Alexandru VAKULOVSKI

Născut în 1978 în URSS. Studii la Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău), absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere. Debut în 2002 cu Pizdeţ (roman), Oedip regele mamei lui Freud (poezie) şi Ruperea (teatru). A mai publicat LETOPIZDEŢ. Cactuşi albi pentru iubita mea (Ed. IDEA Design & Print, 2004), ecstasy (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), TU, împreună cu Mihail Vakulovski (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), BONG (roman, Ed. Polirom, 2007) şi 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (Ed. Cartier, Chişinău, 2010), Tiuk! (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, 2010, Chişinău (cu Mihail Vakulovski). Publică eseuri, proză, poezie, teatru şi critică literară în majoritatea revistelor culturale din România. Fondatorul CenaKLU-lui KLU, co-fondator Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, alături de Mihail Vakulovski. Blog: http://vklvsk.blogspot.com/.

157 de trepte spre iad

sau Salvaţi-mă la Roşia Montană

(fragment)

Se spune că beţivii au un Dumnezeu al lor. De fapt n-au nici un Dumnezeu. Îl au pe Omul de Gumă. Sau cel puţin pentru roşieni e rezervat Omul de Gumă. De Omul de Gumă sunt legate poate cele mai amuzante istorii din Roşia Montană. Amuzante, dar nu pentru beţivi, ci pentru restul.

Eu îl ştiu de mică pe Omul de Gumă. Nu pentru că m-aş fi apucat de băut de mică, nu, asta s-a întâmplat mult mai târziu… L-am cunoscut cam după ce i-am întâlnit pe pitici şi pe Cavaler.

De fiecare dată când bunicul nu mai apărea acasă şi se făcea târziu, bunica şi mama mă trimiteau La Popice să-l aduc. De multe ori nu era acolo şi eu rămâneam printre beţivi să-l aştept. Cel mai adesea el era la vreo soţie de beţivan care chiar în acel moment era La Popice. Bunicul uneori apărea, alteori nu. De fapt nici nu prea conta pentru mine. Din start ştiam că voi lua bătaie. Ori de la bunica, ori de la el.

Cât aşteptam, beţivii n-aveau nici o treabă cu mine. Mi se părea un pic ciudat şi chiar îmi plăcea printre ei, spre deosebire de soţiile lor care nu-şi lăsau copiii să se joace cu mine. Beţivanii îmi dădeau să beau bere, dar mie nu-mi plăcea. Câteodată îmi luau câte-un suc şi îmi dădeau gumele şi bomboanele pe care le primeau rest.

Între timp eu îi buzunăream. Pentru că oricum ştiam că-şi vor pierde banii ori jucând cărţi, ori la popice, ori pe băutură, ori pe drum. Aşa că mai bine îi luam eu direct. Le luam şi brichetele şi ţigările. Nu ştiu de ce, pentru că nu fumam, dar mi se păreau frumoase, ca nişte jucării…

Într-o seară când deja mă gândeam că o să trebuiască să mă întorc acasă fără bunic, deci că voi lua bătaie de la bunica, după ce îmi primisem guma şi le furasem destul beţivanilor, l-am văzut în sfârşit apărând şi pe bunicu’. Avea ochii tulburi, semn că primise palincă de la femeia de la care venea…

S-a aşezat lângă mine. În sat el nu mă bătea, nu ştiu de ce. Bătaia îmi era rezervată întotdeauna acasă. Poate că îi plăcea atât de mult să mă bată că îşi lăsa această plăcere doar pentru el, nu vroia s-o împartă cu nimeni.

A cerut palincă şi a început să discute cu beţivanii despre aur, despre fostul şi viitorul primar, despre soţiile beţivanilor care nu erau de faţă. La un moment dat bunicul nu mai putea vorbi. S-a ridicat brusc de la masă şi a ieşit val-vârtej din bar. Eu l-am urmat. Deşi era bine printre beţivani, nu vroiam să rămân şi să primesc bătaie de la ambii bunici…

Bunicul mergea mârâind dintr-o parte în alta a drumului. Nu prea mai ştia să articuleze. Atunci mi s-a părut că aud nişte sunete ciudate. Ca o minge plină cu nisip pe care o trânteşti jos şi ea doar încearcă să se ridice înapoi, dar degeaba. M-am uitat în spate. De noi se apropia ceva ce părea că seamănă cu un copil, doar că se mişca de parcă ar fi adult. Ne-a ajuns din urmă. Când era lângă mine, fiinţa mi-a arătat toţi dinţii imenşi de aur.

Chiar şi beat, bunicul era destul de sprinten, aşa că nimeni nu îşi încerca norocul. Câţiva l-au prins pe bunic în pat cu femeile lor, dar şi în curul gol el reuşea să fie mai tare ca ei. Unii dintre soţii înşelaţi s-au ales cu maxilarele rupte, alţii pur şi simplu trântiţi la podea cu bunicul pe ei dându-le palme în cap. Cel mai bine au ieşit cei care aşteptau să iasă din casă. Apoi ei puteau să facă orice cu nevestele lor. Pentru că erau ale lor.

Omul de Gumă a sărit direct pe bunic şi el s-a lovit de un gard. Fără să-i dea prea mult de gândit, Omul de Gumă l-a trântit rapid de vreo patru ori pe bunic în noroiul roşiatic. Bunicul a reuşit să smulgă o scândură din gard şi l-a nimerit pe Omul de Gumă în cap. Omul de Gumă nu s-a ferit. Scândura a sărit înapoi din capul lui direct în capul bunicului, care a picat jos ca împuşcat.

După asta Omul de Gumă ne-a condus acasă. De mine nu s-a atins, doar din când în când mă privea. În schimb pe bunicul îl arunca din gard în gard. A intrat şi în curte şi l-a trântit direct pe scările din faţa uşii.

Eu am intrat în casă, m-am băgat sub plapumă, am închis ochii şi am început să-i aştept cu nerăbdare pe pitici şi pe Cavaler.

De atunci am tot auzit de Omul de Gumă. Din când în când mă şi întâlneam cu el când eram în preajma vreunui beţiv. Omul de Gumă îngrozea chefliii din Roşia Montană. Îi vedeai a doua zi vineţi, zgâriaţi. Şi povesteau despre Omul de Gumă. Mulţi râdeau de ei.

– Mai puţin să bei, beţivanule, şi nu te întâlneşti cu nici un Om de Gumă, dacă ştii drumul spre casă…

Iar bunicul după câteva întâlniri cu Omul de Gumă s-a lăsat de băut. Nu că nu ar bea deloc, cum să nu se bucure de palinca de 60 de grade din Roşia? Dar a lăsat-o mai moale cu beţiile şi s-a dedicat în totalitate nevestelor din comună.

Şcoala mi-a adus şi prietene. La început copiii păstrau o oarecare distanţă faţă de mine. Dar pentru că învăţam bine, ei au început să mă roage să-i las să copieze. Aşa că distanţa dintre noi a dispărut rapid. Chiar şi învăţătorii parcă au început să se comporte normal.

Cel mai mult m-am împrietenit cu Angela. O blondă mică, cu ţâţe mari. Părinţii ei erau plecaţi din ţară şi singura legătură cu ei era că din când în când îi mai trimiteau bani. Locuia împreună cu fratele ei, mai mare cu vreo cinci ani.

Angelei nu prea îi stătea mintea la învăţat, aşa că mai mult copia de la mine. Era bine dezvoltată, mai bine decât celelalte fete, aşa că băieţii erau în limbă după ea. Ea începuse deja să facă sex, lucru care era pentru mine total necunoscut. De-abia pe atunci am înţeles ce înseamnă „curva”. Mi-au explicat băieţii. Curvă e o femeie care şi-o trage cu oricine, indiferent dacă e urât, prost sau murdar. Curva şi-o trage continuu, fără să stea prea mult pe gânduri. Curva şi-o trage fără să-i pese sau primeşte în schimb unele lucruri – mâncare, băutură, bani. Sau şi-o trage tocmai pentru că vrea acele lucruri şi în rest n-o mai interesează altceva.

Când mi s-a explicat ce înseamnă curvă am râs mult şi nimeni nu înţelegea de ce. Râdeam pentru că bunicii mă făceau curvă, iar eu nu eram nici pe departe aşa ceva. Cel puţin încă nu eram. În schimb bunicul se ducea la curve. Şi bunica şi-o trăgea cu câţiva dintre colegi. Deci mai degrabă ei erau curve, nu eu.

Angela mi-a povestit cum s-a futut prima oară. Pentru că am descoperit şi cuvântul ăsta – futut. Futut e când un bărbat îşi bagă pula într-o femeie. Mi s-a părut ciudat când am auzit prima oară de asta. Nu eram convinsă la început dacă toţi oamenii se fut sau doar unii. Apoi am aflat că toţi, ceea ce m-a îngrozit. Deci, cândva va trebui să mă fut – ăsta era gândul meu trist de atunci…

Mie mi se părea ciudat că Angela era veselă şi se futea de bunăvoie, nesilită de nimeni. Asta după prima dată. Căci prima dată, din câte am înţeles de la ea, a fost mai dureros.

Sau primele ori. Până să înceapă să se fută cu fetele de vârsta lui, fratele Angelei s-a antrenat cu ea. Adică a violat-o. Prima oară, căci după aceea Angela nu s-a mai împotrivit, ca să nu ia bătaie. Prima oară au făcut sex anal, căci fratele ei nu era prea sigur dacă se face sex în anus sau în pizdă. Apoi şi-a dat seama şi a urmat sexul normal.

Când i s-a întâmplat asta, Angela a devenit pentru un timp tăcută, tristă. Brusc, dintr-o zi, zâmbetul i-a revenit. Mi-a spus atunci ce i se întâmplase. Când fratele ei a încetat s-o mai fută, Angela a observat că, deşi o duruse, îi lipsea fututul.

Şi s-a futut cu primul care a flirtat cu ea. Mi-a povestit că i-a făcut plăcere, că nu a fost deloc dureros.

– Tu de ce nu te fuţi?

Nu ştiam de ce nu mă fut. Dar în schimb am început să văd că toată lumea se fute. Se fute acasă, în pat, la serviciu, în paturile vecinilor, în poduri, pe dealuri, printre animale, ziua, noaptea, pe stradă… Oamenii nu vorbeau despre futut, dar în schimb se futeau cu toţii… Se căsătoreau pentru asta, ca să se fută mai simplu şi când vor ei.

Se băteau pentru futut, făceau daruri ca să fută, erau promovaţi prin futut, concediaţi pentru că nu s-au futut bine sau s-au futut cu cine nu trebuia. Din cauza fututului multe generaţii din familii diferite nu-şi vorbeau, altele, din contra, se aliau. Din cauza fututului beau, se lasă de băut, fumează, se omoară.

Totul e legat de futut. Mi se părea incredibil cum se fute toată lumea şi că totul ţine de futut. Oamenii munceau mult ca să fută mai mult. Furau ca să fută. Se îmbogăţeau ca să fută. Chiar şi săracii se futeau. Şi animalele. Chiar şi profesorii de la şcoală se futeau!

Şi totuşi încercau să ţină ascuns lucrul acesta. Nu înţelegeam de ce. De ce să ascunzi că te fuţi când toată lumea se fute şi se gândeşte la futut. Începuse să-mi crească şi mie ţâţele, mi-a venit ciclul. Când mergeam pe coridoarele şcolii am observat că băieţii râdeau şi şuşoteau. Eram sigură despre ce vorbesc şi la ce se gândesc. Se gândeau cum ar fi să mă fută şi asta îi binedispunea.

