Publicat de Mark Twain în anul 1876, romanul Aventurile lui Tom Sawyer a devenit un fermecător musical de familie în adaptarea scenică a lui Lénárd Róbert pe muzica compusă de Erős Ervin și Klemm Dávid, în regia lui Puskás Zoltán, care a avut premiera vineri, 7 martie 2025 în sala mare a Teatrului Maghiar din Cluj.
Citește în continuare →
Memorialul Insurecției antifasciste slovace din Bratislava
Se apropie cea de a 78-a aniversarea Insurecției Naționale Slovace1 (SNP) și am considerat că este de datoria noastră să readucem în discuție activitatea antifasciștilor români, care au luat direct parte la evenimente.
Această contribuție este de fapt o actualizare a celei din anul 1982, realizată de subsemnatul, având titlul Antifasciștii români în lupta de eliberare națională a națiunilor europene – cu accent special pe Slovacia[Rumunskí antifašisti v národno-oslobodzovacom boji európskych národov – s osobitným zreteľom na Slovensko]2. Titlul articolului de față ar putea să-i surprindă pe cititori pentru că istoricii din Cehoslovacia s-au referit aproape întotdeauna doar la participarea celor două armate românești, I-a și cea de a IV-a, la eliberarea Cehoslovaciei sau anume a Slovaciei3. Între acești autori se aflau în primul rând specialiștii cehi, admiratori ai limbii române și ai României. Până la anul 1989 presa slovacă a scris doar sporadic despre luptele armatelor române pe teritoriul Slovaciei. Din fericire, informații despre împrejurări interesante și fapte ale soldaților români, sacrificiul, eroismul lor și relațiile pozitive cu populația slovacă pot fi găsite și în cronicile municipale și orășenești locale. Propaganda politică până la anul 1989 a subliniat, în primul rând, sacrificiile armatei sovietice în timpul eliberării Cehoslovaciei. Publicul a devenit mai interesat de contribuția românilor doar după anul 1989 datorită analizelor mai profunde ale unor jurnaliști. Dintre acestea ne-a atras atenția mai ales articolul profund implicat al lui Vladimir Jancura O treime din Slovacia a fost eliberată de români[Tretinu Slovenska oslobodili Rumuni]4.
Citește în continuare →
Într-o librărie din Maribor, o doamnă căruntă ia dintr-un raft o carte, o răsfoiește, iar ochii îi cad asupra câtorva versuri: „De-acuma n-om mai colinda/ Târziu, pe ulicioare,/ Oricâte patimi ne-ar chema/ Sub luna lucitoare.// În piept, ca spada-n teaca sa,/ Nici sufletul nu zace,/ Și inima răgaz ar vrea,/ Iar sufletul vrea pace.” Volumul e de Byron, iar poezia, celebră, de altfel, se numește „De-acuma n-om mai colinda…” („So We’ll Go No More a Roving” / „De-acuma n-om mai colinda…”) și pare a-i vorbi celei care o citește în traducerea slovenă chiar despre viața ei, rezumând tumultul unei întregi existențe. Suntem în anul 1984, iar la librărie urmează să aibă loc întâlnirea cu cititorii a unui tânăr scriitor care își va prezenta romanul Aurora boreală. Numai că doamna în vârstă nu va mai sta să-l asculte, ci se va îndepărta cu ochii în lacrimi. Nu la gândul că romanul care trebuia să fie lansat ar descrie, printre altele, straniul fenomen petrecut în aprilie 1938, când cerul din Maribor s-a luminat din cauza acelor neobișnuite „lumini ale Nordului”, prevestind parcă anii zbuciumați care vor veni peste oraș și peste întreaga Europă. Ci reamintindu-și clipele fericite, urmate de altele, deloc fericite, ale poveștii de dragoste pe care o trăise ea însăși, alături de un tânăr geodez în 1944, când lumea încă părea un loc sigur.
