Un douămiist atipic

Călin CRĂCIUN

2013041

Andrei Zbîrnea e un poet care, la fel ca mulți alți tineri, se află încă în luntrea dintre lumea deocamdată încețoșată, eteroclită până la disiparea posibilității de discernere critică a ciber-spațiului literar și cea tradițională, a tiparului, cu toate că i-au fost publicate deja două volume de poezie. Cu două titluri apărute la o editură serioasă, ar fi teoretic adoptat deplin în țara literatuii tipărite, o literatură „instituționalizată” și hegemonică (măcar în proprii-i ochi), esteticește vorbind. De altfel, pe coperta a patra a celei de-a doua cărți, care mă interesează mai mult în acest moment, #kazim (contemporan cu primăvara arabă), primește și certificate de domiciliu și bună purtare în țara literelor tipărite de la Ioana Nicolaie, Lavinia Bălulescu, Radu Vancu și Felix Nicolau, iar pentru volumul de debut de la Radu Voinescu (Prefață) și de la Claudiu Komartin, Mihai Vakulovski și același Nicolau (referințe). Dacă nici memoria și nici ignoranța nu mă înșeală, nu sunt încă recenzii dedicate vreuneia dintre cărțile lui prin revistele literare cu prestigiu. Poezia sa e bine primită pe diverse bloguri și site-uri, în timp ce pe hârtie e doar încurajată spre cizelare de Horia Gîrbea la poșta redacției „României literare”. Faptul nu e lipsit de semnificație, marcându-i deopotrivă slăbiciunile și atuurile.

O slăbiciune ar fi tocmai formarea sa oarecum în afara gestiunii estetice instituționalizate, fără deci studierea aprofundată a tradiției literare, ceea ce i-ar bruia practic, deocamdată, posibilitatea discernerii (auto)critice, i-ar suspenda pretenția vreunei polemici estetice pe baza căreia să-și construiască asumat, calculat o poetică novatoare. Chiar dacă a frecventat cenaclul „Euridice”, el nu e atât produsul unei școli formatoare, cât expresia intuiției proprii, căci e cam prea greu de pus în umbra unui model (cu toate că-i scânteiază reflexe din bibliografia modernă și postmodernă) și chiar greu de alăturat congenerilor, dovadă fiind distilarea multiplă a expresiei, până la cota lacunarului și la a putea vorbi de un ermetism descurajant, chiar dezamăgitor atunci când se dovedește supralicitat. Iată o mostră: „cum se naște violența în câmp deschis/ de unde pleacă mișcarea de rotație și/ care sunt predicțiile astrale/ pentru lunile de iarnă/ ce facem pentru a evita fiziologia meduzei” („#worldsincollision). De congeneri îl mai diferențiază și relația sa cu cotidianul. Pentru a înțelege cum, să vedem înainte ce-l apropie.

Douămiiștii se hrănesc în general cu voluptate din decepții inepuizabile, din nemulțumirea față de timpul pe care-l trăiesc, astfel că poezia e forma lor de dezvăluire a realității ostile și deopotrivă de revoltă. O realitate însă „personală”, construită în primul rând de ei înșiși în mod asumat mai mult decât privită în datele ei obiective, astfel că ea nu e decât înfățișarea interiorității, materializarea unor emoții ivite din interacțiunea cu exteriorul, oricât insistă asupra faptului ori evenimentului în aparență banal. Un principiu nicidecum nou, în esență. Și viziunea lor pare una a sentimentelor, atâta doar că nu e încapsulată în ultime distilări ale metaforei, ci desfășurată în povești ori descrieri ale procesului distilării. Centrul lor de interes nu mai e spirtul, ci instalația ce-l filtrează. De aici vine nevoia de a-și povesti în direct viața, de-a se confesa aparent spontan și anticalofil. Atât de anticalofil, încât numaidecât iese în evidență opusul spontaneității și-al firescului, dacă permit moraliștii, unor astfel de formule, căutarea vorbei voit licențioase, pornografice, deșucheate până la scatofilie uneori, astfel că limitele artificialității sunt atinse tocmai când s-ar miza pe contrariul ei. Iată, nu rar, douămiiștii se-ntorc de unde voiau să fugă, în țarcul programaticului, atâta doar că dogma lor nu e estetizarea, ci antiestetizarea – în esență, și una și cealaltă ființând pe spinarea și împotriva „realității”.

Și Andrei Zbîrnea mizează pe relația cu exteriorul, însă ea e concretizată în meditație ori cugetare, în formulare gnomică deseori, ca formă de intensificare lirică: „ne-/ păsarea/ atinge cote alarmante/ firesc ar fi să ne retragem” (#balotești1995). El convertește cotidianul, viața desfășurată sub proprii ochi în scenariu. Datul exterior e transformat în imaginativ, prin imixtiunea unei tendințe spre viziune („albastrul de metil se scurge pe covorul mătușii emily/ – atinge podeaua/ – se joacă/ – (e) jocul băiețelului de opt ani cu ursulețul de pluș/ – și ca un aerostat străpunge pereții de jos în sus de jos în sus de jos în sus de jos în sus/ – până la vecinul de deasupra// mătușa emily va vinde apartamentul (din trafalgar square) unor emigranți saudiți afiliați al-qaida// în noaptea asta zăpada părăsește corpul cartierele mărginașe cu o viteză amețitoare// pisica albastră se scurge pe covorul mătușii emily și toarce de sus în jos de sus în jos de sus în jos de sus în jos” (#pisicaalbastră)). Iată, Andrei Zbîrnea nu procedează jurnalistic, reportericește (cum încercau unii optzeciști), ci construiește din mers un scenariu în funcție de trecerea telegrafică, intermitentă a stărilor sau intuițiilor în conștiință. Nu miră că plăsmuiește în volum personaje ca ásha și kazim. Cu ele și prin ele trăiește în „secondlife”, în realitatea virtuală, cu accente suprarealiste, pe care și-o construiește la „un bemol distanță de pierderea lucidității”, și-o asumă ba iubind-o, ba dezavuînd-o blazat și ironic („motanul gras și timid nu mai iese din adăpost s-a/ obișnuit cu tăcerea paharelor de cristal// din când în când ásha își cumpără parfumuri din/duty-free caută numai produse de firmă// – teama unui control inopinat/ otrecerebruscădelaanalogicladigital –// și// kazim le-a promis părinților că va renunța la contul/ din second life// motanul gras și timid tresare” (#secondlife)).

După cum se vede și în citatul de mai sus, Andrei Zbîrnea e diferit de mulți congeneri și prin apelul la intertextualitatea postmodernilor, remarcat de Ioana Nicolaie și de Felix Nicolau, ori prin felul în care inserează culturalul în creațiile sale. E drept, referințele sau aluziile sale nu sunt strict literare, ci lărgește aria prin apelul la muzica rock, în special, la film și chiar la evenimentul cotidian căruia îi găsește o semnificație ce-l scoate din banalitate tocmai prin încercarea verbalizării ba cinică si ironică, ba patetică și gravă, a efectelor, simțămintelor difuze pe care le generează în conștiință. Aceasta cred, de altfel, că l-a și determinat pe Radu Vancu să-l considere o voce distinctă, unică între tineri și „un confesiv pur-sânge care încearcă din răsputeri să se camufleze”. Cronologia la care se raportează e una profund personală. Reperele sale temporale sunt și cele care vor rămâne esențiale în cadrul istoriei generale, cum ar fi referirile la „primăvara arabă” sau la protestele din Turcia și Ucraina, dar și unele care par secundare, însă i-au tulburat profund conștiința și îi declanșează cugetări amare sau blazate, uneori ironice, gen accidentul aviatic de la Balotești ori comportamentul criminalului Breivik.

