Mircea DUMITRU – Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?

 

[Invitație la dezbatere (nota redacției): Revista ”Vatra” intenționează să deschidă o dezbatere cît mai amplă și mai argumentată (fie într-un sens, fie în celălalt) cu privire la condiția și rolul umanioarelor în învățămîntul universitar (dar nu numai) actual. Profităm de amabilitatea d-lui academician Mircea Dumitru pentru a ne folosi de conferința susținută de domnia sa la Universitatea ”Petru Maior” (în 27 mai a.c.) ca argument de deschidere al acestei dezbateri și-i invităm pe toți ce interesați/implicați să participe la colocviul deschis acum.]

 

***

mircea_dumitru_2

            Vă invit să considerăm întrebările din titlu în modul lor cel mai propriu, literal și nemetaforic. Sper să vă conving că ele nu sunt câtuși de puțin întrebări retorice, ci chestiuni foarte serioase și îngrijorătoare.

            Într-o carte foarte recentă a Marthei Nussbaum, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanties?1, problema apusului și chiar a sfârșitului umanioarelor se pune în termenii cei mai fruști și dramatici. Iar această luare de poziție nu este câtuși de puțin una singulară. Lucrarea evocată aici combină analiza lucidă a decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane cu prognoza sumbră asupra unui viitor apropiat, în care s-ar putea să asistăm la dispariția totală a  departamentelor și a programelor de studii umaniste. S-a întâmplat, deja, în țări cu regim democratic consolidat și cu învățământ superior foarte bine articulat și dezvoltat. Și este foarte probabil ca această mișcare să continue și să se extindă.

Citește în continuare →

Târguri, certuri și abuzuri

Vara a venit cu o serie de evenimente culturale încinse. Sau măcar călduțe.

Între 20-24 mai a avut loc la București anualul târg de carte Bookfest. Printre cele mai importante cărți nou lansate: la ficțiune, primul volum din opera poetică a lui Paul Celan în traducerea lui George State (Polirom) și primul volum al Povestirilor din Kolima de Varlam Șalamov, traduse de Ana Maria Brezuleanu și Magda Archim (Polirom). În zona teoriei, o selecție fie și extrem de exigentă ar trebui să includă măcar cele două volume excelente de eseuri aparținând unor tineri autori români – Roman polițist de Mihai Iovănel și Incursiuni fenomenologice în noul cinema românesc de Christian Ferencz-Flatz (editura Tact, ambele) – dar și traducerile fundamentale din Thomas Pikkety, Capitalul în secolul XXI (Litera, traducere de Irina Brateș și Lucia Popovici) – cartea de teorie a anului trecut pe „piața internațională” a ideilor, cel puțin ca dezbatere și receptare – și Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Martin Heidegger, în traducerea Andreei Rațiu (Tact), o carte ca un meteorit în orizontul local de receptare reverențioasă, mitizantă a lui Heidegger, fie ea dinspre stânga sau dreapta.

Tot în categoria evenimentelor culturale periodice, cu un istoric deja respectabil și un ritual mediatic încetățenit, se cuvine să înscriem și recentul scandal Breban – Liiceanu & Patapievici. Ultima ediție a festivalului de autovictimizare a „boierilor minții” a fost prilejuită de o remarcă făcută, pare-se, de Nicolae Breban într-o ședință a Academiei, potrivit căreia, cel puțin dintr-o perspectivă poloneză, Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici ar fi meritat să fi fost împușcați. Pe cât de grosieră, desigur, remarca a picat cum nu se poate mai bine din punctul de vedere al acumulării și reproducerii de capital simbolic. Era demult de când grupul gedesist șoma ca misiune socială și reprezentare publică. Demult de când Vladimir Tismăneanu căuta săptămânal pe contributors pe cineva – oricine – să mai facă efortul de a se scandaliza de anticomunismul său devenit pe cât de reductiv, pe atât de repetitiv. Trist dar firesc, în fond, să fie așa. De când capitalismul local a ieșit din faza romantică – de când cu criza, cel puțin, așadar – rolul de articulant al ideologiei dominante a trecut din mâinile intelectualilor umaniști-generaliști, reprezentați până atunci cu brio de trioul Pleșu-Liiceanu-Patapievici și ariergarda, în mâinile mai precise, dar și mai realiste ale tehnocraților și experților în politici publice. Cam greu să justifici austeritatea prin anticomunism, când una din trăsăturile de bază ale anticomunismului, dimensiunea sa acut-materială și cea mai pregnantă în memoria colectivă, a fost tocmai anti-austeritatea. Pentru așa ceva ai nevoie de statistici. Bătălia, atenția și granturile s-au mutat, așadar, în altă parte. Or, în acest context de tristă dezolare, un inamic public declarat de talia și temperamentul lui Nicolae Breban e – se înțelege – ceva nesperat. O campanie de strângere de semnături și solidarizare a societății civile cu această mare cauză culturală – neîmpușcarea lui Liiceanu și Patapievici – a fost demarată în revista 22.

