Poeme de Sabina Comșa, Aida Hancer, Maria Pilchin, Hristina Doroftei și Livia Lucan-Arjoca

Sabina COMŞA

sabina

 

Cafeneaua din pasaj

 

I

Un pahar de hârtie fără capac, nişte coacăze

din resturile nemestecate ale

unei brioşe

zac în farfuria albastră

la capătul barului.

Spre gura de metrou

ultimii urcă

corpurile lor se sfârşesc

la căderea nopţii

învineţite.

II

Boabele fin râşnite, frişca scursă

pe podeaua

de piatră

topite de jetul fierbinte.

Vezi pe un perete întreg

posterul

ochii negrii ai culegătorilor

stafidiţi

de soarele alb.

III

O pungă spartă din care curge lapte şi zaţ,

sticle de plastic

returnabile

se rostogolesc

sub chiuveta dungată de calcar.

Îşi dau sorţurile jos

între stivele de cartoane goale

fără coduri de bară.

IV

Gâturile pompelor de sirop, dulapul negru

plin de bobiţe lipicioase

strălucesc prin aburul maşinii de espresso

la casa de marcat

pupilele fetelor cu văl.

Degetele soţului strâng

cu lentoarea unui tren vechi

trei cappuccino cu extra caramel.

 

 

Common Octopus

 

Curentul din urma trenurilor

şine trase până în faţa casei

oameni

te pisează între genţi uriaşe de piele.

Cu şireturi fedeleş

prinşi în banda rulantă

îşi sprijină burţile moi calamar

unii de alţii

fâşii

lila şi oranj fundiţă.

Tatuaje nesfârşite

te învăluie în cerneala lor

de roman grafic

cuvinte în limbi străine concomitent

te paralizează pănă la suprafaţa

albastru marin.

Schiurile

 

În viteză au prins avalanşa.

Beţele s-au ridicat odată la suprafaţă

aplecându-se unul după celălalt

înainte să se scufunde în micile valuri ale fâşului albastru.

Se rostogoleau, brazii şi stâncile albe, etanş

Vedere ce-ţi taie respiraţia!

Printre munţii zdrobiţi

întuneric în ochelarii plutitori din vale.

Schiurile găsite

s-au gândit să le dea la închiriat.

***

Aida HANCER

Aida Hancer

 

Katalena

                 Cătălinei Cadinoiu

în ultima vreme te desfăceai ca o

şuviţă de păr de pe degetele noastre

şi sfâşiată deja

rămânea să te împrăştii pe jos

pe podea

singur copilul cu biberonul de fier

înfipt în gingii

plângea şi râdea cu dinţii de lapte în zidul berlinului

pe sub perdea

cu sângele alb şi cu ochii lui ca nişte peşti de nisip

căra laptele pe ascuns

în mare

tu alăptezi toate vulpile ca să ţi-l care

tu alăptezi toate drumurile

pentru ca drumurile să ţi-l păzească

tu ridici un cuţit şi îndemnul pare atât de normal

dar în ultima vreme

stăteai întinsă femeie

ca un hamac între nucă şi nuc

neagră şi cu laptele tare ca iodul

lingeai cu tot corpul laptele

când ţi-l vărsa irodul

şi zilele se coc de atunci ca o sarcină nouă

plângăcioase

moderne

şi fac nazuri la masă

într-o dimineaţă cumva ai să naşti

pe ruptă rouă

şi ca o floare negru cu verde de brad

tu faci la mânie

spume la gură de jad

femeie care te-ai scris cu tot corpul

pe corpurile noastre

ţi-ai făcut un copil să ne umezească nouă buzele

tu poţi goală călca în picioare şi pe coadă

muzele

când simion doarme

urcă tu înainte mireasă

şi dă-mi tu prietene pasă

capul acela gol

de copil.