Mama era bătută de bunici pentru că s-a futut cu cine nu trebuie. Şi am înţeles şi altceva. Că eu am apărut dintr-un futut nefericit. Oamenii se îmbrăcau şi se dezbrăcau pentru a se fute. Colecţia imensă de chiloţi ai mamei era adunată pentru futut. Bunicul fluiera vesel pentru că urma să meargă la futut. Preotul bătea vacile până i se scula şi după asta mergea să-şi fută cu ură preoteasa.

Continuam să merg seara în galerii. Simţeam că minele mă protejează, vocile din ele mă supravegheau cu bucurie. Îmi imaginam că mina e un vagin imens al pământului şi eu le fut, prin prezenţa mea îi provoc minei plăcere, din cauza asta mă cheamă şi mă apără. Minele din care s-a scos aur tot pentru futut.

Da, incredibil. Şi dacii, şi romanii şi comuniştii au scos aur ca să se fută. Nu înţelegeam cum nu am priceput asta până acum. Totul se rotea în jurul fututului, fututul era puterea cea mai mare, plăcerea cea mai mare.

Plimbându-mă prin galerii am simţit că e timpul să aflu şi eu cum e să te fuţi. Să văd de ce totul se roteşte în jurul fututului. Vroiam să mă fut şi ştiam că nu va mai dura mult până mă voi fute.

Dumnezeu e pomenit tot timpul în Roşia Montană. Fută-te Dumnezo să te fută – cred că e expresia cea mai des folosită.

Sunt multe feluri de creştini aici. Dumnezeu îi ajută şi îi fute aici. Cum sunt multe credinţe, sunt şi multe biserici. Dar majoritatea sunt deja părăsite. Pentru că fiii lu’ Dumnezo s-au rătăcit în alte părţi. Şi-au luat galbenii, şi-au tras maşini, unii baruri – şi au uitat de bisericile părăginite din Roşia Montană. Eventual se întorc să dărâme casele în care au crescut.

L-au lăsat pe Dumnezeul lor să ruginească pe crucile lui din cimitir. Roşienii vorbesc despre Dumnezeu doar atunci când vor să te fraierească. Atunci brusc se trezeşte în ei credinţa.

La noi în casă a venit la un moment dat un preot. Îşi ţinea o cruce mare la piept. A venit să sfinţească prin curte şi casă, cred, sau aşa ceva. Întâmplător eram cu toţii acasă. Chiar şi eu.

Preotul ne-a povestit ceva despre credinţă, despre cum Dumnezeu te ajută. Pentru că a vrut să se apropie mai uşor de noi, ne-a întrebat ce fel de creştini suntem…

– Greco-catolic…

– Unitarian…

– Romano-catolic…

– Ortodox…

Preotul a belit ochii, dar a continuat răbdător studiul nostru. M-a privit, a pus palma pe capul meu.

– Şi… tatăl… tatăl copilului, ce e?

Bunicii au împietrit urmărind-o pe mama. Mama a încercat să schiţeze un zâmbet, apoi s-a făcut serioasă.

– A fost… musulman…

Aici preotul n-a mai suportat şi a scăpat crucea pe podea. A bâlbâit nişte scuze, a bâlbâit nişte pilde şi alte prostii şi s-a cărat politicos. Nu cred că există Dumnezeu, cred că există doar partea cealaltă a lui Dumnezeu, numită de toţi Rău – dar la puterea căreia râvnesc cu toţii. Toţi creştinii. Dar dacă Dumnezeu ar intra în Roşia Montană, ar scăpa şi el crucea pe jos, ca acest biet preot care intrase în casa noastră, casa unor creştini.

În Roşia Montană, dar nu numai aici, Dumnezeu e doar o măsură preventivă. Un fel de asigurare. Doar nu e greu să mergi până la o biserică o dată pe săptămână, sau o dată pe lună, sau o dată pe an… Poţi să nu mergi toată viaţa de fapt… important e să fii creştin. Şi când mori să vină un popă, să-ţi aprindă o lumânare, tu să spui ce şi cum ai păcătuit, să zici că-ţi pare rău… că nu mai faci aşa… şi gata. Păcatele ţi se şterg, eşti iertat şi în faţa ta apar artificii, pizde goale care dansează pentru tine şi de-asupra lor e inscripţia: Bine ai venit în Rai!

Culmea e că roşienii aşteaptă aurul de la Vâlve, ca apoi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Nu întâmplător tremură de frica vâlvelor. Dacă îţi iese în cale o Vâlvă albă – ea îţi va arăta de unde poţi scoate aurul. Dar dacă întâlneşti una neagră – ai pus-o. Vâlvele sunt duhurile băilor şi e stupid să crezi că unele sunt bune şi altele sunt rele. Sunt la fel. Doar că oamenii sunt proşti. Ei se îngrozesc când îi văd capul de lup şi o iau la fugă. Dar culmea prostiei… care se întâmplă de obicei. Ajutat de Vâlvă, un miner s-a îmbogăţit foarte tare. Şi ce credeţi că a făcut? Şapte biserici.

Continuam să merg pe Dealul Cetăţii. Acolo, dacă nu era nimeni, apărea şi ţiganca bătrână. Ea îmi dădea să fumez din pipa ei şi apoi îmi povestea. Dar de la un moment dat, după ce fumam, ea folosea altfel de cuvinte. Cum deschidea gura, eu deja vedeam ceea ce spune.

Apăreau umbre palide, apoi din ce în ce mai consistente, care parcă erau dirijate de vorbele ei. Observasem că un ţigan bătrân, care avea tot timpul un topor în mâini ne era prin preajmă.

– Nu te speria, e gagiul meu Grancea Racokzi, continuă să stea la pândă şi să se antreneze. Deşi a văzut că toporul e mai mult o joacă, s-a obişnuit prea tare cu el ca să-l arunce. Acum îl aşteaptă la ieşirea din mină pe Crişan…

– Ăla care…

– Ăla, ăla… Grancea meu e furios. Ăştia credeau că pot scăpa de iobăgie, că împăratul îi va elibera şi îi va face ostaşi liberi… Eu nu mai puteam de râs, ştiam cum se va termina şi că Grancea meu va avea mult de lucru…

La ieşirea din mină am observat o sclipire. Era Crişan cu o cruce aurită în mâini:

– Am crucea adusă de Horea de la împărat! E împuternicit să ne spună că ne putem alege singuri soarta, putem scăpa de iobăgie şi putem deveni grăniceri liberi!

– Of, prostul nu s-a prins că nu-l ajută crucea asta – oftă ţiganca.

Cum Crişan ieşi din mină, Grancea îl decapită cu o mişcare simplă.

– Gata, nu mi-ai scăpat nici de data asta! Crezi că de fiecare dată o să te spânzuri cu curelele de la opinci?! Gata, n-o să-mi mai strici cheful de joacă!, ţiganul furios dădea şuturi în capul lui Crişan şi în cruce.

– I s-a pus pata că s-a distrat despicându-i cu roata doar cu Horea şi cu Cloşca… ăsta i-a scăpat, că s-a sinucis… dar de atunci nu i-a mai scăpat niciodată… – îmi explica ţiganca.

Cu cât fumam mai mult, simţeam că bezna se înroşeşte, dar totul devine foarte uşor şi liniştea ne învelea de peste tot.

– Marilyn?, în faţa noastră stătea un bărbat chel, cu barbă, învelit cu o mantie neagră.

– Nu e Marilyn, Anton, dar da, seamănă mult cu ea…

Bărbatul s-a aşezat jos şi şi-a acoperit chelia cu mantia, aşa că nu-l mai vedeam.

– E strănepotul meu, ţi-am spus că o să te găsească. El ne-a făcut prima noastră biserică de suprafaţă, eu i-am spus că e o tâmpenie, dar e încăpăţânat… E trist că şi-a omorât prima lui iubită, actriţa aia care a înnebunit toţi americanii, din timpurile când lucra încă la circ… E singurul lucru de care îi pare rău acum…

Fumul ne acoperea şi în jur domnea liniştea. Anton mă ţinea la pieptul lui, ţiganii băteau fierul, Grancea îl dezmembra pe Crişan într-o armonie perfectă. Era ca şi cum toate lucrurile ar fi la locul lor.

***

Mihnea BLIDARIU

Mihnea Blidariu s-a născut pe 6 septembrie 1979, la Bacău. A absolvit Facultatea de Litere (secţia Etnologie) din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Este membru fondator al formaţiei „Luna Amară” şi al Cenaclului KLU/TIUK, alături de Alexandru Vakulovski. Este membru activ al campaniei Salvaţi Roşia Montană! Autorul volumelor de poezie No Future (2004) şi mânia.ro (2006) şi al romanului Playlist (pentru sfârşitul lumii), (Ed. Casa de Pariuri Literare). Scrie la TIUK!, Observator Cultural, Think Outside The Box, bestmusic.ro etc.

Playlist (pentru sfârşitul lumii)

(fragment)

America (Laibach)

De când s-a născut, Marilena a visat să ajungă în America. Visul se infiltrase în mintea ei încă de la o vârstă fragedă, urmărind animaţiile lui Walt Disney, apoi seriile Harry Potter şi Lord Of The Rings. În capul ei, numai într-un popor fericit şi cu de toate puteau exista oameni cu o imaginaţie atât de bogată, care să creeze poveşti atât de frumoase şi imagini aşa de strălucitoare. Marilena nu credea că vreun român ar putea avea imaginaţia, banii sau puterea de a face ceva într-atât de minunat. În jurul ei vedea doar figuri nefericite, toată lumea se plângea de lipsuri, şomajul era în creştere în micul ei orăşel din sud, părinţii îmbătrâneau mai repede, parcă, în fine, cunoaşteţi clişeul…

Când a ajuns în clasa a opta, la Marilena în oraş a poposit un grup de misionari americani. Proaspăta adolescentă s-a îndrăgostit instantaneu de cei patru tineri cu pielea spălăcită care străbăteau neobosiţi târgul – fie vorba între noi, nu prea aveau mare lucru de străbătut… – şi încercau să-i convingă pe oameni că Iisus e salvarea. Nu prea aveau succes, românii îl creditau pe Iisus cu aceleaşi şanse să-i salveze ca şi pe Ion Iliescu, chiar dacă în sondaje biserica se afla în frunte, în ceea ce priveşte încrederea poporului în instituţiile statului. Însă perseverenţa lor şi faptul că tot timpul păreau mulţumiţi şi veseli au cucerit-o pe Marilena. Între timp, camera ei se umpluse de postere cu Brad Pitt, Rambo, Terminator, Christina Aguillera, Timberlake, Angelina, Beyonce şi chiar Bush. Pe uşă îşi lipise logo-ul de la MacDonalds, pe adidaşii chinezeşti scrisese, discret, cu pixul, „Nike”, iar pe spatele unei perechi de blugi cususe marca „Levi’s”, găsită, printr-o minune, la tomberonul din spatele blocului.

Într-o bună zi, Tom şi Sam au bătut şi la uşa Marilenei. Din fericire, era sâmbătă, aşa că fata nu era la şcoală. Emoţionată, roşie în obraji, i-a primit în sufragerie şi a insistat ca mama s-o lase pe ea să îi servească. Să îi serveşti cu ce? s-a necăjit doamna Ciocan, proaspăt şomeră. Marilena nu s-a descurajat, a trimis-o pe negativistă să cumpere suc şi prăjituri din propria ei alocaţie de elev şi s-a aşezat la discuţii cu tinerii misionari.

