Etichetă / epica magna

de VATRA

Angela Martin – Regăsirea

— Cafeluțele dumneavoastră, stimate domn!

 Chelnerul roti tava legănând-o cu grație pe sub nasul clientului, apoi înclinându-se din umeri, depuse cele două ceșcuțe pe masă, respectuos. Schiță totodată, discret, și un zâmbet cu subînțeles: tocmai își făcuse apariția pe terasă îndreptându-se spre ei, relaxată,  o tânără fermecătoare. Dar „stimatul domn”, care după alură era neîndoielnic un occidental, nu avea  rendez-vous  cu tipa, cum greșit presupunea chelnerul, văzându-l impacient. Tânăra pe care o aștepta era fiică-sa. Cu toate astea, asemenea emoții nu-l mai tulburaseră pe „stimatul domn”  de când era adolescent. Liesl  se așeză la masă în fața lui, cu spatele la intrarea cu arcadă.  Începură să vorbească în germană, fapt ce-l făcu pe chelner să ciulească urechile interesat și să nu se retragă până când clienții nu-i repetară că nu mai doreau absolut nimic. Deși neamț de-al locului, de la Sânpetru German, adică șvab, nu pricepuse chiar tot ce trăncăneau ei, întrucât cei doi, deduse, erau austrieci – turuiau repede, într-o germană „stricată”.

Citește în continuare →
de VATRA

Kocsis Francisko – Adelina

Dimineața sfârșitului de august era răcoroasă, o ușoară adiere pătrundea prin hainele prea subțiri, de vară, nepotrivite după ploaia rece din zori, aerul umed dădea senzația că-i încărcat de țepușe minuscule de gheață care pătrund tot mai adânc și mai dureros în pielea obrazului, înroșind-o cu fine nuanțe de violet spre pomeți. Mănușile de călătorie protejau mâinile, dar pălăria ușoară cu boruri largi lăsa cale liberă adierii care înțepa urechile în care sângele a aprins mii de torțe mici, cu flăcări roșii care irizau pielea subțire. Făcuse drumul cu trăsura și n-a simțit schimbarea atât de aspră a aerului, dar drumul destul de scurt pe care îl avea de parcurs până la clădirea gării i se părea de două ori mai lung decât altădată, unde mai pui că prostul obicei al oamenilor era de a sta mereu în calea celui care își grăbește pașii. În plus, casa de bilete avea ghișeul în afara clădirii, puteai intra în sala de așteptare abia după ce-ți cumpărai bilet. A fost condusă de vărul ei, care o ajuta la căratul celor două cufere cu haine și lucruri trebuincioase până când vor ajunge și cele două cutii puse la poștă, în care a împachetat veșmintele de iarnă și de vreme rea, ghetele ușoare și cizmele nemțești cu carâmbi încrețiți. Vărul a lăsat cele două geamantane pe banca de lângă zidul clădirii și s-a așezat la rândul de târgoveți și țărani care așteptau răbdători să-și cumpere bilete. Ea s-a tras și mai aproape de zid, sperând să fie mai ferită de curentul care trăgea de-a lungul străzii.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Perșa – Pillsbury

Oamenii s-au răsfirat. Comentau partida în mici grupuri în drumul spre ieşire, dar nu auzeam ce spun. Spre noi s-a îndreptat un bărbat uscăţiv, dar înalt şi drept, cu păr grizonant. Avea un aer demn şi-un zâmbet blând.

– El este micul José Raúl? l-a întrebat pe tata.

– Da, el, a răspuns tatăl meu.

– Veniţi, părintele Iglesias vă aşteaptă.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Toma Ionescu – A cincea noapte. Maria

Costel Dichis a părăsit-o curând pe Maria. Treceau tot mai rar în ultima vreme pe la noi și-i vedeam atunci pe vecinii și prietenii noștri, perechea frumoasă și realizată cu care ne mândream, cum deșirau amândoi trăgând la două capete de un fir de lânică dintr-o vestă subțire, ce nu-și mai găsea rostul în casa lor, înfășurând fiecare lânica pe ghemul lui.

— Împletesc două perechi de șosete, să ne rămână câte una la fiecare, să nu zică el că am fost și a dracului, și hapsână! Într-o săptămână Costel s-a mutat.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Marius Cosma – Din însemnările unui pierde-vară

Cu toate astea, nu înfăptuiam mai nimic. Înfăptuiam. Îmi place cum sună. L-am pus aici tocmai pentru că aveam zero realizări. Mai corect spus, continuam să nu fac nimic serios. Mă obișnuisem așa. Iar timpul trecea impasibil, trecea pe lângă mine, sau împreună cu mine, spuneți-i cum vreți, da, anii trec cu repeziciune, fie că faci ceva, fie că nu faci nimic, trec al naibii de repede… mda, poftim marea realizare de-a fi ajuns filosof!

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Vlasie – Căpitanul Sorin Pișleagă

Ori de câte ori Șefa organizează vreun simpozion național pe psihiatrie, căpitanul de securitate care „răspunde” de ditamai sectorul de sănătate pe județ, Sorin Pișleagă, e prezent ca din pură întâmplare de fiecare dată în Laborator și în spital și se arată foarte prietenos, extrem de binevoitor cu toată lumea.Noi suntem tot un zâmbet și, la fel de prietenoși și binevoitori, îl chemăm la o cafea cu o țigară și ceva tărie „străinească” (cum denumește codificat doctorul Chihaia whiskyul). Disimulării îi răspundeam tot cu disimulare, cu ce altceva.