Citește în continuare →
Ion Stratan întruchipează una dintre vocile distinse ale poeziei românești postmoderne, remarcându-se printr-un lirism intelectualizat, articulat printr-un discurs intertextual, simbolic și adesea ancorat într-o viziune filosofică asupra condiției umane. Creația sa se înscrie organic în paradigma postmodernistă, caracterizată prin dislocarea convențiilor moderniste, prin asumarea unui limbaj fragmentar, autoreferențial și ironic, precum și printr-o estetică ce privilegiază pluralismul stilistic și reevaluarea critică a tradiției.
Citește în continuare →
În perioada care a despărțit cele două Războaie Mondiale, a lipsit aproape în totalitate dialogul politic dintre reprezentanții etnicilor minoritari cu pondere importantă în România, respectiv maghiarii și germanii, și autoritățile române, primii susținând că articolele din Rezoluția de la Alba Iulia nu au fost respectate niciodată sau întrutotul. În aceste condiții, s-a încercat potențarea acestui firav dialog cu unul cultural, manifest, îndeosebi, în presa vremii, care găzduia diferitele aspecte ale paralelismelor și interacțiunilor culturale românești și maghiare. Un accent deosebit s-a pus pe subiectele care abordau reprezentările alterității în Transilvania. ardeleană cu mereu prezenta temă a înțelegerii celuilalt nu reprezenta ceva nou în discursul public maghiar și român, fenomenul fiind aproape identic în toată Europa centrală. Reprezentarea maghiarilor din Transilvania după 1918, și imaginea lor în conștiința colectivă a românilor conțin multe elemente comune precum naționalismul și modul de judecare al acestuia, atitudinea față de trecut și de istorie etc.1
Citește în continuare →
Contextul istoric
Istoria casei regale din România și, în principal, a celor două perechi regale mai proeminente, este cunoscută prin publicarea multor documente, precum și a multor cercetări biografice și istorice. Trebuie amintită aici, înainte de orice, ediția de corespondență îngrijită de Sorin Cristescu, dar și numeroasele studii, unele dintre ele bogat ilustrate, semnate de Silvia Irina Zimmermann, Edda Binder-Iijima și Gabriel Badea-Păun.1 Mai puțin sistematice sunt însă analizele documentelor literare rezultate în principal din activitatea primei regine, Elisabeta (1843-1916), în ciuda ineditului legat de faptul că vorbim, totuși, de o femeie, autoare – parțial sub pseudonimul Carmen Sylva – a unei opere cuprinzătoare, constând din texte de autor și din traduceri.2 În schimb, ideea în sine a unei regine scriitoare a alimentat încă de timpuriu ficționalizări romanești. Unele dintre acestea au fost generate de un scandal politic, în centrul căruia s-au aflat Elisabeta și una dintre domnișoarele ei de onoare, Elena Văcărescu (1864-1947).3
Citește în continuare →
Victor Popa este elev normalian la Ecole Normale Supérieure din Paris, înscris în cadrul departamentului de filosofie pentru a pregăti un master în filosofie contemporană cu un proiect de cercetare în estetică și epistemologie. A studiat la Lycée Henri-IV în cadrul claselor pregătitoare literare (prépa littéraire) între 2019 și 2022.
Când vânzătorul spune „Roșiile sunt foarte zemoase.”, acesta descrie legumele de pe tarabă, încercând în același timp să-și convingă potențialul cumpărător să-i achiziționeze produsul (dimensiunea perlocuționară a frazei, ce vizează realizarea unui efect, aici o anumită reacție a cumpărătorului) și exprimându-și eventual mândria de a fi cultivat astfel de tomate (dimensiunea ilocuționară1, care vizează realizarea unei acțiuni prin actul însuși de a pronunța respectiva frază). Fraza proferată are o putere de se referi la un fapt verificabil empiric (anume al virtuților roșiilor de pe tarabă) și este susceptibilă de a avea o valoare de adevăr: cumpărătorul, sceptic, poate verifica dacă roșiile sunt într-adevăr zemoase. Însă ce se întâmplă atunci când pronunț o frază estetică, care conține un predicat estetic, de tipul „Sculptura din hol este foarte frumoasă”? Putem spune că fraza descrie vreo proprietate reală a obiectului cu pricina? La această întrebare, putem distinge patru tendințe principale în estetica de astăzi: un răspuns non-cognitivist, altul subiectivist, o poziție relativistă și un realism estetic.
