Condiția revistelor de cultură (III)

Marian Victor BUCIU

Cu predicat și atribut

1. Eu nu știu câte reviste literare apar acum în România. Scriu literare, dar ar trebui să scriu, dacă nu „literare” (nu!), atunci măcar „culturale”, „de cultură”. Dar nici așa nu e exact, ele cuprind și alte arte. Deci, de literatură, alte arte și de cultură (se presupune în general) – dar să nu confundăm artisticul cu culturalul. Ca să ne apropiem de realitate, de adăugat că aceste reviste numite literare au și rubrici filosofice, lingvistice, științifice, ba chiar sportive. Nu le lipsește reflectarea politică. Dacă am glumi, am spune: doar horoscoape nu publică. Am cunoscut și reviste doar literare, dar cu o calitate artistică în scăzută. Nu sunt însă un cunoscător al revistelor tinerilor scriitori, ele fiind pasămite eminamente literare. Ca interes și valoare, clasarea revistelor la noi le-ar găsi de toată mâna, dacă nu chiar de ambele mâini. Malițios, s-ar spune că, pe ici, pe colo, par scrise și cu picioarele. Toate reprezintă, în bine sau în rău (pozitiv e să spunem: în mai puțin bine!) spiritul critic-creator al redacțiilor și autorilor textelor. Aici simt nevoia să spun scurt și banal că înțeleg calitatea critică în primul rând (restul e secundar, nu neglijabil) drept laudă pur și simplu: lăudăm ce și pe cine ne reprezintă înțelegerea. Ce e critica dacă nu evaluare după argumentare? Întâi predicat, apoi atribut. Strânsa legătură dintre cele două, mereu nelipsite, conferă temei criticii.   

Citește în continuare →