 

fiica sionului

nopţile parc-am avea plete de vin

iar dimineţile se schimbă ca dinţii de lapte

tot ce era poetic se întoarce împotriva mea

fiarei i-a trecut deja sângele prin blană

încă puţin şi te vei întoarce în pântecele mamei

ras în cap cum ai vrut toată viaţa

înfăşurat într-o pelerină de ploaie

dar noaptea îţi vine să-ţi agăţi haina

de sânul drept al femeii iubite

o femeie moartă din punctul meu de vedere

şi dată la câini

dacă n-aş şti că e iarnă te-aş întreba

de ce-ţi ţii agăţată rochia de mireasă în geam

pentru că singura lumină ne vine

prin mânecă

şi singurul întuneric ne iese pe gură

într-o noapte şi eu am avut părul de vin

prietenul meu spânzurat la rădăcina unui copac

cu picioarele-n sus ca o lumânare

aici a avut loc un accident

aici i-a intrat volanul în inimă

şi i-a dus-o

erau toţi copiii cu el

şi planurile pentru copii

ideea că femeia lui va primi

flori doar de la el

şi lângă plămâni

un chibrit gol

paiele consumate

numai moartea dar nici măcar ea

n-ar fi văzut nimic

prin parbriz în momentul acela

după accident l-au întredeschis

ţinea în el atâtea alte femei

şi asta-l făcuse frumos

prietenul meu spânzurat încă nu era de tot mort

impactul maşinii i-a mişcat puţin sfoara

cum stătea ca o cheie

şi moartea celuilalt venise la fix

ca o uşă

asta l-a făcut curios asta l-a făcut

să dea din mâini ca un acrobat

prietenul meu un leagăn de om

s-a prăbuşit spre binele lui

a dat o declaraţie a mângâiat soţia pe cap

cum cureţi un măr stricat de putregai

şi-l speli şi-l ştergi cu prosopul

i-a dat la o parte părul de pe frunte

şi buzele crăpate ale bărbatului

ţi le-a pus pe-ale lui roşii      două răni

care-au locuit mult timp împreună

 

 

tatăl nostru care de vreo trei ani ( n-ai mai ieşit)

nu ţi-ai mai făcut loc printre flori

vecinii nu mai sunt supăraţi şi în fiecare duminică

ne lasă lapte şi biscuiţi pe băncuţa de la uşă.

eu şi mama avem lipsă de calciu de fapt şi tu aveai

dar ţi-a trecut

unde e lipsă mare şi vindecarea trebuie să fie

dureroasă şi radicală

de prăjituri ne ferim.

de trei ori a fost zăpadă de-un metru

o dată chiar mi s-a părut că ţi s-au crăpat

palmele cam tare şi m-a bufnit râsul

(semănai cu pământul când e proaspăt arat

şi cazi de la doi metri din măr şi nu te loveşti

fiindcă pământul e numai vată neagră aruncată pe cer)

dar ţie nici nu-ţi păsa

când hohotea viaţa prea tare îi trăgeai o palmă

care-ar fi putut să mute şi munţii

mi s-a părut că te văd

venind cu sifonul plin şi cu mătura pentru zăpadă

maşina ca un înger căzut ruginea

şi vecinii Îngeri ceilalţi cântau

dar uite că soarele ne obligă să intrăm în vară

cu cuţitul la gât

capul înainte ca nişte înotătoare profesioniste ce suntem

tu avei palmele fine şi călcâiele crăpate ca sfinţii

numai că sfinţii n-aveau părinţi

dacă s-ar fi operat de apendicită părinţii

sfinţilor le-ar fi dus la spital o sticlă de lapte şi poate

trei lei cincizeci, de bomboane.

/poem/

în fiecare zi păşesc prin noroi ca prin mama

deloc ameninţătoare

pantofi fără toc

spaţii goale care se lărgesc tot mai mult

şi în fiecare zi

în urma mea iese soarele şi usucă noroiul

mi-l îmbătrâneşte mi-l crapă

îi pune mamei mele mâna la gură

rupând de pe ea pielea

o fâşie de apă

uneori mă aplec şi aud morţii declarând stare de urgenţă

ei pun în dreptul tuturor crăpăturilor

ligheane

în caz că spală ăia maşinile deasupra în caz că

aruncă zoaie

s-avem şi noi pentru baia de sâmbătă

că nu ne-ajunge sângele ierbii

într-o dimineaţă mama a ieşit cu ochii în lacrimi

să taie un pui

în centrul oraşului pe camera unei roţi de camion

pe la ferestre oameni cu furculiţe făceau semne urâte

de foame de moarte

cu feţele ca nişte scrisori vârâte în cutia poştală

cu forţa

porumbeii  opriţi la o firmitură

distanţă de picioarele noastre

în costume de lilieci căptuşeau acoperişuri

de azbest

iar mama luase puiul cel mai mare

cuţitul de pâine şi

cu două chei franceze  a răsucit

până când mi se părea că văd un soare în sânge

mamă eclipsă de soare ascunde-te

nu mai ştiu dacă sângele de pe mâini

e străin de familia noastră

***

 

