseori, aceste specializări de spectrul dispariției instituționale. Oricum ar fi, e clar că există o presiune socială crescândă asupra universității în general și a disciplinelor percepute ca neavând aderență prea mare la realitatea concretă, cu filosofia în cap de listă, în particular.
Profesorul Ioan Roxin este cercetător în domeniul Tehnologiilor Informației și Comunicării, activând la Universitatea Franche-Comté din Montbéliard, Franța. Născut în orașul Salonta, a urmat studiile la Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea (unde am fost colegi, cu diferență de un an la absolvire, eu am absolvit în 1973, el în 1974) și cele superioare la Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din București, absolvind ca șef de promoție în 1980. Din 1991, când obține o bursă a Guvernului francez în ingineria informaticii, la Institutul Național de Științe Aplicate din Lyon, cariera lui se desfășoară în Franța, printr-o afirmare ascendentă. Revine periodic în România, îndeosebi la Oradea, dar și la Academia Română, unde susține conferințe. În iunie 2024 a susținut o conferință la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, cu titlul „Demistificarea Inteligenței Artificiale Generative: potențialul și pericolele”. Cu această ocazie, m-am inițiat și eu în domeniu și am prins curaj, pe fondul colegialității din liceu, să formulez întrebările care urmează. Gândul meu subiacent este solidar cu al conferențiarului: demistificarea inteligenței artificiale. Eu nu o pot face, dar pot fi părtaș la o asemenea atitudine rațională a inteligenței… naturale.
În prima mea vizită în Statele Unite (martie-aprilie 1992, Coast to Coast), într-un număr din pe atunci integral lizibila The New York Review of Books (26 martie 1992), am dat peste un text de Oliver Sacks, „The Last Hippie” (avea să fie reluat în volumul An Anthropologist on Mars, 1995). Interesat din adolescență de psihiatrie și pasionat din anii 1980 de neurologie și științele cognitive, eram deja un fan al autorului. Citisem Awakenings (1973) și The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other Clinical Tales (1985), integram aceste lecturi într-un câmp mai larg al metadiscursului meu în curs de constituire despre științele sociale și umane, în imediata apropiere a antipsihiatriei de toate orientările ideologice (în special Thomas Szasz, Erving Goffman, Deleuze și Guattari, Foucault) și a psihanalizei lacaniene. Dar, dincolo de conținutul său savant și clinic, eseul din 1992, pe care îl păstrez (decupat din ziar) și azi, mi-a devenit pe loc referință autobiografică (autoironică), fiindcă se referea la memorie și la muzica/viața unor perioade de creștere și (auto)definire.
Prima secvență, rămasă memorabilă, a serialului Twin Peaks (Aprilie 1990 – Iunie 1991), realizat de David Lynch și Mark Frost, e consecința unei violențe. Trupul fără viață al unei fete foarte frumoase, învelit în plastic, plutește alene pe undele unui râu, cadavrul fiind descoperit ulterior de către unul dintre locuitorii mai bătrâiori ai urbei, blândul Pete Martel, care nu e numai un pescar renumit, ci și campionul de șah al regiunii, antrenat îndelung pe partidele lui Capablanca. Chiar dacă, pe moment, calitățile de șahist ale lui Pete pot scăpa atenției spectatorului, ele se vor dovedi a fi esențiale de-a lungul primelor două sezoane, fiindcă va deveni limpede, prin retroactivare, că descoperirea șocantă a cadavrului reprezintă prima mutare a unui joc de șah cu implicații inițiatice, la care participă și alte ființe decât cele terestre, tabla însăși prelungindu-se într-un spațiu extrateritorial misterios, numit de către oamenii zonei The Black Lodge (Loja Neagră), contrapondere malefică a unei The White Lodge (Loja Albă), aflată și ea într-un loc greu definibil.
„… iar lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le-am văzut niciodată.” (Cu supușenie Scardanelli, în Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles). Acest vers îmi pare a fi „ochiul de liniște ” din mijlocul furtunii. Căci orice discuție cât de cât serioasă despre Poezie îmi aduce aminte de vârtejul unei furtuni tropicale. Vorbesc, desigur, despre – „poezia adevărată” (iar Alexandru Mușina). Furtuna acesta e una de mici dimensiuni și se desfășoară, desigur, doar în capul meu. Ea s-a iscat când am vizitat expoziția unei mari artiste și bune prietene, moarte tânără, Adriana Popescu, „Obiecte dintr-un muzeu imaginar”, găzduită la galeria Quadro din Cluj. Am avut brusc impresia că obiectele create de Adriana Popescu în ceramică și sticlă și lemn atingeau expresivitatea perfectă, că așa le-a lăsat pe lume Dumnezeu, că erau „naturale”, iar obiectele din natură erau doar copii imperfecte executate după cele închipuite de Adriana. Că, de exemplu, călugării care au ridicat în secolul XIV, pe vârfuri de stânci, mănăstirile de la Meteora, au avut precis ca model arhitectonic „Altoiurile” unei Adriana Popescu are a trăit acel secol, că rinocerii și taurii din sălbăticie sunt doar copii prost executate după rinocerii și taurii pe roți de porțelan din expoziție, la fel că ambulanțele de pe stradă sunt niște replici stângace și nereușite după lucrarea Căruța Sanitară a Adrianei. Adevărata artă e mereu într-un raport de primordialitate cu natura. Adică la întâlnirea cu ea ai senzația acută că lumea care te înconjoară e copia imperfectă a unei lumi mai bine alcătuită, iar obiectele de artă sunt doar un eșantion din acea lume, că îți amintesc de lucruri evident familiare „pe care nu le-ai văzut niciodată”, că sunt o mică dovadă vizibilă că lumea aceea, acel Eidos al formelor chiar există. La fel cum vizitând expoziția Brâncuși m-a fulgerat brusc gândul că păsările din natură sunt copii prost executate după Măiastra sculptorului. Dar să lăsăm deoparte anamnesisul platonic și să ne întoarcem la Poezie.
