Categorie / Dosar

de VATRA

Aventuri livreşti cu Amiralul Columb şi ciobanul Ciobu

Daniel VIGHI

Daniel-Vighi-1

Acum, în ceea ce priveşte pe dona Felipe, este de căutat în genealogia domniei sale două strâmtori care duc spre două neamuri de-ale soaţei Amiralului: o dată neamul Moniz, a doua oară Perestrello. Pe când rosteşte asemenea pomelnic, i se arată căpitanului Ahabu localitatea Vila Baleira, la vreme de vară cu salcâmii şi plopii care slobod puful văratec peste uliţa Matei Corvin, dincolo de malul Mureşului, cu fostul spital orăşenesc care dormitează inutil de câţiva ani, dezafectat, cu toate că, după unele surse, este renovat, cu paturi pentru bolnavi aduse din Germania, paturi cu telecomandă, cu ferestrele, aceleaşi, din vremea când, prin anii 1962, baba Savita stătea într-unul, nu departe de fereastra luminată de soarele după amiezii, dormea după operaţie de hernie, anesteziată, şi atunci, în acele clipe, au venit orele 18, şi clopotul bisericii de peste Mureş, de dincolo, dinspre dealurile Mănăstirii franciscane tocmai umplea odaia liniştită a spitalului, a işpitariului, cum spun ţăranii locului, şi este amiază, putem să spunem ziua: 23 iunie, aceeaşi cu şedinţa echipajului în căpitănia din portul dezarticulat Gaspar Fructuoso pe nume Saudades da Terra, aceeaşi cu momentul în care căpitanul rătăceşte printre rafturile sălii de lectură de la etajul 3, toată lumea se pregăteşte pentru examene, pentru licenţă şi dizertaţii, unii plagiază, alţii se scobesc în nas plictisiţi, baba Savita aude din somnul anestezicului care a smuls-o din viaţa de zi cu zi pentru buna desfăşurare a operaţiei de hernie, aude clopotul şi ridică mână la frunte şi îşi face semnul sfintei cruci, ehe, zicem, cum este de bine să auzi, să ştii, să pricepi că este pragul serii de iunie peste uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul cu Monumentul Eroilor Sovietici, a mai scris scriitorul despre astea şi nici să vrea nu poate altfel, este prizonierul odăilor, uliţelor, stărilor, amintirilor, nici să vrea nu are altele. Viaţa se petrece între două, trei sau patru ”călicuţe” (diminutivul locului pentru cărare, cale, n.n.) care ne sunt puse deoparte. Sau poate mai multe, infinit de multe, atât de multe ”călicuţe” avem, câte putem produce – paradoxul timpului şi imposibilitatea călătoriei din viitorime în trecut, orice modificare pretinde o altă curgere, nu te întâlneşti în cutare zi cu cine ţi-ai programat, chiar în 23 iunie 1962, spre orele 18, pe uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul de pe malul râului împodobit cu Monumentul Eroilor Sovietici, nu eşti acolo când trebuia să fii, şi viaţa ţi se schimbă cu totul datorită acelei absenţe provocate, atunci şi acolo, printr-o intervenţie a cuiva venit din viitor, poţi fi chiar tu acela, şi viaţa se desfăşoară altfel, curge prin alte locuri, se rătăceşte într-o lume paralelă, aparţinând unui alt univers din multiversurile posibile. E aşa ca o alegere a însăşi ascendenţei soţiei Amiralui: se trage dintre ai lui Moniz sau dintre ai lui Perestrello. Dacă este urmaşa celor dintâi sau a celor de pe urmă, ne spune detectivul Vignaud Henri la istmul Études critiques sur la vie de Colomb avant ses découvertes : les origines de sa famille, les deux Colombo, ses prétendus parents, la vraie date de sa naissance, les études et les premières campagnes qu’il aurait faites, son arrivée en Portugal et le combat naval de 1476, son voyage au Nord, son établissement en Portugal, son mariage, sa famille portugaise (Paris, H. Welther Editeur, 1905).

Genealogia senioritei e din vremurile pomelnicelor mănăstireşti de pe la noi, dintre care cel dintâi fu Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, dar au mai fost spre pomenire şi altele încă, acela în care se arată popimea de la mănăstirea Titireciu de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea cu preacuvioasul kir ”popa Nicolae sin diaconului Radu, popa Năstăsie, popa Radu sin popa Nicolae, popa Ioachim sin popa Dofta”, mai apoi pomelnicul scris ”în firida proscomidiei dela biserica din Budeşti. Iată cuprinsul acestui pomelnic Păuna, Matei, Ştefan, Stana, Matei, Barbu, Catrina, Maria, Nicolae, Manolache, Costandin, Marica, Matei, Elena monaha, Popa, Ancuţa, Ioan, Balasa, Costandin cu tot neamul lor”. (Preot I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941). Aşa şi cu urmaşii seniorei Felipe, anume moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz a luat de nevastă pe jupâniţa Leonor Moniz cu care a avut cinci urmaşi, anume Diogo Gil, Vasco Gil, Ruy Gil, Guiomar Gil şi Isabel care la rândul ei l-a luat de bărbat pe nacealnikul Bartholomeu Perestrello I cu care avu doi urmaşi, unul se găseşte în pomelnicarele lusitane cu numele Bartholomeu Perestrello II şi o fată pe nume Philippa Moniz care luă de bărbat pe Christophor Columb, la Lisabona, după zisa cronicarului Oviedo la Historia général, lib. I, cap. IV,tome I, page 19. La Porto Santo, dacă ne luăm după spusele scribălăilor Lopez de Gomara sau Estevan de Garibay, de faţă fiind, în mulţimea din biserică, şi căpitanul Ahabu, şi ajutorul de cioban Ciobu, trimişi speciali de pe duneta goeletei Speranţa. Estevan dezvăluie la letopiseţ şi obârşia din neam a Amiralului: ”un hombre de nation Ytaliano llamado Christoual Colô”, fie-i memoria binecuvântată şi mormântul luminat!

Povestea celor doi viitori însurăţei începe în curtea interioară a mănăstirii Ogni Santi din Lisabona unde vieţuia monahia Phillipa Moniz, suntem la sărbătoarea Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe data de 29 iunie. Căpitanul Ahabu însoţit de ajutorul de cioban Ciobu se plimbă prin târnaţul curţii interioare în hainele vremii, cu sabia la brâu, se învârt pe acolo şi se aşază pe balustrada din piatră a ogrăzii mănăstireşti şi trag cu coada ochiului conform fişei postului, scrutează întâmplarea: frumos fecior, murmură căpitanul la vederea lui Christoual, un adevărat huomo di bella presenza, şi Vasco Gil, unchiul Felipei, încuviinţează, asta cam aşa e, spune acest frate al răposatului, moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz, care avu de fată pe Isabela, mama Felipei şi sora lui Vasco, care Isabela a născut pe monahia Phillipa. Aceasta tocmai iese cu pas sfielnic din umbra mânăstirii Ogni Santi din Lisabona la amiază, după liturghia de-i zice Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe care o găsim şi la greci cu cei doi mari apostoli ”prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece amândoi s-au săvârsit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui Pavel tăindu-i-se capul. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. (http://www.crestinortodox.ro).

Trece aşadar monahia Felipa în miros de bună mireasmă de tămâie şi sfânt mir, păşeşte nu departe de Ahabu şi Ciobu, se opreşte cu bucurie feciorelnică la sfat cu unchiul Vasco şi-i spune aproape în şoaptă Laudetur Iesus Christus şi unchiuţul îi răspunde după cum se cuvine In saecula! Amen. Căpitanul Ahabu îi sopoteşte în valahă lui Ciobu, se apleacă spre urechea dreaptă a acestuia cu care aude mai bine în vreme ce stau proptiţi de o frumoasă colonadă de piatră a coridorului din patio-ul monastiresc. Îi zice:

– La noi, prin Maramureş ţăranii zic: ”Lăudăm pe Isus” şi trecătorul cu care se întâlnesc răspunde ”În vecii vecilor”!

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă la raport – ancheta revistei Vatra

short-story

Continuând linia programatică iniţiată în anii ’80, a promovării şi oferirii de spaţiu generos prozei scurte, revista Vatra îşi propune să redeschidă dosarul dezbaterii asupra condiţiei prozei scurte şi să afle de la  scriitorii înşişi cum privesc evoluţia genului scurt în spaţiul autohton, dacă receptivitatea faţă de proza scurtă e în creştere sau ar putea avea şanse în acest sens, dacă putem vorbi de un fenomen al prozei scurte şi la noi, ştiut fiind faptul că genul scurt nu s-a bucurat de prea mult prestigiu în plan local. Eclipsat mereu de fratele mai mare, romanul, neputându-se desprinde de eticheta inferiorităţii, de prejudecata dimensiunii reduse, care n-ar putea oferi şi garanţia calităţii, pentru a-l propulsa în categoria capodoperelor, recăzând periodic în conul de umbră al criticii şi al cititorilor,  genul scurt a trebuit mereu să-şi redefinească statutul. Scriitorii care au dat curs iniţiativei noastre au luat la rost  aceste etichete aplicate cu prea multă lejeritate şi părtinire genului aşa-zis scurt, încercând  să aproximeze un posibil parcurs al prozei scurte autohtone, sondând trecutul şi aruncând o privire profetică asupra soartei pe care ar putea-o avea de-acum încolo.    

1) Care mai este starea prozei scurte şi, în general, cum credeţi că arată viitorul acestui gen?

2) Dacă ar fi să vă opriţi asupra câtorva momente de vârf ale prozei scurte autohtone, care ar fi acelea?

 

 

Cristian TEODORESCU

1) Chiar dacă editurile noastre nu mai publică proză scurtă românească, fiindcă nu se cumpără genul, şi chiar dacă revistele literare care mai apar pe hîrtie nu se mai încurcă cu proza scurtă, fiindcă nu se mai citeşte aşa ceva, cred că fără povestiri sau schiţe bine scrise nu putem avea nici romane care să stea pe picioarele lor.

Cu puţine excepţii, marii noştri autori de proză scurtă au scris şi romane bine alcătuite. Mi s-ar putea răspunde că, uite, Caragiale n-a scris roman! Dar dacă citeşti Momentele şi schiţele lui ca pe capitole ale unei fresce alcătuite din piese mici, descoperi că şi Caragiale lucra la un roman căruia formal n-a izbutit să-i dea de capăt, dar în substanţă l-a izbîndit.

 Proza scurtă e cea care deschide căi pe care, de multe ori, romanul le urmează cu o întîrziere de înţeles. O povestire bună mă entuziasmează într-un fel pe care romanul nu-l poate atinge; îmi provoacă o stare de graţie, ca o iubire la prima vedere. Presupun că mai sînt în România cîteva mii de cititori care au asemenea aşteptări. Asta mă face optimist în privinţa viitorului acestui gen, mai pretenţios artistic decît romanul.

2) Ar trebui să ne întoarcem la proza lui Costache Negruzzi şi mai ales la nuvela lui Alexandru Lăpuşneanu, o capodoperă. Să-l redescoperim pe Ion Ghica, cu minunatele lui scrisori către Vasile Alecsandri şi să-l recitim cel puţin o dată pe an pe Caragiale. Dintr-o mare antologie a prozei româneşti n-ar trebui să lipsească nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose. Nu-i înţeleg pe cei care nu se apropie de povestirile lui Sadoveanu, cu frumuseţea lor rafinată şi nici pe cei care n-au curiozitatea să citească nuvelele lui Rebreanu. Proştii, Iţic Ştrul, dezertor sînt desăvîrşite artistic. N-am recitit de mulţi ani misterioasa Remember de Mateiu Caragiale, nici La ţigănci, cea mai bună povestire a lui Eliade. Dar nu cred că m-ar dezamăgi acum vreuna dintre ele. Aş reciti oricînd primele povestiri ale lui Marin Preda, nuvelele lui Ştefan Bănulescu şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. Am o relaţie specială cu povestirile din volumul de debut al lui Mircea Nedelciu. Dar mai ales cu cea care dă titlul cărţii, Aventuri într-o curte interioară, Iar mai încoace Ioan Lăcustă, cel din Cu ochi blînzi, povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia şi cele 11 povestiri ale lui Dan Lungu, din volumul Băieţi de gaşcă.

Viorel MARINEASA

 

1) Proza scurtă a ajuns la noi în ipostaza de cenuşăreasă a literaturii. Cehov, Borges, Alice Munro ar fi nişte alibiuri proaste. Mai bine improvizezi un poem pe şerveţel într-o speluncă. N-aş merge până acolo să spun că destui editori şi mulţi critici au dus, în acest sens, o campanie demnă de o cauză mai bună, unii susţinând că aşa ceva nu se cere, alţii – că avem de-a face cu un loc de refugiu pentru neputincioşii speriaţi de rigorile romanului. O parte din vină aparţine prozatorilor înşişi, ei au generat supraproducţia. Pe de altă parte, nu cred în reglajele venind dinspre edituri şi dinspre critică. Chiar dacă scriu cu asupra de măsură texte scurte, autorii acestora trebuie să se reinventeze (să fie, asemeni hacker-ilor, cu un pas înaintea previziunilor) şi să afle calea către (cel puţin) una dintre inimile îngheţate ale componentelor trinomului (editor, critică, public) cu alură de monolit. Va fi nevoie şi în continuare de proza-blitz, în stare să concentreze foarte mult în foarte puţin, gata să se epuizeze elegant şi cu nerv la câteva clipe după ce ţi-a deschis apetitul pentru lectură.

  2) Pentru mine, importante au fost câteva antologii pe care le-am citit şi le-am răscitit (la vreo două am lucrat şi eu, aşa că m-am înfruptat copios din proza multora): Arhipelag a lui Mircea Iorgulescu, Desant 83 (sub oblăduirea lui Ov. S. Crohmălniceanu), antologiile anuale datorate lui Dan-Silviu Boerescu, Generaţia 80 în proza scurtă (Gh. Crăciun & V. Marineasa), Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Marius Chivu). Am rezerve faţă de Antologia prozei scurte transilvane actuale a lui Ovidiu Pecican, eteroclită, prea democratică. Oricât s-ar suci unii şi alţii, e limpede că optzeciştii au avut o contribuţie decisivă la revigorarea prozei scurte româneşti (vezi şi volumul Dilingo, alcătuit de Virgil Podoabă şi de Traian Ştef, care a beneficiat de prefaţa lui Peter Esterhazy şi a fost bine primit la Târgul Internaţional de Carte de la Budapesta din 2009).                                                                         Trecând de la „jocul pe echipe” la cel individual, mie mi-au priit Mircea Nedelciu (începând cu Aventuri într-o curte interioară), Ioan Groşan (Caravana cinematografică), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), Adrian Oţoiu (Stângăcii şi enormităţi). Dintre confraţii mai tineri, îl apreciez (şi-l invidiez) pe Radu Pavel Gheo pentru modul exemplar (dincolo de orice cârcoteli) în care a ştiut să-şi echilibreze opera, dând cărţi de referinţă sub specia eseului, a romanului, a prozei scurte.

Daniel VIGHI

1) Proza scurtă are viaţă lungă şi de aici înainte. Nu de mult a luat şi un Nobel. Vremea romanelor balzaciene sau, baremi, sadoveniene ca amploare  şi număr de pagini este în criză. Nu înseamnă că nu poţi scrie precum cărămidocul lui Estehazy pe nume Harmonia coelestis care este o minunăţie  şi-l îngurgitezi feeric. Este mare şi cu alcătuire de proză scurtă. La noi Mircea Cărtărescu se pricepe de minune la proza scurtă, dar… Bine scrie scurt epic şi Lucian Dan Teodorovici. Mai sunt  şi alţii. La mine acasă scrie scurt şi cu aplomb specific Viorel Marineasa. Dar  şi Mircea Pora.  Proza scurtă este mai aproape de experimentalismele postmoderne, se pretează mai uşor la lumea netului. Romanul are într-însul un protocol ceremonial al lecturii mai vechi, este ca muzica lui Bocherrini faţă de aceea a lui Ottis Reding pe când interpretează în ritm de jazz vechea zicere Amen din biserici. Aşa îmi pare proza scurtă: mai obraznică. Are  şi o dimensiune mai apăsat livrescă, nu explicită ca la Breban sau Marin Preda care practică din când în când filozofia; lasă deoparte epicul din roman  şi… filozofează. Proza scurtă este, poate fi implicit livrescă, este populată adeseori de fiinţe de staniol, de hârtie creponată, din talaj. Implicitarea asta livrescă în proza scurtă a început odată cu autorul Manechinelor, proful de desen evreu Bruno Schulz. Dar  şi cu povestirile borgesiene. Sau cu nemuritoarea Uşă condamnată – povestirea lui Bioy Casares! În ce mă priveşte vă dau pe scurt cum anume mă joc cu două figuri de strict extract livresc într-o proză scurtă extrasă dintr-o proză mare. Aici aduc la lumină explicitul cultural, implicitat la marii maeştri: ”Proptit în marginea copastiei bordajului de la prova navei, căpitanul Ahabu urmăreşte cu aten ie cum anume se aşază corabia prin opera ţiunea voltă sub vânt care o va îndrepta spre cele trei corăbii ale Amiralului. Chiar înainte de a se alătura convoiului, ca de obicei, se iveşte cu pas grav, sacerdotal, am putea spune, părintele Eugen Flasc-Ţârcodava – cel pe care îl trage aţa spre reveriile teoretice, şi nu numai, ale cetăţilor şi civilizaţiei traco-dacice pe care le consideră esenţiale pentru mare parte din civilizaţia europeană. Sub braţ poartă Cartea din care citeşte la un amvon aşezat nu departe de arborele mare; spre el se îndreaptă părintele Eugen Flasc-Ţârcodava. Faţă de părintele Mapple din romanul Moby Dick, părintele autohton nu este nici grav, nici voinic, nu poartă haină marinărească sau pălărie de pânză ceruită  şi nici galo şi nu pare nici foarte pătruns de gravitatea faptei, dimpotrivă, putem spune, gândul părintelui este la alte cele. Nici amvonul  nu seamănă cu cel al lui Mapple, nici urmă de celebra scăriţă din lemn de mahon care seamănă cu aceea pe care urcă marinarii din barcă direct pe puntea balenierei, după cum ne încredinţează Hermann Melville; cea a lui Flasc-Ţârcodava nu e deloc aşa, ba dimpotrivă, am putea spune că este opusul acesteia. La dreapta scării spre amvon, părintele a plasat un os uriaş care-l simbolizează pe Austroloantropus Olteniensis – cel mai bătrân european «de la Bugiuleşti, sat în comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, în punctul Valea lui Grăunceanu». Asta cel puţin le-a spus membrilor echipajului părintele Eugen Flasc-Ţârcodava, citind dintr-o Biblie oltenească pe nume Secretele Terei. Istoria începe în Carpaţi care-i are drept autori pe doi domni, unul pe nume Tonciulescu,  şi altul de-i zice Delcea.”

