Socialism, globalizare alternativă și drepturile omului
Dreptul internațional este, bineînțeles, un domeniu cheie pentru a studia acest tip de interacțiuni între diferite regiuni ale lumii, dar este, de asemenea, un domeniu care ne permite să reevaluăm rolul țărilor socialiste în crearea lumii contemporane, un rol care este încă evaluat în general, atât în literatura academică, cât și în discursurile publice, în termeni de care au împiedicat progresul către democrație și drepturile omului – un lucru pe care, de altfel, proiectul nostru îl contestă. Este greu să vorbim despre un veritabil proiect socialist al dreptului internațional, mai ales după ce Uniunea Sovietică a aderat la Liga Națiunilor și apoi la Organizația Națiunilor Unite, dar cercetarea noastră va sublinia câteva inițiative importante care au dus la transformări progresive ale dreptului internațional după 1945. Voi da câteva exemple, dar înainte de aceasta vreau să fac două afirmații.
Diversitatea condițiilor și opțiunilor economice și social-politice în țările în curs de dezvoltare
(masă rotundă)
Ioan Ceterchi:
Tema dezbaterii noastre se înscrie în cadrul unei problematici a cărei deosebită importanță și actualitate partidul nostru le-a relevat nu o singură dată. Evoluția economică și social-politică a țărilor în curs de dezvoltare prezintă interes nu numai prin faptul că se referă la un mare număr de state în care trăiesc două treimi din populația globului, ci și pentru că propășirea acestora devine, în condițiile creșterii interdependențelor pe plan mondial, o necesitate stringentă a progresului și bunăstării întregii omeniri, un factor esențial pentru consolidarea păcii și securității în lume. În același timp, evoluția țărilor în curs de dezvoltare prezintă o însemnătate aparte pentru înțelegerea întregului proces revoluționar care se desfășoară pe plan mondial în zilele noastre, a schimbărilor în raportul de forțe în favoarea progresului social, a perspectivelor dezvoltării lumii contemporane, a diversificării tot mai accentuate a căilor și formelor trecerii la socialism a noi și noi popoare. În acest cadru este necesar să fie abordate asemenea semnificative aspecte cum sunt: diversitatea structurilor economice și sociale; particularitățile istorice, naționale specifice; forțele politice, partidele și organizațiile politice; modul de organizare și de acțiune a statului, a partidelor și a altor elemente ale suprastructurii; perspectivele legate de progresul social al acestor țări și căile de dezvoltare în favoarea cărora ele se pronunță, în special cele două mari opțiuni – socialistă sau capitalistă.
Globalizarea din lumea reală și globalizarea din științele sociale au evoluat și înflorit pentru o vreme, cum era probabil și firesc, cot la cot. De la un timp însă – zice-se de prin 2014 – între globalizarea reală și globalizarea discursului științific sincronul înfloririi lor a lăsat parcă loc unui balet în contratimp, în care deglobalizarea tot mai accentuată din viața politică și economică e însoțită, suplinită și ripostată cu un surplus de globalizare a perspectivelor și problematicilor din sfera științelor sociale. Unghiul global a fost, în acest sens, în interiorul științelor, un instrument util de desțepenire și lărgire a unor nișe tematice și metodologice devenite prea exclusive și restrictive, după cum, în lumea și istoria largă, el a fost refugiul speranțelor și perspectivelor progresiste, cosmopolitaniste, dintr-o lume vădit hotărâtă să le calce (din nou) în picioare.
Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la apariția, în 1949, a romanului politic poate cel mai influent în scrierea și descrierea istoriei noastre recente, în special în Estul postcomunist. Publicăm, în acest context, traducerea a două comentarii dacă nu la fel de influente, cel puțin cam fel de clasice precum romanul lui George Orwell: eseul lui Isaac Deutscher din 1955 despre misticismul cruzimii și recenzia întârziată a lui Isaac Asimov din 1980. (Nota redacției)
S-a născut în 1914, la Vilnius, într-o familie evreiască, și a crescut la Varșovia, primind aici și botezul catolic. Stabilit ulterior în Franța, a studiat Dreptul și și-a exersat uimitoarele calități lingvistice, vorbind fluent șase limbi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, membru marcant al Rezistenței, iar pentru faptele sale de arme a fost decorat, primind chiar titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. După încheierea păcii a devenit diplomat, desfășurând o prodigioasă activitate în Europa și în Statele Unite ale Americii. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, iar numele său este, desigur, Romain Gary (cel de-al doilea Goncourt fiindu-i acordat lui Émile Ajar, adică tot Gary, adevărata identitate a lui Ajar aflându-se abia după moartea autorului). Opera sa, întinsă pe mai bine de patru decenii, e vastă, complexă și eterogenă, fiind vorba de mai mult de treizeci de volume – romane, eseuri, proză scurtă și eseuri, unele ajunse la o extraordinară notorietate în Franța (de pildă La vie devant soi, cel mai bine vândut roman francez al secolului XX), iar altele intrând prematur într-un con de umbră determinat de numeroasele controverse care au izbucnit după moartea scriitorului (care se împușcă în 1980), mai ales cu privire la identitatea fictivă sub care își publicase unele texte.
Nu cred că Margaret Atwood mai are nevoie de vreo prezentare. Cu siguranță că cei care nu i-au citit romanele au văzut măcar ecranizările unora dintre ele. Amintim totuși că scriitoarei canadiene născute în 1939 i-a fost decernat de două ori Booker Prize, pe lângă numeroase alte premii literare relevante.
Volumul cu care Mihai Manole a câștigat premiul „Alexandru Mușina” / 2023 pentru debut în poezie, de piele ne va fi cel mai dor*, este numit prin preluarea titlului uneia dintre creațiile cuprinse între paginile sale, pe care o transformă astfel în una programatică. Este o poezie redusă la câteva imagini frisonante și consistente simbolic: „de piele ne va fi cel mai dor/ cât va dura războiul. Micul Prinț/ cu picioarele bandajate/ va mângâia patul puștii din lemn de baobab &/ va trage, va trage, va trage/ pentru-a simți mușcătura șarpelui/ din nou, din nou și din nou.” O creație, iată, cu apetență vizionară, despre angoasă, prevestind o rană ce acoperă în întregime trupurile, învăluindu-le complet în durere, pe durata războiului. Este cât se poate de strident aici apelul la două resurse poetice, care se dovedesc viguroase în întregul grupaj: pe de o parte, culturalul, esențializat de Micul Prinț, pe de alta, simbolistica uzitată în demersul psihanalitic, reprezentată de „mușcătura șarpelui”, ambele purtându-și cu sine invitația la glosele aferente. Între ele și motto-ul preluat din Louise Glück („Cineva pronunță un cuvânt: Eu./ Din această curgere/ marile forme –”) potrivirea este deplină. Aceste resurse trimit spre un eu care își construiește propria lume, una în care, printre mărcile unicității ei, se remarcă și cele ale celorlalte, ale generalității.
