AL. CISTELECAN

Schimbările – măcar de manieră, de nu de formulă – din poezia lui Alexandru Muşina n-au trecut, fireşte, neevidenţiate. Şi chiar dacă ar fi existat primejdia să treacă, el însuşi le-a semnalat destul de ofensiv, cu toate că nu le-a şi declarat de fiecare dată. Sunt, desigur, nu mai mult decît mutaţii în jurul unui ax obsesional şi problematic flexibil, chiar rotitor, dar mereu acelaşi, un fel de expuneri în oglinzi diferite ale aceleiaşi viziuni cu motor de angoasă, deşi în general cu retorică mai euforică, mai defulantă şi mai sarcastică (Muşina era latin, nu barbar). Profesorul său de artă era Ezra Pound iar Muşina a şi teoretizat importanţa artizanatului (a „meseriei”) în construcţia poetică şi-n defularea sau procesarea vizionară. Era şi el un erudit al tehnicilor constructive. Dincolo însă de axa care-o ţine unitară, un neastîmpăr heteronimic e propriu poeziei sale, pre-dispusă să satisfacă toate valenţele poeticului, inclusiv cele strict – ca să zic aşa – discursive. Nu ştiu dacă ar fi reuşit să se metamorfozeze şi să se multiplice precum Pessoa (şi nici nu cred c-ar fi izbutit, căci poezia lui iese din acelaşi ghem traumatic, uneori mai moralizant, mai pamfletar şi mai epigramatic, dar de regulă de pură concentrare existenţială), dar cel puţin o dată a încercat şi această soluţie. Îmi fac aici o simplă datorie bibliografică, semnalînd exegeţilor şi comentatorilor săi o plachetă pe care n-a luat-o nimeni în seamă (nici chiar Andrei Terian, care-l repertoriază în Dicţionarul general, inclusiv în varianta de compendiu; iar dacă nici el, ce să mai aşteptăm de la alţii?!) şi propusă de Muşina sub numele lui Andor Vass: Dermata (Editura Aula, Braşov, 2002). Ea apare în seria broşurelelor iniţiate de editorul Muşina şi probabil n-a avut cine ştie ce circulaţie. Încercarea a fost, însă, serioasă; nu ştiu dacă şi reuşită. S-ar putea zice că da, de vreme ce pe Andor Vass nu l-a comentat (mai) nimeni – căci de s-ar fi ştiut că Andor e Muşina, sigur comentariile n-ar fi lipsit. Dar din acelaşi motiv s-ar putea zice şi că nu. În orice caz, experimentul n-a mai fost continuat. Mă simt şi eu responsabil de eşuarea lui, întrucît (la rugămintea lui Muşina) i-am dat o mînă de ajutor pentru a-l pune pe rol, prezentîndu-l pe Andor Vass (în nr. 11/1999 din Vatra) ca pe un poet descoperit prin internet şi înzestrîndu-l cu o minimă biografie. Nu ştiu dacă vina de eşec nu-mi aparţine de tot, întrucît poate am fost crezut pe cuvînt şi nu s-a gîndit nimeni că Vass ar putea fi o invenţiune fictivă sau o mască.