2) La această întrebare am răspuns prin prima întrebare. Adaug la cei citaţi mai sus pe maestrul tuturor Caragiale. Dar şi Ion Creangă cu moşul cela coţcar. Mai sunt şi alţii, dar nu-mi vin în minte. Să mă ierte! Dacă-mi permiteţi, spre deplina edificare a cititorului, aş mai adăuga ceva la povestea de la întrebarea 1, care zice despre cum stăm la ficţiunea scurtă: ”La stânga scărilor, cum urci spre amvon, părintele a scris cu vopsea cuvinte ale limbii române provenite din sumeriană: malac, nănaşe, nene. Apoi din acelea născute din limba bască:  alai, cioară, cocor  şi crac. A mai adăugat în stânga scării antroponimul Mirxas din limba massagetă care a dat românescul Mircea. În partea exterioară a amvonului, părintele a pus o oală din lut  şi dedesubt citatul din cartea domnilor Tonciulescu  şi Delcea «România a fost, cu multe milenii în urmă, Centrul Suprem al Lumii».  Şi cum spun, a urcat pe scăriţa spre amvon părintele Eugen deloc grav sau preocupat de problemele care îl măcinau pe cuviosul Mapple din Moby Dick. Ajuns sus a privit cu înţelepciune spre echipajul adunat pe laviţele de pe dunetă şi li s-a adresat direct.”

 

 

Mircea PORA

1) Prima parte a întrebării „unu”, sună puţin ciudat. Parcă ar fi vorba de nişte aşezări printre casele cărora mai rătăcesc doar câţiva inşi debusolaţi, rămăşiţe ale unor foste puternice colectivităţi, de destrămarea unor frumoase obiceiuri despre care vorbeşte la un moment-dat un nonagenar la televizor, ajutat de o prezentatoare, numai zâmbete şi fixative, pleznind de englezisme, lăsând impresia că, fireşte, le ştie pe toate. Îmi mai sugerează această primă parte a primei întrebări şi o interogaţie pe care un individ intrând într-un sat ce-i este cât de cât cunoscut, o adresează primului localnic întâlnit… ”Nu te supăra, nea Simion, care-a fost vatman o viaţă, mai trăieşte?…Şi răspunsul…”După câte ştiu eu, nu, dar mai bine întrebaţi la primărie”… Proza scurtă pe care o citesc eu se află într-o stare foarte bună, nici măcar o frază nu e alterată sau pusă acolo alan-dala. Şi are vechime, nu glumă. Aflu din ea despre om şi tribulaţiile lui prin viaţă, lucruri esenţiale. Şi după “îngurgitarea” textelor digestia e uşoară, fără contorsiuni. Dar pentru ca un lucru, literar de data aceasta, să fie bun, durabil, să lase dâre prin veac, trebuie ca la baza realizării lui să stea talentul. Ce ţi-e şi cu darul acesta! Lesne poate fi asemănat cu un iepure încărcat de giuvaiere care, însă, fuge, se ascunde, când peste el vin realităţi ce-l au ca emblemă pe Radu Mazăre sub chipul lui Ştefan cel Mare. Talentului nu-i plac nici beţiile de la Vama-Veche, nici stupizeniile şi înşelăciunile politicii, nici toate derapajele noastre de la buna măsură şi bunul simţ. Deocamdată noi mergem în zig-zag, întortocheat, împleticit şi atât proza scurtă cât şi cea lungă sunt în suferinţă. Dacă are proza scurtă un viitor?…Nu ştiu, timpul o va decide, dar ceea ce ştiu fără greş, e că nimic nu are viitor dacă haosul moral, “impuritatea” ca stare de spirit, se instaurează peste tot. Răsar ca într-un spectacol al grotescului, multitudine de aberaţii, nu doar în literaturi, ci pretutindeni. Cu creaţii artificioase, fără sânge şi carne, cu revărsări grafomane, totul e ameninţat să se transforme într-un pustiu. Avem cu duiumul agramaţi în funcţii înalte, cântăreţi fără voce, vedete de paie, actori fără talent, scriitori fără talent, “personalităţi”, la văzul cărora te prinde ruşinea. Şi pe fondul acesta mai vrem şi literatură înaltă? Să mai aşteptăm până vor apărea la vedere “limpezimile”. Dacă nu, comentăm, categorisim, lăudăm, premiem maculatura pe care în mare cantitate o avem…

2) Chiar despre proza scurtă “din trecut” am să spun câteva cuvinte. De la aceşti autori am deprins simţul gradării în text, fuga de banalitatea crasă, de platitudine, cuprinderea cât mai multor lucruri în, nu chiar o mare de cuvinte, obţinerea unei atmosfere din puţine vorbe care însă bine folosite îşi arată forţa lor miraculoasă. Tot de la ei am aflat că bădărănia şi pornografia groasă nu au ce căuta în literatură. Dau aici câteva nume: Cehov, Tolstoi, în povestiri, Bulgakov, Gogol, Buzzati, E.A. Poe, iar de la noi Caragiale şi foarte mult Radu Petrescu. Consider că şi jurnalele sunt, pe alocuri, proză scurtă. Atunci îl amintim aici pe Goethe cu a sa Călătorie în Italia. Si, Doamne Fereşte, cum să nu-i trec pe Bacovia şi Arghezi.

P.S. Ştiu că marele necaz al criticii actuale şi nu numai, este absenţa din literatura română a momentului a unor romane care să facă pârtie şi să se oprească direct în…premiul Nobel. Poate că nu sunt încă născute talentele producătoare de astfel de capodopere dar, cu siguranţă, noi nu avem nici “realităţi de roman”. Care ar fi acestea? …o istorie îndelungată, aproape permanent de nivel universal, oraşe vechi, devenind ulterior metropolele de azi, cu toate instituţiile şi mediile sociale posibile, o prezenţă “de găsit” în explorarea lumii, o cultură care să fie piesă grea a culturii şi civilizaţiei universale. Cu Calea Victoriei, fuga la Sinaia, moşteniri româneşti vechi, cu figurile de feluriţi imbecili actuali, unii dintre ei “publici”, chiar nu se poate pune de-un roman competitiv…

 

 

Radu Pavel GHEO

 

1) În general, adică în raport cu romanul sau alt gen de ficţiune, cred că proza scurtă stă la fel de bine ca acum un deceniu sau un secol. Se vorbeşte cam des despre ea pe un ton pesimist, ca despre un fel de „Cenuşăreasă a prozei”, şi nu cred că e cazul. Au existat dintotdeauna autori de proză scurtă de mare forţă, de acelaşi calibru cu romancierii – de altfel, nici nu ar trebui să punem în concurenţă cele două genuri –, şi vor mai exista şi de-acum înainte. Chiar dacă romanul pare a fi genul preferat de publicul larg (din motive numeroase, ce implică strategii editoriale, reflexe de lectură, clişee mentale şi multe altele) şi impune titluri şi autori memorabili, proza scurtă are, la rîndul ei, autori de vîrf, precum şi un public fidel. De aceea nu aş face o ierarhizare a genurilor prozastice; nu cred că ea e posibilă. Evident, romanele se vînd mai bine, dar proza scurtă are capodoperele ei, ce se ridică la acelaşi nivel cu cele din zona romanului.                                                                                          Nici în spaţiul autohton lucrurile nu sînt mult diferite. Da, romanele sînt mai prizate de cititori (o spun cifrele de vînzări), dar diferenţele dintre cele două genuri sînt oricum mici pe o piaţă editorială restrînsă în comparaţie cu cele din Europa mai vestică. Avem – am avut dintotdeauna – autori de proză scurtă de primă mînă, iar majoritatea scriitorilor români nici nu se cantonează într-unul sau altul din genuri. De multe ori ei scriu la fel de bine şi proză scurtă, şi roman. Iar cititorii ştiu asta. Aşa că nu mă îngrijorează viitorul prozei scurte autohtone, în ciuda clişeului cu Cenuşăreasa prozei – la urma urmei, Cenuşăreasa era frumoasa basmului omonim, singura pe care o doreşte prinţul (sau cititorul avizat). Dar mă tem un pic pentru viitorul literaturii române în general, într-o ţară tot mai slab alfabetizată.

2) Îmi vine greu să selectez momente istorice de apogeu ale prozei scurte. Cred că ele se asociază cel mai ades unor autori deveniţi reper în istoria literaturii noastre şi enumerarea lor implică inevitabil o doză de subiectivitate. La o trecere fugară în revistă, aş pomeni momentele şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale sau, ceva mai înainte, Păcatele tinereţilor al lui Costache Negruzzi, apoi, în perioada contemporană, Întîlnirea din pământuri al lui Marin Preda, volumul de proză fantastică al lui Mircea Eliade În curte la Dionis, apărut la noi în anii 1970, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Visul lui Mircea Cărtărescu – deşi aş mai putea înşira destule volume de proză scurtă remarcabile, de la cele ale Adrianei Bittel la recentul Escapada de Lavinia Branişte.

Dar mai există o serie de volume care, prin funcţia lor de evaluare şi sinteză, ilustrează momente istorice ale prozei scurte: antologiile de autori, de la cele de grup până la cele de perioadă. Îmi vin acum în minte Arhipelag, antologia coordonată de Mircea Iorgulescu în 1981, antologia optzeciştilor prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, Desant ’83, apoi cele cîteva antologii anuale din seria „Cele mai bune povestiri”, coordonată de Dan Silviu Boerescu în anii 1990 (care, deşi grevate de o inevitabilă subiectivitate, au promovat autori de valoare), şi mai ales remarcabila Best of – proza scurtă a anilor 2000, coordonată de Marius Chivu, care (o spun tot cu inevitabilă subiectivitate) se ridică la nivelul antologiilor similare din spaţiul anglo-saxon prin selecţia amplă şi, în acelaşi timp, riguroasă şi prin viziunea de ansamblu propusă.

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

  1. Cred că starea prozei scurte este mai bună în America decît oriunde în altă parte, deşi chiar şi acolo poate că nu are un statut cu mult mai bun faţă de roman. Oricum, expunerea trebuie să fie ceva mai mare, iar asta cred că se datorează în primul rînd revistelor care publică proză scurtă şi îşi formează un public pentru aşa ceva. Din unghiul ăsta, proza scurtă românească pare mai degrabă un zgomot de purici, ceea ce ar însemnă că aproape nu există. Sau nu există acolo unde este sau ar trebui căutată. În fond, proza scurtă este un produs de lux. România este o ţară a SUV-urilor, a viloaielor, a viselor de îmbogăţire, iar preferinţele cititorului mediu cred că ar credita mai degrabă romanul, în cazul în care această Românie uşor megalomană ar fi dispusă să dea bani şi pe literatură. Proza scurtă are nevoie de un cititor anume, care se poate lua în piept cu nişte curenţi care înseamnă discreţie, subtilitate, chiar frustrare. Nu cred că este un timp bun pentru proză scurtă, dar dacă vrem ca timpul acesta să existe cîndva, ar fi nevoie de un curaj editorial. Pe de altă parte, există nişte reviste cu poveşti scurte, adresate oamenilor simpli, care nu vor să lupte cu procedee sofisticate, ci doar să le fie livrate poveşti, pur şi simplu. Ei bine, poveştile astea, multe dintre ele, sînt scrie chiar de către scriitori care fac un pas înapoi şi le servesc pe tavă sub forma unor scrisori care conţin experienţele de viaţă ale unor oameni simpli. Am făcut şi eu aşa ceva în perioada în care editura Polirom încă nu era decisă să pornească acea deschidere cu Ego.Proză. O astfel de poveste am inclus în volumul Povestiri mici şi mijlocii, selectată apoi în Best of Proza scurtă a anilor 2000. Poate că mai potrivit ar fi să intrăm în curenţii subterani ai literaturii, decît să deplîngem dezinteresul editurilor. Poate că e o variantă de lucru.

  2. Habar nu am. Poate că un istoric literar să aibă ceva mai multă precizie pentru a analiza şi separa contextele. În fond, nu pot vorbi sigur pe ce aş putea spune decît despre experienţa mea de scris. În sensul ăsta, după 2004 a fost o deschidere extraordinară din partea editurii Polirom, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea altor edituri, dar cred că fără o bătaie lungă, ci mai degrabă dintr-un reflex de imitaţie a unui procedeu al cărui succes a fost verificat. Poate că editurile mici, cum este CDPL, de pildă, s-ar putea specializa în colecţii de proză scurtă pentru care să poată angaja strategii speciale de promovare (vezi CDPL Fest), cu lecturi, prezentări de filme de istorie literară, concerte. Proza scurtă încorporează o mare doză de eşec, aşa încît orice ai face este un plus. Eu am fost implicat într-un proiect care se numea Povestiri fără filtru, care reunea persoane care scriau mai mult sa mai puţin bine şi care vindeau povestiri la plic, care încăpeau pe o foaie (două pagini). O vreme a mers, un an şi un pic, cît le-am vîndut la diverse tîrguri de meşteri, la Street Delivery ori în alte locuiri şi cu alte ocazii. Apoi totul a murit, dar au rămas nişte texte, ceea ce e mai mult decît nimic.

 

Luca DINULESCU

1) În mod destul de evident, proza scurtă a intrat în lumina reflectoarelor odată cu Nobelul lui Munro. Ceea ce nu înseamnă însă că a devenit un fenomen. Mai degrabă i s-a confirmat un rol de prima mână, pe care ea ştia însă că-l joacă demult. Altfel, rămâne ce a fost dintotdeauna: o modalitate foarte eficientă de a extrage esenţa a ceva: o epocă, o situaţie, un vis. Şi cred că va continua să facă asta pe timp nedefinit, curgând ca un râu discret şi graţios în punctul oceanic de întâlnire al tuturor formelor de exprimare care este biblioteca cititorului.

2) Fără îndoială, m-aş întoarce în timp cu câteva decenii, la proza scurtă a unor Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, mai precis a schiţelor paradoxale care ţin loc de proză scurtă în ce-l priveşte pe acesta din urmă. Nu l-aş uita nici pe Ion Băieşu, prozator de un real talent. Am să fac o paranteză, răspunzând în acelaşi timp ceva mai clar la întrebare: în Bucureşti conduc un club lunar de lectură unde se citeşte predominant SF. De ce se întâmplă asta, nu e obiectul discuţiei, ideea fiind alta – într-o zi i-am întrebat pe participanţii la club: voi ştiţi că Mircea Nedelciu a scris o proză SF în versuri? „Jenny sau balada preafrumoasei conţopiste” se cheamă. Nu ştiau. Moment în care m-am gândit: ce rost are să citeşti SF, orice SF, dacă nu ai citit această proză? Pentru că acolo se opreşte totul, stilistic vorbind, greu se poate merge mai departe. Nedelciu putea deveni de-a dreptul eminescian dacă dorea, era un talent bubuitor. Era genul de scriitor care putea provoca asupra altora efectul lăsatului de scris, care, mă gândesc, ca să rămân în această zonă, ar putea fi chiar celebrul efect de ecou controlat. Doar că e un ecou care reverberează în fiinţa scriitorului şi pe care Nedelciu îl controlează cumva pentru ca respectivul să nu se simtă umilit.

Dorin DAVID

Pentru că răspunsurile sînt interconectate, o să răspund la ambele întrebări într-un singur text (dintr-un singur foc):

  Trăind într-o epocă fast astăzi tot ce facem este rapid, prin urmare şi cititul se află în aceeaşi situaţie. Cu siguranţă există cititori fideli romanului, dar eu unul, sincer, nu mai am răbdare nici să citesc romane de mare întindere, nici (ba chiar cu atît mai puţin) să le scriu. Recunosc că am în plan un roman, dar planul e făcut de ani buni, şi de cîte ori m-am apucat să scriu la el, repede am renunţat tot de atîtea ori, dacă nu chiar de mai multe… Poate o să-i vină vremea. Dar acum, proza scurtă este forma în care mă exprim cel mai bine, fără să pierd din idei: dimpotrivă, este aici şi un extra cîştig, prin concizie şi sinteză.

Proza scurtă nu are doar avantajul că poate fi citită oriunde şi oricînd, în drum spre serviciu, în autobuz sau în metrou, în tren spre studenţie sau spre mare; etc: adevăratul atu stă în faptul că o proză scurtă încape într-o postare de blog, ca să nu zic chiar una de facebook, ceea ce este important dacă vrei să ai şi cititori tineri şi digitali. Cred că „momentele de vîrf” ale prozei scurte româneşti abia acum încep să se vadă, respectiv vîrfurile să se arate. De aceea aş putea parafraza o reclamă ceva mai veche la un serviciu de telefonie („viitorul sună bine”) dar nu vreau: mai bine îi citez pe proprii mei copii, care la rîndul lor ştiu vorba haioasă, dar profundă, de la verii lor mai mari: „nici viitorul nu mai e ce a fost!”

Ceea ce, pentru proza scurtă autohtonă, poate fi de bine, dacă nu va fi de rău. Eu zic şi aici ceea ce spun despre orice: că e mai bine să fie bine decît să fie rău.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă a anilor 2000. Autosuficienţa realului

Alex GOLDIŞ

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Mult mai mult decât o simplă antologie poate fi considerată cartea apărută anul trecut în coordonarea lui Marius Chivu, Best of. Proza scurtă a anilor 2000. Şi asta, pentru că mizele editorului depăşesc simpla colecţionare a celor mai bune fragmente dintr-un deceniu pentru a urmări, în fond, redimensionarea unui gen. Prefaţa criticului de la Dilema veche e, în primul rând, textul unui fan al prozei scurte – care, dacă nu face de-a dreptul oficiu de militantism, e pus măcar pe servicii de manageriere a imaginii ei în context românesc. Îl califică pe Marius Chivu tocmai experienţa în domeniu, probată prin coordonarea unei serii de volume tematice (printre care Cartea cu bunici, Humanitas, 2007; Iubire 12, ART, 2010), dar şi insistenţa asupra genului în cronicile literare din ultimii 10 ani. Din acest unghi, Marius Chivu e, probabil, singurul critic al ultimei generaţii – de nu singurul din ultimele decenii! – specializat pe genul scurt.

