Etichetă / Iulian Boldea

de VATRA

Țintă fixă Corin Braga

Iulian Boldea

Fascinația prozei onirice

Redutabil critic literar, comparatist și teoretician al literaturii (Nichita Stănescu – Orizontul imaginar, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, 10 Studii de arhetipologie, De la arhetip la anarhetip, Du Paradis perdu à l’Antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles, Les antiutopies classiques etc.), Corin Braga este și un important prozator, ce rămâne încă să fie receptat la adevărata valoare. Noctambulii, Claustrofobul, Hidra, Luiza Textoris, Ventrilocul sunt romane din spectrul epicii onirice, de atmosferă și de substanță ontologică, în care expresivitatea estetică pare estompată în favoarea trasării unor trăiri-limită, cu fervori, nuanțe, crispări și jocuri intense de culori și forme. Noctambulii, de pildă, oameni cu simțul vizual alterat, trăiesc viziuni onirice intense. Personajele emblematice (Anir, Adela Margus, Frigator, Luiza Textoris) au trăsături insolite, ele trăind cu fervoare fascinația abisalului, a subliminalului și marginalului.  Proza autobiografică este exersată în jurnalele de vise (Oniria și Acedia), cu explorări ale propriului psihism, cu acolade imagistice, simbolice și alegorice mai pregnante decât în proza propriu-zisă, dar și cu tentația mai apăsată a eliberării de tutela intelectului, cu scopul de a sonda în chip autentic interioritatea și de a explora legăturile multiple și dinamice dintre eu și lume. Accentul este plasat, așadar, asupra intuiției, asupra forțelor inconștientului și ale pre-conștiinței, care favorizează tensiunile, disimetriile, energiile arhetipale, forțele abisale, precum și imersiunile, nu puține, în tectonica imaginarului.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Norman Manea. Identitatea ca traumă

Cărțile lui Norman Manea sunt greu de definit și încadrat în tipologii și categorii estetice. Romanele au o dinamică narativă particulară, situându-se între ficțiune și autoficțiune, între document, explorarea psihologică și evocare. Există, de altfel, câteva teme recurente, de exemplară acuitate și actualitate: experiența Holocaustului, traumele totalitarismului comunist și avatarurile exilului, teme reunite în Întoarcerea huliganului, carte exemplară pentru scriitură, atitudine și viziune, sensibilă la traumele istoriei, la violența unui spațiu al anomiei și dezarticulării. O scriitură densă, acută redă avataruri, suferințe, drame, printr-o rescriere a meandrelor unui destin traumatic, reprezentat în straturi, paliere, articulații ale unui spațiu al rupturii și al disensiunilor, într-un angrenaj epic al dinamicii unui flux narativ ce redă ipostazele unui martor inclement și intransigent.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Virgil Ierunca la centenar

Virgil Ierunca s-a impus, prin articolele și cărțile sale publicate în exil, ca un „martor” intransigent, echilibrul textelor sale regăsindu-se la limita dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere. Exilul însuși e considerat o cruce răscolitoare de întoarceri, o „cruce de dor”, o stare a ființei ce favorizează privilegiul întoarcerilor în timp și spațiu, revoltă și jertfă, semn al destinului și pecete tragică a unui rigorism moral intransigent. Patetic și acuzator, confesiv fără a cădea în anecdotică, reflexiv și ironic, Virgil Ierunca  și-a asumat, de-a lungul întregii existențe, o ținută etică exemplară, dar și povara confruntării cu propriul destin, dintr-o nevoie clară a mărturisirii, a depoziției. Memoria exilului românesc este, mai ales prin cei doi exponenți esențiali ai săi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, un spațiu al literaturii, dicțiunii și trăirii în care trauma identitară se întâlnește cu nevoia confesiunii, a depoziției inclemente și a rechizitoriului necesar. Autorul volumelor Românește și Subiect și predicat a fost un „martor” inclement care s-a încăpățânat să-și facă publică „depoziția”, transformându-și enunțurile în denunțuri ce dezvăluie jocul mistificator și malefic al imposturii, mărturia sa girând un destin exemplar, în timp ce patosul acuzator se explică prin context, prin anumite circumstanțe în care absurdul se substituise normalității, fiind legitimat de un regim totalitar ce confiscase întreaga societate românească. 