Citește în continuare →
ANUNŢ
Revista de cultură „Vatra” organizează concurs pentru ocuparea unui post vacant de curier. Cerinţe principale: studii medii, cunoştinţe de operare calculator (word,excel). Abilităţi, calităţi şi aptitudini: adaptabilitate, asumarea responsabilităţilor, capacitatea de analiză şi sinteză, creativitate şi spirit de iniţiativă, promptitudine în efectuarea îndatoririlor. Abilităţile de gestionare a bunurilor reprezintă un avantaj.
Citește în continuare →
Există cititori care se întreabă și azi de ce a scris și publicat Thomas Mann Alteța regală (1909) după marele succes al Familiei Buddenbrook (1901) și după nuvela extinsă Tristan (1903), de fapt un soi de microroman. Specialiștii au fost și mai consternați, unii dintre ei considerându-l o eroare de judecată și un eșec. Prin comparație cu cărțile anterioare, Alteța regală e în aparență doar un capriciu, construit cu elemente de basm. Acțiunea se petrece într-un ducat german imaginar, Grimmburg, cândva pe la începutul secolului al XX-lea, ținutul preponderent artizanal având toate particularitățile unui locus amoenus complet înecat în idilism, în care religia n-ar putea fi decât o teleologie a Binelui, dacă poporul ar ține cu tot dinadinsul să-și asume o asemenea corvoadă. „E o țară frumoasă, liniștită, neagitată – consemnează satisfăcut autorul. – Vârfurile copacilor din pădurile sale foșneau visătoare; ogoarele se întindeau și se măreau, cultivate cu devotament; meșteșugurile erau nedezvoltate, până la punctul de a fi mizere.”1 Sub aspect economic, totul pare a fi destul de pauper: ducatul „avea cărămidării, dispunea de câteva mine de sare și de argint – asta era aproape tot” (31), dar nu putem să trecem cu privirea peste „izvoarele minerale alcaline, care țâșneau din pământ în imediata apropiere a capitalei” (31), transformând rezidența „într-o stațiune balneară” (31), destul de iscusit chivernisită în trecut, dar lăsată în paragină în deceniile din urmă, ceea ce înseamnă că afluența de turiști se cam diminuase drastic, indolența cutumiară a locuitorilor punând pe butuci și exportul, deși „se expediau [totuși, în toată lumea] o sută de mii de sticle pe an – adesea mai puține decât mai multe.” (32)
Citește în continuare →
S-au împlinit anul acesta douăzeci și cinci de ani de la dispariția lui Mircea Zaciu, critic și istoric literar, profesor universitar, scriitor, fost director de onoare al revistei „Vatra”, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române contemporane. E un prilej de a examina încă o dată personalitatea și opera sa, mobilitatea exercițiului exegetic, disponibilitatea și rigoarea, acribia filologică descinsă din noua școală ardeleană critică a Clujului, în care figuri tutelare sunt Ion Breazu, D. Popovici, Mircea Zaciu însuși, Ion Vlad, Ion Pop, Ioana și Liviu Petrescu, Marian Papahagi etc. Expresia calofilă și seducția scriiturii se desprind dintr-un model călinescian complinit printr-o paradigmă morală, prin spirit asociativ, exercițiu analitic auster și opțiune fermă a demnității intelectuale. O caracterizare excelentă a lui Mircea Zaciu oferă Al. Cistelecan: „Critica lui nu face niciodată simple prestații tehnice; ea năzuiește întotdeauna la valorile existențiale din operă, sedusă de mirajul acelui impact inefabil dintre om și operă. Deși n-a privilegiat poezia, e foarte probabil ca propria sensibilitate să-l fi tras mai mult într-acolo; căci Zaciu e atent la mlădierea lirică nu numai a prozei (fie ea a lui Sadoveanu, fie a lui Bacovia), dar și a exegezei ca atare. Subiectele lui Zaciu sînt destul de amestecate, toate cărțile fiind întocmite pe principiul culegerii de articole; toate sînt, de fapt, niște miscelanee. Puse însă în ordinea cronologică a literaturii, ele ar arăta o istorie a acesteia aproape închegată.”
Citește în continuare →
revistavatra.org 