Un alt eveniment recent din aceeași categorie, tragic cu aparențe de farsă, a avut loc în același spațiu de deasupra lui Green hours: mazilirea lui Erwin Kessler din rolul de critic de artă contemporană al revistei 22. Cel care ani la rândul a apărat, săptămânal și incisiv, neobosit, conservatorismul artei românești de tentațiile moderniste a căzut, acum câteva săptămâni, în păcatul unui exces de spirit critic: a chestionat Muzeul Național al Comunismului. Drept pentru care revista a găzduit imediat o spontană mirare colectivă din partea redactorilor și colaboratorilor săi: până la urmă, de ce publică Erwin Kessler printre noi? „Dacă citești revista 22 de săptămâna trec­u­tă până la pagina de cronică de artă sem­na­tă de Erwin Kessler, nu poți să nu apreciezi calitatea profesionistă înaltă pe care pa­gi­nile ei o degajă ca de obicei, probitatea și analiza echi­dis­tantă pe care redacția le ma­nifestă față de temele puse în discuție, competența ști­in­țifică și prețuirea sinceră a ideilor pe care le au sem­na­tarii textelor și, nu în ul­ti­mul rând, tonul civilizat. Toate acestea lipsesc în mod flagrant și sistematic din tex­tul de săptămâna trecută și, în general, din textele semnate de Erwin Kessler (EK) în revista 22… Mă întreb dacă alți colaboratori ai revistei 22, intelectuali de calitate care scriu cu res­pon­sabilitate și sobru, precum Andrei Cor­nea, Brîndușa Armanca, Alexandru Gussi, Raluca Alexandrescu, Andrei Oișteanu, Se­ver Voinescu, Teodor Baconschi, Laura Ște­fan sau Daniel Cristea-Enache, nu au decât de pierdut semnând alături de EK în pa­gi­nile re­vistei 22.” („Cazul E.K.”, Magda Cârneci, 22, ediția 28.04.2015)  Odată pus astfel intrusul la colț în fața colegilor de revistă, chestiunea insubordonării – deci neapartenenței – sale la elita manierelor culturale a fost tranșată și elevată de Andrei Pleșu după cum urmează: „Nu ştiu dacă agitaţia asta bătăioasă [a lui EK] e un simplu exerciţiu de marketing (caz în care eşecul e garantat, întrucît cititorul ştie dinainte, plictisit, ce va citi), sau e expresia vreunui obscur complex, născut în jurul unei înţelegeri greşite a ideii de „virilitate“. Cînd îl vezi, dl Kessler nu arată prea periculos. Nu simţi în el gladiatorul, fiara neînfricată. E, mai curînd, un caz clasic de decompensare”. Dacă victima acestui tratament boieresc n-ar fi fost el însuși inițiatorul atât de fervent și constant al unor atacuri similare – descalificându-l, de pildă, pe artistul Daniel Knorr pe motivul omofoniei cu cubulețele Knorr –, dacă nu ar fi fost el însuși atâta timp unul din apărătorii și propagatorii ideologiei extrem-conservatoare a cărei gazetă de perete este și a fost revista din care tocmai a fost exclus, și dacă repercusiunile scandalului ar fi fost totuși ceva mai grave decât simpla marginalizare a lui EK din grupul de prestigiu pe care îl hăituia Breban în paragraful de mai sus, situația ar fi fost, poate, gravă. Până una alta, petiția pentru demascarea lui Erwin Kessler poate fi semnată de pe aceeași pagină cu petiția pentru ocrotirea lui Liiceanu și Patapievici.

În fine, un scandal cultural cu adevărat grav, cu semnificații largi, mult dincolo de focarul său de manifestare, este cel care a izbucnit la UNATC-ul bucureștean la finele lunii mai. Începuturile acestui conflict se situează, de fapt, în toamna anului trecut, prima mutare constând în decizia rectoratului de a reduce la jumătate tirajul și finanțarea revistei studențești Film Menu. (Despre calitatea și consistența acestei remarcabile reviste, de când cu încredințarea direcției ei în grija lectorilor Andrei Rus și Andrei Gorzo, am avut deja ocazia să vorbim în paginile noastre (v. numărul 6-7/2014)). O foarte bună trecere în revistă a evenimentelor petrecute din toamnă până acum a fost realizată de Andrei Gorzo pe platforma LeftEast – http://www.criticatac.ro/lefteast/turmoil-in-bucharests-national-university-of-theatre-and-film-a-step-by-step-narrative-of-the-events/. Și, la cum au evoluat evenimentele, o astfel de trecere în revistă e absolut necesară. Suficient să spunem că ceea ce a început ca o presiune din partea conducerii asupra revistei Film Menu a explodat în decizia recentă a Consiliului de Etică al UNATC de a-l demite pe lectorul Andrei Rus. Între cele două evenimente, multe încercări eșuate din partea insurgenților Rus și Gorzo de a  soluționa problema pe căile instituționale intra-universitare (solicitări de explicații mereu ignorate din partea conducerii), multe probleme extrem de grave din modul de funcționare al UNATC (dar nu numai) care au ieșit la lumină grație scandalului (cum ar fi problema meditațiilor oferite studenților candidați chiar de personalul din comisiile de admitere), și neașteptat de multe și grosolane răbufniri de autoritate lezată, de homofobie-rasism-antisemitism din partea monștrilor sacrii care populează etajele superioare ale structurii UNATC. În cele din urmă, în ciuda corectitudinii procedurale și legitimității principiale a mutărilor lui Rus-Gorzo, în ciuda solidarizării largi și a demascării în public a tratamentului la care au fost supuși, în ciuda brutalității și rinocerismului de manual ale taberei rectorale, lui Andrei Rus i-a fost deschis contractul pe motivul denigrării imaginii universității, și sunt toate șansele ca pe Andrei Gorzo să-l aștepte aceeași soartă în octombrie. Scandalos aici e nu doar această motivare a demiterii lectorului de la UNATC (când toată munca de denigrare a imaginii universității a fost dusă, în acest scandal, în chip nonșalant, spontan dar totuși neobosit, tocmai de reprezentanții poziției rectorale), ci faptul că, procedural vorbind, „denigrarea imaginii universității” trece drept motiv valabil pentru desfacerea contractelor cadrelor didactice. Cât de arbitrară poate fi aplicarea unui asemenea criteriu de demitere o putem vedea în toată splendoarea sa în acest conflict. De aceea, pentru transparentizarea instituțiilor universitare, propunem înlocuirea acestei clauze obscure cu una mai clară – poate fi dat afară din universitate oricine comentează în fața rectoratului. Asta dacă nu vrem să pierdem vremea cu conflictele de interese (profesori care meditează studenți asupra a căror admitere chipurile decid apoi în mod imparțial), abuzurile de poziție și mentalitățile de ev mediu ce caracterizează ierarhiile superioare ale structurilor academice. Ceea ce ar fi, desigur, puțin mai complicat.   (A.C.)