De ce avem proză scurtă?

Din multe puncte de vedere, aşadar, semnalul de alarmă pe care-l trage Chivu cu privire la absenţa genului la noi e perfect justificat. Mai ales că dinamica genurilor post-revoluţionare e paradoxală. Toată lumea deplângea cu lacrimi de crocodil moartea poeziei, în timp ce poezia o ducea bine-mersi. În schimb, proza scurtă suferea în tăcere, fără ca vreun critic să-i dedice vreo vorbă bună. Până la Marius Chivu, desigur, care încearcă să identifice şi explicaţiile pentru această „comă” prelungită a genului: „De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicaţii. În primul rând, lipsa tradiţiei, dar şi dificultatea genului placate pe mentalitatea scriitorului român care are prejudecata genului minor şi vede în roman oportunitatea scriitorului prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortazar, Cheever, Carver, Munro etc.), la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum şi, fireşte, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală şi de viziune a majorităţii editorilor care nu încurajează, nu susţin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreţinută şi de lipsa oricărui stimulent instituţional”.

De acord cu Marius Chivu per total. Ar fi de plasat, însă, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, câteva nuanţe care ţin de contextele literaturii române. Dinamica gen scurt-roman e mai complexă decât pare la prima vedere şi ea răspunde, de fapt, în fiecare epocă, mizelor de etapă ale literaturii române. Înainte de a se vorbi, aşadar, grăbit şi general despre absenţa dintotdeauna a genului la noi (ca un soi de fatalitate sau ca indice al nivelului retrograd al literaturii române), trebuie repuse pe tapet circumstanţele acestei dinamici. E clar că perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost dominată de schiţă şi de nuvelă, fapt care-l face pe Mihail Ralea să analizeze, în 1927, cauzele absenţei romanului (altfel decât în formule imitate din romanţurile franţuzeşti). Situaţia se modifică însă radical şi perioada interbelică devine, într-adevăr, o perioadă de exclusivitate a romanului, în care genul scurt abia se mai vede. E clar, însă, că în relieful acestei pledoarii neobosite pentru roman se ascund complexele literaturii române înseşi. Nevoia racordării la cultura europeană echivalează, într-adevăr, cu nevoia de creaţie pe spaţii largi şi, cum se spune, de suflu epopeic. Epoca interbelică a romanului corespunde, nu întâmplător, cu epoca de expansiune (răutăcioşii ar spune, poate, chiar de „expandare”) a literaturii române. E de înţeles, de aceea, de ce genul scurt rămâne cu totul marginal. Când e practicat, totuşi, el aparţine literaturii pitoreşti, exotice şi fantastice (de tipul Vasile Voiculescu-Gala Galaction), fără miză în evoluţia formelor.

Lucrurile nu trebuie simplificate, însă, aşa cum o face Marius Chivu, cu privire la literatura postbelică. Există cel puţin două momente în care genul scurt iese la iveală drept modalitate privilegiată de exprimare a prozatorului. Pe de o parte, e vorba de prima parte a anilor ’60, acea perioadă de dezgheţ timid în care scriitorii rămâneau încă indecişi între politica realismului socialist şi poetica autonomiei esteticului. E perioada în care prozatori – unii dintre ei uitaţi azi, e drept – precum Nicolae Ţic, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu încearcă să scape de dogmele stalinismului printr-o serie de povestiri enigmatice şi pitoreşti, care au în centrul lor personaje bizare, „sucite”, de nealiniat politic. Prin caracterul său nefinisat, de felie de viaţă neînseriabilă unui scenariu ideologic prestabilit, proza scurtă devenea o formă (timidă, ce-i drept) de tranziţie dinspre perioada hard a realismului socialist spre „dezgheţul” literar.

E aproape de neînţeles, apoi, ignorarea, de către prefaţator, a anilor ’80, când genul scurt devine un adevărat program literar: un program de coborâre a literaturii în cotidian şi un exerciţiu de renunţare la caracterul emfatic al scriiturii. A doua perioadă de expandare a romanului, din anii ’60-’70, când i se conferă misiunea imposibilă de a rezolva din unghi metafizic cam toate dilemele morale şi sociale ale individului sub totalitarism, e urmată de acest duş rece al prozei scurte, care refuză jumătăţile de adevăruri înalte în favoarea integralităţii adevărului mărunt şi la îndemână. Afirmaţia că desantul optzeciştilor „a rămas, în prea mare măsură, tributar experimentalismului textualist, şi doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă şi Cristian Teodorescu au continuat şi confirmat cu adevărat în povestire” e de neînţeles din două puncte de vedere: pe de o parte, nu tot optzecismul românesc poate fi plasat sub eticheta peiorativă de textualism, de vreme ce prozatorilor sus-menţionaţi li se pot alătura destui autori de proză scurtă care n-au nici în clin, nici în mânecă cu curentul lansat de Nedelciu: Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Daniel Vighi, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu şi alţii. Pe de altă parte, nu văd de ce „a fi tributar experimentalismului textualist” reprezintă, pentru Chivu, o modalitate descalificantă pentru proza scurtă. T. O. Bobe, Luca Dinulescu sau Adrian Georgescu sunt doar trei dintre prozatorii antologaţi în Best of care practică azi – şi încă într-o manieră epigonică! – textualismul. Mai plauzibilă e ipoteza că, pentru a deveni promotorul nr. 1 al prozei scurte româneşti, Marius Chivu a preferat să şteargă din condei aportul unei generaţii care a practicat şi a teoretizat ca nicio alta înainte genul scurt. Cele două antologii, ale lui Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1998), respectiv Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă (1999), de referinţă în istoria genului la noi, sunt trecute sub preş de prefaţa lui Chivu.    E drept că perioada imediat postrevoluţionară a lăsat-o mai moale cu proza scurtă şi că moştenirea imediată a optzeciştilor e aproape insesizabilă. Dictonul „când doi se ceartă, al treilea câştigă” e ilustrat perfect de perioada post-decembristă, când din confruntarea dintre proza scurtă şi roman câştigă jurnalul. Ascensiunea memorialisticii a pus în umbră, pentru un deceniu, cam toate genurile ficţionale româneşti. Iar revirimentul ficţiunii din jurul anilor 2000 n-a însemnat neapărat şi o redescoperire a prozei scurte. Întoarcerea la story despre care s-a tot vorbit în ultimii ani a echivalat cu o redescoperire a romanului. Doar sporadic şi de data aceasta cu totul fără program a mai reuşit să ţină proza scurtă capul de afiş al contemporaneităţii.

Faptul că Marius Chivu omite mai mult sau mai puţin intenţionat aceste roluri episodice ale prozei scurte în istoria literaturii române nu înseamnă că el n-are dreptate în ce priveşte imaginea globală: proza scurtă n-a reprezentat, în cultura autohtonă, un gen predilect. Vinovată e, într-adevăr, o anumită prejudecată a construcţiei emfatice, la care se adaugă mecanismul greoi al literaturii ca instituţie, de nu al societăţii româneşti în general. H. E. Bates consideră că ascensiunea prozei scurte în America e legată tocmai de faptul că „people are talking faster, moving faster, and apparently thinking faster”. Ca niciun alt gen, proza scurtă e legată de dezvoltarea literaturii de consum, fie că merge la pas cu ea (ca în cazul short story-urilor publicate în publicistica de largă circulaţie), fie că merge în paralel sau chiar contra curentului. O mare parte din proza scurtă a modernismului, de la fragmentele lui Henry James sau Joyce până la Virginia Woolf sau Frank O’Connor dezvoltă tehnici de ermetizare şi de omisiune din exasperarea polemică faţă de literatura de consum. Or, absenţa acestui segment al literaturii române, fie că-i spunem de consum sau de divertisment, e responsabilă, cred, pentru slaba tradiţie a prozei scurte (dar şi a prozei SF, a romanului poliţist, a romanului erotic etc). A scrie literatură în cultura română, la fel ca în alte culturi sud-est europene, a echivalat, foarte adesea, cu a scrie Literatură: a construi, adică, durabil şi grandilocvent, a pune o cărămidă la edificiul literar naţional. Or, e clar că romanul sau poezia reprezintă vehiculele cele mai adecvate ale acestui grand narrative literar-naţional, care s-a reactivat în cultura română atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică, după hiatusul stalinist.

 

Oul prozei scurte şi găina Noului Val Cinematografic

  Poate că cea mai importantă calitate a antologiei lui Marius Chivu rezidă, însă, în contrarierea pesimismului teoretic din prefaţă şi în demonstraţia că există, iată, o proză scurtă actuală demnă de luat în seamă. Din acest punct de vedere, Best of. Proza scurtă a anilor 2000 seamănă cu un act de scamatorie, cu jocul de-a „uite-o, nu e”. Căci, deşi n-a ţinut capul de afiş al scriiturii douămiiste (unde poezia şi critica au fost considerate genurile predilecte), proză scurtă s-a scris, totuşi, după cum reiese din numărul mare de scriitori antologaţi şi mai ales din calitatea fragmentelor alese. Ceea ce înseamnă că, într-adevăr, prozei scurte îi lipsea un ghiont de marketing, dublat de un bun gust critic, ambele asumate acum cu brio de Marius Chivu. Cei douăzeci şi trei de autori sunt reuniţi nu după vreun criteriu generaţionist, ci după cel al debutului („să fi debutat în preajma anului 2000”, zice editorul), ceea ce asigură cărţii o varietate considerabilă a scriiturilor. Alături de autori oarecum consacraţi într-ale prozei scurte şi/sau vedete ale prozei ultimilor ani (atenţie, niciunul pe care să nu-l fi tentat şi romanul!) precum Radu Parachivescu, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Baetica Marpurgo, T. O. Bobe stau prozatori care n-au ocupat niciodată prim-planul discuţiilor literare precum Lavinia Branişte, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoş Micleuşeanu, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truţă. Lângă ei, poetul reconvertit temporar la proză Dan Coman şi eseistul/criticul Angelo Mitchievici. Un peisaj divers şi degajat, lipsit de delimitări istorico-literare prea drastice.

Nici diferenţele de vârstă (literară), nici calibrul diferit al scriitorilor antologaţi de Marius Chivu nu dăunează omogenităţii valorice a volumului. Dimpotrivă. Cele patruzeci de bucăţi alese sunt surprinzător de apropiate valoric şi cine n-a citit în întregime volumele din care sunt extrase s-ar putea să rămână cu impresia că proza scurtă românească e, de la un capăt până la celălalt, excelentă. Nu mă înham aici nici la o analiză tematic-stilistică, nici la una valorică (ar fi imposibil de omogenizat tendinţele centripete ale autorilor antologaţi), însă nu mă pot abţine să nu reţin câteva lucruri: că, în momentele ei de vârf, proza scurtă a anilor 2000 e o proză realistă, foarte atentă la detalii, însă sensibilă la paradoxurile societăţii de tranziţie. Nu ştiu care a fost primul, oul sau găina, în ecuaţia literatură douămiistă – Noul Val cinematografic românesc, însă multe dintre scenele prozei lui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo (cei mai talentaţi prozatori ai generaţiei, cărora li se adaugă newcomer-ii foarte interesanţi Mihai Mateiu şi Lavinia Branişte) par coextensive imaginarului lui Cristi Puiu-Cristian Mungiu. Aceeaşi umanitate măruntă, acelaşi umor uşor burlesc, aceeaşi asumare cinică, lipsită de impulsuri (auto)iluzionante, a realităţii. Cu singura diferenţă că, spre deosebire de Noul Val, prozatorii realişti ai douămiismului par mai puţin înclinaţi spre experiment şi mai puţin radicali – atât stilistic, cât şi imaginar. În spatele decupajelor semnificative de real ale acestor prozatori se mai simt încă, din păcate, concesiile făcute publicului – orice s-ar spune, o problemă mai stringentă pentru literaţi decât pentru oamenii de film. Fragmentele antologate de Marius Chivu aici ar putea furniza o bază îndeajuns de solidă nu doar pentru inventariarea temelor specifice noii generaţii de scriitori, ci şi pentru discutarea celor mai importante tendinţe formale. De notat doar că, exceptând câteva fragmente semnate de Luca Dinulescu, Dan Coman, Călin Torsan sau Marian Truţă, proza fantasy şi/sau SF lipseşte cu desăvârşire ori e tratată în regim parodic. Ceea ce înseamnă, în principiu, două lucruri: că proza scurtă a anilor 2000 se mulţumeşte cu realul – n-are nevoie, adică, să transgreseze limitele lui pentru a identifica scenele asupra căruia să-şi activeze blitz-ul. Dar şi că acest ataşament faţă de real, care s-ar putea să rămână o etichetă a prozei, de nu a întregii literaturi a perioadei, provine din faptul că (s-a mai spus de atâtea ori) fantasy-ul, burlescul sau absurdul sunt de regăsit, imediat după Revoluţie, în viaţa de zi cu zi. Un real autosuficient, gata să înglobeze cele mai fantastice scenarii cotidiene. Aşa cum reiese din antologia lui Marius Chivu, absurdul de zi cu zi e marea temă a prozei scurte şi nu ştiu alt gen post-revoluţionar mai calificat pentru transcrierea lui.

Nu mai lungesc vorba, las cititorul să exclame pe cont propriu, după parcurgerea celor peste 400 de pagini, „Habemus proză scurtă!”.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Antropologie performativă. Cazul ghetoului Pata Rât (fragment)

 Adi DOHOTARU

Doho-CA1

 

Motto: In order to understand this poetics of the oppressed one must keep in mind its main objective: to change the people – ‘spectators’, passive beings in the theatrical phenomenon – into subjects, into actors, transformers of the dramatic action. I hope that the differences remain clear. Aristotle proposes a poetics in which the spectator delegates power to the dramatic character so that the latter may act and think for him. Brecht proposes a poetics in which the spectator delegates power to the character who thus acts in his place but the spectator reserves the right to think for himself, often in opposition to the character. In the first case, a ‘catharsis’ occurs; in the second, an awakening of critical consciousness. But the poetics of the oppressed focuses on the action itself: the spectator delegates no power to the character (or actor) either to act or to think in his place; on the contrary, he himself assumes the protagonic role, changes the dramatic action, tries out solutions, discusses plans for change – in short, trains himself for real action. In this case, perhaps the theatre is not revolutionary in itself, but it is surely a rehearsal for the revolution. The liberated spectator, as a whole person, launches into action.

– Augusto Boal, Theater of the Opressed

Rezumat

Eseul despre locuirea şi munca din Pata Rât, în apropierea gropii de gunoi a oraşului Cluj, propune o tehnică de abordare a drepturilor omului, în speţă a discriminării rasiale prin segregare ghetoizată, la intersecţia dintre cercetarea prin acţiune participativă (Participatory Action Research), activismul cetăţenesc şi arta performativă. Tehnica trans-disciplinară a antropologiei performative avute în vedere într-o definiţie laxă încearcă să echilibreze activismul cetăţenesc informal sau instituţional susţinut de un discurs moral al drepturilor omului (asumat instituţional pretutindeni, însă doar la nivel declarativ), cu investigaţia academică angajată în comprehensiunea faliilor dintre limbajul drepturilor şi inegalităţile economice sistemice (pentru a înţelege impactului scăzut al civismului militant) şi arta spectaculară cu mesaj socio-politic (ca modalitate de dezinhibare şi încurajare a participării cetăţeneşti într-un mediu politic relativ pasiv în comparaţie cu alte state ale UE). Deşi se bazează în principal pe mărturii din Pata Rât, eseul are la bază câteva zeci de interviuri şi întâlniri informale cu rezidenţi în aşezări informale, activişti pentru drepturile omului, funcţionari şi politicieni locali din Cluj, Ploieşti, Călăraşi, Miercurea Ciuc şi Târgu Mureş în intervalul 2011-2013, majoritatea interacţiunilor fiind realizate în cadrul proiectului SPAREX1. Antropologia performativă la care mă refer înţelege performance-ul într-un sens mai restrâns decât utilizarea sintagmei în studiile culturale, aşa numitul performative turn din discipline extrem de diversificate de la teatru la arheologie. În acest sens, performance-ul este un act artistic trans-disciplinar, o punere explicită în scenă ce îmbină teatrul forum, coregrafia, dansul, cântecul, manifestaţia stradală etc., fără a fi perceput că ar fi vreuna dintre aceste discipline, punere în scenă care se bazează, desigur, pe o documentare antropologică prealabilă.

La marginea gropii de gunoi a Clujului, s-au format după 1989 patru comunităţi relativ distincte (Dallas, Cantonului, Noul Pata Rât, Rampă), cu aproximativ 1.500 de persoane, marea majoritate fiind romi. Exista deja o aşezare informală de mici dimensiuni în perioada comunistă, dar procesul formării ghetoului respectiv este condiţionat de procesul formării unei economii de tip neoliberal ce s-a instaurat după Revoluţie, care a condus la de-proletarizarea unei părţi masive din societatea românească şi la excluderea şi la rasializarea accentuată a romilor2, foşti proletari industriali şi agricoli cu o calificare scăzută, care au fost mutaţi la Pata Rât din centrul sau de la periferiile oraşului unde locuiau adesea fără acte de proprietate.

Peste 40% dintre rezidenţii Pata Rât au fost angrenaţi în acest proces de segregare ca urmare a gentrificării urbane. Alţii au ajuns din proprie iniţiativă sau chemaţi de familii ca să lucreze în rampă în condiţii toxice şi nelegale, peste 50% dintre locuitorii fiind antrenaţi într-un proces de agregare, pe o piaţă a deşeurilor format în jurul rampei, ca urmare a exploziei unei economii de consum ce s-a format la sfârşitul anilor 1990. Se poate constata astfel un fenomen de agregare specific unui sistem neoliberal periferic, ale cărui caracteristici principale sunt mai accentuate în ghetouri ca Pata Rât, cu o rampă administrată privat şi cu locuinţe informale. Precarizarea muncii, lipsa unor contracte stabile, de-reglementarea, non-intervenţia statului, absenţa unor asigurări sociale, medicale ori a unui sistem de pensii pentru sutele de muncitori informali care colectează selectiv deşeurile din rampă, sunt trăsături ale unui sistem economic bazat major pe echilibrul dintre cerere şi ofertă, costurile sociale sau de mediu fiind marginalizate, după cum vom vedea şi în cazul expus aici.

