Unele cânturi din cele douăsprezece, câte alcătuiesc poemul Levantul, publicat de Mircea Cărtărescu în 1990, se individualizează după un criteriu formal, ilustrând un procedeu literar. Din categoria acestora sunt cânturile al nouălea și al doisprezecelea, puțin comentate de critica literară, cu toate că și unul, și celălalt sunt importante pentru aspectul postmodernist al poemului.
Citește în continuare →
Cititorii romanului Lotte la Weimar (1939) au fost cu siguranță contrariați de faptul că Goethe îl citează în capitolul al 7-lea pe…Thomas Mann (!!), deși, sub aspectul logicii temporale obiective, acest lucru se dovedește a fi de o absurditate revoltătoare. Nici asemănările dintre cei doi nu au fost atât de pregnante, încât să îngăduie licența, ca să nu mai vorbim de morfosintaxa culturală distinctă a celor două epoci în care ei au trăit. Explicația, fiindcă există una, se află în ontologia Lumii ca voință și reprezentare, mai precis în considerațiile despre dubla dimensiune a temporalității (obsesia centrală a Muntelui vrăjit și a mai multor opere). Schopenhauer spune că Voința oarbă de a fi este o eternitate convulsională, magmatică, pretemporală, aceeași dintotdeauna, ceea ce înseamnă că ea nu e supusă duratei care aduce transformarea. De un timp propriu, limitat, întins între viață și moarte ca un continuum al suferinței au parte doar formele în care Voința oarbă de a fi se obiectivează, Schopenhauer folosind pentru acest proces de multiplicare ludică a entității ontologice elementaresintagma individualizării (principium individuationis).
Citește în continuare →
Studiile şi eseurile Martei Petreu se disting prin câteva particularităţi importante: energie argumentativă, onestitate, amprentă etică în interpretarea conceptelor, figurilor şi formelor culturale, scriitură directă, distinctă, fermă, dar şi dubitativă, fascinată de paradoxuri şi teme controversate. Marta Petreu repudiază orice forme de impostură intelectuală, refuză mistificările, având oroare de pervertirile şi manipulările logicii. De altfel, autoarea a interpretat teme problematice ale mentalului românesc, a evaluat complexe, neîmpliniri şi refulări ale unor personalităţi, reliefând fisuri, tare, neconcordanţe biografice sau creatoare.
Citește în continuare →
Ion Stratan întruchipează una dintre vocile distinse ale poeziei românești postmoderne, remarcându-se printr-un lirism intelectualizat, articulat printr-un discurs intertextual, simbolic și adesea ancorat într-o viziune filosofică asupra condiției umane. Creația sa se înscrie organic în paradigma postmodernistă, caracterizată prin dislocarea convențiilor moderniste, prin asumarea unui limbaj fragmentar, autoreferențial și ironic, precum și printr-o estetică ce privilegiază pluralismul stilistic și reevaluarea critică a tradiției.
Citește în continuare →
Există cititori care se întreabă și azi de ce a scris și publicat Thomas Mann Alteța regală (1909) după marele succes al Familiei Buddenbrook (1901) și după nuvela extinsă Tristan (1903), de fapt un soi de microroman. Specialiștii au fost și mai consternați, unii dintre ei considerându-l o eroare de judecată și un eșec. Prin comparație cu cărțile anterioare, Alteța regală e în aparență doar un capriciu, construit cu elemente de basm. Acțiunea se petrece într-un ducat german imaginar, Grimmburg, cândva pe la începutul secolului al XX-lea, ținutul preponderent artizanal având toate particularitățile unui locus amoenus complet înecat în idilism, în care religia n-ar putea fi decât o teleologie a Binelui, dacă poporul ar ține cu tot dinadinsul să-și asume o asemenea corvoadă. „E o țară frumoasă, liniștită, neagitată – consemnează satisfăcut autorul. – Vârfurile copacilor din pădurile sale foșneau visătoare; ogoarele se întindeau și se măreau, cultivate cu devotament; meșteșugurile erau nedezvoltate, până la punctul de a fi mizere.”1 Sub aspect economic, totul pare a fi destul de pauper: ducatul „avea cărămidării, dispunea de câteva mine de sare și de argint – asta era aproape tot” (31), dar nu putem să trecem cu privirea peste „izvoarele minerale alcaline, care țâșneau din pământ în imediata apropiere a capitalei” (31), transformând rezidența „într-o stațiune balneară” (31), destul de iscusit chivernisită în trecut, dar lăsată în paragină în deceniile din urmă, ceea ce înseamnă că afluența de turiști se cam diminuase drastic, indolența cutumiară a locuitorilor punând pe butuci și exportul, deși „se expediau [totuși, în toată lumea] o sută de mii de sticle pe an – adesea mai puține decât mai multe.” (32)
Citește în continuare →