Este trecut de ora 13. Sunt în cabinetul de psihologie de la L.J.P., și aștept să plec în spital. Nu mai am pe nimeni la ușă cu fișe auto sau de angajare, pe nimeni care are nevoie de acte pentru comisia județeană pentru pensionare medicală. DubluVe și doctorița Stela încă nu au terminat consultațiile pe azi. O aud pe Nela, asistenta lui Vlad, strigând cu vocea ei pițigăiată pe holul strâmt: „Mai are cineva concedii medicale de semnat? Vă rog! Dați-mi-le să le înregistrez, ca să nu pierdem timpul și vă strig mai târziu!”

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Sociu – Păpușa, profetul și bitcoinii

Relația mea cu banii a fost mereu una de respect și admirație de la distanță. Îi privesc cu interes dar mă tem de ei. De cîte ori am avut mai mulți decît îmi trebuia, mi-au făcut rău. Au fost ani cînd aveam zero, zero barat, mulțimea vidă și am trăit sănătos și voios. Imediat ce am început să cîștig, chiar și puțin, m-am îndobitocit. Dacă înainte trebuia să împart totul cu tovarăși, băutură, țigări, mîncare și astfel, inevitabil, consumam puțin, cum am dat de salariu, am început să beau mai mult, să mănînc mai mult și mai prost și așa mai departe. Dacă aș fi avut și mai mulți, aș fi luat toate viciile la rînd, de la cocaină la escorte, cum văd la băieții care au. Știu că nu sînt deasupra lor spiritual. Așa că strategia mea de viață e una lăudată de antici, via negativa. Decît să cîștig bani, mai bine nu cheltui. Cîți bani aș putea să cîștig oricum, dacă nu am deja o bază de acasă și nici IT-ist nu sînt, deși aș fi putut fi, că am terminat Informatică. Via negativa e o strategie solidă, antifragilă, îi zice Taleb, traderul devenit filozof, ține și în momentele bune și în cele rele, o iei cu tine oriunde ușor și îți crește puterea față de orice și oricine, e eco, anticapitalistă și creștină, nu știu dacă și universalizabilă, fiindcă oamenii au, genetic, nevoi diferite, dar ca tendință măcar, ca o frînă, poate fi adoptată. Și dacă nu, eu tot o povestesc.

Citește în continuare →
de VATRA

Angela Martin – Ce scenă!

În următoarele două seri, Cezar nu mai dădu pe la Pod. (Între timp Carolina aflase că așa se și numea acel teatru – „Podul”.) În a treia, pe la nouă, îl răzbi curiozitatea, dar mai ales frigul. Instalatorul nu venise să repare hidroforul, așa cum îi promisese domnului Ionescu, așadar ce era să facă, să stea în casă să dârdâie?

Era într-o vineri. Se îmbrăcă fără tragere de inimă. Pe la zece, se înființă la Casa Studenților la teatru. Când intră, repetiția era în toi. În sală, nicio schimbare, nu se instalase scena despre care le vorbise la prima întâlnire cu echipa, tovarășul X. Află mai târziu că Iulică fusese cel care se opuse să fie construită scena.  De o bârnă a tavanului atârnau două cabluri negre, slinoase, terminate cu două becuri. Erau prea sus și, oricum, prea chioare pentru a risipi pe o suprafață atât de mare întunericul. Sub lumina lor pâcloasă, „actorii” se distingeau în mijlocul sălii desculți, pe scândura goală, încremeniți, asemenea unor statui, în pozițiile cele mai bizare. Aveau trupurile încovoiate, mâinile întinse lateral, cu palmele răsucite în sus, cu degetele rășchirate și chircite. Apropiindu-se, le observă fețele livide, schimonosite, ochii holbați: unii păreau devastați de durere, alții de spaimă, alții de disperare. În fața acestui grup statuar, o blondă gracilă avea lipit de frunte cu leucoplast un șnur vizibil prea scurt, la capătul căruia, la cea mai mică mișcare, îi juca pe față o pătrățică de zahăr cubic. Iar jocul ei o asmuțea. Cu mâinile legate la spate cu sfoară, umbla cu gura căscată după bucățica de zahăr, ca o fiară turbată, s-o înhațe. Își răsucea trunchiul spasmodic, se ridica pe vârful picioarelor, cădea în genunchi, fornăia, se tăvălea pe jos zguduită de convulsii, scâncea, guița, gemea, răcnea, scheuna, gâfâia, măcăia, mugea, scotea țipete înfricoșătoare, devenea pasăre de pradă, apoi animal înjunghiat. Își trăia cu adevărat rolul: i se tumefiase fața de încordare, arterele gâtului și ale feței i se umflaseră. Ce se întâmpla acolo era terifiant, la limita rezistenței fizice pentru actriță  și a anduranței psihice pentru spectator.

Citește în continuare →
de VATRA

Corin Braga – Impersonificatorul (Când era să mor)

Era o dimineață frumoasă de aprilie, cu soarele strălucind zglobiu pe un cer albastru străbătut de nori subțiri și străvezii ca niște câlți albi de cânepă. Ora nu mai era matinală, să tot fi fost ceasurile 10 sau 11, cu toate acestea strada Horea era pustie. Geamurile clădirilor care o mărgineau erau închise, cu jaluzelele sau cortinele trase, încât nu se întrezărea nimic din agitația unei zile obișnuite de lucru. Din cauza aceasta, deși iluminate zâmbitor de razele piezișe dar puternice ale astrului, casele aveau un aer stingher și oarecum mirat.

Citește în continuare →