Potrivit tipologiei lui Loïc Wacquant, Pata Rât este un spaţiu ghetoizat, sintagmă care se aplică cu grabă jurnalistică ori polemică în situaţii inadecvate, legate de infracţionalitate ridicată, dezordini urbane, sărăcie ori segregare. În acest sens, ghetoul nu trebuie categorisit în analogie cu enclavele imigranţilor ori cu mahalalele urbane ale muncitorilor precari, ci cu tabăra de refugiaţi, cu închisoarea, cu rezervaţia3. Ghetoizarea devine o metodă de a segrega pierzătorii unor lupte rasiale şi de clasă în economii de piaţă a căror stratificare şi inegalităţi sunt net superioare celor comuniste, perioadă după care multe persoane intervievate manifestă nostalgie. Pata Rât are caracteristicile ghetoului şi nu ale unei colonii răsărite la marginea unui oraş, aşa cum s-au înfiinţat câteva în preajma Clujului. Este relativ omogenă etnic, are o structură organizaţională autonomă şi o identitate colectivă stigmatizată, care separă locuitorii rampei de majoritarii din oraş sau de comuna Someşeni, din imediata vecinătate.

În 1516, senatul Veneţiei dispune ca evreii să fie duşi în Ghetoul Nou, o insulă izolată, înconjurată de ziduri înalte şi gardieni care închideau noaptea cetatea, evreii fiind pedepsiţi pentru părăsirea incintei pe timpul nopţii, chiar dacă pe timpul zilei erau lăsaţi să presteze activităţile economico-financiare dispreţuite de creştini, într-un timp în care politica este influenţată puternic de dogme religioase, tradusă în termeni morali, ai gustului şi dezgustului, purităţii şi impurităţii (evreii eretici posibili purtători de sifilis, portretizaţi ca necuraţi şi totodată senzuali şi corupători prin obiceiurile lor), politică foarte asemănătoare cu delegarea unui spaţiu convenabil pentru romii indezirabili şi „mizeri” de la Pata Rât, aşa cum apar în multe comentarii anonime în media locală). Modelul acesta se extinde către alte părţi ale Europei:

One can detect in this inaugural moment the four constituent elements of the ghetto, namely, (i) stigma, (ii) constraint, (iii) spatial confinement, and (iv) institutional parallelism. The ghetto is a social-organizational device that employs space to reconcile two antinomic functions: (1) to maximize the material profits extracted out of a category deemed defiled and defiling, and (2) to minimize intimate contact with its members so as to avert the threat of symbolic corrosion and contagion they are believed to carry. If the target population did not serve an essential economic function, it could be kept out of the city or expelled from it—as Jews had been periodically in medieval history. If that same group were not irremediably tainted, it would simply be exploited and allowed to mingle in the city in accordance with its position in the division of labor. It is the conflictive combination of economic value and symbolic danger that made handling Jews problematic and spurred the invention of the ghetto4.

Printr-o tehnică ce se poate denumi a posteriori a antropologiei performative ce implică activism civic, cercetare prin acţiune participativă (PAR) şi performance artistic stradal, am încercat să prezentăm instituţiilor abilitate şi opiniei publice motivele pentru care ghetoul Pata Rât este rodul unei construcţii politice şi economice conştiente, deşi ascunse privirii publice, şi nu produsul unei creaţii „naturale” din partea unor persoane cu alte obiceiuri care refuză integrarea socială (cea mai concludentă afirmaţie în direcţia schiţată mai sus este a unei feţe bisericeşti cu o funcţie relativ importantă în ierarhia Arhiepiscopiei Clujului care ne compătimea pentru străduinţa de a-i scoate pe romi din „mediul lor natural”).

Ca reacţie la o evacuare forţată din 17 decembrie 2010, care a condus la mutarea a aproximativ 300 de persoane de pe strada Coastei (o zonă rezidenţială a Clujului) la Pata Rât (groapa de gunoi a oraşului), s-a format un ansamblu de activişti ce au colaborat într-un cadru informal, în Grupul de Lucru al Organizaţiilor Civice (gLOC). Campania gLOC, din care fac parte rezidenţi din Pata Rât şi universitari, persoane din mediul asociativ şi artişti solidari cu ei, a presupus organizarea de manifestaţii, realizarea de petiţii şi articole, propunerea unor strategii de incluziune socială şi negocieri cu instituţiile statului, acţiuni de advocacy, conferinţe şi mese rotunde etc. De pildă, doar într-un interval de peste doi ani au fost iniţiate o duzină de manifestaţii şi de petiţii, care au generat sute de materiale mediatice şi preluarea subiectului Pata Rât pe agenda publică în altă cheie decât a depunerii neconforme a deşeurilor oraşului. În linii generale, propunerile gLOC vizează, în spiritul justiţiei sociale, incluziunea locativă a persoanelor din Pata Rât şi care au minima posibilitate de a se integra în oraş, îmbunătăţirea infrastructurii de la Pata Rât, condiţii decente de locuire, stoparea evacuărilor forţate către Pata Rât, slujbe legale pentru romii din rampă care lucrează în condiţii toxice şi fără contracte de muncă, mai ales în condiţiile închiderii spaţiului poluant de depozitare ca urmare a încălcării standardelor UE de gestiune a deşeurilor.

Cercetarea în paradigma acţiunii participative (PAR), prin definiţie colectivă şi angajată, este mai auto-reflexivă în relaţie cu cercetarea academică, cu accentul pus pe autonomia etanşă şi linear-textuală a subiectului investigator în raport cu domeniul ori obiectul investigat. Prin relaţionarea multiplă şi colaboratoare pe teren, presupusul obiect al cunoaşterii este transformat în subiect-partener al investigaţiei, motiv pentru care performance-urile la care fac referire sunt, de fapt, răspunsuri inovatoare la nevoile oamenilor din Pata Rât de a da formă unor nemulţumiri vizavi de ceea ce au perceput ca abuzuri ale autorităţilor.

Potrivit antropologului Alice Mcyintire, care a fost influenţată de cercetările feministe ori de pedagogia radicală a sud-americanului Paulo Freire, principiile PAR presupun: „(a) a collective commitment to investigate an issue or problem, (b) a desire to engage in self- and collective reflection to gain clarity about the issue under investigation, (c) a joint decision to engage in individual and/or collective action that leads to a useful solution that benefits the people involved, and (d) the building of alliances between researchers and participants in the planning, implementation, and dissemination of the research process”5.

O astfel de abordare angajată şi subiectivă nu dihotomizează îndepărtarea academică a cercetării şi relativa dezangajare în raport cu angajamentul activismului cetăţenesc, ci se concentrează pe o continuă distanţare şi apropiere, presupusă de auto-reflexivitate (ceea ce implică dedublare, subiectivare, empatie, chestionare a perspectivei proprii, a pasiunii morale şi a rolului jucat):

Anthropologists are not pure scientists. Their diaries, ethnographic novels, poems and monographs form a very important branch of literature akin to travel writing. Reflexivity is what defines this aspect of literariness in anthropological texts. […] Reflexivity is constructed based on the psychological concept of catharsis and the autobiographical pact (Bourdieu). Its reliability is based on a reconstruction après coup of a distanced look, a normative exigence and translatable aspirations. It is based on an exaltation of the faux-concret, and a micromania enticed by anecdotes. The diachronical perspective is considered essential towards a signum authenticum and a higher concept of self. For if biography is not everything, everything is biography (Leon Edel). The same can be said of reflexivity. Reflexivity galvanises discourse precisely because it expresses the silence within us, the indicible6.

O a treia latură a antropologiei performative este practica spectaculară, artistico-politică ce deviază din tradiţia avangardei, cu trei filiaţii apropiate în timp şi legate de tumultul protestatar şaizecist: situaţionism, contracultura americană şi arte povera.

Miza majoră a situaţioniştilor a fost „distrugerea artei ca sferă separată a vieţii şi realizarea sau integrarea pasiunii şi frumuseţii artei în viaţa cotidiană”7. Propunererile, adesea stradale, ale deturnării (détournement) şi derivei (dérive), presupuneau, afirma Guy Debord în Raport al Construcţiei de Situaţii, transformarea momentană, calitativ superioară, a unor ambianţe temporare cotidiene apolitice şi utilitare:

The main emotional drama of life, aside from the perpetual conflict between desire and reality hostile to desire, seems to be the sensation of the passage of time. In contrast to the aesthetic modes that strive to fix and eternalize some emotion, the situationist attitude consists in going with the flow of time. In so doing, in pushing ever further the game of creating new, emotionally provocative situations, the situationists are gambling that change will usually be for the better. In the short term the odds are obviously against that bet. But even if we have to lose it a thousand times, we see no other choice for a progressive attitude”8.

Iar o astfel de deviaţie de la normativitatea cotidiană implică o conceptualizare şi tematizare atentă a situaţiei supuse atenţiei pentru a nu părea o distracţie butaforică de la sarcinile cotidiene, ori un eveniment cultural cu ambalaj social ori filantropic. Modalitatea de a evita bufoneria mass media ori abordarea estetic-intelectuală constă, aşa cum urmează să prezint în cele trei exemple de performance-uri, în relaţionarea prealabilă minuţioasă cu subiecţii expuşi, propunerea situaţiei conflictuale sau pasionale ca ilustrare mai adecvată a problemelor de care sunt afectaţi cei care se expun la un astfel de eveniment stradal, asumarea de către cercetător sau de deschizătorul unui spaţiu nou a unui rol secundar în cadrul evenimentului în ciuda tendinţelor presei de a se focaliza la interviuri pe voci autorizate şi familiare. Astfel, situaţiile propuse au rolul de a da voce celor consideraţi nedreptăţiţi, însă printr-o distilare culturală mai în adâncime faţă de larma şi emoţia protestului stradal ori a acţiunii directe, metode ce îşi pot epuiza resursele contestatare dacă sunt uzitate abuziv sau cu un număr redus de oameni.

Contracultura anilor 1960-1970 s-a folosit major de societatea spectacolului, acaparată de sfera afacerilor, vedetele mediatice şi clasa politică, cu o atentă segregare între actanţi şi public, introducând „spect-actorul” lui Augusto Boas din Teatrul opresaţilor9, indiferent că era negrul, feminista sau muncitorul opresat. Performance-urile descrise mai jos pot fi considerate conferinţe de presă ale excluşilor, aceştia neavând nicio şansă de a fi expuşi publicului larg dacă ar imita conferinţele clasice. Evenimentele stradale provoacă adversarii rasişti, publicul xenofob sau indiferent. Iar practicarea unor valori egalitare specifice este un barometru concludent pentru a vedea susţinerea şi impactul mai mult sau mai puţin de nişă de care se bucură aceste idei. Conferinţa de presă stradală contractă timpul, care devine emoţionant, captivant şi senzaţional, deşi la antipodul comercialismului mediatic. Performance-ul sintetizează problema, stipulează conflictul într-o formă dramatică.

Dramatizarea are rolul de a scurtcircuita prin provocare un corp social durificat, chemând în ajutorul său empatia, prin apelul la un mesaj social esenţializat şi la solidarizare (calitate clasică a poeticii aristoteliene), dar şi distanţa critică, prin refuzul convenţiei soporifice şi prin redarea mai clară, prin ex-centrism, a faliilor dintre centru şi margine:

Everything about a successful press conference must be dramatic, from the announcements and phone calls to the statements themselves. Nothing creates a worse image than four or five men in business suits sitting behind a table and talking in a calm manner at a fashionable hotel. Constantly seek to have every detail of the press conference differ in style as well as content from the conferences of people in power. Make use of music and visual effects. Don’t stiffen up before the press. Make the statement as short and to the point as possible. Don’t read from notes, look directly into the camera. The usual television spot is one minute and twenty seconds. The cameras start buzzing on your opening statement and often run out of film before you finish. So make it brief and action packed. The question period should be even more dramatic. Use the questioner’s first name when answering a question. This adds an air of informality and networks are more apt to use an answer directed personally to one of their newsmen. Express your emotional feelings. Be funny, get angry, be sad or ecstatic. If you cannot convey that you are deeply excited or troubled or outraged about what you are saying, how do you expect it of others who are watching a little image box in their living room? Remember, you are advertising a new way of life to people. Watch TV commercials. See how they are able to convey everything they need to be effective in such a short time and limited space. At the same tune you’re mocking the shit they are pushing, steal their techniques10.

Pasionat de cercetarea mişcărilor sociale şi de avangardă ale anilor 1960, curentul Arte Povera m-a încurajat să întrevăd posibilităţi estetice şi conceptuale în folosirea unor materiale simple şi „sărace”, în afara confirmării pieţei artistice a artei „bogate” din galerii şi muzee, obiecte ready made resemnificate într-un flux temporar, dincolo de dihotomia instituţionalizată a artei în spaţiu public şi a vieţii de zi cu zi11. Arte povera a fost necesară şi într-un sens strict adaptiv, într-un context al unor urgenţe cetăţeneşti situate în afara lentorii şi birocraţiei proiectelor de finanţare. Cele trei evenimente stradale sunt redate în ordine inversă, pe măsură ce metoda antropologiei performative s-a conturat în urma interacţiunii pe „teren” şi a interviurilor realizate.

_______

[1] Interviurile la care se face referire în eseu sunt realizate în cadrul proiectului de cercetare SPAŢIALIZAREA ŞI RASIALIZAREA EXCLUZIUNII SOCIALE (http://sparex-ro.eu/). Proiectul îşi propune descrierea şi interpretarea fenomenului constituirii sociale şi culturale a „ghetourilor ţigăneşti” urbane din România în context european, mai precis a spaţiilor rezidenţiale marcate de sărăcie acută şi stigmatizare rasială în care locuiesc persoane (auto)identificate de etnie romă. Proiectul a fost iniţiat de Enikő Vincze, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, România, este implementat de o echipă multi-disciplinară compusă din cercetători din România şi din străinătate şi este finanţat prin programul IDEI al Planului Naţional de Cercetare II din România în perioada octombrie 2011 şi septembrie 2014.

2 Enikő Vincze, Landfill: Space of advanced and racialized urban marginality in today’s Romania, http://sparex-ro.eu/wp-content/uploads/landfill-Cluj_advanced-marginality_2012.pdf

3 Loïc Wacquant, A Janus-Faced Institution of Ethnoracial Closure: A Sociological Specification of the Ghetto, în Ray Hutchison, Bruce D. Haynes (ed.) The Ghetto. Contemporary Global Issues and Controversies, Westview Press, Boulder, 2012, p. 24

4 Ibidem, p. 7, http://www.loicwacquant.net/assets/Papers/JANUSFACEDINSTITUTION-Proofs.pdf

5 Alice Mcintyre, Participatory Action Research, Sage Publications, Los Angeles, London, New Delhi, Singapore, 2008, p. 1

6 Maja Nazaruk, Reflexivity in anthropological discourse Analysis, in Antropological Notebooks 17 (1), pp. 73–83, Slovene Anthropological Society, 2011, p. 81

7 Bogdan Alexandru Chelariu, Perspective culturale şi politice asupra evenimentelor din 1968, Editura Lumen, Iaşi, 2009, p. 31

8 Guy Debord, Report on the Construction of Situations and on the International Situationist Tendency’s Conditions of Organization and Action, http://www.bopsecrets.org/SI/report.htm

9 Augusto Boal, Theater of the Opressed. Translated from Spanish by Charles A. and Maria-Odilia Leal McBride and Emily Fryer, Pluto Press, London, 2008, pp. 97-98

10 Abbie Hoffman, Steal this Book, http://tenant.net/Community/steal/steal.html

11 Germano Celant, Notes for a Guerrilla War, Flash Art, no. 5, 1967, http://www.flashartonline.com/interno.php?pagina=articolo_det&id_art=352&det=ok&title=ARTE-POVERA

 

 

 [Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

Supra-feţele ideologiei. Fiziognomie socială la Th. W. Adorno

Ciprian BOGDAN

ciprian-bogdan  

 

Habermas-Žižek versus Adorno

Pentru a doua generaţie a Teoriei critice sau a Şcolii de la Frankfurt, între care se remarcă Jürgen Habermas şi Axel Honneth, gândirea lui Th. W. Adorno, exponent principal al primei generaţii, poartă amprenta supărătoare a unui patetism unilateral. Marcat profund de experienţa nazismului, lui Adorno i-ar lipsi distanţa necesară pentru o înţelegere echilibrată a modernităţii pe care o reduce pesimist şi abrupt la dominaţia totalitară a „raţiunii instrumentale”. Verdictul mai tânărului Habermas are menirea să regleze definitiv conturile cu mentorul său: gândirea lui Adorno ar fi o simplă versiune, chiar dacă sofisticată, a „filosofiei subiectului” inaugurată de idealismul german şi filtrată prin Marx şi Nietzsche.1 În loc să descrie cu o migală de mandarin paradoxurile filosofiei subiectivităţii oricum epuizată, Adorno ar fi trebuit, crede Habermas, să înţeleagă potenţialul „comunicării intersubiective” de a face lumină prin hăţişul modernităţii. În acelaşi registru al inactualităţii ar trebui înţeleasă, continuă Habermas, şi critica ideologiei cu care operează Adorno (în prelungirea analizei marxiste a fetişismului mărfurilor) ţinând cont că, în virtutea complexităţii şi diferenţierii sale, societatea nu mai poate fi gândită ca un macro-subiect pe care să-l hărţuim cu o critică globală. Tentativa primei generaţii a Şcolii de la Frankfurt de a oferi o critică ideologică bazată pe o critică a totalităţii sociale dominată de capitalism este o relicvă a trecutului şi ar trebui abandonată. Pentru Habermas, sarcina Teoriei critice nu mai constă în deconspirarea sistemului capitalist, ci a „colonizării” repetate a „lumii vieţii” în care au loc procesele comunicative care stabilizează identităţile personale şi colective de către „sistemele” economice, politice, birocratice ghidate de o raţiune instrumentală.