Paradoxal, tocmai manifestarea literară intuitivă, pe bâjbâite, similară free jazz-ului, pe care o putem observa tot mai des în ultimul timp și care îl caracterizează și pe Andrei Zbîrnea, constiuie, în cazul de față, și un atu. Am observat mai sus apropierile de congeneri, dar se impune spus că legătura sa cu aceștia e dictată mai mult de paradigma existențială ori culturală decât de spirit genearaționist asumat sau, repet, de fidelitate în raport cu vreo școală. Așa cum îi stă bine unui creator, e individualist, autodidact cu permis la bibliotecă, nicidecum din tagma celor care nu vor să-și polueze genialitatea ori să-și strice trăirile poetice cu referințe. Probabil e doar o chestiune de timp să-și aproprie suficient tradiția literară proximă, românească, și apoi cât se poate din cea universală (căci pretenția cunoașterii integrale, fără rest, a oricăreia dintre ele, mi se pare indiciu de infatuare, motiv de stârnire a râsului) pentru a-și clarifica raporturile cu trecutul și deopotrivă cu contemporanii. El pare acum să-și verifice autenticitatea înainte s-o proclame și să-și recunoască afinitățile atunci când le sesizează. Exercițiile lui de improvizație par studiate atent, „repetate” și ajustate până când nuanțele și contrastele se armonizează în secvențe coerente chiar și când e emanat un aer de Pulp Fiction. Nu cred să fie acesta puțin lucru azi – un alt motiv să am încredere în forța lui creativă.

[Vatra, nr. 7-8/2015]

 

 

Cu mizerabilismul la neurolog

Călin CRĂCIUN

2013041

 

Sunt deja ani buni de când se tot vorbeşte de o criză a poeziei, pusă numaidecât în cârca douămiiştilor, atraşi ba de mizerabilisme biografiste cu accente de hip-hop, ba de umbre neoexpresioniste, când de amândouă deodată şi, pe deasupra, iluzionându-se c-ar fi descoperit primii cum se fabrică realitatea. Şi dacă, totuşi, câtorva din preajma lui 2000 li se recunosc pe drept merite poetice, pe măsură ce ne apropiem de ziua de azi asistăm parcă din an în an la regres. Ori noii poeţi sunt lipsiţi de talent, ori critica, în marea ei majoritate, nu mai e capabilă să-l perceapă, e refractară nejustificat. Oricum, cel puţin de mai bine de un deceniu debuturile nu par nicidecum spectaculoase, părând să-şi găsească valoarea înainte de toate tocmai în faptul că există. Şi nu că ar fi rare, sunt destule, ci întrucât ele nu au impus vreun titlu care să impresioneze până la bănuiala că-l va plasa pe autor direct în lumea selectă a poeţilor de ţinut minte, care să poată fi cândva trecut în lista canonicilor, de care să audă nepoţii la şcoală ca de mari creatori ai neamului fie şi pe baza volumului de debut. Comparaţi cu înaintaşii, poeţii noului val par imberbi, amatori infatuaţi, fără disponibilitatea măcar de a mai cunoaşte trecutul (poetic). Astfel de volume sunt în cel mai bun caz temeiuri fragile ale unor promisiuni, alimentează nişte speranţe inconsistente. Acesta este şi cazul debutului Ioneliei Cristea*, cu atât mai concludent cu cât, dacă-l credem pe Marius Chivu, ar fi „primul debut semnificativ al acestui an”.

De reţinut că Noaptea de gardă a câştigat „Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească”, ediţia 2014, ceea ce, în sine, spune mult – şi nu de bine – despre starea celor aşteptaţi să preia ştafeta. Fie cei realmente talentaţi sunt sfioşi, aşteptând să uimească într-un târziu prin ceva de genul „Românii au talent”, fie zicala „Românul s-a născut poet” e perimată, naţia consumându-şi vocaţia până la secătuire, tocmai trecând într-o altă fază a existenţei, în care creativitatea poetică apare ca revolută de-a binelea, în care „viaţa e pustiu”. În atare condiţii, nu cred c-ar fi blamabilă absenţa premiului de debut atunci când e cazul, dimpotrivă, o dovadă de competenţă şi onestitate editorială.

Să fiu însă mai explicit în legătură cu asemenea negativism, mai ales că nu lipsesc opinii contrare despre poezia Ioneliei Cristea. Astfel, Bogdan Alexandru Stănescu semnalează, pe coperta a patra „Un expresionism autentic, polemic, visceral”. Notele expresioniste, într-adevăr, nu lipsesc: „încetul cu încetul mă trezesc la viaţă/ durerea asta acută/ inutilitatea tuturor/ frăgezimea cărnii pe oase// o simţi până aproape de măduvă// o mână caldă pătrunde în alta// ieşi înnebunit în mulţime/ şi ţipi” (încetul cu încetul mă trezesc la viaţă). N-aş mai fi însă de acord că ele sunt polemice, pe de-asupra întreţinute de o jonglerie cu „flexibilitatea structurii poetice, disponibilitatea materiei de a se re-organiza pe diverse registre, fie ele gingaşe, fie macabre, dure sau tehnice”. Nu pentru că mostre din toate aceste ingrediente n-ar exista în micul volum, ci pentru că ele sunt prezente aleatoriu, fără gestiune estetică profundă la nivelul ansamblului. Poezia medicului Ionelia Cristea e reacţie spontană la diverse traume, lipsită însă de norocul formulei fericite. E ivită din impulsul autoconservării, astfel că apare ca intervenţie de începător la urgenţă, interesată strict de menţinerea pe bâjbâite a unor funcţii vitale, mai degrabă decât una de curant postoperatoriu experimentat, atent la toate detaliile recuperării. Improvizaţia e vizibilă, de pildă, prin folosirea neglijentă a semnelor de punctuaţie, atunci când decide să le folosească, dar mai ales prin concentrarea pe detalii disparate, prea puţin semnificative, care dau încărcătură barocă inutilă, chiar şi acolo unde retrospectivul analitic al situaţiei primează în construirea trăirii, nu colajul oniric. Elocventă în acest sens e Voiam să îi spun ce simţeam, poezie în care sunt vizate sentimentul pierderii tatălui şi încercarea adolescentei de a-i comunica mamei trăirea. Comunicarea apare imposibilă nu din conştientizarea că limbajul trebuie forţat până la intrarea între limitele poeticului pentru a da formă inteligibilă la ceva aflat în vecinătatea inefabilului, ci întrucât exteriorul e ostil, conspiră împotriva ei. Rămân posibile doar resemnarea şi agăţarea de sentimentul apropierii de „un trup totuşi cald”: „Voiam să îi spun ce simţeam/ mama privea într-un punct fix şi plângea disperată/ m-am apropiat – probabil dorea să mă evite/ neştiind să gestioneze momentul în care ar fi trebuit/ să accepte că o parte din viaţa noastră/ s-a terminat atunci cu el la spital.// În cabinetul din stânga/ doctorul de gardă completa formularul de deces/ aşezat la birou uneori se ridica neputincios de pe scaun/ verificând regulat semnele vitale.// nu venise încă nicio rudă, se întâmplase brusc/ tăcuţi, ceilalţi pacienţi amuţiseră de teamă/ mama se făcuse mică – a zis că vrea apă/ şi s-a prăbuşit pe podea/ fără simţire.// Am ridicat-o pe o băncuţă ajutată de alţii/ era la fel de inertă ca el – un trup totuşi cald/ pe care l-am sprijinit până acasă/ încet, prin zăpadă.” (Voiam să îi spun ce simţeam) Lipsa unei meditaţii coerente de natură poetică, exprimarea mai mult spontanee decât pusă sub semnul discernerii estetice, în ciuda grupării textelor plachetei în microcapitole, atinge însă nivelul jalnicului în trei dimineaţa, unde găsim strofele „ţigările îmi ajung pentru 3-4 min/ şi plec să te caut/ fiindcă absenţa ta mă îngroapă/ sistematic/ în asfalt” şi „nemişcaţi în bătaia farurilor/ mereu altfel/ ca nişte lumini incandescente răscolind aerul/ măsurând oxigenul înţepenit în plămâni”. E drept că semnele oniricului sunt prezente în textul cu pricina, la fel cum indicii ale ermetismului, cripticului sunt pe alocuri în volum, dar şi în vis ori într-un univers plăsmuit de cel mai pur orfic e cam imposibil, oricât am metaforiza, să plece vreo îndrăgostită pe stradă – din cameră! – în căutarea iubitului fiindcă absenţa sa o îngroapă în asfalt. Şi apoi ce ţigări şi câte or fi dacă ajung pentru „3-4 min”? În plus, cum o fi „oxigenul înţepenit în plămâni” şi cine l-o fi măsurând, oamenii, ori farurile? Cred că şi editorul cărţii ar fi cazul să se gândească un pic la astfel de întrebări.

