Categorie / Cronică literară

de VATRA

Al. Cistelecan – Starea cronicii literare

Anii 2000 amenințau cu un brav și masiv val de cronicari literari, cu nimic mai prejos decât cel interbelic ori cel apărut în anii ʼ60. O listă cu ei, nu chiar completă, dar tot mulți chiar și cu ceva lipsuri, dă Alex Goldiș în introducerea la Zoom in/zoom out (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2023). Păreau atunci să fie întrunite toate premisele fericite (și niciuna nefericită!) pentru o adevărată națională a foiletoniștilor: multe minți agere în deplină libertate de cuget și opinie, cu o școală mult mai bună decât a tuturor seriilor postbelice precedente, conectați din pornire la fluxul internațional al teoriilor și metodelor critice – în fine, prima serie de comentatori cu adevărat liberi și eliberați de complexe, pregătiți și de un asalt doctrinar. Dar tocmai când să vedem apogeul ofensivei constatăm că aproape toți combatanții au dezertat și s-au refugiat în domenii (nu chiar străine, totuși) mai confortabile, mai burgheze. Ba e gata să reizbucnească iar cearta de copii dintre foiletonistică și savantă, în care mai toți foiletoniștii promiși pe vremuri au trecut de partea savantei. Goldiș a rămas (o vreme doar și el) aproape singur și a spune despre el că e, azi, cel mai important cronicar e mai degrabă o constatare statistică decât o evaluare. Desigur că mai avem zilieri critici, dar aproape toți ceilalți s-au apucat și de alte îndeletniciri mai atractive (romane, biografii romanțate ș.a.) și mai acaparatoare. Chiar și Goldiș e cu un picior gata de plecare.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Un animal jucăuș

Cu vom trece de Marte dar nu imediat, un (re)debut apărut anul trecut la Casa de Editură Max Blecher (o reluare a plachetei publicate acum câțiva ani, fără ecouri, conform mențiunilor editorului său), Șerban Mihalache bifează o apariție cel puțin ciudățică pe linia volumelor apărute în ultima vreme. Suficient cât să nu fie un marginal propriu-zis, dar să atragă atenția prin discursul lui neobișnuit, cu o frazare inedită, care mizează pe retorică SF/ distopică/ robotizată, în general vorbind și pe o „dotare” imagistică aferentă. E un soi de voce tehnicizată aceea care vorbește aici, dar care o face, dincolo de luciditatea ei funciară, de necontestat, cu o execuție savuroasă a versului manierist, construit prin intersecții și acumulări de imagini care dinamizează textele. Probabil „defect profesional” pentru absolventul & specialistul în tehnologia informației care este Șerban Mihalache, volumul ăsta se remarcă, în primul rând, prin stilistica lui luxuriantă și abundentă în terminologie tehnologică.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Un spectacol ideatic

Volumul de debut al lui Alexandru Funieru* își întâmpină cititorul, pe coperta întâi, cu imaginea unui șezlong învăluit în năvod, în centrul unui fond alb și sub titlul candelabre în valul artificial. Legătura directă dintre titlu și imagine e dată de înscrierea în semantica acvatică. Pornind de aici, se poate, bineînțeles, vorbi mult și bine despre damnare, limite, artificialitate ș.a.m.d. Pe coperta a patra, Caius Dobrescu și Andrei Dósa anunță un spectacol poetic ce tinde spre critică socială și autocritică, unul în care se îmbină frisonul, ivit din devoalarea funcționării unor inerții păguboase, și delectarea, oferită de inteligenta gestiune a ludicului. Lor le confirmă parte din spuse clapeta care conține inspirat selectatele versuri: „pe vremea lui mumulean se făcea carte/ și țuică de pere se făceau prunci icnind de durere/ din brazi și păltinași și din neveste severe/ se făceau integrale din sinus pătrat de cosinus la cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda”. Sunt, iată, versuri care jonglează inteligent cu perspectivele asupra trecutului. De o parte, se recunoaște cea care-l idealizează, ea fiind caracteristică discursului conservator, mândru de uzitarea tuturor clișeelor folclorice și mistificărilor romantic-bombastice privitoare la sănătatea, vigoarea și inteligența nației, care ar fi puse în pericol de progresismul denaturant al prezentului. De cealaltă, e persiflarea acestei idealizări, căci toate sacrosanctele conservatorismului par „radical din ursul panda” – o sintagmă ce poate suporta destule semantizări.