S-au împlinit anul acesta douăzeci și cinci de ani de la dispariția lui Mircea Zaciu, critic și istoric literar, profesor universitar, scriitor, fost director de onoare al revistei „Vatra”, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române contemporane. E un prilej de a examina încă o dată personalitatea și opera sa, mobilitatea exercițiului exegetic, disponibilitatea și rigoarea, acribia filologică descinsă din noua școală ardeleană critică a Clujului, în care figuri tutelare sunt Ion Breazu, D. Popovici, Mircea Zaciu însuși, Ion Vlad, Ion Pop, Ioana și Liviu Petrescu, Marian Papahagi etc. Expresia calofilă și seducția scriiturii se desprind dintr-un model călinescian complinit printr-o paradigmă morală, prin spirit asociativ, exercițiu analitic auster și opțiune fermă a demnității intelectuale. O caracterizare excelentă a lui Mircea Zaciu oferă Al. Cistelecan: „Critica lui nu face niciodată simple prestații tehnice; ea năzuiește întotdeauna la valorile existențiale din operă, sedusă de mirajul acelui impact inefabil dintre om și operă. Deși n-a privilegiat poezia, e foarte probabil ca propria sensibilitate să-l fi tras mai mult într-acolo; căci Zaciu e atent la mlădierea lirică nu numai a prozei (fie ea a lui Sadoveanu, fie a lui Bacovia), dar și a exegezei ca atare. Subiectele lui Zaciu sînt destul de amestecate, toate cărțile fiind întocmite pe principiul culegerii de articole; toate sînt, de fapt, niște miscelanee. Puse însă în ordinea cronologică a literaturii, ele ar arăta o istorie a acesteia aproape închegată.”
Citește în continuare →
„Criticul este ființa care începe prin a deveni o altă ființă,
care acceptă să trăiască mental o altă viață diferită de a sa”. (Georges Poulet)
În teza sa de doctorat, Jean-Pierre Richard alege să descrie universul imaginar al lui Mallarmé prin cuvintele poetului din corespondență: „Devant le papier, l’artiste se fait”. Pentru cei care se apleacă asupra studiului poeziei moderne cu o conștiință critică deplină, precum Marcel Raymond și Jean-Pierre Richard, cuvintele lui Mallarmé ar trebui adaptate și modelate după specificul actului critic al identificării, atunci am putea spune: „Devant le texte/ la poésie, le critique se fait”. Marcel Raymond se situează cel dintâi în cadrele acestei previziuni, nu doar prin cartea-sinteză asupra poeziei moderne, De la Baudelaire la suprarealism (1933), dar și prin studiile aspura operei lui Sénancour, Rousseau, Valéry ori prin eseurile cuprinse în Être et dire, în Verité et Poésie.
Citește în continuare →
Voce singulară și exemplară în poezia de azi, Aurel Pantea își înscrie cărțile în orizontul post-expresionismului, mizând, așadar, pe gravitate, tragic, anticalofilie și pe explorările abisurilor fiziologicului.Pentru Aurel Pantea realul e agresiune iminentă, iar materia proliferare absconsă. E aici un radicalism al viziunii, o sensibilitate perceptivă la ultragiul realului, în timp ce imersiunile în labirintul corporalității sunt expuse într-o scriitură neagră, intransigentă, neutră, lipsită de veleități retorice ori de vertijul ornamentelor expresivității gratuite. E limpede, astfel, că poetul are alura unui vizionar al derizoriului, al damnării și suferinței identitare, care e o proiecție în oglinzile răsfrânte ale poemului, în care se regăsesc revelațiile traumei și extaza neconcesivă a autocontemplării. Lumea însăși este pregnant vizualizată, intensitatea frazării alcătuind un scenariu inițiatic al descinderii în bolgiile unei existențe infernale, lipsite de șansa redempțiunii. Materialitatea sumbră a imaginilor e în consens cu fluența aritmică a dicțiunii, fascinația depoetizantă a textelor traducând o autentică vocație a depoetizării, prin repudierea retoricii calofile, astfel încât textul liric trăiește din această tensiune între trăire și imagine, între spasm și verb, asumându-și o stilistică aritmică, striată, tensionată așa cum este însăși anatomia și fiziologia realului.
Citește în continuare →Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic.
Citește în continuare →
Alina Țârcoman-Ochea debutează cu un volum destul de scurt, de o notație aproape aforistică în unele puncte și niște reflexe controlate ale dozării emoției. Nu doare când dormi vorbește în termeni foarte preciși, dar în același timp, mai degrabă reținuți, aproape solemni, despre izolare și blocaje zilnice, pe fondul unor poeme aproape transparente – niște exerciții de contemplație sincere până la spovedanie care evită cu succes orice politici poetice subtile și își localizează foarte exact fondul angoasei.
Citește în continuare →
revistavatra.org 