Pe de altă parte, Marius Chivu laudă acest debut pentru meritul de a impune tema medicului („primul lucru cu adevărat inedit pe care-l aduce volumul de debut al Ioneliei Cristea este imaginea pînă acum nevăzută a dramei medicilor, cei care se confruntă cu boala în postura de martori permanenţi ai suferinţei celorlalţi”), cel care asistă compasional şi alină suferinţa, pendulând „între perceperea suferinţei celorlalţi şi exprimarea propriei alienări”.

Într-adevăr, compasiunea şi uneori suferinţa ivită din neputinţa de a alina măcar, dacă nu de a vindeca transpar în textele în care limbajul este cel al medicului neurolog, dar convertit în poetic tocmai prin capacitatea de a traduce stări, mai ales în punctul în care de sub masca specialistului se dezvăluie omul: „Neurocare U24-Rt cu 24 canale. Doctorul Frâncu/ l-a şi încercat de altfel şi-a pus firele în cap şi i-a lăsat pe/ rezidenţi să-i facă traseul de veghe şi să-i observe undele./ Tot el la o conferinţă în mai zicea că a fi neurolog e doar/ o carte de vizită pentru ceilalţi şi un iad personal.” Autoarea e, cu siguranţă, un om bun, care participă la suferinţa altora şi face totul să o atenueze ori măcar să o facă suportabilă. Când nu poate, încearcă măcar s-o înţeleagă şi să o facă traductibilă: „Îi zic să se dezbrace şi să arunce/ hainele pe pat. Are 60, faţa rumenă/ şi vocea dogită. Mă îndrept către el./ Se răsuceşte cum poate în faţa mea/ apoi revine. În camera de gardă/ bate puţină lumină. Nu mişcă/ piciorul de o săptămână, îşi trage/ firele, saliva îi curge din gură./ Se şterge cu o cârpă mototolită./ Îi fac probele de pareză şi/ urmăresc reflexele pupilare./ un spaţiu se astupă definitiv.” (Îi zic să se dezbrace şi să arunce) După cum se vede, biografismul mizerabilist de după blocuri e transformat aici într-unul de cabinet, de instrucţie corporatistă în prima parte, nelipsind însă nici cel al căutării printre traumele copilăriei. Şi, cum constata Marius Chivu, „Datorită pregătirii sale, medicul neurolog vede enorm; în ciuda pregătirii, medicul simte monstruos”. Nu cred că parafraza sa intenţiona să păstreze şi încărcătura ironică, dar, dacă i-o adăugăm noi, caracterizează adecvat volumul de care discutăm.

_____

* Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, Editura Cartea Românească, 2015.

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Literatura free jazz

Călin CRĂCIUN

2013041

Simpla editare a unei cărți de proză scurtă la o editură românească de succes nu e, din păcate, și o garanție pentru expectanța valorică, oricât se proclamă principiul selecției titlurilor ce vor fi publicate în funcție de criteriul estetic și, mai ales, în ciuda promovării prin articole care nu pot intra în altă categorie decât cea a publicitarului, dacă le dăm jos superficiala spoială de limbaj critic, semnate de obicei de oameni cu notorietate, atrași în strategiile de marketing. E, în schimb, măcar un indiciu al potențialului scriitorului. O dovadă în acest sens e și Felii de lămâie*, volumul de proză scurtă semnat de Anca Vieru. E promovat de Florin Iaru, Dan C. Mihăilescu și Marius Chivu, ultimul recenzându-l în „Dilema veche” tot în manieră mai mult publicitară decât critică, dincolo de semnalarea unei „situații” dintr-un „text la finalul căruia cititorul din mine a resimţit frustrarea de a nu fi fost exploatată suficient”.

Felii de lămâie e o carte de improvizație, în care verva de povestaș e lăsată liberă, gestionată de inspirația de moment, de intuiție. În ansamblu, seamănă mult a exercițiu de scriere creativă, dar sunt prezente și semnale că autoarea vrea mai mult de la literatură. Și nu doar că vrea, ci chiar că ar putea. Acesta este de fapt motivul pentru care îmi și asum riscul de a scrie această cronică.

E un fel de lege în lumea criticii noastre literare că despre cărțile care nu se ridică la un anumit nivel nu se scrie. De pildă, chiar și un critic literar de primă mână, Ion Pop, a fost blamat că și-a început cariera scriind „amestecat”, nu doar despre cărți bune, ci și despre unele proaste. Nu cred însă că tocmai pe drept. Blamabil este a scrie pozitiv despre cele proaste și negativ despre cele bune. În rest, critica literară în ansamblu, iar cea de întâmpinare în mod special, nu o pot concepe ca simplă grilă de evaluare, cu atât mai mult cu cât în definiția ei intră relativismul opiniei, ci și ca un catalizator pentru creația literară. Ea are deci și un rol constructiv, pe care nu și-l poate împlini ignorând pur și simplu, dintr-un nemăsurat orgoliu maniheic, ceea ce pare după primele pagini de ignorat. Rolul criticului nu se reduce la reliefarea și promovarea plusurilor, ci și la evidențierea minusurilor, asumându-și deopotrivă și nu mai puțin explicitându-și o perspectivă inevitabil mărginită.

Anca Vieru scrie o proză care se aseamănă free jazz-ului. Recunoaște ea însăși, într-un interviu la Radio România Cultural, improvizația ce guvernează prozele sale, deși nu o numește tocmai astfel, apropiată întrucâtva dicteului automat, de care o leagă de altfel vag și stranietatea din Chilipir, de pildă. În această proză imaginația e debordantă, lăsată fără baiere, astfel că ar putea înșirui la nesfârșit situații pe care le leagă suspansul întreținut de prevestirea unei catastrofe. O fată, Ema, cam lipsită de norocul de-a-și găsi un partener de viață ca prinții din povești își cumpără, în rate pe douăzeci de ani, după ce a fost părăsită de pușlamaua Vio pentru Aura, un apartament cu preț de chilipir, fapt ce-i alimentează continuu suspiciunea că ceva misterios nu e în regulă, deși toate verificările confirmă contrariul. Se simte mereu urmărită de ochi ascunși, află de la o țață că tocmai în apartamentul ei a murit o femei în urma unui accident ce implica focul, acolo fiind și alți morți. Între timp îl întâlnește pe Gabi, opusul lui Vio, „serios, implicat profesional”, cu concepție familistă, exact ce are nevoie, dându-i speranța că soarele poate răsări și pe strada sa, dar totul se dă peste cap când îl reîntâlnește pe Vio, care îi spune că s-a despărțit de Aura, că a rămas fără apartament din pricina unor cheltuieli medicale ale părinților și o seduce din nou. Vrea să se despartă de Gabi, căruia ezită să-i dea vestea proastă în excursie la Sinaia și povestirea se încheie cu posibilitatea unui accident de mașină fatal pentru cei doi în drumul întoarcerii la București. Suspans din vecinătatea celui din poveștile cu case bântuite și cu zone crepusculare. Unor situații și personaje cât se poate de realiste le sunt suprapuse, în proza menționată, altele ce țin de fantastic, la fel cum se trece rapid de la social la intim, de la dramă erotică la dramă de conștiință. Toate acestea și încă altele sunt doar schițate, semnalate ca valențe textuale, atenția fiind mutată mereu de la una la alta. Imaginației nu-i lipsesc aici accentele unei sporovăieli de chilipir, ale unui joc de dragul jocului, în cazul bun, al experimentului.