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Vlasiu – portret în posteritate

Argument

Demersul artistic al lui Ion Vlasiu este un refuz de imobilizare a gândirii proprii și a expresiei într-un tipar prestabilit, fixarea în ceea ce deja a fost exprimat fiind resimțită ca un subterfugiu, în timp ce destinul creator al sculptorului, plasticianului și scriitorului e rodul asumării unor revelații succesive, autentice, exemplare, căutarea de sine implicând prezența unui itinerar inițiatic în lumea formelor, printr-un fel de „emoție a îndoielii”: „Când simt că știu ceva lipsește emoția îndoielii. Creația este un drum prin întuneric (…) Când ajungi la sfârșit în plină lumină, te oprești. E firesc să cauți alt întuneric”. În destinul artistic al lui Ion Vlasiu expresia artistică și cea literară sunt două modalități distincte care pornesc din aceleași obsesii și interogații acute: „La Ion Vlasiu, între cele două forme de exprimare – plastică și literară – se instituie un va et vient perpetuu cu toate că, teoretic vorbind, se optează pentru cea dintâi în acord cu fibra țărănească din ființa artistului” (Mircea Muthu).

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Leon Volovici, adevărul și ideologiile

Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedește, în cărțile sale, o exigență a clarificării unor probleme controversate, ca întemeieri ale scrisului de maximă stringență. Intelectual de ținută și anvergură, Leon Volovici s-a făcut remarcat ca istoric literar cu pregnantă vocație etică, printr-un demers al probității și preocupării față de temeiurile adevărului. Absolvent al Liceului Național din Iași, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1962) și doctor în filologie al aceleiași universități (1975), Leon Volovici a fost profesor în comuna Bivolari (județul Iași), iar apoi cercetător științific la Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași. În 1984, Leon Volovici se stabilește în Israel, ca cercetător la Institutul „Yad Vashem” pentru studierea Holocaustului (1984-1989). Din anul 1989 a fost cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Volovici a debutat în „Iașul literar” (1964), și a colaborat la reviste importante: „Anuar de lingvistică și istorie literară”, „Cahiers roumaines d’etudes littéraires”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Iașul literar”, „Revista Cultului Mozaic”. Cartea de debut, Apariția scriitorului în cultura românească (1976) cuprinde analize și interpretări de critică și istorie literară cu caracter aplicat, înclinate spre rigoare și claritate. Timbrul afectiv al autorului este în mod constant resorbit de relieful unei scriituri  sobre, metodice, temeinice, chiar în cazul unor teme sensibile, precum „problema evreiască”. Detașarea epistemologică față de obiectul de studiu este programatică, cum este și distanțarea față de sine, autorul găsind mereu un punct de echilibru, de echidistantă înțelegere și edificare a unei construcții critice dedicată căutării adevărului. O căutare nelipsită de rătăciri, ocoluri, ezitări. Două teme esențiale l-au marcat pe Leon Volovici: „apariția scriitorului” și „problema evreiască”, teme adesea controversate, greu de limpezit, chiar inhibante, teme ce necesită luciditate, spirit critic, pasiune a interogației și rigoare demonstrativă.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă – Ana Blandiana, „Mai-mult-ca-trecutul”

Ion Buzași 

Jurnalul – ca roman anamorfic

Scriitoarea a avut trei interdicții de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. La sfârșitul lunii august, Ana Blandiana află că din nou i s-a interzis să publice. Cum pentru ea scrisul era o necesitate aproape vitală, interdicția a fost resimțită și ca o lovitură asupra demnității sale: „singurul lucru care mă poate umili este imposibilitatea de a scrie” (p.470), se hotărăște să scrie un jurnal și cu pagini ce nu vor putea fi destinate publicării ci să se substituie, să țină locul acesteia, „un loc în care să-mi pot descărca revoltele, pentru a nu turna întreaga zgură în cărțile adevărate” (p.192). Este o perioadă de mai puțin de doi ani, de la data interdicției, – 31 august 1988 până aproape de căderea comunismului – 12 decembrie 1989.