[Vatra, nr. 5/2015]

Despre religia din şcoală

Călin CRĂCIUN

2013041

Se vorbeşte de multă vreme în spaţiul public românesc despre predarea religiei în şcoală, configurându-se, evident, cele două atitudini antagonice absolut fireşti, proclamarea necesităţii şi reclamarea unui pericol. Inevitabil, reprezentanţii cultelor nu-şi pot imagina un sistem naţional de educaţie pur laic, în timp ce tagma liber-cugetătorilor autodeclaraţi atei acuză vehement imixtiunea religioasă şi odată cu ea transformarea şcolii în sursă a fanatismului religios, în mediu de manifestare a prozelitismului pe care chiar legea învăţâmântului îl interzice. Poziţii mai echilibrate, prin capacitatea lor de discernere bazată pe cântărirea argumentelor ambelor tabere menţionate şi deopotrivă pe deschiderea spre dialog, polemic, dar constructiv, vin din partea unor intelectuali interesaţi de profilul dezirabil al cetăţeanului pe care îl formează sistemul actual de educaţie. Bunăoară, Nicolae Manolescu (Religia în şcoală, „România literară”, Nr. 1-2/2015) şi Andrei Pleşu (Religia, şcoala şi dreapta măsură, adevărul.ro, 29 decembrie 2014) s-au simţit datori – pe bună dreptate – să atragă atenţia asupra transformării lecţiilor despre religie în prozelitism pur. Deşi recunosc faptul că meteahna e specifică tuturor cultelor, ţinta lor e mai ales BOR, principala beneficiară a practicii respective. Tot cei doi opinenţi oferă şi o posibilitate de îndreptare a situaţiei, şi anume reformarea cadrelor care predau religia, astfel încât să fie capabile să abordeze disciplina dintr-o perspectivă istorico-filosofică degajată, eliberată de închistare doctrinară şi de habotnicie faţă de diversele culte. Practic, transformarea lecţiilor de religie în istorie a religiilor. Cu precizarea că Andrei Pleşu vizează o linie cu accente conservatoare („Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt «tainele», ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi.”), în timp ce Nicolae Manolescu una liberală („Lecţiile sunt uneori curate predici, ţinând mai degrabă de propagandă decât de învăţare. Ce e şi mai grav e că toate celelalte culte sunt, nu doar omise, dar beştelite viguros ca nişte erezii de care elevii trebuie să fugă ca dracul de tămâie. Şi asta, în condiţiile în care e de presupus că în clasă se vor fi aflând elevi catolici sau protestanţi. […] Iar riscul principal constă în crearea premiselor pentru intoleranţă şi discriminare.”).

Nu pot decât să fiu şi eu de acord că orele de religie sunt mai degrabă acte de prozelitism şi că ar trebui tratate dintr-o perspectivă lipsită de închistare doctrinară. Dar nu pentru asta intervin în discuţie, ci mai întâi pentru a o deplasa de la principii de bun simţ spre detaliile problemei, tocmai pentru a o înţelege mai bine, îndreptăţit, cred, de contactul direct, profesional şi … „părintesc”, cu sistemul de învăţământ preuniversitar. Perspectivele distanţate, pur principiale sunt utile în sine, însă au insuficienţa că nu operează cu detalii semnificative. Tocmai de aceea, în cazul de faţă, ele nu pot observa că în mod concret studiul istoriei religiilor, al unor concepte religioase diverse având ca finalitate achiziţii culturale fundamentale şi formarea tinerilor în spiritul culturii creştine şi al toleranţei, ceea ce implică de fapt amintita reformare a cadrelor, este o imposibilitate în absenţa unui act politic şi administrativ curajos, şi anume renunţarea pentru o perioadă la orele respective. Bănuiesc că tocmai am afirmat ceva şocant, că deja sunt mulţi sfinţi invocaţi pentru afurisenia mea. Tocmai de aceea voi explicita.

