Etichetă / dosar

de VATRA

Florin-Corneliu POPOVICI – Autoscopia suferinţei

angela1

Angela Marinescu reprezintă pentru poezia românească, tot ceea ce reprezintă Max Blecher pentru proza interbelică. Ceea ce îi uneşte pe cei doi, dincolo de scriitura sub semnul suferinţei, este uluitoarea capacitate kafkiană de „a se instala în nenorocire”, aşa cum inspirat detecta Ovid. S. Crohmălniceanu esenţa Inimilor cicatrizate. Sub aspectul mesajului tern, sumbru, făcând abstracţie de forma scriiturii, Subpoezie (poemul care dă titlul celor două masive volume adunate sub auspiciile operelor complete) este un fel de Inimi cicatrizate în versuri, un Corp transparent în care biografia scriitoarei este „la vedere”, fără ascunzişuri şi fără ocolişuri, după cum este şi fotografia alb-negru din debutul volumului întâi care o înfăţişează pe Angela, cu sânul drept extirpat, consecinţa unei masectomii. Există două posibile explicaţii ale semnificaţiei titlului: una, prin care poeta îşi plasează cu bună ştiinţă poezia pe un plan inferior, pe un plan secund, la nivel de „dedesubt”, de underground, de minuspoezie (a se vedea tonul melancolic, devitaliza(n)t, lipsit de bucuria lui a fi), de poezie care nu se recomandă a fi citită pe stomacul gol sau în plină exuberanţă; a doua, datorită „contaminării” poemelor cu biografia poetei, de unde şi poezia „masectomică”, ecorşată, lipsită de lirism, de po(i)etic. În ambele sensuri, este vorba de o poezie „masculină” (deloc întâmplător, obsesia masculinului, dorinţa de a se fi regăsit în postura virilă a sexului opus, traversează întreaga poezie în discuţie), de femininul masculinizat: „mă simt vinovată că nu am fost/de la început/aproape un bărbat” (Fuga postmodernă XIV). Citește în continuare →

de VATRA

Ioana Zenaida ROTARIU – Feminitatea devastată de întuneric

angela14

În concepţia criticului Eugen Negrici, literatura feminină este „un alt concept confuz, deci comod şi util”1 şi, după cum tot criticul susţine, „nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente valabile pentru a ataşa un sex anume literaturii. Lesniciosul, avantajosul concept al «literaturii feminine» a perturbat şi perturbă – ca orice falsă problemă – percepţia criticilor români, dar o face într-o măsură care ne trezeşte antipatia.”2 Având dovada afirmaţiilor tranşante ale lui Negrici, putem intui că acest demers poate fi aplicat, în viziunea criticului, deopotrivă prozei, cât şi poeziei feminine. Pe de altă parte, într-unul dintre cele mai recente volume de teorie, eseistică, interviuri şi critică, Radicalitate şi nuanţă, Mircea Martin atrage atenţia asupra noţiunii de nuanţă. În cartea publicată în 2015 la editura Tracus Arte, Mircea Martin simte nevoia unei delimitări şi definiri personale privind radicalitatea şi nuanţa în cadrul teoriei literare – „Apelul la nuanţă are tocmai rolul de a face tabloul viu, de a propune o interpretare coerentă, credibilă, nu o schemă aplicabilă în orice timp, loc ori situaţie. Nuanţarea presupune o atenţie distribuită asupra cât mai multor detalii, dar şi asupra raporturilor acestora cu întregul. Altfel spus, discriminarea trebuie să fie urmată de integrare, disocierea de asociere, o asociere unificatoare şi verificatoare totodată.”3 Trebuie întâi să înţelegem detaliile şi să identificăm diferenţele pentru a putea determina specificul unei opere/ autor, modul particular al unei scriituri şi apoi integrarea într-un context, curent, orientare dominantă. Am considerat necesară o anumită rigoare şi delimitare atunci când vorbim despre poezia feminină, cu inevitabilul contrapunct – poezia masculină, în primul rând, pentru că unul dintre cele mai eficiente modele ale cunoaşterii este prin comparaţie, pentru a distinge ceea ce este specific şi totodată unificator pentru două poetici şi în al doilea rând, pentru că, de-a lungul timpului, fenomenul poetic al aşa-numitei „lirici feminine” a avut la bază modele şi influenţe literare distincte, cuprinzând structuri variate din punct de vedere tematic, stilistic şi estetic.