Maria PILCHIN

Pilchin

 

sunt femeia măritului ceapaev

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

de parcă ne taie ne căsăpeşte

de parcă toate războaiele lumii

coboară prin noi la vale

de fiecare dată

când merg cu mihu

la pizzeria din colţ

şi chelnerul ne aduce voios

ketchupul picant

îmi stă bucata în gât

căci toate femeile casei mele

muşcă odată cu mine

ieri am fost la expoziţia de picturi

am rămas lângă tabloul cu maci

de fapt erau nişte pete roşii

pe un câmp negru

toate femeile casei mele

s-au oprit acolo

era strâmt era înghesuială

eu o făceam pe deşteapta

explicam că e pătratul lui malevici

stropit de ketchup

dar nu mai conta căci le plăcea

ah ce mult le plăcea

mă somau să tac

căci tabloul era despre tăcere

am plecat toate în altă sală

erau picturi despre iubire ar fi bine

să caut lexemul iubire în dex

poate în dicţionarul etimologic

ah ce tablouri am văzut

două mucuri de ţigară

se pupă în colb unul rujat roşu

patru picioare se iţesc de sub plapumă

două cu ojă de un rozé închis

doi porumbei cu ochii scoşi

şi-au lipit ciocurile

două inimi ca în manualul

de anatomie dintr-a noua

îşi trimit bezele

ah ce romantic

ghidul ne strigă şi mergem

o lumină rece de spital

în centru o masă de maternitate

ghidul şopteşte:

cealaltă faţă a dragostei

femeia de lângă mine

mă uit atent la ea

căci semănăm

şopteşte cu buzele roşii:

un avort

un avort

şoptesc toate

pete de sânge

semn că pe aici a trecut ceapaev

femeia din dreapta

arată o altă masă

mă uit la ochii ei verzi

cenuşii verzi pe care îi am şi eu

zice:

o naştere

o naştere

şoptesc toate

ieşim în câmp alături

într-o pădurice de pini

zeci de cearceafuri se zbat

în bătaia vântului

o hymenaeus o himeneu

ceapaev a reuşit şi aici

ieri eram la salon

înscrisă la pedichiură

intrase o doamnă de vreo

şaptezeci de ani

cu rujul întins pe buze

cu mâini tremurânde

s-a înscris la manichiură

femeia pe care ceapaev

a părăsit-o de mult

dar nu şi ea pe el

eram la o conferinţă

din astea ştiinţifice

o tânără cu iphone

făcea poze soţului meu

am vrut să scot sabia

şi să o tai ca în filmele nipone

dar ceapaev m-a ţinut de mână

ca niciodată

m-a mângâiat pe obraz

şi m-a făcut să râd

aveam cinci ani

şi mi-am zdrelit genunchiul

am căzut căci prietenul meu

fugea să mă prindă

primul băiat care a zis

că mă iubeşte

curgea sângele şi eu plângeam

şi el a lins rana

căldura limbii lui

a speriat pe ceapaev

vampirul din est

şi toate femeile casei mele

erau acolo şi cântau

aşa cântă transfuzia

aşa cântă leucocitele eritrocitele

aşa cânt eu când curg la vale

nopţile când vine pe furiş la mine

să nu îl vadă femeile casei mele

şi îmi plânge pe umăr

ca un prunc sătul de cal de armată

când între mine şi el se dă marea bătălie

înţeleg că toate au fost inventate

pentru această aprigă luptă

ca toate femeile casei mele

să asiste la zdrobirea duşmanului

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

 

***

 

Hristina DOROFTEI

hristina2

***

Ţi-am tatuat numele

în palmă.

Zilnic duc palma la buze

simt apropierea ta,

gustul tău de magnolie afumată…

***

Mă trezesc gemetele lui de porc murat în băutură,

visează femei blonde cu cercei cârlionţaţi, grandioşi…

Îmi schiţează imaginile care-i îmbracă hainele ratării,

îl ascult cu sincer interes (nebunii şi beţivii spun adevărul!)

şi mă gândesc cum aş putea să-l nimicesc

(să nu mai aibă being, vorba englezului!).