Citește în continuare →
de VATRA

Emilia Faur – Fragilitatea memoriei

Să fi trăit altfel, altcândva, într-o cameră cu iz de portocală, înghesuită sub privirile celor dragi, sau într-o curte de spital, printre frunze casante, înghiţită de o singurătate apăsătoare. Aceasta este existenţa fragilă pe care Mioara o duce într-o antecameră a memoriei şi aceştia sunt pereţii între care se zbate personajul compozit al Luminiţei Rusu în viaţa prin lentile groase*.

Citește în continuare →
de VATRA

Nicoleta Cliveț – Lumea în șase zile

Trecerea la roman a Simonei Goșu, cu Stela (Polirom, 2023), vine relativ repede după debutul remarcabil cu Fragil (Polirom, 2021) – un volum de proză scurtă bine primit, multiplu nominalizat și câștigător al unui premiu special, cel al liceenilor, pentru cea mai îndrăgită carte la FILIT 2021. Lucru care nu e de mirare, fiind vorba despre o carte vitală și brutală, ca adolescența, o carte care te cotropește, te cucerește și te lasă sleit. Un vast repertoriu al vulnerabilității, al fragilității, al traumei este desfășurat de-a lungul celor douăzeci de povestiri saturate de adulți ciuntiți, disfuncționali, care vin lesne, prea lesne, în contact cu copii la fel de lesne lăsați de izbeliște. Sunt preponderent adulți antrenați să nu mai simtă durerea, ceea ce îi determină să le-o provoace cu ușurință altora; feminitatea/maternitatea sunt trăite dificil, infiltrate de haos, în timp ce pe spectrul masculinului se evoluează la extreme, între neputință și malignitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Kit de supraviețuire în spațiu și în subspațiu

Cel mai recent volum al lui Dmitri Miticov – Dmitri: INTJ (OMG, 2023, copertă – Cătălin Furtună) – este „o cercetare despre modalitățile și locurile în care te / poți situa, în spațiu sau timp, pentru o mai bună observare. / Nu-i un studiu științific, datele-s contestabile și relevante / doar în sens metaforic, ci unul simbolic – aproape literar”. O călătorie-cercetare ale cărei etape sunt reprezentate sub diferite forme grafice: textele poetice capătă aerul unor cercetări științifice, abandonând terenul poeziei unanim recunoscute și acceptate drept poezie și accesând ambițios valențele axiomatice ale acesteia, o poezie-adevăr științific, în care cunoașterea paradisiacă nu mai strivește corola de minuni a lumii, ci o completează pe cea luciferică. Eul creator este un cercetător-observator în descendența lui Heisenberg, care nu mai urmează linia determinismului, ci se deplasează prin salturi în spațiu și în timp, folosind memoria și imaginația ca vehicule: „tot ce se poate întâmpla cu tine are incontestabila capacitate de / a se-ntoarce în trecut și a-l modifica (…). Ai spune că ai transformat niște / momente din trecut în zone pline de neprevăzut la fel / cu episoadele care urmează, idee care situează ciudat / și chiar paradoxal tot ce s-a întâmplat cu tine în zona / unui viitor alternativ și virtual care forțează limitele / universului tău cunoscut. Tot ce se întâmplă cu tine / este pus în valoare și reinterpretat de fapte viitoare”. La final avem o cheie mitologic-fantastică, prin recurs la intertext, la poemul lui Ghilgameș, la Urshanabi și la apele morții. Glosa este dovada „că-n cealaltă parte e un univers necunoscut unde săgeata timpului e inversată”.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Romanul zilei de ieri