Ar mai fi fost o şansă de deconspirare dacă cineva ar fi citit (mai atent) micul text – Donna angelicata, donna dermata – pus de Muşina drept postfaţă la Andor. (Pentru o eventuală justă contextualizare precizez că atît textul, cît şi poemul – căci e unul singur, de fapt, un film de secvenţe senzual-amoroase, paroxistice şi extatice deodată – au fost scrise ca un fel de replică la concursul de poezie erotică – Amanta/Amantul anului… – desfăşurat atunci în revista Vatra – şi de care Muşina a fost foarte dezamăgit). El credibilizează, fireşte, existenţa lui Vass (aşa cum o propusesem), dar e evident că de un manifest, nu de un comentariu (dar e, totuşi, şi un auto-comentariu) ori de prezentarea unui debutant, e vorba. Sau, de nu chiar manifest, de un concept actual de poezie erotică. Cu problema iubirii „în lumea simulacrelor” şi începe Muşina – mergînd, cum îi era obiceiul, direct la miezul lucrurilor. Şi mizînd în continuare pe supravieţuirea „fascinaţiei” şi a „misterului feminităţii” (lucruri reale, nu doar fantasmatice, sunt şi eu în totul de acord; ambele au nu doar iradianţă, ci şi substanţă; de nu pentru toată lumea, spre nefericirea celor pentru care n-au), doar că azi acestea nu decurg din „transcendenţă”, ci din „prezenţă”. (Poemele însă, cel puţin în parte, admit şi portanţa transcendentă a iubirii, nu doar eficacitatea prezenţei; de altminteri, nu există prezenţă feminină fără transcendenţă, dacă de dragoste e vorba; nu e altfel decît la sacre, cu toate scuzele cuvenite pentru posibila blasfemie). Că funcţia „transcendentă” a corpului de foc al iubitei survine în imediata lui prezenţă admite – fie chiar şi fără voie ori fără să-şi ia seama – şi Muşina, căci numaidecît adaugă că acesta îşi are propria „geografie sacră” (cu trasee de pelerinaj senzual, destul de „neruşinat” cartografiate în poeme, dar nu mai puţin şi cu o devoţiune care atinge, prin intensitate, o scară de extaze supra-senzuale; devoţiunea senzuală, la Vass/Muşina, sublimează carnalitatea în fatalitate religioasă şi în substanţă mistică). De un fel de mistică a exasperării în voluptate şi a iubirii ca spasm existenţial e vorba (iar frapanţe mistice se mai găsesc şi-n restul poeziei, oricît de „laicizate” ar părea poeziile lui Muşina, altminteri om „credincios”, doar că fără tapaje) iar asta se vede din accentul pus pe capacitatea de transfigurare a „intensităţii” (de trăire imediat devoţională, dar şi anamnetică, zice Muşina). „Clipa” se „eternizează” prin această electricitate participativă, comunională, prin contopire (cam aşa e, e un furt calificat, dar admis, din extaza paradisiacă). Titlul poemului e anume unul al contrario, căci adoraţia nu presupune, la Muşina, un obiect (nu e o adoraţie fetişizantă, nu una pentru o donna dermata), ci un ritual cu staţii de elevaţie şi scufundare; de aceea, corpul iubitei trebuie să fie „un spaţiu în care bărbatul se regăseşte şi se (re)inventează pe sine”; se regăseşte, fără-ndoială, pînă la urmă, dar mai întîi trebuie să se piardă (e ceea ce se şi întîmplă în poeme), întrucît orice iubită, oricît de mică şi delicată, e o pădure nesfîrşită şi neexplorată (veşnic neexplorată, oricîte expediţii ai fi făcut înainte). Pierderea şi regăsirea sunt cele două ipostaze extatice propuse de poezii (deşi uneori „regăsirea” e din registrul de frustrări, de ruptură a comuniunii, mai convenţional/comun interpretată; dar sunt şi pasaje în care „regăsirea” e un fel de extatică a alterităţii trăite ca identitate – şi sunt, evident, cele mai bune). Conceptul lui Muşina reintroduce în dragoste chiar şi „duioşia”, deşi abrupteţea notaţiilor, violenţa senzaţiilor o asumă… prin transcendere. Dar focuri tandre întreţine Muşina sub numele lui Vass (măcar că nu mai puţin devastatoare). Altminteri, ca poetică, e imediat de recunoscut militanţa lui Muşina pentru poezia care trece de la „simbolizare şi metaforă” la „naraţiune şi descriere”. Numai că „descrierea” se aprinde instantaneu şi sare în metaforă (e sub regim de metanoia, în fapt) iar „naraţiunea” simbolizează – prin fervoare – în cele mai patente şi plastice concrete. Muşina sfîşie (corpul iubitei, fireşte) cu religiozitate (nu doar cu pasiune), ca şi cum ar participa la o theofagie. Şi atunci cum să nu simbolizeze, oricît de implicit?!