Meritul de a fi readus în actualitate importanţa (criticii) ideologiei atunci când aproape toată lumea îi decretase sfârşitul îi revine lui Slavoj Žižek. Pentru acesta, ca şi pentru Adorno la vremea lui, prohodul ideologiei înseamnă, în fapt, tot ideologie, una chiar mai eficientă, în virtutea caracterului ei cvasi-invizibil. Dar, la fel ca pentru Habermas şi pentru Žižek, Adorno rămâne un soi de mandarin filosofic căutând cu obstinaţie paradoxurile. În una din numeroasele sale intervenţii, Žižek declară abrupt că singurul text adornian care i-a plăcut este Noten zur Literatur. Cam puţin, având în vedere că Adorno operează cu o critică a ideologiei care este uneori suprinzător de apropiată de cea a lui Žižek. Cât despre paradoxuri, Žižek însuşi, un hegelian convins, nu ratează vreo ocazie de-şi asezona gândirea cu formule paradoxale. Apelând la un instrumentar hegeliano-lacanian extrem de sofisticat, Žižek porneşte de la observaţia elementară făcută de Peter Sloterdijk că cinismul contemporan invalidează clasica definiţie marxistă a ideologiei: “ei nu o ştiu dar o fac”.2 Cinicul de azi ştie foarte bine ce face, e conştient de natura ideologică a ceea ce face şi totuşi o face. Radicalizând ideea lui Sloterdijk, Žižek afirmă impetuos că ideologia nu mai trebuie localizată, aşa cum face Marx, dar şi Adorno, într-o iluzie la nivelul cunoaşterii, într-o distorsiune cognitivă care ne împiedică să vedem adevărul, ci chiar în acţiunile noastre, mai precis în credinţa fetişistă (fantasmatică) înscrisă în acestea structurând întreaga realitate socială3. Nu aici ar trebui căutată, crede Žižek, şi puterea misterioasă a birocraţiei descrisă de Kafka de a-şi menţine autoritatea şi anume în faptul că oamenii ştiu prea bine că birocraţia nu este atotputernică dar continuă să acţioneze obedient „ca şi cum” ar fi realmente aşa?4 Şi nu este inclusiv discursul local împotriva corupţiei, să spunem din spitale, o mostră ideologică care-l confirmă pe Žižek? Ţinta privilegiată a acestui discurs justiţiar este mai mereu aceeaşi: „mentalitatea” (comunistă, neeuropeană) a pacienţilor/medicilor care dau/iau în continuare mită. Ceea ce camuflează acest tip de critică e faptul că cei care dau sau iau mită ştiu foarte bine că nu trebuie să o facă şi totuşi o fac. În mod cu totul ironic, din perspectiva strictă a mentalităţii, cei care practică mita sunt perfect „occidentali”.

Aşadar, în timp ce Habermas îl critică pe Adorno pentru că proiectează ideologia la nivelul unei societăţi înţeleasă ca totalitate abstractă (la limită, totul e ideologie), Žižek îl taxează pentru că nu localizează în mod adecvat ideologia, şi anume în concreteţea habituală a practicilor noastre cotidiene. Însă ambii sunt perfect de acord în a clama inactualitatea lui Adorno. Tocmai împotriva acestui neverosimil consens trebuie intervenit.

Ideologia comunicării

Sub impactul evenimentelor din prima jumătate a secolului XX (eşecul revoluţiei comuniste în Occident dar şi în Rusia, supravieţuirea capitalismului după Marea criză şi, mai ales, venirea la putere a lui Hitler), prima generaţie a Teoriei critice iniţiază un proiect ambiţios de reconstrucţie critică a marxismului ortodox. Iar una din temele centrale supuse testului e, bineînţeles, faimoasa distincţie marxistă între baza economică şi suprastructura ideologică. Dacă pentru Marx, revoluţia survine pe fondul distanţei accentuate între evoluţia economică inegalitară şi suprastructura ideologică incapabilă să mai justifice situaţia, pentru Adorno sau Max Horkheimer capitalismul avansat infirmă predicţia lui Marx generând o sinteză neaşteptată: baza şi suprastructura sunt aduse laolaltă prin “industria culturală”.5 Capitalismul economic acaparează ultimul bastion al culturii burgheze trecând-o printr-un proces de nivelare şi comodificare care desfigurează iremediabil societatea. Fetişismul mărfurilor de care vorbea Marx trebuie completat de un nou tip de analiză, cea a fetişismului produselor culturale. Tocmai această comodificare a suprastructurii, anticipată de Lukacs, îl determină pe Adorno să spună că baza şi suprastructura au devenit o totalitate aproape indistinctă, că societatea este permeată de ideologie în aproape toate aspectele sale.6 Ca atare, vechiul mod de a face critica ideologiei nu mai poate funcţiona. Capitalismul avansat nu se mai pretează unei analize critice care să pornească de la discrepanţa dintre realitatea economică plină de anomalii şi idealurile burgheze ale emancipării prin libertate şi egalitate. Marx mai putea încă să opereze cu acest tip de analiză şi să fie convins că poate să descrie legile de funcţionare ale capitalismului, dincolo de orice bruiaj ideologic, dar în capitalismul avansat, acest lucru nu mai e posibil. Pentru Adorno, singura modalitate de a vedea dincolo de opacitatea care s-a instalat la nivel social odată cu capitalismul avansat este un nou tip de critică a ideologiei pe care o numeşte “fiziognomie socială”. Nu pornind de la bază care a devenit între timp impenetrabilă, ci de la suprafaţa socială, de la punctele disonante aproape neobservate care apar pe corpul abstract al societăţii, vom putea să mai indicăm zonele de emancipare viitoare.

Succesul lui Hitler în Germania complică şi mai mult lucrurile. Sub şocul acestei evoluţii, Adorno, împreună cu prietenul său Max Horkheimer, modifică centrul analizei marxiste tradiţionale dinspre critica economiei politice spre critica raţiunii instrumentale fără ca cea dintâi să fi fost intregral părăsită, cel puţin la nivelul primei generaţii a Teoriei critice. Dialectica Luminilor scrisă în plin război mondial detectează sursele nazismului încă în zorii greceşti ai civilizaţiei occidentale. Deja la Ulise, cred autorii, putem observa indiciile împletirii nefaste dintre raţiune şi dominaţie. Întoarcerea lui Ulise în Itaca rămâne o expresie paradigmatică a conflictului dintre o lume raţională bazată pe principiul subiectivităţii şi o lume mitologică constituită din raporturi predominant mimetice. Nu e nevoie să reluăm firul sofisticat şi speculativ al interpretării, ajunge să amintim faptul că pentru Adorno şi Horkheimer sursa principală a ideologiei devine o raţionalitate care asociată cu dominaţia nivelează natura exterioară dar şi pe cea interioară (impulsurile, dorinţele corporale) până la lichidarea oricărei forme de alteritate în interiorul abstracţiunii sociale. Moment în care raţiunea, care trebuia să emancipeze omul de fatalitatea mitologică, devine ea însăşi mitologie. Prin această mişcare, Adorno şi Horkheimer identifică, aşadar, în principiul echivalenţei de care vorbea Marx la nivelul capitalismului (banii care echivalează produse eterogene) o expresie târzie a principiului identităţii cu care operează raţionalitatea încă de la începuturile civilizaţiei.

Am văzut că Habermas îl critica pe Adorno pentru unilateralitatea pesimistă a diagnosticului aplicat societăţii moderne. Prins în filosofia subiectului, Adorno nu e capabil să sesizeze caracterul emancipator al intersubiectivităţii mediate lingvistic. Ironia face, însă, ca Adorno să fi anticipat această linie de atac atenţionând asupra faptului că idealul de secol XIX al comunicării burgheze a sfârşit prin a fi instrumentalizat ideologic. Cuvintele nu mai desemnează obiecte particulare pentru a fi reduse, în schimb, la formule stereotipe, unilaterale destinate să reflecte pozitivist realitatea.7 Ca atare, transparenţa dialogului nu mai are nimic emancipator şi critic pentru că reproduce un imperativ al transparenţei promovat chiar de sistemul capitalist. Dacă ar fi printre noi, Adorno ar putea la fel de bine să atragă atenţia asupra faptului că ideea lui Habermas cum că sistemele dominate de o raţionalitate monologală colonizează din afară lumea vieţii e bântuită de un paradox: sistemul economic sau cel politic actual dovedesc o neverosimilă poftă de comunicare, contrară raţionalităţii monologale care pare să le domine. Nu este o cerinţă aproape obligatorie să aminteşti în CV de excepţionalele tale abilităţi de comunicare? Şi nu vorbesc politicienii sau tehnocraţii mai tot timpul de necesitatea dialogului? Să înţelegem de aici că au fost colonizate atotputernicele sisteme de fragila lume a vieţii? Sau mai degrabă, ar putea continua Adorno, suntem martorii unor schimbări la nivelul societăţii capitaliste care transformă comunicarea într-o necesitate structural-ideologică? Societatea post-industrială cu explozia tehnologiilor virtuale transformă comunicarea într-un concept fierbinte în care e concentrată, totodată, o mare cantitate de ideologie contemporană. Cu siguranţă, Adorno nu ar rata ocazia de a remarca insinuarea şi mai profundă a societăţii în viaţa indivizilor prin facebook-ul contemporan care permite, ca niciodată înainte, potenţialilor angajatori să arunce o privire rapidă pe pagina personală a intervievatului şi să decidă, în funcţie de profilul ei şi numărând eventual like-urile, dacă acesta corespunde sau nu aşteptărilor firmei. Dar pentru Adorno, problema cea mai mare a comunicării nedistorsionate a lui Habermas ar consta în tocirea ascuţişului Teoriei critice sfârşind prin a legitima status-quo-ul: departe de a respinge comunicarea, ideologia contemporană o invocă în manieră fetişistă ori de câte ori are ocazia camuflând, bineînţeles, cu fiecare gest emfatic al ei, orientarea rece spre profit sau putere.

Gestul (sublim al) ideologiei  

În Minima moralia, Adorno observă, la un moment dat, că aparatul industrial a înlocuit sfera circulaţiei bunurilor, însă funcţia celei din urmă „a supravieţuit” intrând în sfera privată. Aceasta „se vede înghiţită de un misterios spirit întreprinzător, marcat de toate trăsăturile comerţului, deşi n-are a face aici cu negoţul”.8 Plasat în tradiţia marxist-freudiană a criticii ideologiei, Adorno nu putea rata ocazia de a dezvolta o teorie proprie a fantomelor având suprinzătoare afinităţi cu mult mai vechea teorie a reîncarnării. O singură diferenţă majoră: reîncarnarea nu e a spiritelor, ci a fantomelor, iar fantomele nu sunt suflete chinuite, ci urmele unor gesturi corporale devenite reflexe ori automatisme sociale. Ipoteza noastră, dacă ar fi să propunem una, este că Adorno elaborează un nou tip de critică ideologică pornind de la caracterul spectral al gesturilor în societatea modernă.

Într-unul din cursurile sale de filozofie, Adorno face o trimitere la Aristotel pentru care obiectul particular (tode ti, mai târziu hecceitatea) implică, înainte de toate, gestul corporal de a-l indica. Însă pentru Aristotel, gestul fizic de a indica obiectul nu se lasă preluat şi fixat într-un concept abstract, tode ti nu poate fi un concept filosofic. Bineînţeles că posteritatea nu a mai ţinut cont de scrupulele Stagiritului, reducând gestul referenţial la un concept care va desemna, în cele din urmă, datul nemijlocit şi, ca atare, imuabil al realităţii.9 Să remarcăm, însă, împletirea iniţială a gândirii abstracte cu “non-identitatea” gestului mimetic-corporal care ulterior e anulată la identitatea conceptului. Dacă gestul corporal introduce un moment care suspendă raţiunea discursivă indicându-i limitele, ideologia transformă gestul într-un reflex automat menit, dimpotrivă, să potenţeze raportarea abstractă, epurată de istorie la realitatea înconjurătoare. Raţiunea impregnează aproape total gesturile umane eliminând orice formă de rezistenţă individuală. Ca atare, gesturile cele mai banale de la nivel cotidian devin puncte în care se revelează fulgurant ideologia dominantă: „Cîte gesturi şi, împreună cu ele, cîte moduri de a te comporta sunt înscrise în anumite obiecte ! Papucii – „şlapii”, slippers – sînt astfel concepuţi, încît picioarele să-ţi poată luneca în ei fără să fii nevoit să te serveşti de mîini. Ei sunt monumente ale urii împotriva plecăciunii”.10 Însă absenţa unei relaţii afective cu obiectele şi istoria lor e luminată la fel de bine şi de lejeritatea gestului modern de a trânti sau de a lăsa să se închidă de la sine uşa frigiderului ori a automobilului.11 Dar gesturile nu sunt perfect omogene, se bifurcă, la rândul lor. O primă formă vizează gesturile devenite spontane, cum sunt şi cele evocate mai sus sau cum e cazul reflexelor acelor indivizi care trădează, înşeală cu o naturaleţe care a lichidat, între timp, orice urmă de viclenie sau remuşcare,12 indiciu al unei perfecte adaptări conformiste la interesul abstract al societăţii. Din a doua categorie fac parte, în schimb, gesturile – cum ar fi cele discursive demascate de Adorno în Jargonul autenticităţii – în care e mereu implicat un element de emfază caricaturală. “Jargonul” simte nevoia să puncteze emfatic-repetitiv anumite cuvinte aparent concrete şi sublime luate din registrul existenţial (autenticitate, om, risc, abis etc.), în fapt, pure abstracţiuni, sublime prin chiar lipsa lor conţinut.13 Până şi “gestul radicalismului” de a denunţa caracterul impersonal al societăţii în numele unei esenţe asociale, în fond la fel de abstractă, sfârşeşte invariabil în ideologie.14 Dar ce anume leagă, până la urmă, cele două categorii gestuale? Răspunsul ar fi că ambele sunt expresia ideologică a unui exces de adaptare la cerinţele abstracte ale societăţii. Dacă gesturile din prima categorie sunt excesive prin chiar spontaneitatea lor lipsită de hopuri şi asperităţi, prin invizibila lor adaptare la mecanismele sociale, cele din urmă îşi manifestă excesul în chiar gestul emfatic şi vizibil de a invoca o realitate asocială sublimă care blochează perspectiva unei schimbări sociale efective. În acest sens, fiziognomia socială a lui Adorno ne apare ca o artă a descifrării supra-feţelor ideologice, a excesului (supra) compulsiv al reflexelor care animă artificial corpurile (feţele) umane ori textuale. Ideologia vine, astfel, la pachet cu o teorie a reîncarnării în care gesturile vitale de a indica obiecte singulare se transformă, în urma refulării şi a nivelării raţionale, în reflexe sociale autonomizate ocupând, asemeni unor fantome, noi şi noi corpuri abstracte. La limită, ideologia nu este, pentru Adorno, decât o tentativă mereu reluată de a resuscita un mort, de a crea iluzia vieţii (de aici, obsesia excesului) în fiinţe care nu mai au o viaţă proprie decât mediată prin abstracţiunile societăţii. Ideologia vrea să rezolve o problemă (absenţa vieţii) pe care ea însăşi a creat-o. Nu este, în cele din urmă, obsesia pentru corpuri sănătoase şi vitale15 care continuă să bântuie reclamele contemporane, o confirmare a lui Adorno şi anume că ideologia injectează viaţă în corpuri abstracte, dezumanizate prin chiar faptul că sunt perfecte? Şi nu e practica mediatică de a invada ecranele cu breaking-news-uri pentru informaţii de cele mai multe ori derizorii, tot o mostră ideologică în sensul lui Adorno? Iar exemplele ar putea continua.

A mai rămas un lucru de lămurit: critica lui Žižek conform căreia Adorno ar lucra în paradigma clasică localizând ideologia la nivelul cunoaşterii şi nu al practicilor sociale. Am văzut deja că lucrurile sunt mai complicate. În orice caz, dacă pentru Žižek, ideologia implică o formă de cinism care se manifestă în ruptura sau distanţa dintre cunoaştere şi toate acele practici cotidiene ghidându-se fetişist după existenţa unui „obiect sublim”, a unei puteri misterioase care ar locui o anumită autoritate socială (putere politică, birocraţie, piaţă liberă etc.), pentru Adorno, ideologia înseamnă, mai degrabă, compensarea lichidării „obiectului” prin gesturi (sublime) menite să-l resuscite. Aşadar, ideologia nu e localizată de Adorno pur şi simplu în cunoaştere, ci într-o cunoaştere abstractă încorporată în gesturi. E un alt fel de a spune că imperativul de identitate al raţiunii se transferă în compulsivitatea gesturilor umane. Aşadar, cinismul este eficace nu atât prin conservarea credinţei în existenţa unui obiect sublim, cât prin gestul superstiţios de a invoca repetat un obiect care nu există. Obiectul nu e decât un pretext al automatismului ritualic de a-l invoca. Poate ar fi util să reluăm exemplul practicii mitei în spitale. Fără îndoială, Žižek ar divulga rapid conţinutul ideologic al ideii că eliminarea mitei ar presupune trecerea la o mentalitate occidentală. Ştim că nu e bine să dăm mită şi totuşi o facem sau, ar putea continua Žižek, ştim că sistemul medical e slab şi, totuşi, ne comportăm „ca şi cum” ar deţine o putere impenetrabilă, misterioasă care trebuie îmblânzită prin mită. Pentru Adorno, însă, ideologia ar consta, mai degrabă, în invocarea compulsivă a unei abstracţiuni, a unui „semnificant gol”, ar spune Laclau, precum “mentalitatea” a cărei lipsă de conţinut se potriveşte perfect cu perpetuarea stării de lucruri, cu imobilizarea oricărei reflecţii care să vizeze schimbarea efectivă a sistemului medical. Tocmai pentru că este atât de vagă, mentalitatea sau, mai bine spus, gestul de a invoca mentalitatea devine alibiul perfect (atât pentru cei care practică mita, cât şi pentru critici) de a spune la final, cu un gest de abdicare mascat drept înţelepciune: „e specificul naţional!”16

__________

[1] Vezi Jürgen Habermas, Discursul filosofic al modernităţii, All, Bucureşti, 200, pp. 114-136.

2 Slavoj Žižek, The Sublime Object, Verso, London, New York, 2008, pp. 24-25.

3 Ibidem, p. 27, pp. 29-33.

4 Ibidem, p. 34.

5 Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, Polirom, Iaşi, 2012, pp. 140-191.