Citește în continuare →

de VATRA

Rita CHIRIAN – Autostrada cataclismelor

angela8

Unul dintre riscurile canonizării unui scriitor este acela că nimeni nu mai simte atracţie pentru surse: arheologia literară este muncă anostă, de scormoneală prăfuită şi de arhivofilie foarte anacronică. De obicei, e destul ca o Autoritate Critică să-l prindă în piunezele superlativelor, că aproape niciunul dintre comentatorii ulteriori nu mai scapă din capcana absolutizării. Şi în felul acesta începe osificarea: nu i-a scăpat niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Jocul ignorării caracterului relativ al valorilor îşi arată chipul hidos şi în desenul în negativ: dacă există o opoziţie faţă de statuările anterioare, atunci ea se manifestă printr-o negare inflexibilă, totală, împrietenită cu linşajul. Acestei lapidări nu i-a scăpat, din nou, niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Am reluat fraza, aşa încât în memorie să ne fie trezite toate inepţiile care s-au formulat, de-a lungul timpului, despre fiecare dintre cei pe care i-am menţionat. Cultul superlativelor merge în ambele sensuri: şi îmbrăţişarea, şi lepădarea se fac cu aceeaşi risipă afectivă şi cu mai puţină conştiinţă critică. Decenţa, discreţia, discernământul, chibzuinţa au fost pentru totdeauna alungate de la porţile Orientului. Drumul dintr-o parte a spectrului în cealaltă e mai scurt decât ai crede, aşa că avem de-a face cu noi pisici ale lui Schrödinger, Nichita Stănescu este şi genial, şi patibular, Mircea Cărtărescu este şi cel mai mare scriitor român din ultima jumătate de veac, şi un vândut care-şi merită vitriolul etc. Cum stă treaba însă cu Angela Marinescu?

Citește în continuare →

de VATRA

Georgeta MOARCĂS – Angela Marinescu, portret de tinereţe: artist şi victimă a poeziei

angela4

Din punct de vedere stilistic, chiar de la debut, poezia Angelei Marinescu a fost apropiată de Gh. Grigurcu expresionismului manifestat la poeţii generaţiei ’60, printr-o serie de trăsături definitorii: „tensiunea halucinatorie, accentele extatice, transcenderea fabulos tragică a datelor realului, ca şi calitatea violent deformatoare, grotescă, a tropilor ce-l caracterizează”1 cu precizarea purificării discursului înspre căutarea absolutului. Pe cât de apropiată stilistic pare poezia Angelei Marinescu de cea a lui Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ sau George Alboiu, pe atât de diferit este punctul ei de plecare. În cazul poeţilor „expresionismului ţărănesc” (E. Simion) sau ai „ruralismului indigen” (Gh. Grigurcu), nu se poate vorbi despre o subiectivitate expresionistă ori de tip expresionist preocupată de convulsiile interioare ale propriei fiinţe. Adesea poezia lor înregistrează o mişcare centrifugă, centrul de greutate al poeziei lor căzând în afara sinelui, în surprinderea naturii stihiale a lumii.

Citește în continuare →

de VATRA

Angela Marinescu şi poezia tînără

angela2

ARGUMENT. De la Ana la Angela

Așadar, Angela Marinescu și inevitabil…poezia tânără.

Vatra a mai inițiat întâlniri cu doamne de prim rang ale poeziei postbelice, de fapt una singură până acum, cu, la fel de inevitabila, Ana Blandiana. Nici nu se putea altfel căci, de departe, Blandiana își întrecea detașat ca anvergură a prezenței publice, militantismului civic și politic și coerenței proiectului cultural colegele de generație, dac-ar fi să le numim pe Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Mariana Marin și Angela Marinescu, și se bucura de o incontestabilă și binemeritată recunoaștere ante-, respectiv postrevoluționară. De fapt, cel puțin după 89, poeta a intrat, probabil cu bună știință, mânată de urgențele momentului,  în umbra activistului civic, rămânând în conștiința colectivă ca autoare a subversivului motan Arpagic, ca inițiatoare a Alianței Civice și a Memorialului de la Sighet. Asocierea cu anumite figuri politice ale primilor ani postdecembriști  a transformat-o, ocazional, într-o figură controversată și i-a adus un prejudiciu de imagine, recunoscut de poeta însăși, dar acest lucru n-a știrbit, în fond, unitatea construcției culturale în care se angajase.

Citește în continuare →

de VATRA

Dinspre ţara arţarilor

canadian art 1

Cum România nu a fost printre ţările colonizatoare care să-şi fi trimis fiii peste mări şi ţări în căutare de mirodenii, aur, fildeş ori sclavi – existau, oricum, robii ţigani de acasă – contactele româneşti cu ţările şi culturile din Lumea Nouă au fost ceva mai târzii, iar în mentalul românesc aceste culturi au fost mult timp integrate într-un spaţiu considerat a fi doar al puterii colonizatoare. Astfel, o perioadă destul de îndelungată, literatura canadiană a fost re-prezentată românilor doar ca o literatură francofonă ori chiar ca parte a literaturii franceze de peste mări şi ţări.