Hello, my name is Marilena. Aşa a început drumul ei către Statele Unite ale Americii, cu această propoziţie. Firesc şi natural. Această primă întâlnire i-a convins pe cei doi băieţi că „miss Marilena” iubea mult America şi se gândea serios să-l accepte pe Iisus în inima sa, ca plată pentru un bilet numai dus spre tărâmul făgăduinţei. Bineînţeles, educaţia e un aspect esenţial în viaţa unei tinere de numai 15 ani, aşa că Marilenei i s-a acordat o bursă de trei ani la Universitatea Domnului din statul american Utah. O scrisoare primită de la însuşi decanul Universităţii, Mr. Adam Jones, îi asigura pe soţii Ciocan de seriozitatea şi competenţa acestei instituţii, ca şi de imensa oportunitate ce căzuse din cerul Americii tocmai la picioarele Marilenei, în acel mic şi prăfuit orăşel românesc din sud…

De atunci au trecut cinci ani. Marilena are 20 de acum şi aşteaptă sfârşitul lumii într-o mansardă din New York. Bine, chiar în acest moment nu aşteaptă asta, ci cei 50 de dolari pe care clientul îi datorează pentru blow job. La drept vorbind, nici măcar pe ăştia nu-i aşteaptă prea tare: la ce or să-i folosească, oricum? Clientul pare puţin nebun, bombăne întruna şi Hunter mai bine s-ar grăbi odată să intre cu pistolul ăla, cine ştie ce idei are funcţionăraşul ăsta prăpădit…

Universitatea Domnului se dovedise a fi un loc cu totul şi cu totul special, unde Marilena a învăţat cu totul şi cu totul alte lucruri decât cele descrise în scrisoarea domnului Adam Jones către părinţii ei. Mai întâi, a învăţat că Adam Jones este Zeul, Tatăl şi Amantul. Regulatorul suprem. Şocul a fost atât de puternic, încât n-a mai avut putere să reacţioneze. Şi fiindcă prin vene îi curgea sângele mamei, al bunicii, străbunicii şi tot aşa mai departe, Marilena a sfârşit prin a se obişnui cu situaţia. Iar după un timp, obişnuinţa a început să creeze chiar plăcere. Ţinută în şah de visul în care ea devenea o Madonna, o Angelina, sau măcar o Pamela Anderson, proaspăta adeptă a orgiilor sexuale cu temă religioasă i-a ajutat pe profesorii ei să-i spele creierul, până n-a mai rămas din el decât un lung şir de nume şi cifre celebre. Trei ani mai târziu, Marilena era cea mai fidelă clientă a MacDonalds-ului – dacă aşa ceva e posibil în America – şi poza goală pentru calendare pe care bătrânei mormoni libidinoşi ejaculau în liniştea sufrageriilor cu cruce de neon şi Bush pe perete.

Însă domnul Adam Jones s-a lăcomit şi autorităţile federale au prins de veste despre mica lui comunitate de nebunii erotico-religioase. Aşa că Marilena s-a trezit într-un autobuz spre New York, cu 100 de dolari în buzunar, dar cu visul american încă în suflet. În Marele Măr, a simţit putreziciunea lui şi viermii care îl mâncau pe dinăuntru. Nu vă faceţi iluzii, asta se poate spune despre majoritatea marilor aglomerări urbane, deci nu e vorba de vreun anti-americanism aici. Cu creierul spălat şi păsărica jegoşită de atâtea penisuri şi limbi evlavioase, tânăra imigrantă n-a mai putut decât să persevereze în singurul lucru pe care ştia să-l facă. Însă cum un al şaselea simţ, zis şi feminin, îi spunea undeva, în interior, că bărbaţii o trăseseră pe sfoară, a hotărât să îşi găsească o companioană, o prietenă, un suflet chinuit, de acelaşi sex, cu care să împartă ceea ce cu greu se putea numi viaţă. Şi aşa a apărut Hunter…

Hunter s-a dovedit a fi alegerea potrivită. Însă a împins totul un pic mai departe: în opinia ei, bărbaţii trebuiau pedepsiţi pentru că le trăseseră pe sfoară. Clasic, sigur aţi văzut asta prin ceva film american. Au hotărât, de comun acord, că blow job-ul e singurul compromis pe care îl pot face, pentru a putea să-i ademenească şi apoi să-i ucidă. Au continuat să omoare şi după ce sfârşitul lumii a fost anunţat. Oricum, mai mult de jumătate de lună nici nu au crezut – li se părea că totul face parte dintr-un plan al puterii, sau e vreo farsă imensă a vreunui reality-show idiot.

Şi iat-o acum aici, aşteptând-o pe Hunter să intre şi să-i zboare creierii unuia, pentru ultima dată. Privind pe fereastră, Marilena vede, reflectându-se în geamurile imenşilor zgârie-nori, nume şi cifre celebre. 100 de miliarde de burgeri vânduţi anul acesta…20.000.000 de obezi…Paris Hilton…Elvis Presley…48483847567224547 de soldaţi morţi undeva…Miss Univers…Obama…Lindsey Lohan…Clint Eastwood…un catralion de arme automate…486.000 de viruşi…1.598.443 de specii pe cale de dispariţie…Hunter intră brusc şi îl împuşcă pe individ în cap. Sângele loveşte geamul cu zgomot sec şi grămada de carne se prăbuşeşte pe podeaua murdară. That’s it, baby. Last day. Last shot. Last kiss.

Te iubesc, Hunter! Te iubesc, America! You’ve all been wonderful tonight, thank you so much! See you soon! I love you all!…

 ***

Mitoş MICLEUŞANU

Autorul volumelor Organismecanisme (Ed. Ziua, Bucureşti, 2002, proză scurtă), Tuba Mirum (Ed. Pontica, Constanţa, 2003, roman) şi Kasa poporului (Ed. Polirom, 2008 – premiul literar Euridice). Născut în 1972 în Crimeea, părinţi basarabeni. Unul dintre cei doi membri ai proiectului Planeta Moldova (www.planetamoldova.net), care au editat şi un CD cu acelaşi nume. Artist plastic şi muzician. Studii la Academia de arte vizuale din Cluj-Napoca. Rubrică zilnică la Radio Guerrilla (Bucureşti).

Lupul şi Oaia

(fabulă nerezolvată)

         Într-o zi lupul s-a pornit la vînătoare de căprioare şi la un moment dat, pe drum, s-a întîlnit cu oaia.

• Bună ziua, lupule.

• Bună să-ţi fie inima, oiţă bîrsană.

• Unde te duci, lupule?

• Păi uite, mă duc şi eu la vînătoare de căprioare, că sunt flămînd şi necăjit.

• Lupule, hai să te ajut şi eu! Tu prinzi căprioarele, iar eu ştiu să fac macaroane. Îţi prepar nişte macaroane cu sos şi carne de căprioară. Foarte gustoase.

• Păi nu ştiu ce să-ţi spun oiţă dragă. Nu te supăra, dar mie nu-mi plac macaroanele.

• Stai lupule, nici nu ştii ce macaroane gustoase cu sos şi carne de căprioară ştiu să fac. Nu mă refuza, te rog. Sunt o bucătăreasa foarte pricepută. Pune-mă la încercare. N-o sa-ţi pară rău!

• Bine oiţă, hai să vedem.

Lupul a vînat cîteva căprioare grase şi împreună cu oaia le-au cărat în casa lui, unde oaia s-a apucat să prepare mîncarea. Peste o oră mîncarea a fost gata. Un ceaun uriaş… Lupul s-a aşezat la masa din sufragerie, iar oaia în bucătarie a mîncat pe ascuns carnea şi sosul. I-a adus lupului numai macaroane. Lupul a început să mănînce macaroane, uitîndu-se pieziş în părţi. După ce a terminat, oaia l-a întrebat:

• Ei, ce zici lupule? Nu-i aşa că am făcut o mîncare bestială? Ţi-am spus eu că n-o să-ţi pară rău.

• Da, într-adevăr oaie dragă, ai preparat nişte macaroane minunate. N-am mîncat niciodată ceva mai gustos. Dar vreau să te întreb şi eu ceva…

• Ştiu ce vrei să mă întrebi.Vrei să mă întrebi cînd îţi mai fac din nou o mîncare atît de delicioasă, nu-i aşa?

• Da, într-adevar, cînd îmi mai faci ceva la fel de bun?

• Hai să ne vedem mîine, vînăm ceva şi-ţi prepar o tocăniţă sau un gulaş fantastic!

A doua zi lupul s-a pornit din nou la vînătoare. S-a întîlnit cu oaia şi după ce a vînat o căprioară şi nişte iepuri, le-au cărat împreună la el acasă. Oaia s-a apucat să-i prepare lupului cartofi cu sos de iepure şi cotlet de căprioară. După ce a terminat, lupul s-a aşezat la masa din sufragerie, iar oaia la bucătărie a mîncat pe ascuns toată carnea şi sosul. I-a adus lupului doar cartofii. De data asta lupul s-a uitat lung în farfurie, apoi a privit-o îngîndurat pe oaie şi nu s-a atins de cartofi. Oaia s-a uitat mirată la el şi l-a întrebat:

• Ce faci lupule, nu vrei să mănînci?

• Sa ştii oiţă că nu vreau să mănînc.

• De ce?

• Păi, mă simt atît de bine împreună cu tine, încît nu mai simt nici foame, nici nimic.

• Mă bucur lupule, mă bucur. Dacă nu mănînci, lasă-mă pe mine, că mi-e foame.

Oaia a luat farfuria din faţa lupului şi a mîncat toţi cartofii. Lupul s-a uitat la ea lung şi i-a spus:

• Ştii, oiţă dragă, îmi vine greu să recunosc, dar eu… Eu te iubesc! Te-am iubit din primul moment în care te-am văzut! Aş vrea să mă însor cu tine, aş vrea să am o nevastă minunată ca tine. Nu mă refuza, că nu ştiu ce voi face fără tine.

• Bine lupule, sunt de acord. Şi eu te iubesc la nebunie.

 Lupul şi oaia s-au căsătorit, au făcut o nuntă extraordinară unde au invitat toată pădurea. În noaptea nunţii după ce toate animalele au plecat, oaia s-a apropiat de lup şi i-a spus:

• Dragul meu, vreau să-ţi fac o surpriză! Aşteaptă puţin aici în hol, iar eu mă voi duce în dormitor, voi pregăti patul, voi aprinde lumînările, voi face un duş, mă voi parfuma cu uleiuri de flori, îmi voi despleti părul şi te voi chema. Este noaptea noastră, iubitule!

Lupul a fost de acord şi s-a aşezat în fotoliul din hol. A aşteptat cît a aşteptat, dar a trecut o oră şi oaia tot nu-l chema. A mai trecut o oră şi lupul a hotărît să vadă ce se-ntîmplă. Cînd a deschis uşa dormitorului, a surprins-o pe oaie cum şi-o trăgea de zor cu ursul. Ursul era călare pe oaie şi ea suspina languros. Lupul a tuşit de cîteva ori şi amanţii s-au oprit. Oaia s-a ridicat repede din pat şi i-a spus lupului:

• Iubitule, stai putin, sper că nu te superi. Uite dacă vrei iţi explic totul şi o să-ţi dai seama că n-are sens să te nelinişteşti.

• Dar eu nu mă neliniştesc iubit-o, a spus lupul zîmbind. Eu n-am vrut să vă deranjez, am vrut doar să vă întreb dacă nu vreţi un pahar cu vin sau o felie de tort.

 Ursul i-a spus lupului că ar vrea un pahar cu vin, fiindcă era însetat, iar oaia a cerut o felie de tort. Lupul a mers în bucătărie după vin şi tort, iar ursul şi oaia au început din nou să şi-o tragă. Cînd s-a întors, lupul i-a surprins în plină desfăşurare şi a tuşit intimidat. Amanţii au mai făcut o pauză şi au servit vinul şi tortul. Lupul şi-a cerut iertare pentru deranj şi a plecat. Şi-a strîns cîteva haine într-un rucsac, s-a uitat cu dor spre uşa dormitorului şi a plecat în pădure. Era noapte. Pe drum lupul s-a întîlnit cu vulpea. Vulpea s-a uitat la el mirată şi l-a întrebat:

• Ce-ai păţit lupule, de ce eşti trist?