Mă îndrept spre aragaz, pornesc toate ochiurile

(o asemenea acţiune de epurare trebuie

să aibă minimum patru perechi de ochi martori!), închid

cu meticulozitate cele două uşi care dau spre coridoare,

verific geamul, dacă-i închis perfect, aranjez cutele perdelei

albe, proaspăt spălate, cu iz de clor,

îl sărut pe frunte într-un onctuos adio şi mă îndrept

spre camera mea, ştiind că voi dormi

cel mai liniştit somn din viaţa mea!

***

Imagini tulburi se plimbă prin faţa ochilor

închişi între zăbrelele pleoapelor,

amintiri închegate în colţul ochilor

nu vor să se desprindă,

orele îmi apropie şoaptele surde,

începe să doară puţin,

degetele îngheaţă cearcănele hidratate,

ascunse sub fondul de ten,

le îngrădeşte libertatea de exprimare.

***

Se îndreaptă spre mine,

făr-o vorbă mă apucă de umăr, mă trage afară

după el (numai dacă mă obligă îl urmez!),

mă pune faţă în faţă cu acuzatoarea (o credeam

tovarăşă de joacă!) şi-mi cere

recunoaşterea faptei reprobabile comise

în imaginaţia vomitivă a fetei

care-şi dorea să găsească

îndesată prin vreo amintire a şifonierului

rochia de mireasă a mamei sale…

***

Caut dragostea la

beţivii înamoraţi de-alcool

posesorii de conturi elveţiene

bărbaţii pierduţi printre curve

femeile cu mulţi amanţi

mamele cu tentacule încordate…

N-o găsesc nicăieri!

Cu lupa cercetez rădăcinile florilor,

gust lacrimile,

privirile,

visele,

speranţele,

gândurile…

N-o găsesc nici în cuvintele

care-mi spun că se ascunde în spatele lor!

Dezamăgit, mă îndrept spre casă

cu jeanşii, bocancii şi nervii prăfuiţi.

Îmi aprind o ţigară (ultima ţigară

înainte de sfârşitul lumii!), azvârl chibritul

în coşul de gunoi şi-aud un scâncet micuţ.

M-apropii de pubelă, scormonesc

pân’ la fund şi dau peste ea!

P.S.: Sting ţigara şi amân sfârşitul lumii!

***

struţul din stemă mai speră

să fie redat dinastiei d’Anjou

autocarele

microbuzele

atrag călătorii precum prostituatele clienţii

îmi aştept rândul la toaleta

plină de fumul femeii corpolente

(e regina wc-urilor!)

closetul e plin ochi de mucurile de ţigară

trag apa

curge fum de carpaţi fără filtru

să nu uit plata!

***

ascunsă de mine

nemişcată să fiu sigură

că nu dau curs dorinţei

îmi clocoteşte gândul

că se află la doar câţiva metri distanţă

îmi amorţesc trupul

îl anesteziez

cu scena imaginată de mine

(sunt regizoarea

autoarea

protagonista)

îi bat la uşa sufletului

intru peste el şi-l fac parte din mine

până mă satur de noi

ne devorăm reciproc într-o căutare

tardivă a timpului pierdut…

***

Apari în fiecare dimineaţă

în gândul meu

printre genele întredeschise, leneşe

şi somnoroase,

dornice să rămână îmbrăţişate

peste ochii ce te visează noapte de noapte…

Dar de ai şti, nu ai crede

că sufletu-mi tresare

nerăbdător să-ţi atingă privirea

şi să-ţi spună: mai stai!

de fiecare dată când îmi apari în cale…

***

În jurul mesei stăm adunaţi

toţi mincinoşii vampiri

care urmărim

să punem mâna

pe gândurile

celorlalţi,

să-l prindem la înghesuială

pe cel mai slab dintre noi,

să-l îngrămădim într-un colţ,

să-i sugem

tot sângele

până ce ochii-i se acoperă

c-un văl opac,

iar culoarea

i se scurge din obraji

între coapsele înfierbântate de adrenalină,

pulsând de frică şi disperare,

mirosind a moarte.

***

 

Mâna-i alunecă plină de curiozitate

pe braţul ei bronzat,

umezit de plăcerea atingerii,

capu-i se apropie de umerii lui

într-o tăcere complice

din care ţâşnesc din când în când

stropi de îndoială născuţi

din ping-pong-ul ochilor,

gândurile se învăluie în ceaţă,

fiorii se întorc în prezentul perfid.