Profesorii de religie au fost şi sunt şi în prezent formaţi în cadrul instituţiilor de învăţământ religios, adică în institute şi seminarii teologice, fiind apoi angajaţi în cadrul şcolilor laice şi predând religia după principiul apartenenţei elevilor la un cult sau altul; adică profesorul de religie ortodoxă predă elevilor ortodocşi, catolicul catolicilor etc. Atunci când lipsea un astfel de cadru de la catedră, postul era mai mereu preluat preferenţial de preoţi parohi (caz în care se făcea o dublă plată, căci preotului îi intră oricum în sarcină – să lăsăm acum la o parte dacă o duce sau nu la îndeplinire, că e treaba Bisericii – astfel de ore, în afara slujbelor, atâta doar că fără folosirea infrastructurii şcolare) sau, prin sate, de soţiile lor, de preotese – fenomen actual încă. Oricum, fie simpli profesori de religie, fie chiar cu hirotonisire, cadrele respective au o subordonare directă înainte de toate faţă de Biserică, abia în plan secund recunoscând-o pe cea faţă de ministerul educaţiei. Nu miră deci că prin însăşi formarea lor profesională cadrele respective văd în folosirea tehnicilor de îndoctrinare şi ale prozelitismului o datorie sfântă, un act propovăduitor, misionar, dictat de Dumnezeu. Încercarea de a-i convinge să adopte o etică profesională mai moale, adaptată dezideratelor mediului şcolar, este, în cele mai multe cazuri, din capul locului, o utopie, similară, într-o oarecare măsură, încercării unor ţări europene de a-i integra cultural, de-ai occidentaliza în planul mentalităţii pe fundamentaliştii musulmani. Întocmai ca aceştia, dincolo de excepţiile fericite, afişează atunci când cred de cuviinţă o etică moale mai mult ca formă a discursului duplicitar, miza lor esenţială rămânând ca sub masca deschiderilor laice sau interconfesionale să împlinească dezideratele pe care le consideră sacre, care inevitabil sunt expresia interpretării doctrinare exclusiviste. Sigur că ei sunt sinceri în raport cu priorităţile lor spirituale şi educative, atâta doar că sunt falşi faţă de cele ale educaţiei laice pe care, de regulă, doar simulează că o practică. Bineînţeles, cooptarea acestor cadre în corpul profesoral a atras după sine apariţia inspectorilor şcolari de specialitate, astfel că învăţământul de tip religios a prins rădăcini destul de solide în corpul celui laic. N-ar fi aceasta o mare problemă, dacă nu şi-ar fi manifestat efecte cum sunt cele pe care tocmai o să le expun.

O simplă privire prin cataloagele de notare indică automat o discrepanţă între rezultatele obţinute la disciplina religie şi celelalte, ivită din aplicarea unor reguli care nu mai au nimic de-a face cu ideea de evaluare a cunoştinţelor. De pildă, mulţi elevi care abia promovează la disciplinele umaniste au nota maximă la religie ca urmare a faptului că nota respectivă e acordată pentru participarea lor la spovedanie, miruire sau împărtăşanie, deşi nu se regăseşte aşa ceva în criteriile oficiale de evaluare, exemple din aceeaşi categorie fiind inutil să mai enumăr. M-am lovit nu o dată de întârzierile în masă ale elevilor la oră tocmai pentru că cea anterioară era de religie şi au fost duşi în afara şcolii pentru scopuri ca cele precizate, aceştia motivând cu mină conspirativ-perfidă că nu puteau rata ocazia notei maxime. Erau deci deplin conştienţi că au făcut o jonglerie cu sentimentul religios pentru un folos neduhovnicesc imediat. M-am interesat suficient cât să pot constata apoi că e vorba de o practică generalizată. Profesorii respectivi simt că îşi împlinesc astfel misia şi, în plus, obţin simpatia superiorilor din biserică, elevii îşi obţin nota, deci toată lumea pare mulţumită. Nu pot să nu întreb însă: Dacă Biserica se simte responsabilă de promovarea eticii „drepte”, oare drept e să pervertească nişte conştiinţe oferindu-le subterfugii pentru mărirea unei medii generale, care are apoi pondere în admiterea la facultate? Nu e aici stimularea unei fraude?Mai mult, inspectorii de specialitate dau indicaţii explicite – luate de profesori ca ordin, de obicei, fapt recunoscut de unii dintre ei înşişi – de a da note cât mai mari pentru a-i stimula pe copii să participe la ora de religie, ca formă de atragere a acestora spre cuvântul Domnului, cu atât mai mult cu cât participarea e trecută în planul-cadru (lista disciplinelor obligatorii în fiecare şcoală), putând fi evitată doar pe baza unei cereri. Nu miră deci că mulţi copii cărora nu le poate fi asigurată predarea lecţiei de un profesor al cultului de care aparţin participă totuşi la ore având garantată o medie maximă în plus, cu riscul de a asista uneori la ceea ce semnala Nicolae Manolescu, şi anume la „beştelirea” propriului cult. Dar cel puţin la fel de gravă e în situaţia dată cultivarea imposturii, a stimulării elevilor să folosească perfid numelui Domnului pentru obţinerea unor avantaje personale (mult râvnita mărire a mediei generale), coruperea spiritului lor, în definitiv. Diavolul e în detalii, după cum …ar trebui să se ştie!