• Păi, cum să-ţi spun vulpe, sunt cam supărat fiindcă oaia îmi ascunde ceva, dar nu ştiu ce anume. Poate îi doar în capul meu, poate sunt paranoic sau prea gelos. Cred că eu sunt problema.

Şi lupul i-a povestit vulpii totul cu lux de amănunte.

• Vai de mine lupule, într-adevar n-ai de ce să te nelinişteşti. Oaia te iubeşte şi te respectă foarte mult, dar tu eşti puţin gelos şi n-ai încredere în ea. Să ştii că n-ai motive, mai bine întoarce-te şi cere-ţi iertare. Cred că e foarte neliniştită sărmana că ai plecat. Ai grijă, oiţa e tare sensibilă. Hai, du-te repede şi nu mai fi neîncrezător.

 Lupul s-a întors în grabă acasă şi cînd a intrat în dormitor, a surprins-o pe oaie cum şi-o trăgea cu cerbul. El s-a oprit nehotărît în prag şi a tuşit de cîteva ori. Amanţii au încetat distracţia şi oaia s-a ridicat din pat.

• Ce faci iubitule, vrei să ne mai serveşti cu ceva? Minunat, uite eu vreau nişte suc de portocale, iar cerbul vrea îngheţată cu frişcă. Fii atît de drăguţ.

• Bine iubito, vă aduc imediat, dar vreau să te întreb ceva.

• Da puişor, spune.

• Nu cumva eşti supărată pe mine, nu cumva am făcut ceva ce nu trebuia?

• Vai de mine, iubitule. Cum ai putut să crezi aşa ceva? Linişteşte-te, totul e în ordine, totul e minunat, sunt atît de fericită că sunt cu tine. Poate singura problema ar fi… Adică nu-i mare treabă, dar dacă ai putea şi tu să fii mai atent şi să nu ne deranjezi prea tare, ştii tu ce vreau să zic. În rest totul e minunat.

• Bine, draga mea. Mă bucur că totul e în ordine şi îţi promit că nu mai deranjez. Imediat vă aduc îngheţata şi sucul de portocale.

• Bine iubire, hai repejor că mi-e sete.

 Lupul a fugit la bucătarie după suc. El zîmbea şi se simţea bine. De atunci lupul şi oaia au trăit împreună pînă la adînci bătraneţi, în pace, înţelegere, iubire şi respect. Mai tîrziu vulpea l-a sfătuit pe lup să înfiinţeze o asociaţie pentru tineri însurăţei. Un centru de psihologie a cuplului. Fiind talentat în domeniu, lupul a urmat sfatul vulpii şi a înfiinţat asociaţia «Respect în familie» Acum lupul este unul dintre cei mai renumiţi experţi în probleme de căsnicie şi fin psiholog în domeniul delicat al convieţuirii.

Voldemar Labagiul

Voldemar Valerianovici Vlasov, doctor în ştiinţe, academician şi fizician celebru, rector la academia de fizică nucleară din Saratov, pe lîngă meritele în domeniul mecanicii quantice şi a experimentelor nucleare, mai este şi un celebru labagiu. Colegii lui de breaslă de la Institutul Radiaţiei din Pavlodar susţin că Voldemar s-a apucat de această treabă din fragedă pruncie, dar Voldemar Valerianovici susţine că prima labă a făcut-o chiar în burta mamei sale, Eleonora Stepanovna Vlasova, o muncitoare sîrguincioasă, care lucra la acea vreme (în 1942) la uzina de tancuri din Habarovsk.

 Şi totuşi, nu acea perioadă a fost cea mai prolifică în domeniul menţionat, adică laba de înaltă performanţă. În ordine cronologică, primul record Voldemar Valerianovici l-a stabilit la patru anişori, în casa bunicilor lui din satul Bobrovo de lîngă Stavropol, în timpul zilei de naştere a bunicului său. În acea zi nefastă oaspeţii de la masă l-au văzut pe micuţul Volenka jucîndu-se cu puţulica şi, înainte de a interveni, un jet impresionant de spermă copilărească a ţîşnit cu mare presiune direct în gura unchiului Ghena, un măcelar cunoscut care aproviziona familiile din zonă cu iepuraşi, purceluşi, răţuşte şi alte orătănii nefericite. Cantitatea de spermă a fost fatală pentru unchiul Ghena, şi bărbatul solid ca orice măcelar s-a înecat şi a murit sufocat pe podea. Nimeni nu a reuşit să facă nimic. Bineînţeles, micul Volenka a fost mustrat şi timp de două zile a fost ţinut cu mîinile legate la spate. În această situaţie, copilul nu s-a lăsat înfrînt. Avînd o mobilitate de invidiat, copilul îşi făcea lăbuţa cu gura sau se freca cu puţa de perete. Pînă astăzi în casa părasită de la Bobrovo se pot vedea scrijelituri, găuri şi urme adînci în perete. Ca să nu mai vorbim de petele uriaşe de spermă de pe tavan.

A doua mare izbîndă Voldemar a reuşit-o la grădiniţă, unde într-o dimineaţă, de ziua Armatei, a împroşcat-o pe educatoare, pe bucătareasă şi pe directoarea grădiniţei cu un jet şi mai impresionant de spermă şi la fel ca în cazul unchiului Ghena, direct în gură. Însă femeile avînd o oarecare experienţă în domeniul jeturilor, au izbutit să păcălească moartea, înghiţînd cu dibăcie cantităţi industriale de spermă. Bineînţeles, multă spermă s-a împrăştiat pe podele şi fetiţele de la grădiniţă, din curiozitate infantilă s-au pus pe gustat, iar atunci cînd una dintre fetiţe, Valiuşa, s-a ridicat de jos cu buzele strălucitoare şi a strigat zglobiu:«Izvorul vieţii, muie angro!», vestea s-a răspîndit repede şi în alte gubernii. Singura salvare pentru băieţelul de şase anişori a fost faptul că educatoarele, directoarea şi fetiţele de la grădiniţă au ascuns faptele cu străşnicie ca să nu-l piardă pe băieţelul-izvor-dătător-de-viaţă-abundentă. Aşa îl numeau femeile în taină.

Cînd Voldemar a plecat la şcoală, el era deja celebru în lumea femeilor. La doar opt ani, într-o seară de primăvară cinci femei necunoscute l-au răpit pe băiat de la ora de educaţie fizică, direct din vestiarul şcolii generale nr.4 din Saratov. Băiatul a fost transportat în portbagajul unui Moskvich pînă la Malaia Poleana, o pădurice superbă unde se afla imensa şi luxoasa vilă a surorilor Kovalefska, cunoscute ca lidere a mişcării feministe «Nici o bucă la porci!». Această organizaţie era formată din 200 de fete virgine, 100 de curve de lux din Petersburg (Leningrad la acea vreme) 60 de soţii de miniştri şi generali, 40 de vînzătoare de carne din suburbiile Moscovei, 30 de fiice de artişti, scriitori, pictori, filosofi şi în sfîrşit, 20 de bătrîne nimfomane din Franţa.

În acea zi importantă, băiatul a fost adus la vila unde organizaţia era în plină adunare. Toate membrele se aflau în sălile uriaşe ale vilei la o sărbătoare de neuitat. 50 de ani de activitate. Şi bineînţeles, nici un bărbat. De altfel, surse secrete susţin un fapt teribil. Cică în jurul vilei sunt nenumărate gropi comune cu bărbaţi, dar săpăturile şi căutările nu s-au încununat cu succes pentru organele de poliţie. Bîrfele însă au continuat să pună în pericol activitatea răsunatoare a organizaţiei.

Micul Voldemar a fost dus într-un salon special amenajat unde îl aşteptau cu bucile în sus, cu gurile larg deschise, cu sfîrcurile deja întărite, primele sau mai bine zis primul grup, cele 200 de virgine minunate. Băiatul nu s-a lăsat înduplecat prea mult şi futaiul dezastruos s-a produs ca o furtună, ca un cutremur devastator. În cîteva secunde, ţipetele, suspinele şi urletele isterice ale femeilor care juisau de cîte douazeci de ori pe minut, au răsunat în împrejurimi ca un ecou interminabil. Culmea culmilor a fost faptul că după ce le-a răsfutut în ultimul hal pe toate femeile din organizaţie plus încă vreo 90 de femei venite din satele de alături la auzul suspinelor, aşadar, culmea culmilor a fost că după un futai care a durat vreo 10 ore în continuu, Voldemar nu a scăpat nici o picătură de spermă. După ce s-a săturat de futut, uşor dezamăgit, Voldemar a făcut o labă rapidă şi a inundat vila. Cele cîteva sute de femei leşinate şi semileşinate de orgasmele ce continuau din inerţie, se zvîrcoleau şi se bălăceau în spermă pînă la gît. Folosindu-se de neputinţa femeilor, Voldemar a părăsit vila surorilor Kovalefska şi s-a întors acasă. De atunci Voldemar a refuzat nenumăratele propuneri de futai care au venit din toate părţile pînă la vîrsta de 20 de ani, cînd adeptul labei exclusive a hotărît să fericească pe una dintre cele cîteva zeci de mii de admiratoare care îl venerau în taină sau se învîrteau zi şi noapte în jurul casei lui. În data de 1 aprilie 1962 tînărul Voldemar, care era deja student la Academia de Ştiinţe, a organizat Marea Loterie a Futaiului în pădurea Nejnaia din Belorusia.

La sărbătoare s-au adunat circa 8.000 de femei, curve de lux, pubere virgine, babe isterizate, soţii de miniştri şi vreo 800 de poponari din toate colţurile Europei. Doar un singur cîştigător trebuia să devină preafericitul sau preafericita aleasă în Futaiul Secolului. Voldemar a sosit în poiana Nejnaia într-o blindată, însoţit de 20 de bodyguarzi pe motociclete Ural şi 30 de militari în jeep-uri de tip «Uazik», înarmaţi pînă-n dinţi. Mulţimea care se afla deja în extaz, scanda sincronizat: «Fuuu-tai, fuuu-tai, vrem fu-tai, vrem fu-tai!» Dar, cît n-ar părea de imprevizibil, s-a întîmplat cel mai imprevizibil dintre cele mai imprevizibile lucruri cu putinţă din istoria imprevizibilităţii universale…

Voldemar a coborît din blindată, mulţimea a început să freamăte şi să se apropie de tancheta înconjurată de soldaţi. Unul dintre ofiţeri a încercat să anunţe condiţiile loteriei, dar Voldemar i-a făcut semn să tacă. Apoi Voldemar s-a uitat în jur, şi-a făcut socoteală şi a spus: «Dă-i în morţii măsii de fraieri, nu schimb eu laba pe sufletele lor de doi bani!». După care a urcat înapoi în blindată şi s-a cărat cu tot cu cele douăzeci de motociclete şi jeep-uri. Mulţimea a rămas încremenită de uimire, iar apoi din cauza unui şoc nervos toate femeile au leşinat, iar poponarii şi-au tăiat venele cu ce-au găsit la îndemînă. Cei care n-au avut cuţite sau obiecte tăioase, şi-au muşcat venele cu dinţii. Doar doi poponari din toată mulţimea nu s-au sinucis, fiindcă se iubeau prea tare şi au plecat înapoi în Amsterdam, însă dragostea lor n-a ţinut prea mult şi ei s-au despărţit din cauza regretelor şi amintirilor de la Nejnaia Poleana.