După ambițiosul proiect vizionar din Lucy (2021), care se propunea ca un exercițiu de arheologie poetică în căutarea protoumanității, cu oprire în prezent doar pentru a arunca privirea spre o postumanitate dintr-un viitor nu prea îndepărtat, în tentativa de a verifica cu propriile instrumente acel miez dur, nealterat, nesubjugat de cultură, care ne definește ca specie, iată că în ultimul volum*, Teodora Coman face un alt tip de investigație, la fel de curajoasă – o autoscopie. Pornind de la epiderma transpirată spre o interioritate a viscerelor și dincolo de ele, spre universul chimic și alchimic al corporalității, al cărui spectacol se desfășoară la adăpost de privirea deschisă în afară, poeta sibiană nu lasă nicio zonă – vizibilă sau invizibilă – neexplorată. Tonul e neschimbat, aceeași directețe dulce-amară, același combo irezistibil, marca Teodora Coman, de fragilitate și cruzime, de melancolie și precizie a diagnosticelor – aplicate propriei persoane sau mediului social, aceeași deplasare sigură pe un eșichier etic, fără a se lamenta de eșecurile noastre personale sau colective, dar inventariindu-le fără cruțare, cu o consistentă doză de voluptate. De data aceasta, se pune pe tapet, oarecum surprinzător, unul din fetișurile societății de consum: corpul fit, lucrat intens la sală, menținut într-o optimă stare de funcționare cât mai mult timp. Tinerețea fără bătrânețe, prin fitness și nutriție e noua mantră care ne ghidează existența în acest mileniu și cea care devine marea temă, aparent frivolă, supusă reflecției poetice de către o poetă renumită pentru seriozitatea ei.
O spun de la început și fără înconjur: volumul lui Costi Rogozanu, Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu*, este una dintre cele mai notabile apariții de critică și istorie literară a ultimilor ani. Cartea propune reevaluări considerabile nu doar privitoare la receptarea particulară a fiecăruia dintre cei trei autori vizați, ci și privitoare la modul în care a fost privit sau analizat – de către critica și cercetarea anterioară – romanul românesc în ansamblul lui.
Când am citit romanul de debut, O formă de viață necunoscută (2018), eram foarte curioasă dacă formația Andreei Răsuceanu de critic literar, specialist într-un domeniu nu atât de comun la noi, și anume geografia literară, geocritica (Bertrand Westphal) sau geopoetica (K. White & M. Brosseau), își va face simțită prezența, mai ales că îi citisem volumele de critică relativ recent. Cu siguranță, se poate afirma că Andreea Răsuceanu are vocația cartografierilor, fie că ne referim la propriul univers ficțional sau la devoalarea strategiilor prin care anumiți autori au valorificat imaginea orașului în operele lor (a se vedea analizele aplicate, de o acribie care merită salutată, în cazul unor autori precum Eliade, Cărtărescu, Adameșteanu, St. Tănase, Simona Sora, Ioana Pârvulescu ș.a.). Și-a însușit, desigur, foarte bine lecția de la întemeietorii așa-zisului „spatial turn”, care au mutat atenția asupra determinismului geopolitic sau geografic. Sau, cum afirma F. Moretti (Atlas of the European Novel. 1800-1900), literatura conturează pe de o parte așa-zisele geografii (re)cunoscute, și, pe de altă parte, produce propriile geografii, așadar, o abordare „geografică” a literaturii ar presupune analiza spațiului din literatură și a literaturii în spațio. Nu e de mirare că demersul teoretic și hărțile prin care Andreea Răsuceanu a propus o tipologie a locurilor – și aici mă refer în special la București –, reale și/ sau fictive (reprezentările autorilor), i-au oferit autoarei instrumentele și, în același timp, modelele pentru a-și construi, în mod exemplar, universul ficțional „despre inepuizabilele relații” dintre spațiu (sau traseele personajelor) și evoluția lor, ca să o parafrazăm chiar pe autoarea Bucureștiului literar. Cum foarte precis observă Cristina Timar în cazul ultimului roman al trilogiei formate din O formă de viață necunoscută (2018), Vântul, duhul, suflarea (2020) și Linia Kármán (2023), Andreea Răsuceanu este o „discipolă a Gabrielei Adameșteanu” (în Vatra, 1-2/ 2024). Aș mai adaugă însă că, din perspectiva „geografiilor organice”, a „geografiei emoționale” (a vieții și a morții) și a „spațiilor nostalgice” ale „memoriei-oraș”, în termeni de procesualitate, modelul Bucureștiului cărtărescian rămâne o sursă de inspirație esențială.
revistavatra.org 