Citește în continuare →
de VATRA

Victor Ieronim Stoichiță – 75

Argument

În acest an, criticul și istoricul de artă, eseistul și profesorul universitar Victor Ieronim Stoichiță, una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești de azi, împlinește 75 de ani. Intelectual de excepție, de rară noblețe sufletească, Victor Ieronim Stoichiță este unul dintre cei mai importanți istorici și teoreticieni contemporani ai artei, cu un parcurs internațional remarcabil, confirmat de cărțile publicate în limbi de circulație europeană (engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă), dar și de cariera sa academică prestigioasă. Cu o formație marcată de studiile de licență, începute la București și continuate la Roma sub îndrumarea lui Cesare Brandi, Victor Ieronim Stoichiță a obținut în 1989 titlul de doctor la Paris.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Un eseist for all seasons

Revista „Vatra”, publicaţie de tradiţie şi prestigiu (înfiinţată în 1894 de Caragiale, Slavici şi Coşbuc la Bucureşti, cu serie nouă, din 1971, la Târgu Mureş) e o revistă prin esenţa ei democratică, care dezavuează orice text, mesaj sau act de antisemitism, xenofobie sau ură. Cititorii noştri știu că „Vatra” e una dintre publicațiile culturale care a promovat constant dialogul intercultural, respectul datorat culturii, identităţii și drepturilor minorităților din România, prin traduceri, numere tematice, articole, dedicând o atenție permanentă literaturii scriitorilor evrei din România – dar și din Israel –, precum și contribuției lor la literatura română. Revista noastră și-a asumat principiile democrației culturale, încurajând comunicarea dintre culturi și aprofundarea cunoașterii literaturilor realizate de confrații noștri considerați minoritari. Faptul că unele opinii şi formulări antisemite ale domnului Dan Culcer au depăşit cadrul strict democratic şi au scăpat atenției noastre este nefericit şi regretabil. Ne-am desolidarizat şi ne desolidarizăm în întregime de orice astfel de afirmaţii discriminatoare şi ofensatoare, apariția articolului dlui Culcer fiind un accident cu totul şi cu totul regretabil pe care ni-l asumăm, asigurându-ne cititorii că ne vom spori atenția și exigența. Un exemplu de promovare a dialogului intercultural este şi faptul că în rubrica „Lecturi” pe care o susţin în paginile revistei „Vatra” interpretările şi analizele mele sunt dedicate şi unor scriitori evrei importanţi (Norman Manea, Andrei Oişteanu, Leon Volovici, Andrei Codrescu, Lucian Raicu, Andrei Cornea). E cazul articolului care urmează, consacrat personalităţii lui Andrei Cornea, filosof, eseist, publicist, traducător şi om al cetăţii cu activitate civică exemplară.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (I)

Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Andrei Oișteanu. Preliminarii la un portret

Andrei Oișteanu este unul dintre cei mai reputați intelectuali români contemporani, specializat în antropologie culturală, imagologie etnică și istoria religiilor. Este un intelectual evreu din stirpea rară a cărturarilor exigenți și rafinați, de care cultura română are imperioasă nevoie, pentru a-și reexamina tare, stereotipuri și complexe. Calitatea esențială a cărților lui Andrei Oișteanu este, poate, curiozitatea, „o curiozitate nestăpânită”, care „îmbrățișează toate aspectele vieții”, curiozitatea unui om care „scotocește în locuri în care puțini dintre noi ar scotoci, un om care caută lucruri «interesante» în sensul lui Kierkegaard, caută lucruri despre care simțim cu toții că înseamnă ceva mai mult decît se așteaptă oamenii să însemne. Cele mai recente cărți ale sale, cea privind imaginea evreului în cultura română și europeană, cea dedicată narcoticelor în cultura română și cea consacrată sexualității, reprezintă o culminare a acestei curiozități intelectuale deosebite.” (Mircea Cărtărescu). 

Citește în continuare →