Alta e însă situația în Tradiție în familie. O familie, mai degrabă o specie („mă refer la familie în sens larg, cu înaintași, cu ramuri colaterale, tot, tot”) are ca trăsătură particularizantă spargerea involuntară a tot ce este casant în jurul lor („Noi pur și simplu spargem lucruri. La prima vedere ai spune că nu-i nimic deosebit, orice om sparge întâmplător un pahar, o vază, un geam. La noi însă e întâmplare când lucrurile rămân întregi.”). Nu miră că un bunic trebuia să fie primul care să-și dea seama de acest fapt tocmai când mâna unei fiice de boieri i-a fost refuzată la prima vizită în casa ei, unde a spart câteva lucruri de preț. Tocmai de aceea nu a mai riscat să ceară o alta în căsătorie până nu-i testează toleranța la asemenea defect. De atunci toți bărbații familiei, că doar ei au destinul acesta, își aleg soțiile în funcție de același test, astfel că familia și-a transformat particularitatea în adevărat cult, dedicându-i chiar o sărbătoare, „botezul cioburilor”, ce se celebrează când copiii împlinesc câte un an. Mai mult, evoluția tehnologică a omenirii pare, în bună măsură, consecința existenței neamului respectiv („au apărut geamurile incasabile, vesela din arcopal, berea la cutie, tot felul de invenții ale celor din neamul nostru, răspândiți în toată lumea”). Doar naratorul a încălcat regula testării viitoarei soții, fiind prea îndrăgostit de ea, iar când a spart prima dată ceva aceasta i-a făcut un scandal monstru, pe care el l-a ascuns părinților. Prin urmare, și-a ales soția nepotrivită. Tocmai de aceea fiul lor nu a făcut zob obiectele din jur la sărbătoarea cioburilor, ceea ce-i insinuează personajului narator teama că n-ar fi copilul lui. Urmează certuri, refuzul soției de a-i face copilului testul de paternitate, divorțul, chiar probleme cu poliția și cu locul de muncă. Toată povestea e spusă avocatului care trebuie să obțină custodia copilului pentru tată, întrucât un fapt semnificativ, spargerea ochelarilor educatoarei de la grădiniță, constituie dovada că fiul „a pornit-o în tradiția familiei”. Și aici se observă cu ușurință insolitul, cultivarea straniului și excrescența fantasticului pe structură realistă. Imaginația însă e supusă acum unei gestiuni scriitoricești mult mai coerente. Tradiție în familie nu mai e o nebuloasă de diverse stări și tâlcuri unite de logica experimentului sau a improvizării, ci devine constelație, alcătuirea ei ținând de o dialectică estetică. Astfel, povestea neamului de spărgători se relevă ca parabolă a tagmei artiștilor care sparg formele sau tiparele deja instituite, reconfigurând lumea în funcție de necesitățile lor existențiale. Inevitabil, ei sunt condamnați de simțul comun, la fel cum personajul e condamnat nedrept pentru tentativă de furt prin efracție, ajungând apoi vânzător de bilete la un WC public și arestat pentru că ar fi vrut să-și răpească fiul. De aici se deschid o serie de semnificații. De exemplu, avocatul ales e cititorul avizat, poate chiar criticul, căruia naratorul îi prezintă cazul său și argumentele nevinovăției, spre deosebire de cel din oficiu, care „n-a înțeles nimic”, situația socială precară în care a ajuns tânărul reflectă marginalizarea scriitorului contemporan și ignoranța cu care e tratată literatura etc.

Volumul Ancăi Vieru pendulează, prin cele 20 de proze scurte, între aceste două extreme exemplificate, de la naivitate artistică la întrezărirea unei articulări a viziunii. Formulele narative sunt, poate tocmai de aceea, eteroclite, trecând de la voce feminină la masculină și de la obiectivitate la subiectivitate fără să lase și semnalele gestiunii unei meditații estetice care să transforme trecerea într-o necesitate (sau poate c-a făcut-o, dar nu le-am văzut). Scriitura e însă mereu fluidă, marcată de o oralitate care n-are nimic de-a face cu obscenitatea gratuită și forțată a unor contemporani în vogă, fiind cantonată într-o decență deloc nefirească, nicidecum supărătoare sau anacronică. Stările resimțite pe parcursul lecturii sunt de asemeni complexe și subtil construite. Tristețea, ironia fină, comicul, neliniștea sau temerea, pe alocuri grotescul sunt îmbinate în subiecte ce fotografiază în general scene orășenești, de la bloc, fie el din vremea comunistă sau corporatistă.

Deși amare, Felii-le de lămâie sunt totuși menite a da savoare, nu a șterge rânjetul de satisfacție ca în bancul cu călugărița rea de muscă. Și amintita Tradiție în familie, Pașaportul de pe pian, Nimic despre Olimpia și Zi liberă dau și savoare și dovezile unor disponibilități artistice autentice.

_____

* Apărut la editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, Iași, 2015.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Despre religia din şcoală

Călin CRĂCIUN

2013041

Se vorbeşte de multă vreme în spaţiul public românesc despre predarea religiei în şcoală, configurându-se, evident, cele două atitudini antagonice absolut fireşti, proclamarea necesităţii şi reclamarea unui pericol. Inevitabil, reprezentanţii cultelor nu-şi pot imagina un sistem naţional de educaţie pur laic, în timp ce tagma liber-cugetătorilor autodeclaraţi atei acuză vehement imixtiunea religioasă şi odată cu ea transformarea şcolii în sursă a fanatismului religios, în mediu de manifestare a prozelitismului pe care chiar legea învăţâmântului îl interzice. Poziţii mai echilibrate, prin capacitatea lor de discernere bazată pe cântărirea argumentelor ambelor tabere menţionate şi deopotrivă pe deschiderea spre dialog, polemic, dar constructiv, vin din partea unor intelectuali interesaţi de profilul dezirabil al cetăţeanului pe care îl formează sistemul actual de educaţie. Bunăoară, Nicolae Manolescu (Religia în şcoală, „România literară”, Nr. 1-2/2015) şi Andrei Pleşu (Religia, şcoala şi dreapta măsură, adevărul.ro, 29 decembrie 2014) s-au simţit datori – pe bună dreptate – să atragă atenţia asupra transformării lecţiilor despre religie în prozelitism pur. Deşi recunosc faptul că meteahna e specifică tuturor cultelor, ţinta lor e mai ales BOR, principala beneficiară a practicii respective. Tot cei doi opinenţi oferă şi o posibilitate de îndreptare a situaţiei, şi anume reformarea cadrelor care predau religia, astfel încât să fie capabile să abordeze disciplina dintr-o perspectivă istorico-filosofică degajată, eliberată de închistare doctrinară şi de habotnicie faţă de diversele culte. Practic, transformarea lecţiilor de religie în istorie a religiilor. Cu precizarea că Andrei Pleşu vizează o linie cu accente conservatoare („Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt «tainele», ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi.”), în timp ce Nicolae Manolescu una liberală („Lecţiile sunt uneori curate predici, ţinând mai degrabă de propagandă decât de învăţare. Ce e şi mai grav e că toate celelalte culte sunt, nu doar omise, dar beştelite viguros ca nişte erezii de care elevii trebuie să fugă ca dracul de tămâie. Şi asta, în condiţiile în care e de presupus că în clasă se vor fi aflând elevi catolici sau protestanţi. […] Iar riscul principal constă în crearea premiselor pentru intoleranţă şi discriminare.”).