6 Idem, Negative Dialectics, Routledge, London, New York, 2004, pp. 267-268.

7 Idem, Minima moralia, Univers, Bucureşti, 1999, p. 145.

8 Ibidem, pp. 14-15. Adorno oferă o serie întreagă de exemple ale acestui tip de supravieţuire a unor gesturi care ocupă alte corpuri de la nivel social. De pildă, convingerea burgheză în superioritatea individului sau în importanţa concurenţei mai supravieţuieşte azi doar printre intelectuali: „De cînd clasa burgheză tradiţională a abdicat, ambele convingeri subzistă în spiritul intelectualilor, cei din urmă duşmani ai burghezilor şi totodată ultimii dintre burghezi”. Ibidem, pp. 19-20.

9 Adorno, Metaphysics. Concept and Problems, Stanford University Press, Stanford, California, 2001, p. 35.

10 Idem, Minima moralia, p. 113.

11 Ibidem, p. 34.

12 Ibidem, p. 234.

13 Idem, The Jargon of Authenticity, Northwestern University Press, Evanston, 1973, p. 65.

14 Ibidem, p. 60.

15 Idem, Minima moralia, p. 57: „Pe fondul sănătăţii atotdominatoare se află moartea. Toate mişcările lor se aseamănă cu mişcările unor fiinţe a căror inimă s-a oprit. Rareori se întâmplă ca, din cînd în cînd, funeste riduri pe frunte, mărturii ale unui efort epuizant de mult uitat, sau un moment de năuceală în plină logică încremenită, sau un gest de descumpănire să păstreze, deranjant, urma vieţii ce s-a scurs din ei”.

16 Ioan Petru Culianu e cel care răspunde la întrebarea de ce românii tind să aibă revoluţii sângeroase: “Nu ştiu. O fi specificul naţional”.

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

Spectacolul cianurii. Aspectele etice ale comunicării sociale despre mina de aur din Roşia Montană în post-democraţie

Zsuzsa SELYEM

  Selyem Zsuzsa_vágott_0

300 tone de aur, 1600 tone de argint, 16 ani

Comunicarea socială din timpul nostru este, aparent, caracterizată de o deschidere totală, sunt tot mai răspândite dispozitivele tehnice care fac posibilă participarea imediată în legătură cu orice ştire nou apărută, orice conţinut. Aparent, trăim în democraţie: în comunicaţie, în ramificaţia cea mai puternică a puterii a aşa numitei societatăţi informaţionale, mediile online care publică şi reacţiile cititorilor au un rol tot mai mare.

Analizez modul de funcţionare al comunicării publice în legătură cu planul de exploatare a aurului pe bază de cianură din Roşia Montană. Va fi vorba despre una din cele mai reprezentate, cele mai mediatizate întâmplări din ultimii ani din România, care a declanşat în acelaşi timp mişcările sociale cele mai vii şi cel mai bine formate.

Spaţiile comunicării publice se împart convenţional în două grupe contrare: media mainstream şi media alternativă (independentă, indie). (Nu aş vrea să discut poziţia cinică şi arogantă care ia la cunoştinţă doar media mainstream.) Globalizarea a reconsiderat şi aceste două categorii, şi ceea ce acum o sută sau chiar treizeci de ani era considerat mainstream, adică general cunoscut, punct de referinţă într-o cultură naţională, azi poate apărea ca o opţiune locală, şi invers (în discursul despre exploatarea minieră din Roşia Montană, vom vedea, este cazul celui din urmă: întreprinderea canadiană este interesată să prezinte planul ca pe o problemă locală, în timp ce studiile ştiinţifice de mediu de azi susţin că utilizarea tehnologiei de extragere cu cianuri nu poate fi delimitată la graniţe locale, poluarea ar afecta mediul în general, iar aprobarea tehnologiei întreaga planetă.)

În limitele sale, opţiunea locală poate deveni foarte uşor hegemonică, aşa cum putem vedea în politica neonaţionalistă a statelor din Europa de Est, care, folosind ca referinţă independenţa şi alternativitatea, practică cele mai brutale discursuri opresive şi de excludere în cercurile lor.

Aşadar, ceea ce se întâmplă nu e faptul că poziţia mainstreamului şi a alternativului se schimbă sub efectul globalizaţiei, ci amândouă sunt în continuă mişcare, şi o platformă publică se va califica drept independentă pe baza contextului foarte complicat. Consider totuşi aceste două noţiuni necesare pentru că pe cele două platforme se operează cu tehnici de propagandă diferite, chiar dacă rezultatul este în ambele cazuri prezentarea unui interes privat ca un interes public.

Modul de funcţionare al propagandei s-a schimbat enorm în postdemocraţia celui de-al treilea mileniu1: în timp ce în spaţiul public format cu începuturile capitalismului mesajul manipulat pentru a părea de interes public a avut ‒ chiar dacă în sens local ‒ un conţinut universal (patriotul merge la război de bună voie, iar patrioata se străduieşte ca aparatul de ucis să fie dulce şi prezentabil), după critica eticii postmoderniste a universalismului publicul a fost împărţit mai întâi pe grupuri după interese individuale (targetararea consumatorilor), iar discursurile reprezint interesele presupuse/îndoctrinate ale acestor grupuri construite.

Propaganda îndreptată spre un public ţintă nu are efect acolo unde persoanele imaginate ca fiind publicul ţintă au un cuvânt de spus în desfăşurarea evenimentelor. Unde în locul consumatorului pasiv şi ascultător devine posibilă raportarea personală. În această lucrare analizez ca pe o scenă de al treilea tip un spaţiu al comunicării despre tehnologia de extragere cu cianură care permite un astfel de raport activ, personal, piesa de teatru Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică, dramă contemporană regizată pe baza textului de Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, creată într-o colaborare a Teatrului Maghiar de Stat Cluj şi dramAcum.2

Câteva informaţii de bază despre planul minei de aur din Roşia Montană: Roşia Montană este o localitate minieră în România în Munţii Metaliferi din Vest, înfiinţată de către romani (Alburnus Maior), în prezent cele 300 de tone de aur şi cele 1600 tone de argint rămase sunt accesibile doar cu utilizarea tehnologiilor de extragere cu cianură, şi pe lângă înfiinţarea lacului de decantare cu cianuri, Masivul Cârnic ar trebui cărat, o parte din locuitori evacuaţi, nouă biserici de culte diferite ar trebui demolate, trei cimitire mutate. Toate astea doar pentru ca exploatarea de 16 ani să înceapă riscurile pentru mediu: poluarea aerului, a apei şi a solului cauzată de exploatarea de suprafaţă, exploziile şi acidul cianhidric format în lacul de decantare, respectiv promisiunea referitoare la cantitatea mică de concentraţie de cianură imposibilă de respectat.3 Compania investitoare din Canada, Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) oferă împotriva acestor riscuri dezvoltarea economică rapidă a regiunii, locuri de muncă, conservarea părţilor rămase a orăşelului şi a galeriilor de mină.

În media mainstream am putut întâlni cel mai des reclamele RMGC, pe care compania a cheltuit 12 milioane de euro în cursul anilor 2007-2010. Asta însemnă că cele mai vizitate canale de televiziune, diversele ziare au transmis mesajul RMGC regulat, care în mediul de televiziune s-a construit pe efectele vizuale şi sonore ale năvălirii de monede de aur (ispita cât se poate de nătângă, dar efectivă de mii de ani a puterii şi a bogăţiei), iar ziarele au venit cu textele intitulate „Scrisoare pentru România”, apărute cu pozele locuitorilor din Roşia Montană. Aproape toate mediile mainstream din România cu audienţă mare au fost câştigate pentru campania de publicitate. Iar articolele care criticau RMGC nu au putut fi publicate/nu au fost publicate (fapt care nu a fost inclus în contracte, fiindcă o asemenea clauză ar fi contrară legii, însă funcţionează controlul informal, care într-o societate bazată pe relaţii feudale ca cea din România, nu întâlneşte nici cea mai mică rezistenţă: ziarişti excelenţi ridică din umeri că nu au de ales, fără RMGC ziarul ar da faliment.)

În presa mainstream tipărită reclama a fost oarecum ascunsă, potrivită pentru a deruta cititorul nefamiliarizat cu câteva stereotipuri ale formei personale: scrisoare prevăzută cu nume, fotografie, iar conţinutul scrisorii constă în clişeele reuşitei private: mijloace de trai pentru familie, un viitor mai bun pentru copii. În acestea se poate observa modul în care drepturile umane universale pot fi subordonate interesului de profit al unei companii private, cât de uşor poate fi povestea personală expropriată pentru un plan de investiţii.

Ce poate clarifica o asemenea analiză: presupunând că nu vedem textul cu litere mici „anunţ plătit”, cum se poate stabili despre piesele „Scrisorilor pentru România” că povestea personală serveşte interese externe, că, în consecinţă, nu este autentică?

Trebuie să pornim de la prezent, de la prezentul care se întâmplă acum. Povestea de viaţă personală4 pare lineară doar ulterior sau de sus. Nu este lupta unei identităţi date şi fixate cu mediul, identitatea este în mişcare dacă povestea este într-adevăr personală. (Lucru care poate fi făcut perceptibil doar pe o suprafaţă cât o reclamă sau în forma unei poezii valabile sau în proză fragmentată.) O poveste spusă azi nu este un tot întreg, timpul său nu este o mişcare lineară, uniformă, doar autoritatea externă o formează în acest fel. Povestea personală poate fi înghesuită în două-trei clişee doar cu violenţă. O persoană reală ori tace, ori se bâlbâie în acest caz ‒ ceea ce, deocamdată, nu poate fi folosit în scopuri publicitare.

Fireşte, cum specialiştii de publicitate ai marilor companii şi-au dat seama că obţin un efect mai mare cu apelurile personale, mai devreme sau mai târziu îşi vor da seama şi de felul în care vocea personală poate fi fabricată mai autentic (şi poate că pentru asta nu vor regreta bani pentru nişte colegi mai calificaţi, pricepuţi la artele contemporane). Însă nu pot ajunge să fie în sincron cu întâmplările contemporane, fiindcă asta necesită asumarea de riscuri şi din partea expeditorului şi a destinatarului, ceea ce ar fi din partea sa contradictio in adiecto, deoarece este interesat tocmai să definească şi destinatarul şi oferta stabile şi bine definite pentru profitul rapid. În cazul exemplului nostru concret auto-contradicţia este mult mai adâncă de atât: compania se angajează să rezolve în 16 ani problema lipsei locurilor de muncă a regiunii, ceea ce nu duce nici pe departe la stabilitatea promisă nici dacă ne referim la povestea de viaţă a persoanelor, nici dacă ne referim la viitorul regiunii.

Independenţa mediei alternative se datorează faptului că nu depinde în totalitate de piaţă,  nu este subordonată preferinţei măsurate/îndesate statistic a publicului ţintă.5 Deoarece lucrează pe bază de voluntariat, pro bono, nu pot fi şantajate cu retragerea costurilor menţinerii. Totuşi, ajung la mulţimi tot mari, fiindcă este de ajuns să fie recomandate de cineva în compania câtorva cuvinte inteligente, şi conţinutul gratis este accesibil dintr-o singură mişcare. Legalitatea exploatării de aur din Roşia Montană, diseminarea publică imediată a mişcărilor politice sunt urmărite de bloguri ca cel al lui Mihai Goţiu pe voxpublica.realitatea.net.6

Însă problematica independenţei apare şi în acest caz: articolele sunt într-adevăr transparente, cu argumente şi cu critică care necesită asumarea unor riscuri serioase, ziaristul însuşi ia parte la proteste, totuşi, cadrul este compania de televiziune Realitatea, care doar în 2009 a primit 2,29 milioane de euro de la RMGC pentru reclame.7

Este tot mai mare tendinţa ca diferitele companii comerciale să apară şi pe suprafeţele alternative, gratuite – nu cu reclame plătite, pentru că acest public este imun la ele, ci cu conţinuturi în aparenţă independente, ştiinţifice sau realizări artistice. Pe reţeaua de socializare cea mai răspândită a zilelor noastre, pe Facebook, profilul RMGC, cu numele de Proiectul Rosia Montana, face propagandă pentru deschiderea minei de aur – pentru a primi ştirile chiar şi de mai multe ori pe zi, utilizatorul trebuie mai întâi să dea like paginii de bunăvoie. Au făcut-o până azi (15.05.2014) 715.514 de oameni. În schimb, profilul FB „Roşia Montană în Patrimoniul Mondial UNESCO” (Rosia Montana in UNESCO World Heritage), care are o activitate vastă judiciară, ecopolitică, culturală, organizează în fiecare an festivaluri de mare anvergură cu discuţii publice, formaţii, companii de teatru, artizani etc. care urcă pe scenă pro bono, a primit numai 158.562 like-uri. Numărul simpatizanţilor este mai mare acolo unde nu se transmite alt mesaj în afară de câştigul financiar pe termen scurt decât acolo unde se face în continuu retrasarea comună a studiilor ştiinţifice de mediu, a acţiunilor artistice, a spaţiului public.8 Încercarea de a înţelege de ce preferă mai mulţi pagina monotonă, stereotipă, uniform a „Proiectului Rosia Montana” în locul paginii de salvare a Roşiei Montane care invită la participare, nu poate fi acum sarcina noastră, este de ajuns să facem referire la condiţia de paria a sistemului educaţional postdemocratic, a cărei consecinţă imediată este supusul neştiutor, uşor de intimidat, setat pe supravieţuire, care alege de bunăvoie siguranţa financiară care îl depersonalizează în defavoarea riscului perceput sau real care pretinde participare personală.

Organizaţiile (sociale, de mediu, ştiinţifice, artistice etc.) care nu se supun logicii pieţei pot transmite foarte greu cetăţenilor informaţiile prin care deciziile lor ar deveni mai solide, mai precaute. Documentarul, deşi vizionarea sa presupune o oarecare nevoie de a fi informat, este totuşi una din cele mai efective tehnici de comunicare cu posibilităţile sale multimediale. Despre pericolele exploatării de aur din Roşia Montană s-au făcut chiar două documentare în 2004, unul în care autorităţi ştiinţifice îsi dezvoltă punctul de vedere (Preţul aurului), celălalt este filmul lui Kocsis Tibor, Noul Eldorado (Új Eldorádó), premiat la mai multe festivale internaţionale.

RMGC a recunoscut imediat noua suprafaţă pentru reclame: peste doi ani, în 2006 a apărut filmul propagandă mascat în documentar Mine Your Own Business (Exploatează-ţi propria treabă). Despre etica regizorilor, Phelim McAleer şi Ann McElhinney ne putem să facem o idee din alte documentare false precum Not Evil Just Wrong, în care încearcă să facă plauzibilă mesajul că nu există încălzirea globală, şi că singurul pericol pentru omenire sunt ecologiştii.

McAleer afirmă şi în mod direct că şi-a creat filmele după modelul documentaristului independent, constator al faptelor, neînfricatul critic social, Michael Moore, adică motivaţia sa primară este faptul că el nu mai trebuie să rişte totala lipsă de ecou, forma prin folosirea căreia îşi poate vinde marfa a fost deja creată înainte.9 Aşadar, urmând exemplul lui Moore, în job-urile sale bine plătite foloseşte ca instrumente manifestări de atitudine ca abordarea socio-critică, apărarea celor mai slabi: în filmele sale se teme pentru copiii din Africa de puterea ecologiştilor.

În 2006, la festivalul internaţional de film TIFF, actriţa britanică Vanessa Redgrave premiată pentru întreaga carieră a afirmat că „Planeta noastră este în pericol. Nu avem dreptul să distrugem ecosistema”, şi a dedicat premiul organizaţiei civile din Roşia Montană Alburnus Maior creată pentru împiedicarea activităţii miniere.10 Însă unul din sponsorii festivalului de film a fost RMGC, şi dacă n-a putut împiedica excelenta actriţă să îşi spună discursul, a avut resurse pentru a plăti o reclamă de o pagină în ziarul Guardian la câteva zile după discurs, prezentându-se iarăşi ca războinicul drepturilor civile. Fiindcă nu a publicat reclamă propriu zisă, ci a folosit ca reclamă una din cele mai răspândite forme ale rezistenţei civile: a făcut publice semnăturile a 77 de locuitori din Roşia Montană, toţi fiind în favoarea deschiderii minei. (Avem de a face cu fenomenul menţionat la începutul lucrării: interesul local este mai întâi omogenizat, apoi se creează contradicţie între localul expropriat şi între global.)

Şi afirmaţia principală a documentarului mascat comandat de RMGC este că toţi locuitorii vor mina, doar ecologiştii agresivi străini încearcă să împiedice deschiderea ei. Cu toate că e o smucitură, căci nu toţi locuitorii Roşiei Montane vor mina, este un fapt că cei care o vor sunt în număr mai mare – şi aici trebuie să fac din nou referire la problema socială complexă, la eşecul societăţii de consum, şi la dilema la care au fost ocazii pentru atâtea răspunsuri greşite din timpul Iluminismului: poate cineva să fie salvat împotriva voinţei sale?

„Înţeleg că investiţi aici în zonă, ce e foarte tare, dar de ce a trebuit să investiţi in Bucureşti, în Festivalul de Teatru de la Sibiu, în TIFF? De ce aveţi nevoie de atâta imagine… dacă totul e legal şi corect?”11 Piesa de teatru creată în coproducţia TMSC şi dramAcum, conform conceptului postdramatic, nu pune accent pe dramă, ci, invitând spectatorul la participare, pe implicarea personală. Toată lumea a auzit câte ceva despre planul de minerit din Roşia Montană, toată lumea se pricepe într-o oarecare măsură la subiect, toată lumea este într-o oarecare măsură competentă. Cei şase actori pun întrebări diferite spectatorilor, întrebări pe alocuri actuale, pe alocuri personale, critice sau în care se fac explicaţii ‒ prezintă îndeajuns de multe voci în spaţiu încât gândurile spectatorului să nu pornească după logica divizării.

