În încheierea acestui amplu serial despre Fondane, semnalez încă două cărți despre Ulisele fondanian, semnate de Patrice Beray și Louis-Thomas Leguerrier (în cazul celui de-al doilea e vorba doar despre un capitol consistent), prilej să le prezint acum interpretările, întrucât acestea sunt utile pentru o concluzie a acestui serial și pentru chestiunea evreității dezbătute a noului Ulise modern.
Citește în continuare →
Ucenicul lui Șestov
Portretul cel mai tranșant și sintetic al lui Lev Șestov nu l-am găsit în scrierile lui Benjamin Fondane neapărat (deși acesta a fost ucenicul predilect al lui Șestov), ci într-o prefață semnată de Radu Enescu la traducerea în românește a volumului Revelațiile morții. Iată-l: „La confluența a două mesianisme, cel slav și cel iudaic, Șestov (pe adevăratul său nume Lev Isakovici Scwarzmann, născut la Kiev în 1866 și decedat în 1938 la Paris) este o îmbinare de spirit analitic și pasiune înfrigurată, de cazuistică exacerbată și patetism vehement, un out-sider care se înscrie la incidența gândirii filosofice cu literatura, un ins condamnat la un exod forțat de istorie și la un exil lăuntric în subterana conștiinței sale.”1 Acest portret i se potrivește și lui Benjamin Fondane. Șestov nu l-a fascinat și influențat doar pe Fondane, ci și pe Cioran și Camus. Nu l-a avut ucenic doar pe Fondane, ci și pe Rachel Bespaloff (1895-1949) și pe Boris de Schloezer (1881-1969) – chiar dacă ultimii doi sunt puțin cunoscuți inclusiv astăzi.
Citește în continuare →
(O carte pentru toate timpurile, de (re)citit la toate vârstele, de la anii tineri până la adânci bătrâneți – romanul Ulise de James Joyce. Prima oară l-am deschis prin ’86, la scurt timp după apariția traducerii românești semnate de Mircea Ivănescu – unul Dumnezeu știe cum făcusem rost de carte la Chișinău, probabil pe sub mână! –, iar efectul a fost de-a dreptul strivitor. Nimic din ce învățasem la Facultatea de Litere a USM nu m-a pregătit pentru o asemenea lectură, așa că l-am citit pe nemestecate, fiind conștient că va trebui să revin peste o perioadă. Ceea ce s-a și întâmplat în jumătatea a doua a anilor ’90, odată cu retipărirea romanului la Editura Fundației Culturale Române, în 1996. Un deceniu de lecturi sistematice înseamnă mult – la relectură, Ulise m-a prins de la primele pagini, și nici n-am simțit când repetam după Molly: „și da i-am spus da vreau Da”. În anii 2000 și 2010, l-am tot răsfoit pe ici-colo, mai mult ca să revăd o scenă sau în căutarea unei fraze; trebuia să vină anul de grație 2023, ca să-mi iasă-n față Ulise, într-o nouă traducere, datorată lui Rareș Moldovan, la a cărei lansare la târgul de carte BookFest din iunie m-am pomenit tocmai când vorbea Horia Roman Patapievici, după ce că Mircea Mihăieș își încheiase discursul. Bineînțeles că, în toamnă, am citit din nou (un nou?!?!) Ulise, despre care m-am gândit să facem vorbire cu traducătorul cărții, scriitorul Rareș Moldovan.)
Citește în continuare →
revistavatra.org 