Nu pot decât să fiu şi eu de acord că orele de religie sunt mai degrabă acte de prozelitism şi că ar trebui tratate dintr-o perspectivă lipsită de închistare doctrinară. Dar nu pentru asta intervin în discuţie, ci mai întâi pentru a o deplasa de la principii de bun simţ spre detaliile problemei, tocmai pentru a o înţelege mai bine, îndreptăţit, cred, de contactul direct, profesional şi … „părintesc”, cu sistemul de învăţământ preuniversitar. Perspectivele distanţate, pur principiale sunt utile în sine, însă au insuficienţa că nu operează cu detalii semnificative. Tocmai de aceea, în cazul de faţă, ele nu pot observa că în mod concret studiul istoriei religiilor, al unor concepte religioase diverse având ca finalitate achiziţii culturale fundamentale şi formarea tinerilor în spiritul culturii creştine şi al toleranţei, ceea ce implică de fapt amintita reformare a cadrelor, este o imposibilitate în absenţa unui act politic şi administrativ curajos, şi anume renunţarea pentru o perioadă la orele respective. Bănuiesc că tocmai am afirmat ceva şocant, că deja sunt mulţi sfinţi invocaţi pentru afurisenia mea. Tocmai de aceea voi explicita.

Profesorii de religie au fost şi sunt şi în prezent formaţi în cadrul instituţiilor de învăţământ religios, adică în institute şi seminarii teologice, fiind apoi angajaţi în cadrul şcolilor laice şi predând religia după principiul apartenenţei elevilor la un cult sau altul; adică profesorul de religie ortodoxă predă elevilor ortodocşi, catolicul catolicilor etc. Atunci când lipsea un astfel de cadru de la catedră, postul era mai mereu preluat preferenţial de preoţi parohi (caz în care se făcea o dublă plată, căci preotului îi intră oricum în sarcină – să lăsăm acum la o parte dacă o duce sau nu la îndeplinire, că e treaba Bisericii – astfel de ore, în afara slujbelor, atâta doar că fără folosirea infrastructurii şcolare) sau, prin sate, de soţiile lor, de preotese – fenomen actual încă. Oricum, fie simpli profesori de religie, fie chiar cu hirotonisire, cadrele respective au o subordonare directă înainte de toate faţă de Biserică, abia în plan secund recunoscând-o pe cea faţă de ministerul educaţiei. Nu miră deci că prin însăşi formarea lor profesională cadrele respective văd în folosirea tehnicilor de îndoctrinare şi ale prozelitismului o datorie sfântă, un act propovăduitor, misionar, dictat de Dumnezeu. Încercarea de a-i convinge să adopte o etică profesională mai moale, adaptată dezideratelor mediului şcolar, este, în cele mai multe cazuri, din capul locului, o utopie, similară, într-o oarecare măsură, încercării unor ţări europene de a-i integra cultural, de-ai occidentaliza în planul mentalităţii pe fundamentaliştii musulmani. Întocmai ca aceştia, dincolo de excepţiile fericite, afişează atunci când cred de cuviinţă o etică moale mai mult ca formă a discursului duplicitar, miza lor esenţială rămânând ca sub masca deschiderilor laice sau interconfesionale să împlinească dezideratele pe care le consideră sacre, care inevitabil sunt expresia interpretării doctrinare exclusiviste. Sigur că ei sunt sinceri în raport cu priorităţile lor spirituale şi educative, atâta doar că sunt falşi faţă de cele ale educaţiei laice pe care, de regulă, doar simulează că o practică. Bineînţeles, cooptarea acestor cadre în corpul profesoral a atras după sine apariţia inspectorilor şcolari de specialitate, astfel că învăţământul de tip religios a prins rădăcini destul de solide în corpul celui laic. N-ar fi aceasta o mare problemă, dacă nu şi-ar fi manifestat efecte cum sunt cele pe care tocmai o să le expun.

O simplă privire prin cataloagele de notare indică automat o discrepanţă între rezultatele obţinute la disciplina religie şi celelalte, ivită din aplicarea unor reguli care nu mai au nimic de-a face cu ideea de evaluare a cunoştinţelor. De pildă, mulţi elevi care abia promovează la disciplinele umaniste au nota maximă la religie ca urmare a faptului că nota respectivă e acordată pentru participarea lor la spovedanie, miruire sau împărtăşanie, deşi nu se regăseşte aşa ceva în criteriile oficiale de evaluare, exemple din aceeaşi categorie fiind inutil să mai enumăr. M-am lovit nu o dată de întârzierile în masă ale elevilor la oră tocmai pentru că cea anterioară era de religie şi au fost duşi în afara şcolii pentru scopuri ca cele precizate, aceştia motivând cu mină conspirativ-perfidă că nu puteau rata ocazia notei maxime. Erau deci deplin conştienţi că au făcut o jonglerie cu sentimentul religios pentru un folos neduhovnicesc imediat. M-am interesat suficient cât să pot constata apoi că e vorba de o practică generalizată. Profesorii respectivi simt că îşi împlinesc astfel misia şi, în plus, obţin simpatia superiorilor din biserică, elevii îşi obţin nota, deci toată lumea pare mulţumită. Nu pot să nu întreb însă: Dacă Biserica se simte responsabilă de promovarea eticii „drepte”, oare drept e să pervertească nişte conştiinţe oferindu-le subterfugii pentru mărirea unei medii generale, care are apoi pondere în admiterea la facultate? Nu e aici stimularea unei fraude?Mai mult, inspectorii de specialitate dau indicaţii explicite – luate de profesori ca ordin, de obicei, fapt recunoscut de unii dintre ei înşişi – de a da note cât mai mari pentru a-i stimula pe copii să participe la ora de religie, ca formă de atragere a acestora spre cuvântul Domnului, cu atât mai mult cu cât participarea e trecută în planul-cadru (lista disciplinelor obligatorii în fiecare şcoală), putând fi evitată doar pe baza unei cereri. Nu miră deci că mulţi copii cărora nu le poate fi asigurată predarea lecţiei de un profesor al cultului de care aparţin participă totuşi la ore având garantată o medie maximă în plus, cu riscul de a asista uneori la ceea ce semnala Nicolae Manolescu, şi anume la „beştelirea” propriului cult. Dar cel puţin la fel de gravă e în situaţia dată cultivarea imposturii, a stimulării elevilor să folosească perfid numelui Domnului pentru obţinerea unor avantaje personale (mult râvnita mărire a mediei generale), coruperea spiritului lor, în definitiv. Diavolul e în detalii, după cum …ar trebui să se ştie!

Acum, de când CCR a dat sentinţa prin care situaţia este inversată, adică participarea la ora de religie implică o cerere prealabilă, profesorii şi instituţiile religioase au intrat în panică, sesizând imediat pericolul pierderii posturilor, cu efecte directe la nivelul înscrierilor de noi candidaţi la facultăţile teologice pentru a se pregăti să devină profesori de religie. În plus, ministerul educaţiei provoacă dezorientare menţinând disciplina în planul-cadru fie din eroare (care la nivelul respectiv poate fi numită chiar prostie), fie, mai verosimil, întrucât n-are curajul să supere cultele. Prin urmare, s-a înaintat tot mai spre centrul unui cerc vicios. Există deja un număr mare de profesori de religie formaţi strict dogmatic care îşi pretind, justificat, păstrarea locului de muncă, la fel cum e construită şi o infrastructură universitară care scoate pe piaţa muncii în fiecare an sute de noi astfel de specialişti propovăduitori. Cu alte cuvinte, statul, cedând Bisericii, a căzut în capcana de a-i fi absorbit ani la rând în cadrul sistemului de educaţie laic, deşi, repet, are formulată legea ce interzice prozelitismul religios în şcoală, iar acum, venind ca o ghilotină sentinţa CCR şi având şi o anumită presiune a societăţii civile cu optică laică, pe de o parte, cea a Bisericii şi profesorilor de religie pe de alta, nu ştie cum s-o scoată pe mânecă. CCR nu poate fi contestată, Biserica nu poate fi supărată (că afectează sondajele…).