Pentru ca spectatorii să devină participanţi, persoane implicate din consumatori pasivi, teatrul postdramatic (termenul lui Hans Thies Lehmann) decompune dramaturgia bazată pe logica autorităţii, şi nu se autointerpretează ca operă de artă terminată, ca spectacol, ci ca o posibilitate de întâlnire. În această piesă (1) spaţiul este structurat ca o arenă (adică nu sunt culise, secrete, ascundere); (2) se spun mai multe poveşti; şi aceste poveşti sunt independente una de cealaltă atât în tonalitate cât şi în conţinut; (3) nu există pact teatral (că totul este o ficţiune care numai ne delectează pentru un timp limitat); (4) problema cunoscută, actuală a Roşiei Montane este pusă în scenă când din perspectivă de micro poveste, când din perspectivă socială; (5) unul dintre actori roagă pe cineva din audienţă să citească scrisoarea lui Pompiliu Gritta; (6) îşi relativizează propria piesă, o deschid spre alte medii prin proiecţia unor fragmente din documentare; (7) sparg hegemonia monolingvă a piesei prin faptul că vorbesc în mai multe limbi (română, maghiară, engleză şi portugheză); iar în final cea mai puternică abatere de la convenţie: la sfârşitul piesei garderobierii dispar, iar spectatorii trebuie să-şi ia singuri hainele. Trebuie să acţioneze ei însuşi dacă nu vor să-şi lase hainele acolo.

Teatrul care se autoconcepe ca o situaţie a problematizării este o posibilitate excelentă pentru a arăta transparentă şi maleabilă realitatea manipulată. Ea nu este în totalitate transparentă, aşa cum probabil nu toţi spectatorii vorbesc cele patru limbi din piesă, dar înţelegerea parţială nu mă poate împiedica să mă ocup de secţiunea problemei care poate fi rezolvată de mine. Cu asta se rupe raportul letargic-apatic atât de caracteristic timpului nostru, care porneşte de la ideea că dacă nu văd situaţia în mod clar şi în totalitate, nici nu pot face nimic. Atitudinea etică din piesă: totul nici nu poate fi înţeles, nici nu există un tot ca atare, există situaţii şi oameni, şi în aceste situaţii pot eu să fac ceva sau să nu fac nimic.

Piesa Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică a câştigat în 2011 premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, la un festival unde teatrul nu este considerat produs de divertisment, şi nici privilegiu estetic, ci forma creativă a comunicării publice. Însă teatrul maghiar de stat din Cluj, deşi i-a fost producător, s-a raportat ambivalent la el, lucru care a fost făcut public în scrisoarea deschisă, comună a dramaturgilor regizori.12 Răspunsul directorului neagă că piesa nu ar fi primit nici măcar o promovare minimă, şi face referire la faptul parţial adevărat că într-un teatru de repertoriu este natural ca piesa să fie jucată de doar 9 (11) ori pe parcursul unui an.13

Schimbul de scrisori ia sfârşit aici. Dacă analizăm cele două texte, vedem că se mişcă în câmpuri de comunicare total diferite: înţelegerea este practic imposibilă. Grupul dramAcum vede producţia într-un spaţiu social, pentru el arta este în interacţiune cu probleme politice şi sociale, însă pentru directorul TMSC teatrul este imanent, singura criterie de a analiza un spectacol este valoarea artistică indiscutabilă. Argumentul cel din urmă nu este în situaţia în care să observe că independenţa îi este aparentă, în postdemocraţie oferta sa este una din produsele definite pentru diferitele grupuri ţintă: acest teatru este accesibil doar elitei, celor care s-au aflat în situaţia de a beneficia de o educaţie rafinată. Nu se confruntă şi nu face spectatorul să se confrunte cu problemele actuale. DramAcum, în schimb, îşi asumă exact asta. Se revarsă dincolo de convenţia teatrală, de autenticitatea valabilă pentru două-trei ore.

Limitele dintre artă, industria de divertisment şi politică nu sunt ceva condiţii naturale, ci sunt convenţii, care ori s-au format de-a lungul secolelor, ori sunt rezultatul unei intervenţii violente. Producţia teatrală nu pune accentul pe artă, pe entertainment-business şi nici pe politică, deşi toate astea se află în piesă: ei au fost interesaţi de oameni. Cum e să închizi uşa definitiv, şi să laşi locul unde ai trăit până atunci. Sau cum îl prinde lăcomia pe activistul verde foarte angajat în apropierea drogurilor, a muzicii şi a halbei de aur. Toate acestea sunt în aceeaşi timp şi probleme politice, şi probleme de divertisment şi probleme estetice. Pentru a comunica într-un spaţiu fractat în grupuri ţintă, avem nevoie de o nouă sensibilitate14, una care nu se supune convenţiilor omogenizatoare. Din asta rezultă că planul nu se referă la 2-3 ore (16 ani).

Traducere de Heléna Bedő

______

[1] Colin Crouch: Post-democracy. Polity Press, Cambridge, 2004.

2 http://www.huntheater.ro/darab.php?eid=164&sl=6

3 Ionel HAIDUC: Proiectul Rosia Montana intre riscuri si beneficii. Academica, 13-14, 2003, pp. 77-80.

4 Două texte de bază din literatura de specialitate foarte bogată: Jacques Rancière: La parole muette. Essai sur les contradictions de la littérrature. Hachette Littératures, Paris, 1998, Paul Ricoeur: Temps et récit. Seuil, Paris, 1983-1985.

5 Despre posibilitatea ideologizării cercetărilor statistice se poate citi o analiză excelentă în temă de la sociologul Natalia Buier. Arată cum o instituţie ştiinţifică (IRES) pregăteşte chestionarul conform aşteptărilor clientului, concret: cum rezultă cercetarea statistică creată din finanţarea RMGC că majoritatea covârşitoare a celor întrebaţi sunt în favoarea deschiderii minei de aur. Natalia Buier: „Spirala tacerii”, spirala nerusinarii: Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie. http://www.criticatac.ro/16515/spirala-tcerii-spirala-neruinrii-institutul-roman-pentru-evaluare-strategie/

6 Mihai Goţiu: Afacerea Rosia Montana. Tact, Cluj, 2013.

7 http://www.cotidianul.ro/Rosia_Montana_a_dat_presei_peste_12_milioane_de_euro_in_ultimii_3_ani-123156/

8 Cât am lucrat pe acest text, Traian Băsescu, preşedintele înlăturat al României, care în afirmaţiile sale a susţinut clar planul deschiderii minei de aur, a făcut campanie la Cluj-Napoca (14 iulie, 2012). Au fost trimişi oameni în Piaţa Păcii ‒ între ei s-au amestecat cu transparente uriaşe Salvaţi Roşia Montană activişti civili, şi transmis propriul lor mesaj în cadrul evenimentului cu o atenţie mass-media foarte mare (http://blog.cluj.info/clujul-civic/protest-la-cluj-impotriva-iubitorului-de-cianura-%E2%80%93-traian-basescu/). Se întâmplă foarte multe evenimente de acest gen, în descrierea lor intervine paradoxul Tristram Shandy creat de Bertrand Russel: din povestea sa de viaţă descrie doar o zi într-un an, şi aşa ar putea termina cartea doar dacă ar fi nemuritor. Bertrand Russel: The Principles of Mathematics. Norton, New York, 1903. p. 358.

9 „He aroused my interest and people’s interest in documentaries. He’s also made it acceptable for people to go to the movie theatre and watch documentaries. I hate to say it but we’re all children of Michael Moore.” http://www.thestar.com/entertainment/movies/article/711918–not-evil-just-wrong-challenges-environmental-claims

10 http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/5110784.stm

11 Fragment din spectacolul Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică.

12 Grupul dramAcum: Despre adevăruri neconvenabile. Observator Cultural, nr 588 – 19 August 2011. http://www.observatorcultural.ro/Citeste-articolul*articleID_25778-articles_details.html

13 Gábor Tompa: Despre neadevăruri nconvenabile. Observator Cultural, nr 600 – 2Septembrie 2011. http://www.observatorcultural.ro/PRIMIM-LA-REDACTIE.-Despre-neadevaruri-convenabile*articleID_25808-articles_details.html

14 Jacques Rancière: Esztétika és politika (Estetică şi politică). Műcsarnok, Budapest, 2009.

 

 [Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

A fost sau n-a fost. O carte poştală prietenilor mei

Dana DOMSODI

  1474418_10201086942284338_316443041_n

Mediul clujean apare astăzi ca o imensă acumulare de absolvenţi de filosofie. Straturile de generaţii, unite de precariatul comun fiecărei unităţi în parte, traversate însă de incompatibilitatea curentelor de gândire şi a tradiţiilor asumate, formează corpul viu al istoriei filosofiei clujene. (Post)-structuralişti, (post)-modernişti, hegelieni, fenomenologi, medievalişti, semioticieni, Marxişti, etc. – în Insomnia e loc pentru toţi. Citește în continuare →

de VATRA

Câmpuri de vizibilitate vs. câmpuri de solidarite. Critica economiei sociale

Alex BOGUŞ

 

De câţiva ani buni sistemul capitalist global se află într-o criză economică profundă, iar tot ceea ce se poate auzi în siajul acestei crize nu este altceva decât austeritate, austeritate, austeritate. Tăieri de salarii, tăieri de sporuri şi prime, tăieri din concedii şi limitarea facilităţilor angajaţilor, şomaj tehnic sau modificarea legislaţiei muncii au devenit teme recurente ale discursurilor economice şi politice ale vremii. Ȋnsă, tocmai în acest moment de criză au început să fie problematizate mecanismele generale de funcţionare a pieţei capitaliste şi implicit dificultăţile şi contradicţiile pe care le presupune acest mod de producţie. Migraţia capitalului, şomajul sau lipsa specializării muncitorilor pe o piaţă a muncii din ce în ce mai competitivă sunt unele dintre marile dificultăţi ale economiilor naţionale în cadrul jocului economic capitalist global. Şi, ca întotdeauna, după o criză economică cu un impact social devastator revin în prim-plan soluţiile egalitariste, socialiste sau anarhiste – de la troc, consum responsabil, economie de ajutor-reciproc până la cooperative, experimente participative sau ocupări de fabrici – care oferă oamenilor posibilităţi de subzistenţă sau chiar bunăstarea dincolo de mecanismele financiare şi de piaţă impuse de către elitele globale. Voi încerca în continuare să vorbesc despre cooperative şi mişcări cooperativiste pentru a vedea cum acestea din urmă pot oferi soluţii viabile nu doar pe termen scurt, ci pe termen lung şi cu efecte sistemice prin înglobarea lor în mişcări mai largi de democratizare radicală a societăţii ca atare. Apoi, voi indica modalitatea prin care termeni precum „economie socială” sau „antreprenoriat social” (unele dintre cele mai noi direcţii de finanţare a Uniunii Europene ca modalitate de a rezolva unele dintre problemele inerente modului de funcţionare a economiei de piaţă) nu fac altceva decât să oculteze cauzele şi problemele structurale în favoarea unor soluţii de scurtă durată prin care este reprodus sistemul pe care se presupune că îl critică. Modalitatea în care voi face acest lucru constă în reluarea diferenţelor dintre modul de organizare şi diviziune a muncii în firma capitalistă faţă de întreprinderea cooperativistă. De asemenea, voi arăta că „socialul” nu poate fi gândit doar în relaţie cu locul de muncă, ci mai larg pornind de la întregul comunităţii/societăţii.

Aşadar, pentru a vorbi în continuare de cooperative şi mişcări cooperativiste mă voi folosi de multiplele diferenţe dintre această formă de organizare a muncii şi firma capitalistă pornind de la două concepte care se pot dovedi a fi foarte utile: câmpuri de vizibilitate şi câmpuri de solidaritate. În ceea ce priveşte câmpurile de vizibilitate acestea sunt proprii firmei capitaliste şi presupun diferitele modalităţi prin care activitatea productivă a muncitorului este des-asamblată şi re-codată pentru a putea fi calculată şi măsurată cu scopul de a putea stabili un cost de producţie (costul forţei de muncă) şi implicit preţul produsului/serviciului oferit. În schimb, câmpurile de solidaritate se referă la diferitele modalităţi prin care activitatea productivă a muncitorului este integrată în fluxuri de cooperare, decizie comună şi consensuală, rotaţie şi auto-valorizare.

soilfertility

Dacă în cazul unei firme capitaliste, care presupune diviziunea dintre deţinătorul mijloacelor de producţie (patronul) şi cei care nu deţin decât forţa proprie de muncă pentru a fi vândută (muncitorii), avem o diviziune strictă a muncii bazată pe o hiper-specializare datorată modului în care munca este gândită pornind de la modelul liniei de producţie – fie ea tayloristă sau fordistă – în cazul unei cooperative diviziunea muncii încă funcţionează, însă există de asemenea rotaţie între sarcini a muncitorilor, astfel încât nici unul nu se specializează extrem într-o anumită sarcină (ceea ce poate duce privilegii pe de-o parte, sau saturaţie şi rutină pe de alta), iar în ceea ce priveşte decalajele inerente dintre muncitori (de cunoaştere, de know-how, de experienţă) se lucrează constant la reducerea sau chiar anularea acestora. Aşadar, mobilitatea într-o firmă capitalistă depinde de un set întreg de factori ce ţin întotdeauna de un anumit merit sau performanţă, atestată de obicei de diplome, certificate sau experienţe în câmpul muncii, în timp ce mobilitatea într-o cooperativă este asigurată din start de principiul rotaţiei şi schimbului de abilităţi. Ȋntr-o manieră asemănătoare rolul de manager se asumă tot prin rotaţie (fie că vorbim despre kibbutz-urile israeliene, fie că vorbim despre cooperativele bolivariene) şi nu presupune vreo remuneraţie suplimentară faţă de ceilalţi muncitori pentru a nu oferi privilegii şi putere asupra altor muncitori. Mai mult, în cadrul kibbutz-ului nu există nici măcar un salariu pe care un muncitor să îl primească pentru munca sa nominală, ci există doar un venit minim garantat pe care fiecare membru al comunităţii îl primeşte fără un calcul precis asupra cantităţii şi calităţii muncii prestate în întreprinderea cooperativă1.

Deciziile în cadrul cooperativei se iau la nivelul întregului „contingent” de muncitori, acestea fiind luate de obicei fie prin consens, fie prin majoritate calificată (sau orice alte forme democratice agreate de muncitori) în timp ce în cadrul firmei deciziile le iau patronii sau managerii care reprezintă interesele celor dintâi. Mai mult decât atât, în cazul în care cooperativele sunt cuplate la nevoile comunităţilor din care provin atunci deciziile asupra bunului mers al cooperativei se iau nu doar la nivelul muncitorilor, ci la nivelul comunităţii ca atare. Din acest punct de vedere, logica de funcţionare a cooperativei nu este cea a profitului (de fapt a plus-valorii ca exploatare a muncitorilor), ci cea a asigurării nevoii muncitorilor săi şi comunităţii pe care o deserveşte unitatea de producţie în cauză. Din moment ce plus-valoarea nu mai ajunge în mâinile private ale unui patron, foarte multe cooperative reinvestesc „profitul” lor în angajarea unor noi şomeri sau persoane defavorizate, calificarea altor muncitori, investiţia în şcoli şi spitale comunitare, ş.a.m.d.

De asemenea, în cadrul oricărei mişcări cooperativiste care reuşeşte să funcţioneze, există două seturi distincte de probleme care trebuie depăşite. Primul set de probleme ţine de dificultatea muncitorilor de a-şi cumpăra propriul loc de muncă (greu de imaginat cum muncitorii pot cumpăra fabrica la care muncesc pe baza salariului pe care îl primesc), dificultatea lor de a-şi distribui marfa, dificultatea de a fi „competitiv” pe o piaţă care presupune exploatarea muncitorilor şi externalizarea costurilor sociale sau de mediu sau dificultatea de a beneficia de o linie de credit ieftină şi orientată către dezvoltare comunitară şi nu către profit. Iar al doilea set de probleme ţine de întrebarea dacă cooperativele sunt o soluţie sistemică la capitalism, şi dacă nu cumva firmele deţinute de muncitori se pot dovedi la fel de ahtiate de profit (un profit care merge într-adevăr nu la un patron, ci la un set de patroni-muncitori, dar care poate să nu se reîntoarcă către comunitatea mai largă) şi opace la externalităţile pe care procesul de producţie le presupune pentru mediu sau societate?

În ceea ce priveşte prima parte a problemei soluţiile implementate spre exemplu în Venezuela ţin de existenţa unei linii de credit, pusă la dispoziţie de către stat, pentru dezvoltarea cooperativelor. Deşi această măsură este top-down (de la guvernanţi către populaţie/muncitori) succesul ei în Venezuela (în decurs de 10 ani numărul cooperativelor a crescut de la 800 – şi 20.000 de muncitori – la peste 100.000 şi 1.5 milioane de muncitori2) s-a bazat şi pe existenţa unor structuri populare şi sindicale foarte puternice şi autonome faţă de structurile decizionale ale statului. În cazul unor cooperative care au presupus ocuparea locului de muncă de către muncitori şi reînceperea producţiei (cum a fost cazul Argentinei după default-ul din 2001) începutul a fost mereu girat de către comunitate: chiar dacă preţul produsului oferit de către cooperativă nu este întodeauna cel mai mic de pe piaţă, oameni aleg să cumpere acest produs pentru că aleg să investească într-o idee care o simpatizează şi care nu presupune exploatare şi costuri sociale şi de mediu ascunse. De asemenea, de multe ori sistemele educaţionale sunt astfel modificate încât viitori muncitori să înveţe de la bun început modul în care se conduce colectiv o unitate de producţie şi cum se evită ierarhizările informale şi cimentarea lor (ierarhizări între genuri, între productivităţi, între vârste, ş.a.m.d.). Ori, în ceea ce priveşte partea a doua a problemei orice mişcare cooperativistă trebuie să fie intim legată de comunitatea/regiunea pentru care produce. Nu este îndeajuns ca planul de producţie să fie făcut de muncitori, întrucât ei pot urmări maximizarea profiturilor fabricii fără a ţine cont de necesităţile comunităţii sau regiunii, iar orice creştere de dimensiune a unei întreprinderi aduce cu sine şi problemele decizionale (cum iei decizii consensual-democratice cu mii de muncitori?) şi problemele de macro-funcţionare pe piaţă (monopol, jocuri de putere etc). De aceea, Venezuela a încercat prin programele numite Misiones ca noile cooperative ce apar să fie într-o strânsă corelaţie cu comunităţile din sânul cărora apar. Dincolo de această co-relaţie, aceste comunităţi la rândul lor experimentează cu auto-gestiunea prin intermediul unor instrumente precum bugetarea participativă sau organizarea pe cartiere (barios) care decid din punct de vedere administrativ. Aşadar efortul de a democratiza circuitele de producţie – locul de muncă – nu se poate face independent de democratizarea circuitelor de reproducere – şcolile, primăriile, spitalele ş.a.m.d – astfel anulând diferenţierea dintre aceste circuite pe care o impune capitalismul.