*** 

 

Livia LUCAN-ARJOCA

Livia Lucan-Arjoca

Şi dragostea are o vârstă a treia

Când rând pe rând îi cedează

Cele mai uzate organe
Şi fostele-i puncte forte

devin poveri şi dureri

de tratat cu cele mai

performante

medicamente

Şi dragostea sfârşeşte ca Bella

jucăria lui Alex

O fostă ursoaică

ajunsă o cârpă sinistră

Dar fără de care copilul stârneşte

pe loc un tzunami

Tocită

Roasă

Târâtă

Trântită la nervi

Unică datorită uzurii

În fond

un simplu şi banal

obiect de tranziţie

dar cum să îţi schimbi perspectiva

să primeşti botezul pentru

o nouă etapă

când aici este ancora

masivă şi grea ca

nucleul pământului

 

 

Ar putea fi acesta un tutorial al despărţirii perfecte

Nimeni nu face primul pas

cu excepţională coordonare

îl facem împreună

şi

Like-urile sunt mai rare

agendele noastre din ce în ce

mai aglomerate

fără puncte de intersecţie

dar cu puncte de interes

complet diferite

intervalul între SMS-uri devine

cu fiecare zi mai mare

până când

ajungem la

linişte

Acum e ca şi când faci pluta într-o piscină

te concentrezi

pe jocul apei în pavilionul urechii

pe raza de soare care îţi încălzeşte buricul

şi difuzează în tot abdomenul

pe lipsa valurilor

riscurilor

deciziilor

angajamentelor

Un corp plutind de la sine

odată cu sine

E bine

deci

putem s-o luăm de la capăt

Anticiparea şi proiecţia

contează la mine

cât de două ori experienţa în sine

aşa că pentru ore bune

în fiecare zi

sunt în concediu

de când

mă pornesc să cumpăr

colaci, saltele, mingii gonflabile

labe şi tuburi de snorkeling,

forme pentru castele de nisip

Între rafturile cu găletuşe de plastic

aud deja marea

simt pietricelele  împungându-mi talpa

 

 

O adevărată desfăşurare de forţe

o logistică impresionantă

mai ceva

ca o trupă rock

gata să plece într-un turneu mondial

Când în sfârşit e toată lumea

pe locuri

şi înfloreşte în noi un frumos sentiment al biruinţei

îmi aduc aminte de Bella

….

Peste o oră suntem încă

parcaţi. Am dat toată casa cu susul în jos

Am extins căutările

şi am ajuns să răscolim în bagaje…

Nicio urmă de Bella

Avem acum

o jucărie în minus de cărat

pe la plajă.

Suntem trei familii cu

cu trei copii sub doi ani

un fel de spaimă a plajei

neprevăzutul

surpriza

ne atacă toate planurile

aflate mereu într-o continuă

reconfigurare

orele sunt întotdeauna relative

plus sau minus încă o oră sau două

mai repede se întruneşte consiliul ONU

decât noi la un oarecare punct stabilit înainte

Ce s-a-ntâmplat cu mintea noastră corporate

cu viaţa noastră ca un excel ordonat

ajunsă acum un fişier cucerit de haos?

Doar cine nu are

nu crede

forţa gravitaţională a căruciorului

din care prea rar poţi să te smulgi

fără să ştii cum să nu acţionezi

fără ţintă

Pentru o vreme mă simt ca la spa

beneficiara unui ritual de relaxare

pentru care copiii

ar putea să obţină brevet

cu lopăţica de plastic

m-au îngropat în nisip

e cald

şi e bine

ca într-o boabă de strugure alb

pârguită în soare.

mintea o ia pe rewind

e o bandă de alergare

întâi mişcările lente

apoi din ce în ce mai alerte

până când circular

ca o roată de hamster

rulează

degetul tău pe coapsă

un ac de pic-up

deasupra benzii dantelate

a ciorapului

pielea un disc decadent de vinil

 

E un joc al perspectivelor

un mers de fachir pe scoicile plajei

Oare ce vezi

când vin înspre tine

cu mânuţele copiilor fremătând în palme

îţi place să-mi zici că-s

„O femeie

de două ori mai frumoasă”

sau poate

un al treilea copil

bine dresat

zâmbind în cătuşe?