În momentul de faţă Voldemar Valerianovici s-a retras în vila lui de lîngă lacul Baikal, unde a rămas fidel cauzei sale şi face laba zilnic de două, trei sute de ori (pe oră). Mulţi au încercat să ia legătura cu acest incontestabil maestru al frecţiei de înaltă performanţă, dar Voldemar a renunţat la societate demult. Bîntuie zvonuri precum că au fost întîlnite în acea zonă a Baikalului vietăţi nemaivăzute cu cap de om sau cu trup de femeie, dar un adevăr e cert, şi anume: Nivelul transcedental atins de Voldemar Valerianovici Vlasov este inaccesibil pentru muritorii de rînd.

Hariton

Hariton s-a trezit la ora 6 dimineaţa. A intrat clătinîndu-se în bucătărie şi a scos din frigider sticla cu vodcă. S-a aşezat pe scaun şi a spus: «Băga-mi-aş pula!» A umplut paharul, s-a ridicat în picioare şi l-a dat peste cap. S-a aşezat înapoi pe scaun şi a spus: «Băga-mi-aş pula în gurile voastre!» Şi-a mai turnat încă un pahar cu vodcă şi l-a dat peste cap. După care a plecat la culcare.

S-a trezit peste patru ore, s-a aşezat somnoros pe marginea patului şi a spus: «Pizda măsii de treabă!» S-a dus clătinîndu-se în bucătărie, a scos din frigider o altă sticlă de vodkă. Şi-a turnat un pahar, s-a uitat pe geam şi a spus: «Băga-mi-aş pula!» A dat paharul peste cap, s-a aşezat pe scaun şi a mai turnat un pahar. L-a dat peste cap, s-a ridicat şi a spus: «Pizda măsii!» S-a îndreptat spre dormitor, dar s-a împiedicat, a căzut jos şi a strigat: «Mă fut în pizda mătii!» S-a sculat de jos şi s-a apropiat de masă. Şi-a mai turnat un pahar cu vodcă, dar l-a scăpat jos şi l-a spart. S-a sprijinit de perete, s-a uitat în sus şi a spus: «Baga-mi-aş pula în morţii mătii!» S-a îndreptat încet spre dormitor, ţinîndu-se de pereţi, dar s-a împiedicat şi a căzut cu capul de calorifer. S-a apucat cu mîinile de capul însîngerat şi a strigat: «Futu-ţi gîtu’ şi slobozu’ morţilor mătii!» S-a tîrît şi s-a culcat lîngă pat. Peste două ore s-a trezit şi a intrat în bucătărie. A scos din frigider un borcan cu murături, după care şi-a turnat un pahar cu vodkă. L-a dat peste cap şi a spus: «Vai, cît de frumoasă este viaţa. Sunt atît de fericit, atît de fericit». Apoi, a început să plîngă şi să cînte:

Uneori mă trezesc dimineaţa / Şi privesc către cerul senin /Ce surpriză frumoasă e viaţa / Ce minune e că traim / Cînd mă plimb liniştit prin grădină / Şi privesc trandafirii frumoşi / Simt în suflet un val de lumină / Stiu că oamenii sunt norocoşi // Doar mai mare noroc nu există / Doar mai multă iubire nu e / Doar nu poate cineva să-mi spună / Că există ceva mai plăcut decît / Să bei un borcan de spirt / Şi să intri în comă // Doar nu vreţi să spuneţi / Că n-am dreptate / Că nu de alta, dar vă fut în gură / Animale puturoase ce sunteţi / Mă cac pe casa voastră. // Iar cînd mă plimb pe malul mării / Şi delfinii se joacă în larg / Simt cum îmi crapă capul / Şi îmi vine să-mi bag pula de emoţie.

Ce pizda măsii, că doar n-o să-mi spuneţi că n-am dreptate şi că vorbesc urît, doar n-o să-mi spuneţi că sunt un bădăran obscen sau că am luat-o razna, doar n-o să-mi spuneţi că sunt nebun, că vă distrug, porcilor! Ce credeţi voi, că sunteţi tari? Îmi bag pula în tăria voastră! Eu vă mănînc pe toţi cu pîine şi ceapă! Îmi scot carnea voastră dintre dinţi şi scuip în sufletele voastre ieftine. Animale de tracţiune ce sunteti!

Dar iertaţi-mă vă rog / Nu vreau să mă înţelegeţi greşit / Mi se-ntîmplă să fiu nervos uneori / Dar în realitate sunt un om bun // Îmi vine greu să vă spun / Aş vrea să mă înţelegeţi / Aş vrea din tot sufletul să mă credeţi / Eu de fapt vă iubesc mult // Si dacă s-ar îndura Dumnezeu / Şi ar trece pe la mine măcar în vis / Nu mi-ar mai trebui nimic / Iertaţi-mă dacă puteţi / Şi să nu vă amintiţi de Hariton / Ca despre un netrebnic posedat / Să stiţi că nu sunt un om rău / Chiar dacă par // Dar cine nu pare / E bun oare?

Melania (fata din vis)

Melania se fute ca o zeiţă, stie să dea contre la fix, de-ţi plesneşte pula de plăcere. Melania se mai fute şi în pizdă din cînd în cînd, dar mai ales în cur. Dacă nu se fute în cur, Melania nu pierde vremea şi suge pula de-ţi vine tot sîngele în cap şi te furnică trupul ca la anestezie. În timpul liber Melania îşi mutilează trupul cu cuţitul, iar noaptea se ascunde prin pădure şi îşi linge rănile. În timp ce se fute în cur, spre exemplu, Melania plînge şi recită versuri. Esenin, Bacovia, uneori Minulescu. Dacă spre exemplu o fuţi pe Melania în cur, dar prea vîrtos şi agresiv, Melania ţipă şi leşină, iar dacă o fuţi mai delicat, nu prea adînc, aşa, pe la intrare, mai lent, mai gingaş, Melania plînge şi suspină semileşinată. Dimineaţa, Melania preferă să se fută contemplativ sau să sugă pula. Ea este o fată foarte sensibilă, are tenul alb catifelat, este slăbuţă, putin anemică şi foarte sfioasă. Are 15 ani şi vrea să devină profesoară. Dar cel mai mult îi place să se fută în cur, să primească în dar flori de cîmp, să cînte la pian sau la chitară şi să citească versuri. Naum, Voronca, uneori Cărtărescu. Melania este foarte bolnavă, dar este o fată frumoasă şi sensibilă. Ea locuieşte împreună cu mama ei în Sodoma, lîngă Obor.

Anabela

• Următorul!

• Se poate?

• Vă rog, intraţi, intraţi…

• Bună ziua.

• Bună ziua, luaţi loc. Ce fetiţă frumoasă aveţi! Cum te numeşti puişor?

• Anabela? Foarte frumos, foarte frumos. Cîţi ani ai Anabela?

• Cinci ani şi jumătate..

• Vă ascult doamnă.

• Domnule doctor, acum trei zile, fetiţa mea s-a plîns de dureri acute la ceafă. A dormit foarte rău, iar aseară, a leşinat în baie sărmana. A vomitat. M-am speriat tare de tot. Ce poate însemna asta?

• Păi, să vedem ce spune fetiţa. Anabela, povesteşte-mi te rog, cînd ai simţit prima dată durerea? Unde şi cum?

• Am simţit durerea… Aici… Nu ştiu, sau nu… Ba nu, alaltăieri.

• Alaltăieri? Mămica ta spune că ţi-a fost rău acum trei zile.

• Ea nu este mămica… Mămica mea a murit!

• Vai, Anabela… Cum poţi spune una ca asta. Nu-i adevărat. N-o ascultaţi domnule doctor, eu sunt mama ei! Nu stiu de ce vorbeşte aşa…

• Staţi puţin doamnă… Lasaţi-o să vorbească. Trebuie să-mi dau seama de anumite lucruri… Povesteşte-mi Anabela, unde este mama ta?

• Mama mea este sub pămînt, adînc adînc… Acolo e întuneric, aşa… Mai întuneric decît atunci cînd ţii ochii închişi, mai frig decît noaptea cînd fugi prin pădure cu ochii închişi şi cu degetele îngheţate. Pînă la peretele de fier…

• Anabela, ce-i cu tine? Domnule doctor!

• Doamnă, vă rog să nu întrerupeţi fetiţa, vă rog mult! Dacă doriţi s-o ajut. Spune Anabela, povesteşte-mi…

• .. Eu nu ştiu… Ah. Nu ştiu ce…

• Mama ta, unde-i mama ta?

• Mama e acolo, sub pămînt… Acolo e întuneric şi frig şi umed, ca într-o burtă de fetiţă. Eu ştiu… Mama e acolo, adînc… În întuneric. Dar să ştiţi că după ochii mamei se ascunde o cireaşă albă. După un ochi se ascunde o cireaşă albă şi după celălalt ochi se ascunde o cireaşă albă. Iar după cireaşă se ascunde o muscă neagră care vrea să înghită cireaşa. Musca vine la mine în fiecare noapte şi-mi spune poezii…

• Poezii?

• Ce poezii îţi spune musca?

• Nu ştiu, eu nu vreau…

• Hai puişor nu te ruşina, spune-mi ce poezii îţi spune musca? Te rog.

• Musca spune poezii bucuroase.

• Poezii bucuroase?

• Nu, nu… Poezii triste, foarte triste, ca să nu poată dormi mama în pămînt, ca să nu poată visa cireşe albe, eu nu pot fără cireşe.

• Ce poezii spune musca, ţii minte?

• Da, ţin minte, musca spune poezii triste. Mie mi-a spus poezia moale.

• Cum?

• Poezia moale. Despre capul pruncuşorului din burta mamei îngropate, iar acolo în capul pruncuşorului este cuibul muştei, dar musca nu-i neagră, ea nu-i muscă… Ea spune: «Groapa, groapa, groapa groapa.» Aşa spune musca poezii, dar musca nu-i neagră… Ea se ascunde în capul pruncuşorului, iar pruncuşorul zîmbeşte, pruncuşorul din scorbură. Pruncuşorul din scorbură e rece.

• Anabela, nu mai plînge.. Hai puişor. Linişteşte-te. Doamnă, ar fi bine să.

• Pruncuşorul din scorbură mi-a spus ca mama nu ştie să cînte… Asta nu-i drept. Mama cîntă sub pămînt şi-mi spune poveşti. Eu îmi lipesc urechiuşa de covor, noaptea şi aud poveştile. În fiecare noapte.

• ..

• Mama l-a mîncat pe tata, tata a mîncat-o pe bunica, bunica a mîncat pruncuşorul din scorbură… Pruncuşorul din scorbură mi-a mîncat picioruşele şi mînuţele. Pruncuşorul din scorbură mi-a sărutat păsărica…

• ..

• Doamnă, vă rog!

• Pruncuşorul a mîncat musca. Toţi pruncuşorii au capurile moi fiindcă au mîncat musca. Eu am mîncat cireşe cu nenea…

• Cu cine?

• Cu nenea bolnav, care vine noaptea. Nenea aduce lapte şi bomboane din pădure. El mi-a spus că sunt fluture, dar mama nu crede, fiindcă a plouat şi i-a intrat pămînt în gură. Nenea mi-a ros unghia. El este foarte frumos, seamănă cu ursuleţul meu, dar se mişcă… Ursuleţul meu nu se mişcă de frică. Eu mă mişc de frică, dar nu sunt fricoasă, cînd mă doare, eu spun: «Groapa, groapa, groapa groapa…» Şi îmi trece. Eu vreau în groapă. Vreau cu nenea, să dorm în pămînt. Eu nu vreau aici. Aici e frig… Unde-i mama? Mamaaaa…

• Anabela, puişor… Eu sunt, eu sunt mama! Doamne, ce se-ntîmplă? Domnule doctor, de ce spune asemenea lucruri? Ce are fetiţa mea?

• Doamnă, nu ştiu ce să vă spun. Am impresia că fetiţa dumneavoastră… Mmmm…

• Ce are?