Dacă firma capitalistă este bazată pe ierarhie (şef-şef intermediar-….-muncitor), diviziune rigidă a muncii şi exploatare, în cooperativă nu există ierarhie, diviziunea muncii se face prin rotaţie, iar exploatarea nu există – deşi sunt destule cooperative care funcţionează pe baza unei anumite etici a muncii. Prin intermediul câmpurilor de vizibilitate patronii (fie ei privaţi sau statul) fac munca calculabilă şi cuantificabilă, rezultând în preţul produsului, dublă mişcare prin care exploatarea muncitorului şi „taxarea” consumatorului se înfiripă. În schimb, prin intermediul câmpurilor de solidaritate muncitorii se auto-valorizează pe sine, dincolo de imperativele pieţei sau profitului, în funcţie de nevoile lor şi a comunităţii din care provin. Ca atare, câmpurile de solidaritate sunt un instrument teoretic care revine întotdeauna la rezistenţa şi revolta muncitorilor împotriva capitalului, în timp ce câmpurile de vizibilitate sunt mereu puse în slujba patronilor, ori pentru a disciplina, ori pentru a arăta că în lipsa unor asemenea câmpuri de vizibilitate şi o asemenea organizare socială a muncii am cădea pradă….anarhiei, în accepţiunea absolut hegemonică de haos şi dezordine. Din acest punct de vedere, câmpurile de solidaritate presupun a citi istoria cu „ochelarii” propriei clase, a clasei exploataţilor şi oprimaţilor, şi nu din punctul de vedere a patronilor şi a capitalului. Ori, dacă soluţiile noastre colective la crizele sistemice a capitalismului sunt chiar aceste instrumente de democratizare profundă şi radicală a societăţii putem jubila, întrucât în judeţul Cluj va fi deschisă în curând prima întreprindere socială din România (desigur, prima după perioada 1989) la Câmpia Turzii. Însă, înainte de a analiza acest proiect de întreprindere socială ce se va dezvolta din bani publici (co-finanţare UE şi statul român) voi încerca să conturez, în linii mari, o imagine despre strategia de dezvoltare asumată de Cluj în ultimii ani.

Această strategie, care în linii mari se poate regăsi în mai toate statele „în curs de dezvoltare” de pe mapamond, este orientarea către ofertabilitate. Ceea ce numesc aici ofertabilitate se referă la setul de măsuri pe care o administraţie – locală, naţională, sau internaţională – le ia pentru a atrage investiţiile unor multinaţionale, pentru a le oferta cu cele mai bune condiţii. Ori, modalitatea prin care guvernele sau administraţiile locale fac acest lucru variază de la subvenţii şi facilităţi fiscale până la construcţia de infrastructură sau logistică. Probabil unul dintre cele mai cunoscute cazuri locale este cel de la Nokia, care a părăsit Clujul tocmai la finalul perioadei în care avea asigurate subvenţii şi facilităţi fiscale din partea administraţiilor locale şi naţionale. Odată ce aceste ajutoare şi subvenţii au încetat, iar probabil alte zone de pe mapamond au decis să devină la rândul lor ofertabile şi deci competitive punând la bătaie subvenţii mai mari sau forţă de muncă şi mai ieftină, Nokia a plecat lăsând în urmă şomaj şi multe bătăi de cap. Capitalul migrează în căutare de forţă de muncă mai ieftină, facilităţi fiscale şi subvenţii de stat mai mari, însă se mai întâmplă să ajungă şi în locuri în care legislaţia muncii oferă mult mai multe drepturi angajatorului decât angajatului. Divorţul capitalismului de democraţie este mai mult decât evident în cazul Chinei sau Bangladesh-ului).

Acesta este modelul asumat de Cluj în ultimii ani: ofertarea unor multinaţionale (Nokia, De Longhi, Bosch, Emerson ş.a.m.d.) punându-le la dispoziţie toate facilităţile. Ceea ce se spera prin aceste măsuri era faptul că aceste multinaţionale vor rezolva problema şomajului, vor oferi salarii mai mari ca media pieţei locale, ori vor specializa muncitori în ramuri încă incipiente la noi şi în cele din urmă vor duce la creştere economică. Imaginea mai apropiată de realitate este următoarea: mulţi muncitori sunt plătiţi cu minimul pe economie, o parte însemnată din aceştia este angajată la o firmă intermediară de resurse umane şi are foarte puţine pârghii (sindicat spre exemplu) pentru a lupta pentru locul sau condiţiile de muncă, multe dintre joburile oferite de către multinaţionale sunt servicii către consumator, care presupun foarte puţină specializare şi multă muncă rutinieră şi ne-specializată (call-center-uri). Ceea ce se produce nu este bunăstare, ci precaritate pentru muncitori şi profituri grase pentru investitori. Asta doar în cazul fericit în care nu se decid ca în momentul în care subvenţiile şi facilităţile fiscale dispar să dispară şi multinaţionalele din economia naţională migrând spre alte orizonturi.

O situaţie asemănătoare s-a petrecut, de data aceasta la Câmpia Turzii – la fostul combinat metalurgic „Industria Sârmei” – acolo unde patronatul Mechel, firma care a cumpărat combinatul siderurgic, a decis să sisteze producţia, să disponibilizeze angajaţii şi să închidă punctul de lucru. Nu voi insista asupra acestui subiect întrucât am mai scris despre el aici, însă tocmai disponibilizarea câtorva mii de angajaţi de către Mechel într-o comunitate care depindea într-o proporţie covârşitoare de pe urma existenţei acestui combinat aduce în prim-plan activitatea AJOFM Cluj care are în vedere înfiinţarea primei întreprinderi sociale din România.

Primele informaţii de presă despre acest proiect păreau a indica un lucru nemaipomenit: muncitorii vor primii mijloacele de producţie şi vor învăţa să gestioneze colectiv firma în patru ani, în care desfacerea este asigurată de către o multinaţională. Din moment ce plecarea unei multinaţionale a provocat şomaj şi declin economic al regiunii, revitalizarea zonei prin această investiţie socială co-finanţată de UE şi statul român pare a fi cum nu se poate mai potrivită. Însă, pornind de la acest exemplu voi încerca să arăt faptul că proiectul ce se implementează la Câmpia Turzii poate cu greu fi descris de termenii „cooperativ” sau „social” la o privire critică mai atentă. Astfel, dacă iniţial era vorba că mijloacele de producţie vor ajunge pe mâna muncitorilor, în realitate situaţia este departe de a sta astfel: mijloacele de producţie aparţin asociaţiei – care nu este nici firmă, nici cooperativă, ci o asociaţie non-profit(?) – şi nu muncitorilor deoarece aceştia din urmă nu au nici un control asupra acestei asociaţii. Este adevărat faptul că după cei patru ani de implementare a proiectului această asociaţie este oferită muncitorilor (care încă lucrează în „firm㔺i la finalul programului), însă raportarea lui Daniel Don – şeful AJOFM Cluj – la această situaţie este grăitoare: „Ceea ce le dă lor posibilitatea ca în cei 4 ani de zile să se cunoască între ei, să-şi aleagă liderii…eventual să, dacă nu le convine actuala asociere cu actualul partener, pe viitor să-şi găsească un alt partener, nu pot sa scoată bunurile din asociaţie că distrug proiectul […]după 4 ani de zile, ei vor hotarî: merg mai departe intr-o astfel de forma? Îşi găsesc ei alte pieţe de desfacere? Îşi vând bunurile partenerului? Deja după 4 ani…ei in intervalul asta tre să-şi păstreze capacităţile de producţie, să le întreţină, mijloacele sau materiile prime îs materiale rulante, ele rămân in societate? Tu vei hotarî, după 4 ani, ce fac? Mă organizez? mă asociez? Conduc eu business-ul? Conducem noi business-ul? Mergem în continuare cu acest partener? Ne vindem proprietăţile şi câştigăm nişte bani, cu banii aia facem altceva?”

Neîncrederea în capacitatea muncitorilor de a se auto-organiza la locul de muncă în lipsa oricărei experienţe anterioare în acest sens este de înţeles, însă ceea ce nu este de înţeles îl reprezintă motivul pentru care aceşti muncitori nu sunt învăţaţi în cei patru ani ai proiectului să gestioneze colectiv punctul de producţie, ci mai degrabă sunt încurajaţi în continuare să îşi aleagă lideri. De asemenea, modul în care au fost triaţi cei peste 700 de şomeri care au dorit angajarea la această întreprindere socială a fost făcută „neutru”, chirurgical, de un calculator, parametrii urmăriţi fiind cei normali pentru orice firmă. Aşadar, numai cei mai specializaţi, profesionişti sau dedicaţi şomeri (250) au fost aleşi, lucru care are puţin sau deloc de a face cu vreo logică socială, din moment ce o asemenea logică ar fi impus selectarea muncitorilor în funcţie de problemele sociale ale fiecăruia (de la handicap până la şomaj cronic). Vedem astfel cum, dincolo de pledoaria lui Don pentru forme asociative de a produce, acest mix „între capitalism si comunism ca structura”, modul în care este cu adevărat implementată această economie socială seamănă foarte mult cu modalitatea tipică de a produce a unei firme. Poate diferenţa într-adevăr notabilă este faptul că din bani publici (fonduri europene dar şi naţionale) este asigurată producţia de clăpari pentru Ikea, mimând socialul!

În măsura în care criza în care ne aflăm pare a se adânci treptat soluţii precum cea de la Câmpia Turzii vor fi mereu trâmbiţate ca economie socială, când în realitate este o modalitate foarte „elegantă” de a socializa un cost (plătim din bani publici salarii şi mijloace de producţie) pentru a privatiza un profit (se produce pentru o firmă privată, Ikea). Alături de economia socială, struţo-cămila numită antreprenoriat social este de asemenea fluturat ca o soluţie pentru criza în care ne aflăm. Ca şi cum criza şi inegalităţile incredibile la care asistăm sunt rodul doar unei prea puţin dezvoltate reţele de ajutorare, în nici un caz din cauza modului de producţie capitalist şi deci a diviziunii dintre deţinătorul mijloacelor de producţie şi deţinătorul forţei de muncă. Ori, o asemenea situaţie se va repeta atâta vreme cât nu există dezbateri din ce în ce mai largi asupra modurilor radical democratice de a organiza economia şi societatea, pornind de la cooperative până la experimente cu bugetarea participativă, grădinărit urban şi orice alte forme care conferă autonomie politică şi economică subiecţilor!

______

[1] Warhurst, Christopher – Recognizing the possible: The Organization and Control of a Socialist Labor Process, Administrative science quarterly, nr. 43 (2), London, 1998, p. 470-497

2 Malleson, Tom – Cooperatives and the “Bolivarian Revolution” în Affinities: A Journal of Radical Theory, Culture, and Action, 4(1): 252-287, Venezuela, 2010.

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

„Totul e legat de câţi cititori au mai rămas…”. Dialog cu Virgil Paşca (editura Tact)

156802_489534891112059_1453016037_n

Cum şi când te-ai hotărât să porneşti acest proiect editorial care este editura TACT? De ce ai ales această nişă editorială – şi anume lucrări de filosofie contemporană şi teorie critică de stânga?

Un gând mai vechi de pe vremea studenţiei + o întâmplare fericită – reîntâlnirea cu un coleg de facultate, plecat cu o bursă în Franţa. Totul facilitat de o conjunctură financiară favorabilă – agenţia de publicitate pe care o puneam pe picioare începea să aibe rezultate financiare tot mai bune. Se întâmpla în 2003. Duşul rece reprezentant de contactul cu neseriozitatea librăriilor, cu lipsa vreunei reţele serioase de distribuţie, a pus proiectul editorial pe stand-by, dar o altă re-întâlnire fericită, cu alţi doi foşti colegi de facultate, Andrei State şi Alex Cistelecan, integraţi în calitate de coordonatori de colecţii în cadrul editurii, a făcut ca din 2007 să pornim la acest drum extrem de greu şi costisitor reprezentat de scoaterea celor 50 de titluri de până acum. De ce filosofie contemporană? Era singurul domeniu pe care aveam suficientă expertiză şi pe care am avut curajul să pariem.

Care este perspectiva patronului/finanţatorului asupra acestui gen de demers? În ce măsură reuşeşti „să-ţi scoţi pârleala”? Sau în ce măsură balanţa negativă de plăţi poate fi compensată de alte satisfacţii (glorie culturală, capital simbolic etc.) sau pur şi simplu de ceva răbdare?

Demersul este clar unul anti-profit J, ţinta noastră e ca după 100 de titluri să facem editura suficient de puternică pentru a se autosusţine, dar se prea poate să fie doar o dorinţă… fiind foarte nişaţi, aspectul financiar va fi întotdeauna pe planul secund. Îl considerăm partea blestemată din mecanismul economic al cărei vârf de lance e agenţia de publicitate. Contează foarte mult respectul pe care ni l-am câştigat şi care se reflectă în bursele, în premiile sau nominalizările obţinute, în bucuria cititoriilor care ne sună sau care vin la târguri sau la lansările de cărţi să se întâlnească cu noi.

Care au fost titlurile publicate cele mai de succes sau de impact? Şi care au fost, în schimb, cele care au dezamăgit prin receptarea şi cota lor de vânzări?

Cum pentru noi nu prea contează partea financiară, putem vorbi doar de surprize plăcute sau nedumeriri: în mod clar Afacerea Roşia Montană a lui Mihai Goţiu reprezintă un succes – despre ea putem spune ca este un best-seller chiar şi după criteriile editurilor mult mai mari decat noi. De asemenea, Despre Gramatologie a lui J. Derrida sau Sfântul Pavel a lui Alain Badiou, titluri deja epuizate. O nedumerire se leagă de Piele neagră, măşti albe, clasica lucrare a lui F. Fanon care a avut vânzări sub media celorlalte. Dar avem răbdare şi cu ea J

De asemenea, la capitolul succese trebuie musai să menţionăm excelenta colaborare cu doi parteneri ai editurii: site-ul CriticAtac, cu colaborarea atât pe antologiile lor cât şi pe promovarea şi vizibilitatea pe care ne-o asigură pentru noile apariţii; şi reţeaua tranzit.ro/Cluj, cu care am colaborat excelent la câteva lansări şi dezbateri de mare succes: cărţile lui Boris Buden, Gaspar M. Tamás, Anselm Jappe.

 

Ce se pregăteşte în continuare? Ce noi colecţii sau titluri semnificative urmează să apară?

Unul din scopurile noastre declarate este să promovăm autorii români şi să ridicăm nivelul apariţiilor lor în viaţa culturală. Dupa Cartea de muncă a lui C. Rogozanu şi Afacera Roşia Montana a lui Mihai Goţiu, urmează chiar în toamna 2014 două noi cărţi: o ars poetica din partea experimentatului Bogdan Ghiu şi prima apariţie în volum a lui Cornel Ban, cu o carte foarte densă despre experienţele economice ale României. Plus că mai avem în pregătire mai multe volume colective şi deasemenea aşteptăm câteva propuneri de la alţi tineri autori promiţători.

Pe linia traducerilor, continuăm să aducem cărţi una şi una: fie autori consacraţi atât la noi cât şi în străinătate (Jacques Derrida – cu mai multe volume, Walter Benjamin, Richard Rorty, ca să amintim doar trei dintre ei), fie autori foarte importanţi, dar ignoraţi deocamdată de dezbaterile de la noi: Bruno Latour, Niklas Luhmann sau Ellen Meiksins Wood.

Întâmplător sau nu, singurele două edituri care activează în zona teoriei critice şi a filosofiei contemporane cu deschideri spre stânga sunt din Cluj (Tact şi Idea). Cum te raportezi la această concurenţă apropiată? E loc să răsufli, e chiar spaţiu suficient pe această plajă editorială şi pentru alte eventuale edituri, sau dimpotrivă deja vă călcaţi pe picioare? Şi de ce crezi că această aglomerare are loc tocmai în Cluj?

Cu cei de la Idea avem relaţii mai mult decât decente, chiar amicale, atât cu Tim Nădăşan cât şi cu cei care de-a lungul timpului au colaborat cu amândouă editurile – fie ei traducători, redactori sau corectori. Respectăm tot ce au realizat ei, dar încercăm să mergem pe drumul nostru şi îi încurajăm şi ne dorim ca şi ei să-şi continue traseul. Loc este pentru oricine, important este să ai resurse şi să reuşeşti să faci lucruri care să conteze şi să creeze o aură care să genereze încredere în proiectul tău. De ce Clujul? Nu ştiu dacă este un răspuns, dar faptul că totul a plecat de la oameni din preajma Facultăţii de Filosofie din Cluj poate fi un indiciu – poate mai mult ca reacţie la ce se întâmplă acolo, ca să fiu mai explicit.

În calitate de manager cultural, cum vezi modul de funcţionare al pieţei de carte din România? Care ar fi principalele tale doleanţe şi propuneri de schimbare ale mecanismelor editoriale?

 

În mod evident partea de distribuţie este o verigă lipsă în piaţa de carte. Aici clar ar trebui să intervină un operator cu putere financiară şi viziune. De asemenea, monopolul reprezentat de marile librării şi rabatul inuman pe care ni-l impun e un alt aspect în care va trebui să survină schimbări în cel mai scurt timp. Dar totul e legat şi de câţi cititori au mai rămas, motiv pentru care o intervenţie în zona promovării lecturii este o obligaţie a tuturor celor care activăm în acest domeniu.

(interviu realizat de Alex Cistelecan)

 

 

[Vatra, nr. 6/7-2014]

de VATRA

Despre margini

Cristina RAŢ

Pornesc de la o contradicţie: într-o perioadă de venerare a “individualităţii”, a “drepturilor şi responsabilităţilor” individului decupat din încrengătura relaţiilor sociale constitutive pentru el, discursul public despre romi pare să fie dominat de o abordare în termeni de comunităţi. Care sunt conotaţiile acestei abordări şi în ce direcţii ne poartă inflexiunile sale? Citește în continuare →