Soluţia viabilă ar fi deci transferul educaţiei religioase din şcoală în cadrul bisericilor, acestea putând să-i integreze instituţional pe actualii profesori de religie şi să-şi regleze intern numărul lor şi al celor pe care-i formează în funcţie de propriul necesar, având ca miză educaţia religioasă nu doar a copiilor, ci şi a adulţilor, vârstnicilor sau a diferitelor subcategorii sociale. Automat ar fi astfel rezolvată şi problema dublei finanţări a cultelor, care în sistemul actual se realizează, de facto, şi prin bugetul propriu, şi prin cel al educaţiei (laice). Sigur că Bisericile vor sări ca arse la o asemenea propunere, invocând automat lipsa fondurilor, acuzându-mă de posedare diabolică etc. Dar trebuie cândva să accepte că educaţia dogmatică îi aparţine ei, nu şcolii. Iisus s-a revoltat în Casa Domnului, nu în cea a Cezarului. Pasul următor ar fi pregătirea unor noi cadre didactice în domeniul istoriei religiilor, însă nu în facultăţi teologice, ci în cele de filosofie sau de filologie, în care se predau cursuri de antropologie culturală şi de istoria religiilor, odată cu reintroducerea treptată, pe măsura creşterii numărului de cadre, a orei de istorie a religiilor şi concepte religioase în şcoli, astfel încât noii profesori să fie inserati în câmpul muncii şi în decurs de mai mulţi ani să existe o corespondenţă tolerabilă între numărul de posturi şi cel al cadrelor calificate. Ar fi deci vorba de o generaţie nouă de profesori, care ar putea preda diverse concepte religioase fără patos doctrinar atât de strident, fără transformarea lecţiei în demersuri prozelitistice şi, mai ales, capabilă să formeze şi evalueze corect competenţa culturală a elevilor, fără a recurge la subterfugii cum sunt cele precizate.

Cunoscând însă inerţiile ministerului educaţiei şi pe cele ale ierarhiilor bisericeşti, la fel ca reţeaua complicităţilor dintre ele, nu am mari speranţe că vor lua de bune aceste rânduri, dimpotrivă. Astfel, deja se fac jocurile pentru împăcarea CCR prin trecerea religiei din disciplină obligatorie în una opţională, trecându-se la capitolul obligatoriu ora de „Etică şi cultură civică”. Noile prevederi condiţionează participarea la lecţii de religie de o cerere prealabilă a părinţilor, iar cei mai mulţi dintre ei n-o vor face, simplificând în acest mod programul copiilor. Cum Biserica nu-i va prelua în sistemul propriu pe profesorii rămaşi pe dinafară, să nu cumva să-i tulbure vocaţia mistică prin cheltuirea arginţilor pe lefuri, va face demersuri să fie păstraţi în învăţământul public. De altfel, deja ideea concedierii lor a făcut să se întrezărească o serie de impedimente juridice. Prevăd deci o altă piruetă românească: o parte din actualii profesori de religie vor fi transformaţi în titularii noii discipline menţionate, ceea ce va însemna în general, oricâtă prezumpţie de „nevinovăţie” am invoca, aceeaşi Mărie cu altă pălărie, iar alta, infimă, predând în continuare şi religia (facultativă), mai ales la ţară, unde persuasiunea asupra părinţilor e facilă.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

„Temeiul conflictului e criza criteriului estetic”

Călin CRĂCIUN

2013041

S-a instituit de mult ideea că la fel cum există generaţii de creaţie, în sensul succesiunii unor noi viziuni estetice „descriptibile”, dincolo de individualităţi, există generaţii critice, adică o succesiune de perspective analitice şi axiologice relativ unitare, dependente mai mult sau mai puţin de cele strict creative. Fie că la baza categorisirii a stat criteriul biologic, fie mai ales cel al aderenţei faţă de o ideologie, ambele relaţionate într-un fel sau altul de determinări sociale sau istorice, s-a admis mereu că o generaţie de creaţie îşi are proprii critici, care contribuie măcar la consolidarea poeticii ei, de nu chiar la propunerea sau conceperea acesteia. Dacă principiul enunţat ar fi totdeauna valabil, ne-am putea automat gândi la faptul că douămiismul n-ar putea decât să-l confirme.

Paradoxal însă, la „detectarea şi «sponsorizarea» critică şi sufletească” (Gheorghe Grigurcu) a ultimei „direcţii” literare româneşti ce se autoproclamă cu acte în regulă îl regăsim pe Marin Mincu, aparţinând cu totul altei generaţii. Îi putem lua în calcule, în grade mai mici, prin girul acordat tinerilor afirmaţi în jurul anului 2000, pe Mircea Martin şi pe Al. Cistelecan. Ultimul mai ales pentru sprijinirea liniei neoexpresioniste, fiind, chiar dacă îngăduitor atunci când a recunoscut oarece potenţial creativ, infinit mai puţin rezonant cu cea care mizează exclusiv pe mizerabilism afectat de un exhibiţionism pornografic-scatofil cam gratuit. A pariat pe Dan Coman şi Claudiu Komartin, limitându-se apoi la intervenţii prin „note de pe margine”. Cât despre criticii tineri, luându-i acum în calcul doar pe cei care sunt doar critici, neputând fi bănuiţi de altă cauză de „angajare” – cum e cazul celor care sunt şi creatori de ficţiune, câtă o fi ea prin biografismul douămiist, cu toată pretenţia lor de a fi constructori ai lumii reale, nu ai unora strict imaginare (Conştiinţa că literatura nu doar defineşte lucruri, că ziua a şasea nu e încă încheiată iar ei sunt unealta care făureşte lumea,  o au scriitorii de mult. De pildă, cei care ne-au convins că urâtul e frumos sau că întunericul e lumină au creat de fapt noi conţinuturi, reconfigurând realitatea.), mai ales al lui Marius Ianuş şi Claudiu Komartin –, ei au fost incluşi, în cea mai mare parte, în generaţie din reflex biologic. N-am putea spune că vreunul a pus umărul mai mult decât tangenţial la cristalizarea ideologică ce stă în interstiţiile oricărei formule estetice, afirmându-se de-a dreptul criticul de direcţie douămiist, nici măcar Daniel Cristea Enache. Putem însă găsi printre congeneri – eliberând acum termenul de implicaţii estetico-ideologice – contestatari vădiţi ai vreunui rol major în plan estetic al douămiiştilor, Paul Cernat, de pildă, ba chiar voci care anulează, pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, generaţia în sine. Constatând că douămiismul nu face altceva decât să exploateze diferit, chiar până la suprasolicitare modalităţi ce aparţin tradiţiei literare, putem concluziona că e expresia unei noi perspective, ivită din realităţi civilizaţionale specifice vremii. Între artă şi context istoric e o interdependenţă indestructibilă chiar şi atunci când arta îşi neagă determinările externe. Românii ar trebui să ştim mai bine că nici măcar revendicarea autonomiei esteticului n-a fost altceva decât o expresie a acestei interdependenţe.

Am deschis discuţia despre critica tânără cu astfel de consideraţii pentru a observa mai clar că prin sintagma critica tânără ne asumăm un mixaj de criterii, din care cel imediat vizibil e biologicul (critica scrisă de tineri), lui fiindu-i asociate apoi toate cele derivate din ambianţa sau contextul formării, de la modelele, şcolile/ universităţile ori tipurile de lecturi care au stat la baza apariţiei diverşilor noi critici, până la condiţiile culturale, sociale sau chiar materiale în care se manifestă, cu diversă pondere sau însemnătate, dar nici unul de contestat, dincolo de talentul individual, care rămâne totdeauna primordial. Tinerii critici nu fac altceva decât să se raporteze fiecare în manieră proprie la tradiţie, asumându-şi sau contestând modele, manifestându-şi sau căutându-şi intuitiv ori conştient stilul personal, sistemul de valori sau prestigiul. Critica tânără e un amalgam de individualităţi, dar pe care le reuneşte tocmai contextul postoptzecist (pentru cei care-i includ aici şi pe scriitorii ultimului deceniu al secolului XX), peregrinările în jurul pământului prin mişcarea mouse-ului, dialogul instant bloger-ist, lipsa oricăror constrângeri ideologice exterioare conştiinţei lor etc. – în definitiv, etapa istorică pe care o parcurg. Nu alta este concluzia care se desprinde tocmai din meditaţia criticilor tineri înşişi asupra raporturilor lor cu tradiţia, din „Cultura” numărul 43 (348), 3 noiembrie 2011 (Critica nouă, critica veche). Raportarea la tradiţie, prin asumarea unor modele şi respingerea altora este recunoscută, semn firesc al continuităţii şi al căutării unui drum propriu fiecărei voci critice tinere în parte. Nu-şi revendică niciuna salturi cuantice, doar metamorfoze proteice fireşti evoluţiei oricărei literaturi.