• Greu de spus… Nu vreau să vă sperii, dar poate fi ceva mai greu. Dincolo de aparenţa unei imaginaţii defazate. Asta ţinînd cont şi de durerile la ceafă. În cel mai rău caz, poate fi vorba despre o schizofrenie paranoidă, halucinaţii sau delir mistic, probabil… Cred totuşi, că e devreme să mă pronunţ definitiv. Fetiţa e foarte sensibilă, are înclinaţii spre depresie. Sunt multe aspecte, aş sugera un tratament, dar în primul rînd, încercaţi să comunicaţi cu ea, s-o ascultaţi, să n-o contraziceţi. Fetiţa are nevoie de multă atenţie şi compasiune, mai mult decît un tratament medical sau o internare. Din păcate, la vîrsta ei, Anabela ştie nişte lucruri care o frămîntă, o chinuie.

• Poftim?

• Fetiţa ştie nişte adevăruri pe care noi le ascundem. Cît n-ar părea de straniu, doamnă, tocmai noi suntem cei mincinoşi, noi delirăm şi aberăm în corectitudinea şi aparenta noastră normalitate. Mai puţin ea… Încercaţi să n-o contraziceţi niciodată, ascultaţi-o cu atenţie, deoarece spune adevărul. Şi eu îl cunosc pe pruncuşorul din scorbură, şi eu cunosc musca!

• Domnule doctor, nu vă înţeleg..

• Nici n-o să înţelegeţi doamnă… Morţii nu înţeleg! Aveţi prea mult pămînt în urechi ca să auziţi, aveţi prea mult noroi în cap ca să înţelegeţi… Mamele îngropate trebuie să se odihnească cu zîmbetul pe buze, nu să încerce să înţeleagă ceva. Toţi cei îngropaţi trebuie să se odihnească în pace, cu zîmbetul pe buze. Groapa…

• Doamne, nuuuuuu… Nuuuuuuuuuuuuu. Mă sufoc, aprindeţi lumina, aprindeţi lumina, aprindeţi luminaaaaaaaaaaaaaaaaa… Daţi-mi drumul de aici, nu pot să respir, nu mai poooooooooooot, nuuuuuuuu… Anaaaaaaaabelaaaa… Anabelaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodaru, cu baioneta în mîna vînjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mîine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atîtea castroane de lături, atîta zahăr, atîta pîine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neapărat o carte, iar tu, gospodarule, te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormînt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu – Petruşka şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică / Sunt murdar şi singurel / Viaţa-i scurtă dar frumoasă / Vreau un rai mai mititel.

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură. Piftia a fost bună şi familia a mîncat în linişte şi smerenie, evitînd să-şi intersecteze privirile.

***

George MUREŞAN

Născut pe 23 aprilie 1974 la Bucureşti. Studii de inginerie chimică (Bucureşti – Filiera Francofonă), de computational linguistics (Metz). Autorul volumelor de proză Că dacă n-ar fi – 101 de poveşti adevărate (2006), Opere(te) (in)complete (2003) şi Ancheta (2011), prezent în antologia Repetiţie fără orchestră – proză scurtă românească (Ed. Limes). Publică la revista Tiuk!, traduce în franceză şi din catalană. Stabilit la Paris.

Contrasensul vieţii

La o analiză medicală de rutină, doctorul de familie a descoperit că domnul Lupaşcu era mort. Medicul i-a aplicat o ştampilă „decedat” pe certificatul de sănătate cetăţeanului Lupaşcu, şi i-a dat de înţeles că numai cu un ciubuc substanţial lucrurile s-ar putea aranja. Dar de unde bani? S-a întors acasă Lupaşcu, şi i-a comunicat nevestei vestea cea proastă. Aceasta l-a anunţat imediat că divorţează, şi chiar în seara respectivă s-a mutat la mama ei, care locuia la scara doi a aceluiaşi bloc. Ce să-i faci: nu e tocmai plăcut să trăieşti alături de un mort. Ex-doamna Lupaşcu spera să se poată recăsători cu unul cu o situaţie mai bună de atît. La rîndul lor, copiii l-au dezavuat pe Lupaşcu. E adevărat că la şcoală, în mijlocul colegilor care se laudă cu ultimul jeep ori ultima zibelină din blană de licorn, nu e tocmai uşor să recunoşti realitatea „Ce e taică-tu? Mort”. Domnul Lupaşcu a fost dat afară de la slujbă, căci decesul era considerat în contractul colectiv de muncă drept abatere gravă de la îndatoririle de serviciu. Cu chiu cu vai a fost angajat la o firmă pe post de arhivar, în schimbul trei, fiind plătit cu o cutie de mazăre pe lună, care de multe ori se întîmpla să fie goală. Bietul domn Lupaşcu urma să-şi trăiască zilele în promiscuitate, ca vai de el. Numai sîmbetele dimineaţa, un fost vecin milos îl invita la o partidă de table, şi îi mai făcea cinste cu cîte o bere. Om care văzuse multe la viaţa lui, nu se sfiia să apară în public în tovărăşia unui mort. Erau doar prieteni din copilărie, ce mama mă-sii.

6

Dragomironiu şi cu nevastă-sa se înţelegeau şi nu prea. Deşi erau oameni cumpătaţi, el obişnuia să-i arunce deseori în faţă paharul de şpriţ, mai cu seamă înainte de culcare. În schimb, după spusele vecinilor, ea îl alerga deseori în jurul clădirii cu manivela în mînă, şi cînd îl prindea – mamă, mamă, era jale. Dragomironiu a pîndit-o de mai multe ori la colţ pe nevastă-sa, să-i dea în cap cu o franzelă. Dar în general răcea aşteptînd-o, şi apoi bolea la pat cîteva zile. Dragomironia, ca să-i facă în necaz lu’ bărba-su, spărgea geamurile unul cîte unul, ştiind că acestuia nu-i place zgomotul. Nu o dată au sunat la uşă trecători nemulţumiţi, cu cucuie, înapoindu-i pietrele de rinichi cu care Dragomironia îşi spărgea geamurile, şi ameninţînd cu darea în judecată dacă lucrul urma să se repete. Dragomironiu şi Dragomironia reuşesc în general să se poarte cu decenţă în societate, dar nu chiar întotdeauna. Cum întîlnesc un tort cu frişcă, se bagă unul pe altul cu capul în el.

Ca să-i facă o farsă nevestei, Dragomironiu l-a plătit o dată pe un şofer de tir turcesc să o necinstească cum se cuvine. Dragomironia, nelăsîndu-se mai prejos, i-a ferfeniţit bărbatului singurul pantalon, astfel încît acesta a fost nevoit să se ducă la serviciu gol puşcă. Cînd vor fi la pensie amîndoi, Dragomironii îşi vor aminti cu drag de năzdrăvăniile lor din tinereţe.

7

Milva se plîngea că e exploatată, dar nu era deloc adevărat. Ea muncea 23 de ore pe zi, însă de două ori pe lună avea cîte o jumătate de zi liberă. Milva spunea că nu e plătită deloc, însă uita să menţioneze că, în dificilul context economic actual, oamenii erau dispuşi chiar să plătească bani grei ca să aibă o ocupaţie. Milva zicea că nu stă prea bine cu sănătatea, dar îi mai rămîneau degete la picioare şi cu ochiul vedea destul de bine, aşa că ar fi fost mai decent să tacă. Milva se văicărea mereu că e nevoită să poarte de grijă copiilor, şi asta deşi după vîrsta de 70 de ani nimeni nu îi mai ceruse să procreeze, iar perechile ei de gemeni erau de acum mari, ba chiar unii o ajutau la dereticat. Milva se plîngea că la ea în casă e frig, deşi temperaturile din sufrageria ei sunt cu mult peste zero kelvin, şi în timp ce alţi bieţi vecini se asfixiaseră cu gazele deschise, încercînd să creeze un microclimat propice creşterii struţilor în bucătărie. Milva se plînge de una, se plînge de alta, numai gura e de ea. De parcă altora le-o fi bine.

10

Băiatul se săturase, aşa că ultima bucată de sandviş a lăsat-o pe masă şi a dat să se ridice.

Intră maică-sa. Cum vine asta? Nu se lasă mîncarea în farfurie. Ia şi mănîncă. C-o fi, c-o păţi. Nu există, maică-sa îl apucă de falcă şi îl sileşte să înghită restul de sandviş. Apoi scoate din pungă un hamburgăr. Copilul se zbate, încearcă să scape. Dar maică-sa îl ţine ca-ntr-un cleşte, în mîinile ei puternice. Îi bagă hamburgărul pe gît, aproape întreg. Copilul se îneacă, dar una-două scatoalce îl încurajează să înghită totul. Urmează al doilea hamburgăr, apoi al treilea şi al patrulea. Cu esofagul lărgit, aproape că nu mai simte trecînd super-ul, tresare cînd i se duce ca o gîlcă înspre stomac deluxul. Un pic are de furcă maică-sa cu royal-ul, care coboară greu. E nevoită să i-l îndese cu furculiţa, care alunecă şi aproape o scapă, dar reuşeşte s-o prindă la timp. A uitat ketchup-ul şi maioneza, aşa că le aruncă la repezeală în urmă royal-ului, fără să le mai scoată din pliculeţe. Foile de salată le vîră ca şi cum ar fi şomoioage de hîrtie, pînă ce dispare tot verdele din cavitatea bucală. Ştie că nu-i plac crudităţile, însă verdictul nutriţioniştilor e implacabil: fac bine la digestie. Îl şterge pe la urechi cu gesturi repezite şi nu întocmai delicate, da’ de, doar n-o să stea toată ziua după el. Copilul observă cu ochii bulbucaţi de groază  cum maică-sa pregăteşte acum gallon-ul de cola. Un polonic de zahăr, zece cuburi de gheaţă cu elefănţei („un pahar de cola / mă menţine treaz / este cool şi rece / iar eu sunt viteaz” – aşa sună spotul publicitar, acela cu copilul prezentatoarei de la ora 19, călare pe un elefănţel şi cu o sabie de plastic în mînă). Copilul geme, nu reuşeşte să se ridice, vrea să plîngă, produce un zgomot dezarticulat, care urcă crescendo. Mama pregăteşte pîlnia, o aşează cu grijă, să nu-i ciobească iar un dinte, că ăştia din faţă nu mai sunt de lapte, şi e mai bine să fie prudentă. Lichidul gîlgîie din belşug. Din cînd în cînd, se vede cîte un cubuleţ de gheaţă umflînd mărul lui Adam în trecerea lui. Copilul bolboroseşte, din cînd în cînd cola vine înapoi, şi atunci mama trebuie să aştepte cu răbdare să se scurgă totul, şi reîncepe să toarne. A terminat în mai puţin de cinci minute. Satisfăcută, trînteşte gallon-ul în containerul de reciclabile-plastic. Se îmbracă, se rujează grăbită în oglindă, îşi aranjează o şuviţă-două, nu-i place cum îi stă în dimineaţa asta, are cearcăne însă nu-i timp de aplicat fond de ten, că dacă nu iar pierde autobuzul, să fii cuminte şi să-ţi faci temele, copilul a rămas pe scaun răsturnat pe spate, cu gura deschisă ca un peşte, respiră greu, îi vor trebui cîteva ore ca să-şi vină în simţiri şi să se poată tîrî pînă la baie, unde va încerca din nou să-şi bage degetele pe gît şi să evacueze ce n-a fost deja digerat, barem ştie că pînă la cină poate fi liniştit, gustarea de la ora patru o va arunca pe geam, ca de obicei, trebuie să-şi perfecţioneze cumva planurile de evadare, pînă acum l-au prins de fiecare dată în mai puţin de cincisprezece minute, acum însă mintea lui înceţoşată de grăsimea în care îşi fac loc pliciuri de cola nu poate produce mare lucru, caută cu mîna grăsuţă telecomanda şi întoarce cu silă capul către televizor.