Am mai constatat o dată că n-am nici o abilitate în previziuni și așteptări. Tocmai așteptam de la Angela Martin, având în vedere antecedentele din tinerețe, dar mai ales cele două cărți de confruntare cu Pessoa, un volum de poeme (pe care l-am și cerut) – și, când colo, Angela vine cu un roman de mai bine de 500 de pagini. Drept să spun, m-am trezit între dezamăgire și surpriză și eram gata dispus să dau cale celei dintâi. Dar nu-i bietul om deasupra cărților, ci… Sunt dintre cititorii care nu știu dinainte de a citi cartea ce e aceea poezie sau ce e acela roman; las întâi omul care scrie să vorbească și abia apoi, dac-am priceput ceva, îmi dau cu presupusul. În plus, eu nu sunt cititor de romane (nu mare cititor, în orice caz) și, peste toate, când e vorba de romane, sunt de partea lui Caragiale: vreau să văd cât mai repede dacă i-a dat cu halba în cap.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Un experimental cu metodă

Debutul lui Cătălin Lazurca din Lumea e oricum o idee proastă nu-i chiar un debut în adevăratul sens al cuvântului. O zice chiar poetul pe clapeta interioară a cărții – textele de aici sunt, de fapt, o revizuire a unui proiect anterior scos sub pseudonim într-un tiraj mic, rescrierea și repunerea lui în circulație, dată fiind prima ediție apărută în condiții destul de obscure și anonime.

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Lectură și tact după teorie

Studiul manifest Lectura după Teorie1 (Reading after Theory)al lui Valentine Cunningham este tradus cu un decalaj de douăzeci de ani de la apariție (2002), chiar când preocupările din spațiul nostru cultural pentru (post)teorie / „postcritique” se materializează în volumul Theory in the „Post” Era. A Vocabulary for the 21st-Century Conceptual Commons, editat de Alexandru Matei, Christian Moraru și Andrei Terian, la prestigioasa editură Bloomsbury. „Departe de a fi un fuddy–duddy don, o figură a establishment-lui academic conservator, Cunningham e mai degrabă un provocator dotat cu acel remarcabil wit britanic – un individ care nu agreează sistemul, convențiile, care repune problemele timpului său într-o ecuație personală, într-un stil idiosincratic, amuzant-ironic …”2 – îl descrie, pe bună dreptate, Raluca Dună, în textul amplu dedicat profesorului britanic din „Observator cultural”, în urma lecturii căruia te întrebi ce-i mai rămâne de spus cronicarului întârziat care a avut neșansa să vină după, cum ar spune Harold Bloom.

Citește în continuare →
de VATRA

Rodica Ilie – Cum se scrie un roman?

Maria Orban este cu Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, apărut la Nemira în 2023, la al doilea roman al său. Pentru prozatoarea brașoveană scrisul nu este doar o formă compensatorie, deși uneori, citind paginile sale, poți dezlega unele intarsii autobiografice montate cu decență, cu rafinament și uimitoare detașare. Iată ce mărturisea Maria Orban într-un interviu acordat revistei „Familia” la câteva luni de la apariția romanului: „Am făcut documentare, am citit despre moarte, am văzut pe tema asta, am discutat mult despre și am trecut printr-un proces dificil de doliu. Când am început să scriu per se, știam încotro merg. Mi-a luat aproape un an, cu mici pauze. Am lucrat la carte pe calupuri, în diverse locuri (Brașov, Sângeorz-Băi, Iași), vreme în care am scris, rescris și tot așa. A fost un drum greu, total diferit de cel de la Oameni mari, dar știu că mi-a fost necesar. Și mai știu că am vrut să scriu despre o cădere, în timp ce eu însămi eram în cădere”1.

Citește în continuare →