Astfel, Paul Cernat adoptă concepţia călinesciană a criticii ca „formă de creaţie personală” şi sociologismul lui Mihai Ralea, acceptând de asemeni din tradiţia criticii româneşti orice i se pare util discernerii, de pildă, relaţia cu istoria ideilor sau estetica filosofică. Şi Mihaela Ursa se simte legată, fără absolutizări, de modele ca Maiorescu, Manolescu sau Ioana Em. Petrescu, dar nu mai puţin de înrâurirea „sistemelor de idei” occidentale, vădind apetenţe pozitiviste prin teama de impresionismul pur, „umoral” şi „egocentric”, după cum îl califică. Spre o selectare chibzuită a metodelor şi conjugarea lor, fie sociologismul, psihocritica, istoria mentalităţilor sau estetica receptării, tinde şi Bianca Burţa-Cernat, deşi acceptă impresionismul în contactul prim cu opera, în critica de întâmpinare. Alex Matei, în schimb, e adeptul globalizării, al depăşirii localismului (naţional), şi odată cu aceasta al ignorării specificului estetic autohton. În fond, mi se pare utopic, întrucât prin globalizare înţelege occidentalism, ceea ce nu sunt deocamdată totuna şi nu cred să fie vreodată. Fuge de specific cu Lovinescu legat de picior, ignorând că Lovinescu însuşi alerga spre Europa cu urme de specific uitate prin buzunare. Bogdan Creţu pledează de asemeni pentru acceptarea în cadrul esteticii şi a valorilor etice, religioase sau, larg spus, ideologice, pe care critica occidentală şi le-a asumat de mult timp. De asemeni, el denunţă ca păguboasă tentaţia sentenţiozităţii şi a impresionismului în spatele căruia nu stau solide articulări teoretice, şi cred că are dreptate. Ea poate da ca rezultat simple atracţii artificiale, floricele stilistice similare pulverizării unui parfum seducător pe o păpuşă gonflabilă îmbrăcată sexy. Bogdan Creţu îşi proclamă individualitatea, unicitatea, astfel că raportarea sa la modele e intuitivă, selectând critic, în funcţie de nevoile de moment, ceea ce e util demersurilor sale.

Avem aşadar un val de critici tineri care îşi caută fiecare un loc în peisaj, raportându-se în manieră proprie la trecut şi visând la recunoaştere nu doar naţională (mulţi o au deja), ci, mai mult, la cea internaţională. Dar nu este oare asta marea obsesie culturală românească de la paşoptişti încoace, acutizată mai ales în interbelic? Dacă exemplele precizate nu par suficiente, se pot adăuga destule altele, de pildă din „Observator cultural” (Nr. 722 / 16 Mai 2014 şi Nr. 723 / 23 mai 2014), mai ales intervenţiile lui Andrei Terian şi Claudiu Turcuş, cele menţionate în „Bilanţul douămiismului” („Vatra”, nr. 3/2009) sau cele ce se configurează în comunicările Colocviului anual de critică al ASB: „Critica tînără – o nouă critică?” – 2013 (publicate în „Luceafărul de dimineaţă”, Nr. 5 / mai 2013). Criticii tineri au antenele aţintite spre Occidentul momentului, acuzându-i pe predecesori de defazare. Şi nu neapărat pentru că predecesorii n-ar fi încercat aceeaşi strategie, ci întrucât ei au trecut toate înrâuririle prin filtrul opac al estetismului şi impresionismului (Alex Goldiş), denaturându-le, insistă să atragă atenţia Andrei Terian. Conflictul dintre vârste e inevitabil şi stimulator, stând totdeauna la baza evoluţiei – iar prin conflict nu e de înţeles neapărat ruptură, ci divergenţă constructivă, dialog, analiză şi discernere asupra elementelor ce pot asigura mersul înainte.

Să vedem însă care este optica prin care privesc înaintaşii nemulțumiți tinerimea. Nicolae Manolescu o acuză de lipsă de empatie, de incapacitatea de-a iubi cărţile pe care le citesc, studiindu-le doar, prin grile teoretice sau culturale care conduc la metatexte sterile, fără repere estetice. Aici e de fapt marea divergenţă dintre vârste. Şaizeciştii şi optzeciştii au făcut din criteriul estetic miza esenţială a criticii, şi nu pot decât să le dau dreptate, nu cred să n-o facă cineva, ar fi absurd. Problema este însă ce se înţelege prin estetic. În general, pentru ei esteticul e mai ales aventura formală ce îmbracă ori construieşte şi traduce emoţia sau ideea. Ce transmite opera e subordonat modului cum transmite. Literatura e recluzivă, un univers autosuficient, cum i se arăta lui Ion Barbu, modernilor în ansamblu. Concentrându-se prevalent asupra modului cum spune creatorul, ei au asociat esteticul impresionismului, pe care-l transformă în singurul instrument viabil al discernerii axiologice. Faptul mi se pare ciudat, deoarece analiza formei e pretabilă instrumentarului comparativ, analitic, nu conexiunii empatice directe. Impresionismul are la bază principiul literar clasic al definirii lucrurilor, unei trăiri ori a presentimentului, inefabile până în momentul desluşirii artistice, moment ce permite cititorului revelaţia izbânzii limbajului asupra nedesluşitului. Prin limbajul artistic, s-a spus cu prisosinţă, cititorul are acces la sinele creatorului şi odată cu aceasta îşi descoperă, întâlneşte propriul sine. Forma e mijlocul prin care se ajunge la ce spune opera (totdeauna mai mult decât autorul), iar esteticul e punctul lor de convergenţă. Şi dacă în acel punct se relevă un presentiment etic, oricât de retardat platonician ar suna, tot în câmpul estetic suntem, la fel ca atunci când descifrarea operei, hermeneutica, şi situarea ei adecvată, sincronică sau diacronică, în câmp axiologic pretinde apelul la sociologie, metamorfoza estetică, studii culturale, comparativism, psihologism ori vreo altă formulă. De fapt, acuzându-i pe tineri de impotenţă simpatetică ori participativă şi de refugiu în culturalism, comparativism, sociologism sau în orice altă metodă, cărora li se asociază uneori şi o etică, Nicolae Manolescu ignoră că unei bune părţi din literatura antedecembristă îi proclama valoarea estetică tocmai pe temeiuri similare. Mă refer la cea subversivă, plină de „şopârle” antisistem. Estetica ei e de neconceput fără absorbirea eticului, a reverberaţiilor sociologiste sau a ideologicului, la fel cum e greu detectabilă, de nu de-a dreptul imposibil, cum susţine Nicolae Manolescu însuşi, de cei care n-au trăit contextul. Prin urmare, îi acuză pe tineri că au poluată, bruiată percepţia estetică de elemente pe care el însuşi le-a avut integrate subtil propriei percepţii. Şi impresionismul său are în fundal un context complex, nu vine din neant, la fel cum tinerii îl au pe al lor, epistemologic, axiologic, etic, socio-politic sau ideologic. Să observăm, în acest sens, că un reprezentant de maximă autoritate al criticii din optzeci până azi, Al. Cistelecan, are, cum arăta Caius Dobrescu, o conştiinţă „reticulară” atât inter-, cât şi una intra-subiectivă, care transformă critica sa într-o „apologie elegantă şi elocventă a vibraţiei spirituale, a semnificaţiei civilizatorii, deopotrivă cognitivă şi morală, a dubiului interior”. Şi impresionismul său include ceea ce altora li se pare extraestetic, întrucât rezonanţa sa, într-un discurs ludic-ironic-artistic,  pentru o literatură compasională atrage ca un magnet eticul și include erudiţia conceptuală. Impresionismul pur, putem spune, nu există decât la veleitarii absoluţi. E deci îndreptăţită afirmaţia lui Andrei Terian: „a mai vehicula, în epoca noastră, imaginea criticului-demiurg, posesor al unui «gust» infailibil şi capabil să identifice fără greş «esteticul», e o retorică din capul locului perdantă, după cum ne-au demonstrat deja ultimii 25 de ani”.  Nu i-aş susţine-o însă şi pe cea care anunţă „sfîrşitul iminent al unui sistem care a dominat critica românească în ultima sută de ani”. Într-adevăr, disputele estetic-extraestetic şi raţiune-impresionism au dominat critica întregului secol XX. Doar în teorie însă, declarativ, căci practica – observase preabine şi Andrei Terian – a dovedit nu o dată înmuierea tonalităţii, trecerea dintr-o parte în alta. Acum nu e decât momentul în care aceste fenomene se clarifică, şi nu la întâmplare mulţi dintre criticii tineri sunt mai concentraţi asupra analizei trecutului decât a prezentului. Considerând că impresionismul (în forma lui promovată de predecesori) e desuet, ei caută vectori estetici, metode sau modele noi, prin care dihotomiile trecutului să poată fi înţelese şi, dacă e cazul, depăşite. Constatând criza criteriului estetic, întrucât nimeni, nici cei care îl proclamă, nu i-au dat o definire universal valabilă, şi nici nu-i vor da până omul nu e Dumnezeu, interesul şi totodată punctul lor forte e înainte de toate critica criticii. Ca de obicei, privirea le este îndreptată mai ales spre repere din Occident, fără să-şi dea seama că şi astfel sunt tot captivii tradiţiei autohtone. Orice vor găsi nou şi seducător pe acolo va fi, într-un fel sau altul, adaptat realităţii noastre literare sau critice, va ajunge, într-un final, integrat tradiţiei noastre literare. Acestea îndreptăţesc concluzia că temeiul conflictului dintre vârstele critice în discuţie e criza criteriului estetic, ivită tocmai din contextele diferite ale formării şi manifestării lor plus oleacă de instinct al dominării (Biologicul, ce să-i facem?). Cât despre critica literară, ştim bine de la Mircea Martin, e numai una.