11

Maşa se săturase de ai ei, de ţara de rahat în care locuia, de bărbaţii ei vulgari şi alcoolici.

Maşa a publicat un anunţ pe un sit de matrimoniale: „tînără prezentabilă, 27 de ani, necăsătorită, fumătoare numai ocazional, fără copii, instruită, cu studii economice, 1m70/56kg/87/62/90, brunetă, optimistă, visătoare, caută bărbat din vest numai în scop căsătorie, indiferent de vîrstă şi situaţie”. Adevărul e că Maşa era o fată aşa-şi-aşa, mai degrabă drăguţică decît urîţică, dar depinde de gusturi. Avea o gură ceva cam mare, însă pentru unii asta e un semn de frumuseţe (pentru mine, nu). Prezentarea de pe situl de matrimoniale corespundea în bună parte realităţii, cu menţiunea că 27 de ani = 27 de ani şi 360 de zile, 1m70=1m68, 56kg=60kg, 87/62/90=85/64/90 (doar nu stătea să o măsoare!), optimistă= era veselă ori de cîte ori nu bocea, cufundată în stenahorie, visătoare=visa să se căsătorească cu unu’ din vest, iar despre studiile economice se poate spune că le-a început şi nu le-a terminat niciodată, preferînd să lucreze într-o florărie. În definitiv, să nu o judecăm pe Maşa prea aspru: încerca şi ea să se vîndă cum poate, ca noi toţi. Micile ei omisiuni şi retuşuri din descrierea personală nu sunt chiar criminale. Nu făcea decît să se idealizeze, descriindu-se aşa cum i-ar fi plăcut să se vadă, cu ochii minţii şi pe măsura posibilităţilor. Ca să-şi poată părăsi ţara ei de rahat cu tot cu bărbaţii ei alcoolici magazinele ei goale autobuzele ei care veneau mereu cu întîrziere şi muzica ei populară monoton-exasperantă, ca şi viaţa lipsită de perspective între florărie, garsonieră şi vizitele la ghicitoarea în cafea, Maşa era pregătită sufleteşte să accepte cererea în căsătorie a primului occidental venit. Putea să fie şi mic, spelb, bîlbîit, ce mai conta. Totul era să nu fie alcoolic, dacă se poate. Şi să nu o bată, asta e clar – deşi o palmă-două din cînd în cînd mai treacă meargă, dacă sunt justificate şi dacă nu devin un obicei. Însă Maşa ştia că occidentalii nu sunt de regulă nici beţivani (cel puţin nu tot atît precum conaţionalii ei) şi nici brute violente. Mai degrabă sunt bogaţi, bătrîni şi eventual libidinoşi. La capitolul din urmă Maşa nu avea taine – era o fată cuminte şi care nu avusese prea multe aventuri la viaţa ei, însă la o adică era gata să mulţumească cu corpul ei celui care avea să o scoată din ţara ei şi să o ducă într-a lui, hăt departe, unde se trăieşte bine şi unde nici nu se ascultă muzică populară, nici nu se comercializează gogoşari la borcan. Şi oricare ar fi fost vederile sexuale ale babalîcului ce urma să o vrea de nevastă, era convinsă că la pat multe lucruri se pot negocia, cu vremea. În orişice caz, în momentul în care se hotărîse să publice anunţul, Maşa îşi zisese din capul locului că nu urma să facă nazuri, şi că practic urma să accepte orbeşte propunerea primului bărbat care va plăti dreptul de acces la adresa ei de mail. Nu de alta, dar concurenţa era acerbă – jumătate din femeile din orăşelul ei de provincie publicaseră un anunţ pe situl de matrimoniale, şi unele din ele aveau sîni cu mult mai mari ca ai ei. Ce-i drept, Maşa avea ochi frumoşi, şi încercase să exploateze acest atu în cele trei fotografii artistice care îi însoţeau anunţul. La mai puţin de două luni de la înscriere pe sit, Maşa avu surpriza să primească un mail de la un olandez. Tipul avea 40 de ani, era licenţiat în drept, divorţat, şi voia s-o cunoască mai bine „prior to any further engagement”. După poze era drăguţel. Entuziasmată, Maşa i-a răspuns cu un mail lung, pe care l-a pregătit vreme de patru ore, cu ajutorul soră-sii, a controlat spelling-ul în Word, şi a băgat cîteva expresii à la bbc, şi un Tot straaks în final în olandeză, ca să-l dea pe spate. Tipul a răspuns chiar în aceeaşi zi, spunînd că e foarte interesat şi are intenţii dintre cele mai serioase, şi că urmează să cumpere chiar în săptămîna cu pricina biletul de avion, să vină să o vadă. E ceva în neregulă cu tipul ăsta, i-a zis soră-sa. Adică… să nu mă-nţelegi greşit, eşti sora mea, dar… uită-te la tine. Nu eşti chiar tînără, nu eşti chiar… o păpuşă Barbie, şi nu eşti chiar… o intelectuală. Omul ăsta are o situaţie, e bărbat bine, n-are copii, şi te vrea pe tine? Ce ţi-o fi găsit? Maşa a intrat astfel la idei. În aşteptarea venirii lui Daniel van der Brock, s-a gîndit la marele beteşug pe care Daniel precis îl ascundea: să fi fost surdomut? Să fi fost impotent? Să fi avut cicatrice pe corp? Să fi fost un serial killer? Însă Daniel a sosit, şi cele două surori nu au putut constata nimic în neregulă. Ceea ce pe Maşa a speriat-o şi mai tare. Cu toate acestea, a acceptat cererea în căsătorie, deşi cu frica în sîn, şi mai mult la îndemnul soră-sii şi prietenelor: „nu fi proastă”. Peste cîteva luni, se celebra fericitul eveniment. Maşa aştepta încordată noaptea nunţii, să vadă la ce perversiuni ignobile urma să fie supusă. Nici vorbă de aşa ceva. Maşei i se făcea din ce în ce mai frică. Ce putea ascunde acest om? Era prea perfect. Nu drăguţ, ci de-a dreptul frumuşel. Un corp îngrijit, constituţie atletică. Un adevărat gentleman. Salariu foarte bun. Nu tu seri în cafenea, nu tu droguri, nu tu amantă. Avea pînă şi mici cusururi, ca totul să poată părea în regulă: era un pic zgîrcit – deşi pentru un olandez era normal. Sforăia, şi fuma cam mult, deşi de cincisprezece ani tot încerca să se lase. Pe deasupra îi plăcea să asculte muzica de cameră – ba mai rău, putea vorbi despre ea ore în şir. Dar toate micro-defectele astea nu înseamnă nimic, nu? Maşa nu înţelegea totuşi de ce a luat-o de soţie tocmai pe ea. La drept vorbind, nici ea nu s-ar fi luat. Întotdeauna găsise că are nasul un pic cam borcănat. După un an de convieţuire, au hotărît să facă un copil. Maşa şi-a zis că a descoperit meteahna lui Daniel: probabil că e steril! Unde mai pui că primele trei luni de încercări nu au dat nici un rezultat. Ăsta să fie baiul, şi-a zis Maşa. Nu vreau musai copii. Şi dacă oi vrea, mă culc cu unu’ cînd Daniel e în delegaţie, şi-am terminat problema. Însă iată că după a treia lună de încercări, Maşa a rămas grea. Perspectivele erau din ce în ce mai sumbre: ce putea ascunde Daniel? Tendinţe incestuoase? O crimă de tinereţe? Oare cîţi oameni nu duc o viaţă obişnuită, în aparenţă, pînă într-o zi se descoperă tainele lor teribile? Ce-ai găsit la mine, cînd m-ai luat? l-a întrebat într-o zi Maşa. Cum adică, ce-am găsit – a făcut surprins Daniel. Mi-ai plăcut. M-am îndrăgostit de tine de cum te-am văzut. E prea simplu, nu s-a lăsat ea şi pe deasupra, nu sunt aşa de frumoasă. Poate că am gusturi perverse, a zîmbit el. Ceea ce nu a fost deloc de natură să o liniştească pe Maşa. Deci recunoaşte. Are gusturi perverse. Dar de ce fel anume? Ce aşteaptă să le dea în vileag? Oare cînd îşi va da arama pe faţă. Timpul a trecut, fetiţa a crescut şi ea. Pe zi ce trece, Maşa devenea mai obsedată de personalitatea tulbure a lui Daniel. Obsesia a devenit în cîţiva ani psihoză, dormea cu cuţitul sub saltea, în aşteptarea manifestării teribilului adevăr. Maşa şi Daniel vor trăi împreună pînă la adînci bătrîneţi. Pînă în ultima clipă, Maşa, căreia suspiciunea i-a zdruncinat ultimii ani ai existenţei, cu toate că va reuşi s-o disimuleze mulţumitor (Daniel şi copiii o vor găsi cam nevrozată – şi atîta tot). La cîţiva ani după moartea Maşei, un cerşetor care va recupera patul conjugal al familiei van der Brock va descoperi cu nedumerire un cuţit ascuns sub saltea – şi după ce îi va trece nedumerirea, viaţa îşi va continua cursul.

22

În acea după-amiază de duminică, Sebastian s-a hotărît să interpreteze ceva la trompetă. Însă după primele acorduri, bunica agasată s-a oprit din tricotat şi i-a făcut semn să se oprească:

– Ajunge, ajunge. Cînţi fals, foarte fals. Fie-ţi milă de urechile mele.

Mirat, Sebastian a hotărît totuşi să nu o contrazică:

– Bine, să încerc altă piesă…

Din bucătărie, soţia a venit cu cratiţa în care amesteca aluatul în mînă, s-a oprit în pragul uşii şi i-a spus:

– E mai bine să nu cînţi deloc. Niciodată nu ai ştiut să cînţi la trompetă. Nimeni nu e în stare să folosească trompeta atît de lamentabil ca tine. Cred, de altfel, că e lucrul pe care ştii să-l faci cel mai prost.

– Încetaţi… Să fim serioşi, a zis bunicul. Sunt lucruri pe care ştie să le facă cu mult mai prost. Să luăm studiile, de pildă. Dacă nu-i mituiam eu pe toţi profesorii, n-ar fi terminat nici acum anul I…

– Ba nu, dintre toate, interveni din nou soţia, cel mai rău stă la capitolul sex… Un adevărat coşmar, dintre toţi amanţii mei nici unul nu mi-a provocat o cîtime din scîrba pe care mi-o trezeşte ideea de a mai împărţi o noapte cu el…

– Nu pot decît să confirm, zise mama soacră.

Sebastian scăpă trompeta, şi după o clipă de ezitare între a-şi pregăti un ştreang sau un geamantan alese varianta a doua, căci ştreang n-aveau prin casă.

– Foarte bine că pleci, îi spuseră. Slavă Domnului, ne întrebam cînd o să sosească şi ziua asta…

Sebastian a tras uşa după el, a trîntit geamantanul în ascensor şi a început să coboare. Hotărîse

1. să tragă la un hotel, unde (1) să se-mbete criţă (2) să culeagă o paraşută de pe stradă şi să se culce cu ea – de preferinţă, contra remunerare

2. să schimbe apoi oraşul, ţara – într-un cuvînt, să-şi ia lumea-n cap

Cînd să ajungă liftul la parter, de sus, în casa scărilor începură să se audă voci: „Haide bă Sebastiane… Ce Dumnezeu, am glumit… Haide că e ziua ta… Ţi-am pregătit o surpriză… Vino să sufli lumînările la tort…”

E greu de precizat care din acuzele aduse lui Sebastian erau adevărate (dacă vreuna din ele o fi fost), însă în orice caz, se poate spune că nu gusta deloc un anume tip de umor.

61

A fost odată un copil-minune.