[Vatra, nr. 6/2015]

 

Terapii cu unde scurte

Andreea POP

comsa

Nişte radiograme atent dozate sunt poeziile Sabinei Comşa din Toţi ceilalţi apropiaţi.* Discursul liric este şlefuit cu o minuţiozitate care ascunde, totuşi, efortul epurării. Versurile sunt „filtrate” cu inteligenţă prin contragere la esenţial, recuzită minimalistă ce „trădează” un proiect cerebral.

Poemele evită de fiecare dată sintaxa aridă şi desenul abstract, dovedind în schimb o disponibilitate imaginativă care admite cu generozitate desfăşurarea pe niveluri diferite. Supraetajare care nu marchează puncte de discontinuitate în economia volumului – o dovedeşte împărţirea materialului poetic în cele două secvenţe, diferite ca formă şi finalitate, dar raportate la un fond comun de sensibilitate, alimentate de acelaşi fitil. Prima, Bypass, cuprinde o serie de mici istorii genealogice, „tandreţuri” conjugale şi deprinderi de senectute, toate ancorate în jurul „personajelor” mamaiei şi tataiei, într-un soi de mitologie cotidiană interpretată în cheie ludică. În marginea ei se ghiceşte puţin din observaţia concentrată care va deveni apoi blazonul Clipurilor piratate. Poemele cultivă aici detaliul precis, disecţia straturilor de suprafaţă, dincolo de care scenariul liric se deschide în volute străvezii, în vârtejul cărora se insinuează sensurile. În câteva locuri, evident este detaliul sumbru, care irizează o atmosferă funambulescă: „Am prins un ied,/ îl strângem de gât cu coarda elastică, ochii îi rămân c-ai unui funcţionar în registre./ Fixăm cuie şi spiţe de metal,/ perechi de libelule ne luminează papucii,/ le urmărim cum se ridică pe lângă tabletă.// […] setez aparatul pe funcţia Pet./ Cei 10 mpx şi un zoom maxim îl fac viu,/ o furnică i se strecoară în nas,/ de greaţă, faţa lui Matei se face portocalie/ şi în spatele norilor apare soarele/ precum înăuntrul unui dovleac de Halloween.”, Vacanţă pe munte. Uneori, astfel de tuşe groteşti sunt topite în definiţii chirurgicale ori schiţe descriptive care dezvăluie fizionomia caricaturală a realităţii (Piaţa Traian). Mişcarea lirică e mereu dirijată de o percepţie senzorială pătrunzătoare, indiferent de perspectiva în care se ramifică scenariul.

Aceeaşi pregnanţă vizuală o dovedesc şi cele câteva poeme ce inaugurează „instantaneul” natural care surprinde imagini comune în reverii delicate (fluctuaţiile unui anotimp, ceremonialul unei dimineţi etc.). Executarea lor prinde ceva dintr-un desen copilăresc, dar finalul fereşte de obicei „temperatura” lirică de miraje excesive prin detaliul concret, brusc: „Înşirate pe sfoară/ se umflă/ cât// guguştiucii miros a Dero.// O şosetă se roteşte departe,/ în parcări de beton, ei le lovesc cu furie/ scamele roşii se lipesc de florile albe ale corcoduşilor.// Din covoare curge oţet şi apă.”, Primăvară târzie. Între aceşti poli de intensitate, poezia Sabinei mocneşte la foc moderat, într-o ţinută educată, care alimentează constant încordarea acestor versuri îmbibate de esenţe. Înţelegerea spectacolului lumii are loc între graniţele aceloraşi coordonate lapidare, care surprind momente în mişcare, derulează imagini fugitive, prinse din mers; notaţia fulgurantă se traduce în câteva citadine impresioniste încremenite în glacialitate subtilă: „Culorile lui Haribo/ pe străzile udate de ploaie,// umbra ursului peste tomberoane/ ca peste o tastatură// luna între blocuri// Dintr-o pungă de gunoi sfâşiată/ se rostogoleşte// o portocală neîncepută”, Oraş medieval. Epurată de ornamente inutile, tratată aseptic, poezia îşi găseşte adăpostul primar în astfel de intensităţi intermitente.