Acum, de când CCR a dat sentinţa prin care situaţia este inversată, adică participarea la ora de religie implică o cerere prealabilă, profesorii şi instituţiile religioase au intrat în panică, sesizând imediat pericolul pierderii posturilor, cu efecte directe la nivelul înscrierilor de noi candidaţi la facultăţile teologice pentru a se pregăti să devină profesori de religie. În plus, ministerul educaţiei provoacă dezorientare menţinând disciplina în planul-cadru fie din eroare (care la nivelul respectiv poate fi numită chiar prostie), fie, mai verosimil, întrucât n-are curajul să supere cultele. Prin urmare, s-a înaintat tot mai spre centrul unui cerc vicios. Există deja un număr mare de profesori de religie formaţi strict dogmatic care îşi pretind, justificat, păstrarea locului de muncă, la fel cum e construită şi o infrastructură universitară care scoate pe piaţa muncii în fiecare an sute de noi astfel de specialişti propovăduitori. Cu alte cuvinte, statul, cedând Bisericii, a căzut în capcana de a-i fi absorbit ani la rând în cadrul sistemului de educaţie laic, deşi, repet, are formulată legea ce interzice prozelitismul religios în şcoală, iar acum, venind ca o ghilotină sentinţa CCR şi având şi o anumită presiune a societăţii civile cu optică laică, pe de o parte, cea a Bisericii şi profesorilor de religie pe de alta, nu ştie cum s-o scoată pe mânecă. CCR nu poate fi contestată, Biserica nu poate fi supărată (că afectează sondajele…).

Soluţia viabilă ar fi deci transferul educaţiei religioase din şcoală în cadrul bisericilor, acestea putând să-i integreze instituţional pe actualii profesori de religie şi să-şi regleze intern numărul lor şi al celor pe care-i formează în funcţie de propriul necesar, având ca miză educaţia religioasă nu doar a copiilor, ci şi a adulţilor, vârstnicilor sau a diferitelor subcategorii sociale. Automat ar fi astfel rezolvată şi problema dublei finanţări a cultelor, care în sistemul actual se realizează, de facto, şi prin bugetul propriu, şi prin cel al educaţiei (laice). Sigur că Bisericile vor sări ca arse la o asemenea propunere, invocând automat lipsa fondurilor, acuzându-mă de posedare diabolică etc. Dar trebuie cândva să accepte că educaţia dogmatică îi aparţine ei, nu şcolii. Iisus s-a revoltat în Casa Domnului, nu în cea a Cezarului. Pasul următor ar fi pregătirea unor noi cadre didactice în domeniul istoriei religiilor, însă nu în facultăţi teologice, ci în cele de filosofie sau de filologie, în care se predau cursuri de antropologie culturală şi de istoria religiilor, odată cu reintroducerea treptată, pe măsura creşterii numărului de cadre, a orei de istorie a religiilor şi concepte religioase în şcoli, astfel încât noii profesori să fie inserati în câmpul muncii şi în decurs de mai mulţi ani să existe o corespondenţă tolerabilă între numărul de posturi şi cel al cadrelor calificate. Ar fi deci vorba de o generaţie nouă de profesori, care ar putea preda diverse concepte religioase fără patos doctrinar atât de strident, fără transformarea lecţiei în demersuri prozelitistice şi, mai ales, capabilă să formeze şi evalueze corect competenţa culturală a elevilor, fără a recurge la subterfugii cum sunt cele precizate.

Cunoscând însă inerţiile ministerului educaţiei şi pe cele ale ierarhiilor bisericeşti, la fel ca reţeaua complicităţilor dintre ele, nu am mari speranţe că vor lua de bune aceste rânduri, dimpotrivă. Astfel, deja se fac jocurile pentru împăcarea CCR prin trecerea religiei din disciplină obligatorie în una opţională, trecându-se la capitolul obligatoriu ora de „Etică şi cultură civică”. Noile prevederi condiţionează participarea la lecţii de religie de o cerere prealabilă a părinţilor, iar cei mai mulţi dintre ei n-o vor face, simplificând în acest mod programul copiilor. Cum Biserica nu-i va prelua în sistemul propriu pe profesorii rămaşi pe dinafară, să nu cumva să-i tulbure vocaţia mistică prin cheltuirea arginţilor pe lefuri, va face demersuri să fie păstraţi în învăţământul public. De altfel, deja ideea concedierii lor a făcut să se întrezărească o serie de impedimente juridice. Prevăd deci o altă piruetă românească: o parte din actualii profesori de religie vor fi transformaţi în titularii noii discipline menţionate, ceea ce va însemna în general, oricâtă prezumpţie de „nevinovăţie” am invoca, aceeaşi Mărie cu altă pălărie, iar alta, infimă, predând în continuare şi religia (facultativă), mai ales la ţară, unde persuasiunea asupra părinţilor e facilă.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Elogiu unui critic necunoscut al lui Immanuel Kant

 

Claudiu Gaiu

KantundseineTischgenossen

Nişte beţivi se întâlnesc în fiecare seară acasă la Kant pentru a cinsti şi profana memoria filosofului, zice presa.

Nu era posibil un mai distins elogiu adus alcoolicilor din Kaliningrad. Conform cotidianului britanic The Telegraph, pilangiii au concluzionat după îndelungi dezbateri: „Kant e nătâng”/ Кант лох! Iar aforismul a fost trecut cu graffiti peste ruinele ce poartă numele de „casa lui Kant”.

Vestea a fost transmisă de la Moscova de Roland Oliphant, corespondentul ziarului englez, bucuros să-şi amintească de studiile sale de filosofie prin intermediul unui non-eveniment. O zi mai târziu, pe 19 martie, situl electronic al revistei franceze Philosophie Magazine  prelua ştirea cu precizarea pusă în şapou: „casa lui Immanuel Kant, din Kaliningrad, în Rusia, a fost victima unui vandal. Faptul divers aminteşte că  această clădire, în care filosoful Luminilor şi-a petrecut totuşi întreaga existenţă rămâne în abandon.” Articolul este ilustrat de fotografia unui imobil părăsit şi condamnă lentoarea autorităţilor de a găsi soluţii muzeale pentru conservarea monumentului.