Receptarea literaturii canadiene în spaţiul românesc începe prin secolul al XX-lea. Ea coincide cu deschiderea modernă a României spre lume, pe de o parte, şi cu încheierea procesului de clarificare a identităţii canadiene, pe de altă parte. Printre cele mai semnificative momente ale acestei evoluţii se numără o traducere anonimă din poetul canadian W. H. Drummond, apărută în revista Convorbiri literare, nr. 2/1916. Un an mai târziu, Nicolae Iorga traduce poezie canadiană (autorii nu sunt menţionaţi) în revista craioveană Drum drept, nr. 4/1917.

Citește în continuare →

de VATRA

Oana-Meda PĂLOȘANU – Construcția unei identități feminine japoneze scindate în context canadian

canadian art 12

Weltanshauung-ul femeilor issei, nisei și sansei1 din Canada se constituie sub incidența secesionismului cultural și a conflictului dintre generații. Coroborarea perspectivelor dominante alteritar-minimizante cu aspirațiile limitativ-ierarhice ale imigranților japonezi a condus, indirect, la suprimarea independenței femeii nipono-canadiene care se adaptează la ostracizarea duală, și, involuntar colaborativă, a uchi2 și soto3 prin hibridizări comportamentale care extind sfera fragmentată și proteică a identităţii sale. Astfel, femeia nipono-canadiană refuză să se supună tendințelor de minimizare și omogenizare care permit patriarhatului să fagociteze sau să dicteze un tipar singular pentru feminitatea japoneză.

În acest eseu răspund acestui discurs al constructului monolitic fragmentându-i argumentele de omogenitate cu ajutorul unui corpus reprezentativ de texte ale scriitoarelor din diaspora nipono-canadiană. Nu am pornit de la ideea de exhaustivitate în selectarea acestuia, ci de la capacitatea acestor texte de a semnala constrângerile de ordin social care problematizează asumarea unei ipseități multiculturale. Astfel, mă bazez pe opera a trei scriitoare nipono-canadiene pentru a-mi construi argumentele. Eterogenitatea identitară a autoarelor rezultă în urma unui interogatoriu al moștenirii culturale și rasiale, identificabil în discursul personajelor feminine. Acestea deviază de la expectanțele patriarhale, relevând schimbări de raportare și de ierarhizare în nucleul familiei japoneze din diasporă. Citește în continuare →

de VATRA

Andreea Gianina BERA: Carol Shields – actul creator ca act eliberator

canadian art 11

Carol Shields, deși născută în Chicago, Statele Unite ale Americii, și-a trăit mare parte din viață în Canada. Este una dintre multele scriitoare revendicate de cultura și literatura canadiană. Scriitoarea s-a născut și a crescut în Oak Park, Illinois, la vest de Chicago, dar a trăit din 1957 până în 2003, când a fost răpusă de cancer, în Canada. Într-un interviu1, Carol Shields afirma că tărâmul canadian pare a fi un loc propice dezvoltării și afirmării scriitorilor, deoarece nu are o îndelungată tradiție literară. Astfel, continuă Shields, conceptul de „erou” este unul străin pentru autorii canadieni care nu simt lipsa și nu caută să dea naștere unor eroi. Mai mult decât atât, Carol Shields a creat un univers ficțional unic care surprinde viața bărbatului și a femeii simple, așa cum se desfășoară ea zi de zi, înzestrând banalul cu o complexitate care captivează cititorul și dând o nouă definiție normalului.

Personajele sale, barbați și femei de lasfârșitul secolului al XX-lea, sunt surprinse în tumultul vieții cotidiene, desfășurându-și activitățile obișnuite însoțite de introspecții minuțioase ale propriilor vieți, ale propriilor personalități, dar și ale celor din jur. Astfel, Shields duce banalul la un nou nivel, înzestrându-l cu o însemnătate ce determină conturarea identității feminine, dar și masculine, în unicitatea și complexitatea lor. Citește în continuare →

de VATRA

Simona JIȘA – Destinul românesc al Cumetrelor lui Michel Tremblay

canadian art 10

Piesa al cărei titlu original este Les belles-sœurs1 a fost scrisă de Michel Tremblay în 1965 și reprezentată pe scena canadiană în 1968. Autorul nu e numai un dramaturg important al literaturii canadiene franceze, dar și un romancier excepțional, temele abordate, precum și stilul său, înnoind aceste două genuri literare în care scriitorul excelează.

Les belles-sœurs este o piesă care a declanșat mari polemici la momentul reprezentației în Montreal. Ea nu mai respecta principiile învederate ale dramaturgiei canadiene din epocă, care viza un repertoriu burghez, catolic și elitist, redevabil în majoritate clasicilor literaturii franceze. Michel Tremblay se lansa ca scriitor în perioada care a fost numită La révolution tranquille (revoluția liniștită), caracterizată printr-o primenire nu numai a artelor, întreaga viziune politică, administrativă, socială și economică fiind regândită.