Pe de altă parte, Florin Mihăilescu acuză (de remarcat că tot din tabăra șaizecistă), nu o dată, tinerimea tocmai de bâjbâire într-o critică a gustului nerafinat, neîntemeiat pe metodologie adecvată sau pe sistem (coerent), de „absenţa sau fragilitatea conştiinţei sale teoretice”. Iată, unde Nicolae Manolescu vedea exces, Florin Mihăilescu percepe deficit. Totuşi, n-aş ignora deloc imputările sale, căci am văzut la tinerii cronicari destule sentinţe ivite din impresionism gol-goluţ chiar şi când nu puteau fi bănuiţi de carenţe conceptuale. Au preluat prea cu avânt principiul că prestigiul îl conferă „curajul judecăţii de valoare” – cum sună multe atestări ale titlului de critic – şi împart astfel de judecăţi cu voluptate bazându-se deseori pe lectura în fugă, fără să se mai chinuie să-şi expliciteze opţiunile, oricum cam anevoie în texte de 5000 de semne. Tentaţia prestigiului imediat ivit din sentenţiozitate îi conduce la afirmaţii de genul „cărţile proaste ale anului cutare sunt toate pe care nu le-am citit, menţionat etc.” Mai ales spre ei cred că se îndreaptă săgeţile lui Florin Mihăilescu. Nu-i vorbă că tot ei fac paradă de lecturi teoretice, incursiuni istoriografice în comunicări ştiinţifice, articole ori volume proprii, dar reţeta succesului încă o constituie cronica şi recenzia, cel puţin al celui imediat. Copleşiţi de numărul totuşi mare de cărţi publicate anual, pe o piaţă editorială mai atomizată ca oricând, şi prinşi în proiecte de cercetare benevole ori impuse de diverse nevoi „academice” (granturi, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.), o mai realizează, cu minime excepţii, sporadic iar alţii deloc. Cronica e deci în criză de mai mult timp chiar, fapt bine ştiut.

Cu acestea spuse, să ne îndreptăm, în final, atenţia asupra părţii mai …mundane a contextului actual. Criticul tânăr e în general lipsit de protecţie instituţională, material vorbind. Unii – şi de remarcat că printre ei se află cei mai activi – sunt în statele de funcţii ale institutelor de cercetare şi ale universităţilor, regăsindu-se şi prin redacţiile revistelor. Au avantajul accesului facil la biblioteci, la o ambianţă ideatică specifică permanentă. Dar sistemul Bologna şi principiul performanţei dovedite prin ISI, BDI, participări la conferinţe internaţionale sau naţionale – noua industrie culturală, de fapt, pe care au acaparat-o deja destui profitori cu instincte cupide! – îi aruncă în braţele tehnicismelor şi compromisurilor de toate felurile. Un studiu critic valoros, ce are în spate ani mulţi de cercetare, e considerat egal cu o penibilitate ce are acelaşi număr de pagini. Mulţi sunt însă mai puţin norocoşi, în afara sistemului instituţional care poate să le creeze condiţiile perceperii criticii literare cât mai apropiat de sentimentul topirii profesiei în vocaţie şi să-i facă performanţi (scuze pentru termenul consumerist!), refugiindu-se în licee, şcoli generale, unde preocupările lor, dacă nu le aduc totdeauna dispreţul, sunt inhibate de mărunţişuri cronofage, sau luând un statut mai apropiat de cel funcţionăresc prin edituri. Şi dacă generaţia înaintaşilor e în zonele puterii instituţionale, nu pot să nu o întreb ce strategie de sprijin are? De multe ori, observ, cooptarea instituţională a lăudătorilor, a afinilor ideologici… Prin urmare, fenomenul deja sesizat al tabloidizării unei părţi a criticii e în plină desfăşurare, la fel cum este – reafirm – cel al goanei cronicăreşti după prestigiul facil, fie el şi de moment. Recenzia sau cronica bazate pe lectura parțială ori superficială a cărții, verdictul pus arbitrar, la fel ca favorurile amicale și chiar polemica de dragul de-a fi auzit sunt, într-adevăr, deseori întâlnite la noul val de critici.

Critica tânără e deci expresia unui context cultural ori civilizaţional diferit de cele anterioare, încercând să reinvestigheze, mai degrabă printr-o sumă de căi individuale, criteriul estetic şi să contribuie la continua sa definire. Cât şi cum îi va / le va ieşi rămâne de văzut, când criticii care o reprezintă vor fi probabil parte a „gerontocraţiei” şi-şi vor simţi, la rândul lor, valorile dobândite cu greu atacate, investigate din altă perspectivă.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Literatură şi pedeapsă

Călin CRĂCIUN

2013041

Bună parte din literatura optzeciştilor e ivită din poziţionarea asumat subversivă faţă de sistem, vorbind despre continua ameninţare cu pedeapsa pentru cei obsedaţi de independenţa spiritului, obsesie concretizată în tentaţii boeme, refugii spirituale sau pur şi simplu în orice formă de excentricitate. Spectrul pedepsei e mereu prezent, fie la modul concret, nu de puţine ori dând o notă kafkiană, fie ca iminenţă. Citește în continuare →