Citite în plan secundar, demitizarea cotidiană, sau revolta anti-consumeristă din Jertfă de sânge sau Interzis minorilor sunt teme care ancorează această poezie într-un cadru actual. Un debut în care tensiunea se ghiceşte în spaţiile-lipsă, iar profunzimea ia naştere la intersecţia punctelor de suspensie. Finalul emoţionant vibrează într-o confesiune tulburată.

 _________

* Sabina Comşa, Toţi ceilalţi apropiaţi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

***

doroftei

La antipod faţă de volumul Sabinei Comşa se aşază poemele Hristinei Doroftei din debututul Reflexie,* care mizează pe explozia sintaxei într-o desfăşurare exuberantă a ideii. Exerciţiile lirice mizează pe o verbozitate generoasă, care acumulează imaginile fără prea multe restricţii critice autoimpuse. Spontaneitatea rostirii este dublată de o retorică dezinhibată, care cultivă adesea notaţia ironică, persiflarea incisivă.

Aşa se face că epopeea lui Fănică îşi găseşte locul între observaţiile făcute pe marginea autoportretului tulburat din incipit şi confesiunile ulterioare. Construit pe o fundaţie barocă, prozopoemul în cinci acte devine prilejul derulării cu elan a unui scenariu liric ce împrumută cadenţe populare, venite pe filiera reportajului postmodern (prin temă, nu neapărat şi la nivel formal). Periplul telenovelistic al protagonistului îi oferă poetei prilejul de a-şi exersa regia dramatică în indicaţii acide strecurate printre rânduri. Tonalitatea liricii prinde accente uşor mai grave odată cu seria „exfolierilor” straturilor de criză; discursul nu se lasă temperat întotdeauna de tema serioasă, însă, ci alunecă uneori în deriziune şi farsă: „angoasa se instalează în venele mele/ ca la un hotel de cinci stele/ de fiecare dată/ când pierd controlul asupra lutului care-mi/ modelează viaţa şi mă/ transformă uneori în Scufiţa Roşie,/ alteori în Baba Cloanţa, iar mai nou/ în pitici de grădină comercializaţi/ la Praktiker cu reducere de treizeci la sută/ în fiecare sfârşit de săptămână!”, angoasa. Atunci când o face, totuşi, poemele respiră un aer mai sobru, „filtrat” de la înălţimi considerabil mai solemne: „alerg timorată printre şoaptele/ care-mi provoacă greaţă/ şi se preling din gurile sibilelor/ cu priviri atotştiutoare şi distinse./ mă împiedic de fiecare eveniment viitor/ care-mi întunecă viaţa şi/ mă face să uit de porunca a treia./ mă lupt cu respiraţia mea ca să rămână constantă/ şi-mi cert picioarele că nu vor să urmeze/ drumul drept…” viitor. Fără a se încărca de un substrat prea dens, poezia Hristinei câştigă în astfel de secvenţe prin expresia mai rafinată, lipsită de stridenţe şi ponderată de firescul mărturiei. Într-un avânt lucid, poeta îşi trasează la un moment dat limitele propriului proiect ontologic, într-o definiţie care surprinde esenţa întregului volum: „mă retrag în spatele cuvintelor/ care simulează mulţumirea de sine/ şi intimidează privirile indiscrete/ ale celor ce uită/ să oprească la stop,/ riscând să fie zdrobiţi de tramvaiul/ al cărui vatman sunt chiar eu…”, vendetă. Atunci când nu se cantonează la adăpostul piruetelor imaginative, poemele se disting printr-o construcţie mai armonioasă.

Marginaliile pe seama fluctuaţiilor sentimentului erotic, voluptatea scenariilor imaginate, ori disertaţiile pe teme diverse par să fie celelalte preocupări ale poetei. Posibila artă poetică din part time job dovedeşte poziţia privilegiată a cuvântului într-o poezie care îşi caută încă o măsură confortabilă.

________

*Hristina Doroftei, Reflexie, Editura Junimea, Iaşi, 2014

* * *

serban

Poezia Ioanei Şerban din debutul Zero-Unu* trasează o scrupuloasă depănare a firelor subterane. Proiecţiile lirice iau forma exerciţiului introspectiv, într-o sărbătoare a reflexivităţii care sondează cu luciditate fluctuaţiile de adâncime („îmi iau pulsul, îmi ascult excesele/ atât am deprins”). Biografia imediată este suspendată în favoarea autocontemplaţiei teoretizate, care topeşte în aceeaşi formă achiziţia livrescă şi raţionalizarea identitară.