Cam acestea sunt sursele din care un breaking news despre autorul Criticii Raţiunii Pure a pătruns în liniştea zumzăitoare a redacţiilor noastre. Singurul autohton care a mers la ştirea originală din presa rusă a fost jurnalistul Oleg Cojocariu de la portalul Reporter Virtual şi care a remarcat ghilimelele cu care  investigatorii de la Novîi Kaliningrad au împrejmuit iniţial clădirea cu pricina – „domikom Kanta”.  Dar nici el n-a rezistat tentaţiei unui titlu desprins parcă din poezia lui Ion Mureşan: „În casa germanului Kant se adună periodic grupuri de beţivi”. De altminteri,  rubrica „Pagina de Rusia”, găzduită de Reporterul Virtual,  reprezintă perfect ura antislavă comună presei carpatin-dâmboviţene. Totuşi, Oleg Cojocariu e mai profesionist decât omologul său francez, Cédric Enjalbert, de la pomenitul mensual francez de filosofie. A mers măcar la sursa primă. Şi ştie astfel că această casă de la… Veselovska (cam la 100 de km est de Kaliningrad/ Königsberg) are ceva de-a face cu filosoful iluminist, dar nu prea multe. Ea se numeşte impropriu „casa lui Kant”.  E o clădire ridicată în 1865 pe locul fostei locuinţe a pastorului Daniel Andersch din Judtschen, numele german al localităţii, şi unde tânărul absolvent Immanuel Kant a fost Hofmeister, profesor particular, între 1748 şi 1751.

Cu această ocazie, toată lumea şi-a amintit că Rusia e singura ţară în care Immanuel Kant mai stârneşte pasiuni ce duc la ştiri de presă. În 2013, la Rostov pe Don, o dispută asupra unui text kantian întreţinută de doi prieteni şi udată cu bere, s-a încheiat cu focuri de armă cu aer comprimat şi o spitalizare! Dincolo de injurii, revolverul rămâne cel mai bun ultim argument într-o polemică filosofică. Ca şi rachetele nucleare în disputele diplomatice.  De altfel, ideea unei invazii NATO în Kaliningrad ca răspuns la alipirea Crimeei la Rusia a fost pomenită de cotidianul moscovit anglofon  The Moscow Times în martie 2014 şi decriptată în decembrie anul trecut de Diana Johnstone în spatele declaraţiilor generalului american John Nicholson şi ale exerciţiilor militare ale alianţei Nord-atlantice în Estonia. Atacuri militare sub pretexte mincinoase au mai existat, de ce nu o justificare a  lor prin dorinţa de a restaura „casa lui Kant”?

Un război fierbinte cu atacatorii purtând pe flamuri titlul kantian: „Spre pacea eternă!” În acest caz, criticul lui Immanuel Kant ce încondeiază zidurile de la Veselovska/Judtschen are deplină dreptate: neokantienii din comandamentele NATO sunt proşti!

 CAZhiTMUUAAYg0Q

[Vatra, nr. 3/2015]

Rasism. Cu ștaif și fără

3680867795_1b483c8c77

Textul Adinei Popescu, „Vecinii mei țigani”, din Dilema veche a produs deja o controversă substanțială prin spațiul public săptămânile trecute – pe facebook, desigur, dar pe-unde altundeva mai circulă weltgeist-ul astăzi? Articolul a fost acuzat, pe de o parte, și pe bună dreptate, de rasism flagrant, chiar dacă dichisit după toate regulile finețului intelectual à la Dilema, după cum a fost apărat, trist și previzibil, pe de altă parte, ca simplă descriere obiectiv-afectivă, antropologie directă și mărturie autentică, imună la orice încadrare rigidă și isterie tipică a political correctness-ului oricum totalitar.

Commenturile au fost aruncate, unfriend-urile au fost date. Discuția și taberele par tranșate. De aceea, poate n-ar strica să încercăm să dinamizăm puțin scena, revenind asupra unui aspect ceva mai puțin remarcat din textul Adinei Popescu. Un aspect care, nu întâmplător, privește tocmai o anumită dinamică a textului, o anumită procesualitate a lui – mai exact, faptul că există două registre și, implicit, două specimene de rasism în acest text și că elementul cel mai relevant – chiar dacă aparent cel mai irelevant – este tocmai cel care declanșează trecerea de la un registru la altul. Or, tocmai această ambiguitate și alunecare a tonului explică atât de ce semnalele de alarmă au fost mai numeroase și mai vehemente în cazul acestui text – deși nu e prima dată când din paginile bonome, voioase și totodată sfătoase ale Dilemei transpar mesaje problematice dpdv politic și social – , cât și de ce apărătorii textului au putut, ca de obicei, să se ascundă sub pretextul mărturiei personale și a adevărului asumat, denunțând astfel noua campanie de prigoană din partea political correctness-ului desigur oricum totalitar.