Piesa reprezintă o zi din viață lui Germaine Lauzon, care a câștigat un milion de timbre Gold Star, fapt ce îi va permite să cumpere diverse produse din catalogul companiei. Ca să lipească cât mai repede aceste timbre în caiete și să-și împărtășească bucuria cu rudele și prietenele ei, ea organizează un fel de „clacă”. Dar invidia, ipocrizia, bârfa și răutățile vor transforma „șezătoarea” într-o ceartă continuă ce va culmina cu furtul a o bună parte din timbre. Cele 15 femei din distribuție, jucând personaje între 20 și 93 de ani, au caractere, vieți și psihologii diferite. Ele trimit direct la universul feminin în care a crescut autorul, înconjurat de mamă, mătuși, surori, și la cartierul său, Plateau-Mont-Royal, cartier din estul Montrealului, locuit pe atunci îndeosebi de muncitori. Dincolo de acest spațiu se conturează însă un altul: cel al nevoii de evadare din cotidian, unde jocul și hazardul sunt soluții ale unui spațiu de compensație, permițând înțelegerea psihologiilor feminine în general. Citește în continuare →

de VATRA

Ana OLOS – Trudeau: „libretto” și „verse drama” de George Elliott Clarke

canadian art 9

Bucuria și entuziasmul canadienilor, în octombrie trecut, la alegerea lui Justin Trudeau, liderul partidului liberal, ca prim-ministru cu promisiunea unei schimbări benefice, a readus în actualitate personalitatea părintelui său, carismaticul dar și controversatul Pierre Elliott Trudeau care, în perioada cât a fost premier (1968-1979, 1980-1984), a contribuit la o transformare esențială a federalismului canadian prin oficializarea bilingvismului, implementarea multiculturalismului ca politică guvernamentală și adoptarea unei constituții canadiene independente. Astfel că devine din nou actual și poemul dramatic de mare complexitate Trudeau al lui George Elliott Clarke2. La origine, libret pentru o nouă operă de jazz3, a doua sa colaborare cu compozitorul D. D. Jackson, după Québecité4 (un fel de Romeo și Julieta a multiculturalismului), drama în versuri merită nu numai o simplă relectură, ci o receptare mult mai atentă în momentul actual european.

Chiar înainte de a deschide cartea, cititorul este intrigat de subtitlul Long March & Shining Path, la prima vedere o metaforă a parcursului vieții politicianului Trudeau dar, pe de altă parte, trimițând spre un context cu totul altul decât cel canadian. Căci „Marșul lung” fusese tactica de retrageri succesive care l-au propulsat pe Mao Zedong la putere, iar „Calea luminoasă” este numele partidului comunist maoist din Peru, considerat organizație teroristă „în adormire”5 pe când era scris libretul. Cunoscând caracterul polifonic și aluziv al scrierilor lui Clarke, cititorul este deja tentat să anticipeze anumite relații intertextuale. Aluzia la partidul maoist din Peru îndeamnă la asocierea dramei lui Clarke cu romanul „total” Conversație la catedrală (1969) a lui Mario Vargas Llosa în care, pe fundalul unei societăți multiculturale, autorul reprezintă importul ideilor marxiste, revoluția și dictatura militară din țara sa din perspectiva unuia care, între timp, și-a revizuit convingerile politice din tinerețe. Titlul romanului pare să trimită la Omorul în catedrală a lui T.S. Eliot, dramă istorică în versuri, gen pe care îl experimentează de data asta și Clarke. Fără îndoială că profesorul de literatură de la Universitatea din Toronto a citit și eseul despre „verse-drama”, unde marele poet vorbise și de extraordinarul impact al muzicii, greu de egalat în poezie. De aici e doar un pas la muzicalul de extraordinar succes al lui Andrew Lloyd Webber, Cats, cu libretul bazat nu pe marile poeme eliotiene, Prufrock, The Waste Land sau Four Quartets (care influențaseră poeziile de tinerețe ale lui Clarke), ci pe cărticica de poezii în ritm de jazz Old Possum`s Book of Practical Cats. Poate de aici și formula de compromis adoptată de scriitorul canadian: Trudeau, în versiunea tipărită, fiind și libret de jazz-opera, și dramă poetică în cinci acte, și probabil în intenție „operă totală”. Căci fără înzestrarea muzicală a unui Wagner care, și el, aspirase să creeze o „operă totală”, Clarke se vede în situația de a suplini muzica lui D.D. Jackson prin virtuțile sale poetice, suplimentate de cunoștințele teoreticianului, cercetătorului și istoricului literar, ale jurnalistului și pamfletarului aparținând unei minorități „vizibile” dar prea puțin recunoscute prin contribuția sa la limba și cultura canadiană. Citește în continuare →