Starea predilectă a unei astfel de poezii se traduce printr-o permanentă căutare de sine, în care „exfolierea” filmelor mentale se face prin „palparea” şi recuperarea graniţelor eului liric, examinate cu vigilenţa „ochiului îngălbenit şi deschis”: „Mi s-a terminat mosorul de contur./ Cel căruia îi spuneam al meu – conturul meu – unitatea/ mea – uşi scârţâind./ […] Îmi apuc capetele (hăţurile) conturului. Încerc să le înnod/ să-mi pun o dorinţă (cum se spune) – poate mai e ceva/ acolo. Să încapă înăuntru –/ la loc. Dar alături omul/ bate darabana pe masa noastră:/ Stop stop stop stop…” (Moira) Seria Limitelor va confirma un astfel de proiect de „cercetare”, în care convulsia lăuntrică vibrează în mici implozii ale crizei. Tulburare interioară care nu devine, însă, pretext de exhibiţie traumatică; principiul de coerenţă al acestor poeme se poate identifica tocmai în tatonarea „la rece”, temperată, a combustiei interne. Tocmai de aceea, reverberaţia adâncă va fi susţinută de felul incisiv al poetei de a filtra datele realităţii, care prefigurează radiografia ca modalitate de înţelegere a lucrurilor.

Ea se exersează cel mai eficient în surprinderea oscilaţiilor imperceptibile, a broderiei translucide care acoperă contururile. Aria de competenţă a poetei vizează cu precădere subtilităţile, rafinamentul anxietăţii şi insinuarea himerei cotidiene: „Ne plăcea să ne spunem asta:/ neîndoielnic dacă cineva ne-ar privi ar zice că suntem o/ diagramă Rorschach! – ştii –/ două băltoace egale din cerneala unei sepii pe care/ amândoi am ştrangulat-o aşa ca să fim siguri că/ existăm că rezistăm (un sacrificiu necesar ne spuneam –/ întemeietor! –/ aşa cum de altfel şi atâtea imperii se întemeiază pe o crimă/ şi uite că rezistă/ piatră între pietre şi crima aceea ascunsă mai apoi între/ buzele oamenilor care şoptesc: până când?)/ […] aşa că fiecare din noi zgâria peretele (pe cel din dreptul său) şi/ îşi împrăştia în urmă negreala de sub unghii: mici dâre de/ obişnuinţă/ ca nişte borne care ne marcau orizontul”, The Macbeths. Subtilităţi care deschid, însă, ecouri abisale, provoacă seisme de adâncime şi prind în gesticulaţii viscerale pulsaţia spasmodică: „Poate că în total tăcerea mea nu a refuzat mai mult de/ două cuvinte: singurătatea şi tăcerea/ singurătatea – ar fi trebuit s-o aşez ca pe un bilanţ precis/ […] un bilanţ riguros al clipelor dintre căderea unei frunze/ toamna şi impactul/ ciocnirii ei cu sinele meu/ dintre impactul ei de meteorit şi formarea craterului în mine/ dintre crater şi deschiderea lui spre vizitare (rezervaţie/ naturală în carne!/ safari cu animale preistorice!/ zâmbesc dacă le pozaţi!)/ şi bilanţul acesta – un bazin de peşti piranha […]”, Safari. Imaginarul poetic va opera peste tot între aceste coordonate grave, încărcate de seva grea a inciziei. Discursul liric nu rămâne cantonat în această zonă de raportare exclusiv internă; multe poeme vor specula pe marginea unui registru mai generos, care colecţionează modulaţiile raportului cu celălalt, avatarurile unei singurătăţi prea zgomotoase (Turistul, Omul de Tinichea, Limită III, Eu androidul etc.), resorturile fricii ori teoretizările pe marginea timpului. Percepţia va avea de fiecare dată o coloratură metalică.

Un discurs poetic bine stăpânit, o poezie decantată, matură, conştientă de propriile-i posibilităţi (a se vedea şi reflecţia postmodernă din final). Imaginea cea mai concretă a acestei poezii – buchetul căpăţânilor de hidră, înflorit sub lumină plumburie.

_________

* Ioana Şerban, Zero-Unu, Editura Brumar, Timişoara, 2014

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

 

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

 

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe  (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]