Dermata e un pean al iubirii cu premisa adîncită în „fizica dragostei”, în simţualismul cu extaze şi cu sublimări (inclusiv de tip angoasant) în pure intensităţi incandescente. Ca orice imn închegat, include şi cifrul de lectură şi „blestemul” cuvenit lectorilor „inadecvaţi”. Fiind o incantaţie (de senzuale în primul rînd, dar senzuale trecute prin foc, ignifore numaidecît), lectura potrivită e, fireşte, participare, nu simplu voyeurisme contemplativ; e şi ea act erotic (aşa s-ar cuveni în toate cazurile, dar…), act de comuniune (la orice poet, iubirea e un triunghi amoros; cititorul e şi el în pat); cine nu performează după aceste principii participative are parte de o argheziană – în spirit, dar nu doar – blagoslovire: „Blestemaţi fie cei ce vor citi fără dragoste. Să rămîie singuri, singuri, între lucruri mişcătoare. Sufletul să li se facă şarpe, cîine, pisică, papagal. Sufletul să li se facă statuie, goblen, fotografie. Sufletul să li se prelingă-n calorifer. Să rămînă uitat în magazine, să fie prins în uşa de la lift, să intre-n televizor”. Mai rău va fi pentru cititorii care ignoră literalitatea cărnii şi a senzaţiei, pentru cei care văd în corporalitate o simplă alegorie transparentă; dragostea e – întîi şi întîi – un imn al corporalităţii (şi abia corporalizarea ei extatică teleportează în altă parte): „Cititorii în semne să se ţină deoparte. Blestemată va fi sămînţa lor de n-or să asculte. Penisul le va putrezi, vaginul li se va face de piatră. Sfîrcurile se vor umple de mucegai. Ochii vor face clăbuci. Urechile se vor zdrenţui. Gîtul se va umple de bube, talpa piciorului se va umfla ca borhotul. Rodul li se va usca pe dinăuntru”. În fine, mai e şi o a treia categorie de cititori „blestemaţi” – cei insensibili, cu „inima stearpă”, intelectualiştii amorului şi cenzorii de voluptăţi. Se salvează doar cititorii imerşi cu totul în dragoste, în peripeţiile ei de extaz, fervoare şi durere.

Iar Vass/Muşina pe aceste trasee umblă, cu o dialectică participativă ce barochizează spasmatic senzaţiile, spaţiindu-le şi boltindu-le peste o fervoare strict conţinută şi propusă în propoziţii de raport sec. N-avem de-a face cu exaltări de retorică ale corpului; aici tocmai precizia şi minuţia sunt exaltante: „Dimineaţa, cînd ridicam jaluzelele, acelaşi peisaj: sexul ei rozaliu, strălucind în rouă, perii blonzi şi rari, uşor cîrlionţaţi. Între două văi, pîntecele de calcar, cu trei aluniţe roşii în dreapta, mai sus de buric. Coastele împungînd pielea şi, deasupra, cei doi sîni, cu vîrfurile mov, uşor îndepărtate. Mîngîiaţi de un soare sfios, încă adolescent”. Beatificarea corporală n-are nevoie de macarale imaginative; îi sunt de-ajuns notaţiile cele mai stricte, abia adiate de cîteva aluzii cu funcţie de transfigurare: „Întotdeauna se trezea prima. Mie-mi plăcea să lenevesc în preajma porilor ei. Era aşa de răcoare! Mai deschideam cîte un ochi, să mă asigur că sînii ei sînt pe-aproape, apoi adormeamn la loc.” Narcoza feminităţii e indusă din simple flash-uri şi fulguraţii de concrete senzuale (cu impudoare controlată), pe portativ aproape domestic (e un portativ cam de iatac în mare). Deşi se revendică aici (nu de tot serios însă) din trubaduri (din cei mai goliarzi, fireşte), Muşina nu apasă pe deşucheală şi rufianisme, dar nici nu umblă cu idealizări şi eufemizări, cu gramatici de alint siropos. Din contră, scoate maxima devoţională din „realisme”, din cruzimea inocentă a notaţiilor: „Am descoperit-o din întîmplare. Eram beat şi era întuneric. Plutisem, purtat de febră, luni şi ani de zile la rînd. S-ar fi putut la fel de bine să fi citit totul sau să fi visat./ Dar, dimineaţa, cînd m-am trezit, am ştiut: peisajul, mirosul, culoarea cerului, lumina… Am hotărît să rămîn. Am explorat, pe rînd, totul. Am ucis şi am jefuit, am minţit şi am fost trădat. Am fost asemeni zeilor. Am pierdut”. Poemul – în versete sacadate – e un raport de extaze şi surpări, cu grafic accidentat şi cu o luminozitate inclusă a carnalităţii. Dar mai ales cu mirifianţa ei tulburătoare, magică, vampirică într-un fel (ca vîrtej de senzaţii, ca genune destinală extatică). Manifest, poetică, dar nu mai puţin fenomenologie lirică a iubirii şi incantaţie de senzaţii, Dermata e un punct de spasm în poezia lui Muşina (pentru că dragostea însăşi nu e la el o temă, ci o spasmatică existenţială).

Să ştie, deci, tot omul (şi mai ales bibliografii şi editorii) că Andor Vass (cel cu Dermata) e chiar Alexandru Muşina (iar dacă nu sunt crezut, mai sunt şi alţi martori: Virgil Podoabă ş.a., numai că toţi au păstrat regula de discreţie).

 

[Vatra, nr. 4-5/2014]