În fond, în cea mai mare parte a reportajului controversat, nu avem de-a face cu mai nimic nou – să ne înțelegem: nu-i vorba că n-ar fi loc de acuze justificate de rasism, însă textul e atât de vizibil încărcat de lirism, observație atentă, sensibilitate și eleganță încât se încadrează în aceeași zonă ambiguă de înțelepciune și poem în proză, sociologie și memorialistică în care se încadrează de regulă direcția revistei:

„Ţigani bătrîni, plini de tatuaje vechi şi şterse, cu ochi urduroşi, fără dinţi, care molfăie eclere cu ciocolată la 2 lei. Ţigani tineri, agitaţi, care vin cu BMW-ul zece metri, se înfig în berea la PET şi iau alune şi seminţe vărsate, la pungă. Copiii trimişi cu un scop anume (de multe ori pentru multe pîini, cîte cinci-şase) îşi numără mărunţişul ca să vadă dacă le mai ajunge şi de-o bomboană. Ţigănci bătrîne, „matroane“, cu voci gîjîite de la ţigări, care niciodată nu stau la coadă, se bagă în faţă, „dă şi mie…“, ca şi cum doar simplul fapt că sînt în vîrstă le-ar da un anumit statut…

În principiu, nu fac nimic deranjant şi se retrag devreme prin casele lor. Fumează „ţigări la bucată“, cumpărate de la buticul din colţ (îi zic vînzătoarei: „Vreau şi eu două bombonele!“), beau Cola sau alte sucuri mai ieftine şi mai chimice, butonează şi vorbesc la telefoanele smart cu gagicile şi gagiii de pe străzile vecine. Venind noaptea tîrziu, am asistat fără voia mea la mai multe idile sub clar de lună. M-am lămurit: adolescenţii ţigani se pupă şi se îmbrăţişează la fel ca toţi ceilalţi…

E un obicei „local“ ca ţigăncile adulte, proaspăt îmbăiate şi parfumate, îmbrăcate în halate roz şi pufoase, cu cîte un prosop pe cap şi în şlapi, să iasă pînă la butic ca să-şi ia cîte o cafea la pahar, o ţigară, o bere la PET pentru soţ. Cred că face parte din ritualul lor de curăţire a corpului, de înfrumuseţare, care trebuie să fie şi el (ca multe altele) „la vedere“, ca nu cumva să zică vecinele despre ele că ar fi murdare…”

 Cu tonul acesta suntem obișnuiți. Cu tonul acesta, de înțelegere și distanță, atenție și superioritate, antropologie paternalistă și sfătoșenie clasistă ne-am mai întâlnit – doar că alteori, de obicei, era aplicat unor categorii mai neutre și mai puțin biologizante precum săracii, căpșunarii, clasa muncitoare, hipsterimea etc.

Ultimul paragraf schimbă însă tonul, subînțelesul rasist iese de sub masca zâmbetului bonom și ceea ce până în acel punct pretindea a fi un jurnal nevinovat de bună conviețuire cu vecinii noștri, țiganii, se transformă într-un mic tratat de ciocnirea civilizațiilor și asaltul omului alb:

„…lucrurile pînă la urmă sînt relative. Tăcînd, le-am recunoscut supremaţia. Strada e a lor. Românii nu vor scandal, nu vor bătăi de cap şi cedează. Aici se vede nivelul de civilizaţie dintre unii şi alţii. Aparent, acest articol e o pledoarie pentru integrare şi bună vecinătate. Pentru toleranţă. Însă toleranţa vine de obicei din partea noastră, nu a lor, nu este reciprocă. Şi, uneori, e suficientă doar o scînteie ca să apară un conflict pe care nu-l poţi rezolva explicînd, „vorbindu-le frumos“. După mai bine de un an de „vecinătate“, pot să trag şi o concluzie – au o lume curioasă, fascinantă chiar, dar nu sînt ca noi. Şi aici e o problemă de identitate. Cu cît un popor este mai civilizat, mai cult, iar nivelul lui de toleranţă creşte, cu atît el devine mai maleabil şi mai docil, iar identitatea lui începe să pălească. Cu cît un neam este mai unit în formele lui primitive, „tradiţionale“, de a-şi trăi şi a-şi organiza viaţa, cu atît identitatea e mai puternică, sufocantă, copleşitoare pentru cei din jur”.

Acum nu ne mai uităm amuzați pe geam la vecinii noștri cum încearcă să coboare din copac și să se adapteze, stângaci și nevinovați, la civilizația noastră superioară. Acum tragem serios un semnal de alarmă că dacă îi mai tolerăm mult – și din păcate tocmai civilizația noastră ne predispune fatal la această toleranță, la maleabilitate și docilitate – primitivii de-alături ne vor sufoca și copleși cu soliditatea și imperialismul subversiv al tradițiilor lor. Acest ton și acest mesaj sunt într-adevăr excesive chiar și pentru o revistă de clasă atât de înaltă precum Dilema.

Dar ce s-a întâmplat între timp, cum a deraiat în așa fel registrul discursului, de la un jurnal amuzat de călătorie la decretarea stării de asediu asupra cetății omului alb? S-a întâmplat un incident mărunt, ai zice, dar deloc neînsemnat: s-a întâmplat că autoarea a fost admonestată, într-o bună zi, de doi dintre vecinii ei, țiganii, pentru faptul că însoțitorul său, câinele, a binevoit să urineze în mijlocul drumului, tocmai în spațiul adiacent locuințelor persoanelor susnumite. Cam acesta a fost declicul care ne-a adus de la interbelicul românesc la intrabelicul nemțesc, de la o poveste pitorească despre rămășițele Bucureștiului de demult la un proiect de design pentru ghetourile de mâine.

De-aici avem două concluzii, una lungă și una scurtă.