Copilul acesta, pe nume Paul, avea un don foarte ciudat: el înţelegea toate limbile pămîntului. Nu era foc de inteligent, dar se născuse cu capacitatea asta: că i-ai fi spus în toltecă ori aromână că urma ca nenea doctorul să îi facă o injecţie, el s-ar fi temut la fel de tare. Înţelegea limbi dispărute şi limbi apărute, limbi artificiale, limbi de largă răspîndire ori vorbite de pîlcuri de aborigeni pitici în pielea goală prin desişuri.

Numai că el nu a reuşit să îşi dea seama de acest har, şi nici familia: născut într-un sat mic din cîmpie din apropiere de Caracal, sigurul lui contact auditiv pînă la vîrsta de 12 ani a fost acel cu limba maternă (tatăl necunoscut – aşa scria în acte).

La 12 ani, a avut loc un accident. Micuţul Paul a fost călcat de o căruţă cu proşti, care pe deasupra erau beţi, şi care de altfel puţin mai încolo s-au rostogolit în şanţ.

Copilul strivit a fost dus la spital. Mai trăia, însă era paralizat integral. Au venit să îl vadă nişte specialişti japonezi. Aceştia i-au făcut poze, vorbind între ei în japoneză. Lui Paul i s-au dilatat pupilele de stupoare, căci înţelegea perfect japoneza. De altfel, a înţeles că specialiştii niponi vorbeau cu dispreţ nu numai despre cazul lui, ci şi despre toţi cei din jur, şi asta în vreme ce rînjeau de zor.

Pe micuţul şi suferindul Paul l-a mai vizitat şi un specialist canadian. Acesta a anunţat în franceza lui, caracterizată de un puternic accent, că după el a-l lăsa pe puşti mai departe în viaţă ar fi o dovadă de cruzime – oricum, viitorul lui urma să fie sau unul de plantă, sau de bucată de carne dureroasă. Şi pe acesta Paul l-a înţeles la perfecţie. Atunci s-a dumirit el că putea pricepe toate limbile pămîntului.

Personalul spitalului şi familia au început să se codească: era etic, omenesc să îl lase în viaţă pe Paul? Pe de altă parte, legile inumane ale statului nu le permiteau să întrerupă perfuziile şi să îl debranşeze de la aparate.

A rezolvat problema o pană de curent de 12 ore, produsă de un tractorist beat de prin partea locului, care a intrat cu vehiculul său în stîlpul de înaltă tensiune. Pana a fost suficient de lungă pentru ca Paul să înceteze din viaţă.

Nimeni nu a ştiut niciodată că acel copil avusese darul vorbitului în limbi.

65

Întocmai ca numeroase genii romantice chinuite, scriitorul Mrazov nu putea fi inspirat şi plin de talent decît dacă era nefericit. Avea nevoie de ceva, de o durere în tălpi, de o suspiciune, de vremea proastă de afară, în fine, de un lucru anume care să meargă prost – altminteri, nu era bun de nimic. Cele mai mari capodopere le-a scris atunci cînd din prostia medicilor s-a crezut că e bolnav de cancer, respectiv, după ce îl prinseseră derbedeii pe stradă şi îl snopiseră în bătaie. În schimb, după căsătoria cu frumosul manechin Hilda, nu mai produsese nimic, şi cititorii şi editorii începeau să-şi piardă răbdarea. Niciodată n-am fost mai fericit decît acum, că sunt alături de tine, îşi încheie mărturisirea micuţul Mrazov, cuibărit la sînul frumoasei lui soţii, în braţele ei de femeie falnică, de 1m85. Şi iată, dacă sunt fericit, nu pot scrie! Nu e vina mea, sper să mă iubeşti şi aşa. Bineînţeles că, deocamdată, Hilda putea să-l iubească şi aşa. Dar fără să fie un geniu, îi încolţi în minte o idee. În seara următoare, soţul se întoarse de la catedră bombănind. Trebuise să ţină o conferinţă, şi în mod inexplicabil, i se rupseseră bretelele chiar cînd intra în aulă. Ulterior, constatase că o mînă criminală i le secţionase aproape pe de-a-ntregul. Astfel, a trebuit să-şi ţină conferinţa cu o mînă în buzunar. La întoarcere spre casă, a fost controlat în autobuz, şi cînd să scoată abonamentul, ia-l de unde nu-i! Cineva i-l furase. Se pare că am duşmani şi eu nu ştiu, a zis Mrazov, şi Hilda l-a strîns în braţele ei, ca să-l căineze. În acea seară, Mrazov a început primul capitol dintr-un nou roman. Suna bine, şi inspiraţia îi creştea odată cu furia. Auzi dumneata, să-i taie bretelele.

În ziua următoare, după ce şi-a sărutat soţia, scriitorul Mrazov a dat să coboare pe scări, şi… bzambranzkpambonktronk!

O mînă criminală lăsase pe prima treaptă o piele de banană. Două etaje de-a dura, şi o lună cu piciorul în gips. De pe patul de spital, Mrazov i-a cerut soţiei să aibă mare grijă de ea. Cineva le voia răul. I-a mai zis şi să-i aducă la spital portabilul. Avea o inspiraţie nebună.

Peste o lună, romanul ajungea la jumătate. Primele fragmente trimise la editură fuseseră extrem de bine primite. Producătorul lui îşi freca mîinile. Nici nu se ştia cîte pagini o să aibă şi cum o să se termine, şi Gallimard şi Magrana ceruseră deja drepturile pentru traducere.

Peste cîteva zile soţia îl conducea grijulie la ieşirea din spital, ţinîndu-l de umărul drept. Un individ mătăhălos, de culoare, îl apucă de cotul stîng…

– Uşurel…

– Dumneata cine mai eşti? vru să ştie Hilda.

– Ţi-l prezint pe Jake, noul meu înger păzitor. Avînd în vedere că cineva vrea după toate aparenţele să atenteze la integritatea mea fizică şi morală, mi-am zis că pînă duc la bun sfîrşit romanul, e mai bine să fiu păzit. Jake mă va însoţi pretutindeni. Ştie să fie foarte discret, crede-mă. Are un curriculum impresionant. Va dormi pe canapeaua din salon.

În seara aceea, Mrazov fericit regăsea uzul mersului, confortul spaţiosului apartament, securitatea (sub oblăduirea lui Jake, care făcuse deja trei sute de flotări pe covorul din salon) şi căldura patului conjugal, alături de nevestică. În acea seară şi în următoarea, Mrazov nu a mai fost capabil să scrie un singur rînd.

În dimineaţa următoare, Hilda se înfăţişa la uşa lui Popov, un prieten de familie. Venise machiată, cu părul ei de aur revărsat pe umeri, şi purtînd un manşon de blană, deşi să fi fost 25°.

– Trebuie să mă ajuţi. Altminteri, kanieţ roman. Ajungem pe drumuri, nu că eu n-aş avea destui bani, dar mai avem rate la iaht, şi pe deasupra… îl iubesc. Nu-l pot lăsa aşa. Ştii… ca să scrie, îi trebuie inspiraţie. Ca să vină inspiraţia, trebuie să fie nefericit. Şi ca să fie nefericit, nu prea avem multe variante, dat fiind că Mister Pachet de Muşchi vede tot, aude tot, nici musca nu trece de el.

– Şi eu cu ce te pot ajuta?

– Trebuie să te culci cu mine.

– …

– Ştiu. Uite, crede-mă, nici mie nu îmi face nici o plăcere. La drept vorbind… Eşti mic, urît, şi pe deasupra crăcănat. Cine l-ar vrea pe unul ca tine? Să nu mi-o iei în nume de rău, dar în ruptul capului nu ţi-aş fi acceptat avansurile, dacă mi-ai fi făcut. Dar e vorba despre el. Despre Mrazov. Amîndoi ţinem la el, nu?

– Aa… înţeleg. Ştii ceva, nici mie nu-mi placi, nu mi-ai plăcut niciodată. Eşti o prăjină care parcă merge pe catalige, o vacă de muls trasă printr-un inel, cu silicoanele şi liposucţiunea ta. Au!! Hilda, de ce m-ai pălmuit? Am fost la fel de sincer ca şi tine.

– Ţi-am spus să fii sincer. Nu să exagerezi. Bădăranule! În fine… cel puţin, un lucru e clar. N-o facem din plăcere. Mai ales eu.

Au instalat webcam-ul şi s-au pus pe treabă. A doua zi, Mrazov primea o expediţie anonimă, unde pe un disc se puteau urmări în format .mpeg cele trei ore de fantezii sexuale extreme ale soţiei sale cu Popov, prietenul de familie. Hilda dispăruse în dimineaţa respectivă, plecată cu ocazia unui defileu de modă la Barcelona.

Mrazov la început nu putea să creadă. Cu ochii la ecran, făcînd mereu Play… Back… Play… Back mai trăgea cîte-o duşcă din sticla de vodcă, întrebînd, iar şi iar: „Nu-i aşa că nu se poate…? Jake, la naiba! Spune-mi că nu se poate! Tu te pricepi la calculatoare, nu-i aşa? Spune-mi că e o mînărie digitală! Că aşa ceva poate fi făcut pe calculator! Au ajuns ai naibii de buni, nu? Star Wars, Matrix, Harry Potter… Orice se poate falsifica… E suficient să digitalizezi imaginea cuiva, şi…” „Boss, boss” făcu Jake, hotărînd înduioşat să-şi depăşească îndatoririle de serviciu. „Toate femeile sunt nişte boarfe – afară doar, bine înţeles, de mama mea – şi a dumneavoastră. Şi vreo soră, dacă aveţi”. Apoi îi spuse că, sincer, singura modalitate realistă de a o aduce înapoi sau a se răzbuna e să recurgă la vodoo.

Orbit de durere din pricina trădării nevestei (care timp de trei ore, suspinase ca o vioară în mîinile butucănoase ale bondocului de Popov) după ce vaporii de vodcă se împrăştiară, Mrazov se năpusti la calculator. Scrise toată noaptea. La nouă dimineaţa, bodyguardul îl acoperi afectuos cu un şal, şi reuşi să strecoare o pernă între cap şi tastatură.

Hilda nu se întoarse, nici a doua şi nici a treia zi. În schimb, romanul avansa. Peste două săptămîni era gata – cu o lună înainte de termenul contractual.

A fost un succes răsunător, un adevărat eveniment în lumea literelor, însoţit de o publicitate corespunzătoare, astfel încît Mrazov a putut să-şi lichideze dintr-un foc ratele la iaht, iar ecranizarea făcută un an mai tîrziu de Spielberg după roman a cules trei oscaruri. În definitiv, Nobelul pentru literatură nu era aşa departe…

Între timp, Mrazov primise o lungă scrisoare de la soţie, care de cînd cu fatidica expediţie anonimă nu mai dăduse nici un semn de viaţă:

„Dragul meu, sunt mîndră de tine. Te iubesc şi te-am iubit întotdeauna mai mult decît orice. Crede-mă că nu mi-a fost uşor să fac ce-am făcut. Dar dacă am fost nevoită s-o fac, a fost numai pentru tine…”

Mrazov mototoli scrisoarea, plîngînd. Dădu un pahar de vodcă peste cap, apoi puse mîna pe stilou şi aşternu:

„Las în seama avocaţilor detaliile divorţului.

Curvă.”

În seara primirii răspunsului, Hilda a plîns la rîndul ei, în neştire. A spart unul după altul toate bibelourile din vitrină, a băut la rîndul ei o sticlă de Bailey’s, a dat cu vaza în oglinda cea mare din salon, făcînd-o ţăndări…

Apoi încă sughiţînd, cu ochii roşii de plîns, s-a apropiat de calculator şi a început să scrie.

[Vatra, nr. 3-4/2015]