În încheierea acestui amplu serial despre Fondane, semnalez încă două cărți despre Ulisele fondanian, semnate de Patrice Beray și Louis-Thomas Leguerrier (în cazul celui de-al doilea e vorba doar despre un capitol consistent), prilej să le prezint acum interpretările, întrucât acestea sunt utile pentru o concluzie a acestui serial și pentru chestiunea evreității dezbătute a noului Ulise modern.
Globalizarea din lumea reală și globalizarea din științele sociale au evoluat și înflorit pentru o vreme, cum era probabil și firesc, cot la cot. De la un timp însă – zice-se de prin 2014 – între globalizarea reală și globalizarea discursului științific sincronul înfloririi lor a lăsat parcă loc unui balet în contratimp, în care deglobalizarea tot mai accentuată din viața politică și economică e însoțită, suplinită și ripostată cu un surplus de globalizare a perspectivelor și problematicilor din sfera științelor sociale. Unghiul global a fost, în acest sens, în interiorul științelor, un instrument util de desțepenire și lărgire a unor nișe tematice și metodologice devenite prea exclusive și restrictive, după cum, în lumea și istoria largă, el a fost refugiul speranțelor și perspectivelor progresiste, cosmopolitaniste, dintr-o lume vădit hotărâtă să le calce (din nou) în picioare.
Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la apariția, în 1949, a romanului politic poate cel mai influent în scrierea și descrierea istoriei noastre recente, în special în Estul postcomunist. Publicăm, în acest context, traducerea a două comentarii dacă nu la fel de influente, cel puțin cam fel de clasice precum romanul lui George Orwell: eseul lui Isaac Deutscher din 1955 despre misticismul cruzimii și recenzia întârziată a lui Isaac Asimov din 1980. (Nota redacției)
După ce și-a antologat publicistica anilor 2002-2005 (Absurdistan. O tragedie cu ieșire la mare,Polirom, 2005), Dorin Tudoran a cedat presiunilor private și provocărilor publice, revăzându-și eul românesc de dinainte de expatriere în oglinda strâmbă a Securității (Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Polirom, 2010). Nescriindu-și trecutul, lăsându-l să vorbească pe toate vocile lui (de la cele adevărate la cele măsluite), așa cum sunt ele consemnate în arhivele CNSAS – de unde au fost recuperate cu acribie de Radu Ioanid –, Tudoran nu a avut, ca alții, dorința de a-și rescrie biografia în cheie eroică (nici nu era nevoie, fiindcă dăduse toate probele de curaj „în timp real”), rezumându-se la note liminare strict necesare. În același an a revenit și la poezie, în seria dedicată de Paralela 45 laureaților Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, cu antologia Pisicuț (Somnografii). De la masivul volum de publicistică politică, civică și intelectuală Kakistocrația (Arc, Chișinău, 1998), care îi reconfirmase strălucit vocația de analist polemic al prezentului și fusese fericit completat de o selecție din vechile sale interviuri cu figuri ale elitelor românești (Onoarea de a înțelege, Albatros, 1998), Tudoran nu mai publicase cărți timp de vreo șapte ani, deși rămăsese activ în periodice.
Deși sinceritatea nu are ce căuta într-un discurs public, o să mărturisesc de la început că nu știu ce e Poezia. Sigur că am eu niște bănuieli, tocmai de aceea am așezat rândurile acestea sub numele de Ipoteze . Asta nu înseamnă că exclud gândul că ar exista – vorba lui Mihai Șora – „Mai știutori prieteni”. De altfel, făcând o reverență către Alexandru Mușina, reverență in memoriam, remarc prudența cu care și-a întitulat cartea apărută în 2008 la editura Aula din Brașov „POEZIA”, dar imediat urmată de specificarea temătoare și bine cumpănită „teze, ipoteze, explorări”. De altfel, încă de la prima pagină, întrebarea ce este „poezia adevărată” îl dezarmează (ca și pe mine, recunosc) și zice: „Îmi e mai ușor să o recunosc, decât să dau o definiție a ei, să o descriu chiar, fie și cât de vag. Există sute, mii de tratate despre poezie dar în 99,99 la sută din cazuri…” Când apare într-un text cuvântul „dar”, această prepoziție ca o curbă „în ac de păr”, precis urmează o declarație de capitulare. Eu nu am avut răbdarea și nici obligația de serviciu se citesc 99, 99 la sută din tratatele despre Poezie dar îl cred pe prietenul meu Mușina mai ales că mult înaintea lui același lucru l-a pățit și Benedetto Croce, care în impresionatul său op, POEZIA (ed. Univers 1972), mărturisește, tot dintru început: „Am căutat răspunsul la această întrebare (ce este poezia? – n.n.) în multe cărți și în aproape toate lucrările de estetică, de poetică și de retorică, dar (poate pentru că nu l-am căutat bine) nu l-am aflat sau nu am aflat unul mulțumitor…” (p. 23). Așadar pe calea încropirii unei propoziții cu „gen proxim și diferență specifică” o să-mi încerc norocul, deși nu vreau ca vreun Mușina „din veacul viitor al frumuseții” (cum zice Bacovia în Cubul negru) să mă așeze drept acel 0,1 la sută care lipsea celor 99, 99 la sută eșecuri pentru a fi 100 la sută rateuri.
revistavatra.org 