Cea lungă insistă psihanalitic asupra punctului neglijat, obiectul a din mijlocul acestui tablou de clasă și rasă – câinele. Căci ce avem aici dacă nu un conflict asupra uzurilor eminamente politice, de clasă ale acestui dispozitiv însuflețit: ținut în curte de către vecinii preistorici, în scopuri pur utilitare, de câine de pază, sau plimbat la purtător ca supliment ready made de afecțiune și intimitate pentru însingurata clasă de mijloc; și o corespondentă ciocnire între două regimuri diferite de teritorialitate pe care aceste uzuri de clasă ale cățelului le presupun: cine se joacă în mijlocul drumului pentru că n-are altundeva vs. cine își face nevoile în mijlocul drumului pentru că înăuntru miroase. Așa privind lucrurile, pata de culoare din mijlocul pastelului nostru – cățelul, cea care declanșează alunecarea registrelor și dispariția zâmbetelor, se dovedește a fi o veritabilă anamorfoză lacaniană, un punct opac dar care distribuie și ține laolaltă de fapt perspectivele întregului tablou.

Ceea ce ne conduce la cealaltă concluzie, cea scurtă: de la un rasism la celălalt, de la poza de antropologie lejeră, exotizantă, la răbufnirea de white suprematism crema noastră culturală n-a trebuit decât să fie puțintel călcată pe coadă. Și nici măcar pe-a ei. Să încercăm atunci s-avem totuși ceva mai multe ștampile, formulare și funcționari la turul 2.

 (Alex Cistelecan)

Spionul care venea din frigul redacţiei

tumblr_mp40bc63dM1qzvnslo1_1280

            Aşadar e oficial! Spionii sunt peste tot şi suntem urmăriţi în toate. După scandalul provocat de dezvăluirile lui Edward Snowden despre supravegherea în masă practicată de serviciile secrete americane anul trecut, după scandalul de la începutul verii cu agenţii dubli germani recrutaţi de serviciile secrete ale Statelor Unite, intrăm şi noi în rândul lumii prin mărturisirea locotenent-colonelului sub acoperire Robert Turcescu. Filosofia politică a anilor 90 ne învăţase că urmărirea şi suspiciunea erau apanajul regimurilor totalitare. Or fi, dar democraţiile ultimei modernităţi sunt mult mai eficiente: agenţiile secrete nu doar supraveghează, ci produc şi programul de ştiri şi opiniile ce trebuie să le însoţească. Şi ce reacţii am consemnat? Trecând peste stilul evlavios al păcătosului spovedit public, Cristian Tudor Popescu e de părere că nu-i o ruşine să fi azi ofiţer acoperit, că doar nu lucrezi într-o instituţie antipopulară precum era Securitatea. Cătălin Tolontan scoate în evidenţă dezacordurile dintre o meserie care înseamnă a dezvălui şi una care presupune deghizarea. Dorin Tudoran vede prelungirea efortului constant al Securităţii democrat machiată de a controla statul şi prăbuşirea credibilităţii jurnalistului. Prin potriveala întâmplării şi fără referire la caz, Gabriel Liiceanu publică prima parte a unei eseu despre vânzarea sufletului şi a conştiinţei de la Faust la politicianul contemporan nenumit, probabil Victor Ponta. Mai punctual, dar tot în zone conceptuale, Ovidiu Ţichindeleanu exploatează autodenunţul pentru o meditaţie despre „vânzare” ca preluare interesată, conştient sau nu, a culturii şi ideologiei hegemonice şi un avertisment împotriva tentaţiilor suveranist-naţionaliste în răsăritul Europei.

            Mai e ceva de spus? Că supravegherea şi spionajul au devenit azi publice. Ascunderea a rămas doar un procedeu retoric datorat cutumelor trecutului, dovadă că şi candidaţii la alegerile prezidenţiale se exprimă în favoarea infiltrării de spioni în presă, deşi regimul lor de existenţă ar fi cel trecut în revistă în Parmenidele lui Platon: fiinţa nefiinţei, cu alte cuvinte, să se ştie despre ei că nu există. În favoarea agenţiilor sub acoperire să spunem că oligarhia mass-media nu e neapărat favorabilă democraţiei, căci nu e vorba de gazeta informativă a instituţiilor locale şi nici de eforturile de informare a unor asociaţii cetățenești. Şi apoi ce să mai supravegheze şi ei? Nu mai sunt secrete industriale de protejat, în mafii e periculos să te strecori, în structurile de siguranţă ale altor ţări e costisitor şi anevoios. Mai rămâne presa naţională. Să ne închipuim pe tânăr(a)/ul agent/ă ieșit/ă de pe băncile Academiei Naţionale de Informații „Mihai Viteazu” prezentându-se la un concurs de selecţie de reporteri locali sau de prezentatoare TV din provincie, acceptând să lucreze câteva luni de probă, alte câteva „la negru”, în fine, prinde după doi ani un salariu minim, cu ceva plăţi suplimentare aleatorii dictate de favorurile şefilor şi de capriciile patronilor. Nu-i aşa că ei vor cunoaşte viaţa adevărată? Nu sunt ei urmaşii studenţilor parizieni din anii 60, intraţi în uzine pentru a cunoaşte direct durerile muncitorilor? Nu sunt ei adevăraţii continuatori ai existenţialismului lui Simone Weil ce s-a spetit mai bine de un an pe lângă strunguri şi piuliţe pentru a trăi alături de cei umili suferinţa lor cotidiană? Şi poate, precum gânditoarea franceză, vor vedea în nevoinţele lor imitarea drumului Golgotei spre bucuria pură de care chinurile ne apropie.

             SRI – poate sunt numeroşi, dar în tăcere pregătesc revoluţiile de mâine. Ele vor fi morale și conservatoare.

(Claudiu Gaiu)