Cu toate că numeroși critici literari au insistat asupra importanței prozei lui Juan Rulfo pentru impunerea definitivă a esteticii realismului magic în America Latină, există și suficiente opinii care accentuează legătura profundă dintre scriitura rulfiană și istoria socială și politică a Mexicului de început de secol XX.
Citește în continuare →
Din punct de vedere tematic, volumul de debut poetic semnat de Izabel Marin1 este, de departe, cel mai original în contextul proxim (poezia anului 2024). Original rămâne și dacă lărgim orizontul temporal chiar până la zorii poeziei românești în întregul ei. Aceasta întrucât Izabel Marin tematizează femeia romă așa cum nu a (mai) făcut-o nimeni măcar în peisajul literar autohton.
Citește în continuare →
E extrem de greu să ții pasul cu un profesionist al cărui program zilnic arată ca cel redat de Radu Vancu în recentul Boala & războiul. Jurnal 2020-2024*: „10 iunie. Alergături la București, la Bookfest, ca să lansez un Komartin, un Ciupureanu, un Pynchon & un Saramago. După care m-am întors la Sibiu, am avut un doctorat, apoi iar la București, ca să lansez cartea lui Cristian Preda despre Victor Eftimiu, apoi iar înapoi la Sibiu, unde aveam de lansat o carte a lui Csaba Szabó despre religia romană din Donauländer din secolele I-III A.D. Am mers iar cu BlaBlaCar, cu trenuri, cu autocare, am și pierdut un tren la un moment dat – fiindcă, de fapt, am pierdut contactul cu realitatea” (p. 241). Citatul reflectă mobilitatea intelectuală – și fizică, aș adăuga – a lui Radu Vancu, care poate fi aproape în același timp la București și la Sibiu, pe scena de intelectual public și în amfiteatrul universitar, îndeplinindu-și simultan obligațiile față de literatura română și cea străină, antică și contemporană, cu spiritul în lumea ideilor și cu trupul în BlaBla Car. Dacă n-ar fi fost vorba de Vancu, pe care îl știm cu toții îndatoritor în toate rolurile, ai zice că ai de a face cu un personaj complet neverosimil. La acest du-te-vino între orașe/țări, culturi și fenomene (sociale, literare) se adaugă faptul că lucrează la mai multe proiecte literare în același timp: scrie poezie, romane, traduce din autori fundamentali. Poezia lui apare în publicații prestigioase de profil din toată lumea – Plume, Poetry Northwest, Interpret –, e recenzată extrem de pozitiv în The Kenyon Review, fapt care face ca Vancu să fie printre puținii poeți români, de ieri și de azi, cu o carieră internațională după toate rigorile.
Citește în continuare →
De la modernism la virtualism poetic
Istoria poeziei moderne este marcată de o succesiune de rupturi estetice, fiecare redefinind raportul dintre limbaj, subiect și lume. Modernismul a reprezentat un moment fondator, în care poezia s-a autonomizat, s-a intelectualizat și s-a rupt de tradițiile lirice sentimentale. Figura poetului a devenit aceea a unui constructor de forme, un arhitect al sensului. Ezra Pound, T.S. Eliot, Paul Valéry sau Ion Barbu, în spațiul românesc, au fost expresia unei sensibilități formaliste, care căuta ordine în haosul lumii moderne.
Citește în continuare →
Scriitura mea este arborescentă și jungloidă, așa că să o descurce cine poate, dar nu neapărat eu (deși exact acest lucru fac din când în când, în interviuri sau confesiuni auctoriale). Sunt o grămadă de răspântii, unde nici eu nu știu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau, iar lucrul acesta mă face să mă simt mereu nouă, inedită, exotică.
La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet și nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie și scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu m-a prea ispitit la tinerețe, ci mai degrabă androginismul scriiturii; la senectute, însă, oricare din ele ar putea fi experimentală, fie că-i vorba despre hermafroditism, fie că-i vorba despre androginie. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o „bestie” față de sine însuși în primul rând (acest lucru este valabil și pentru prozator, deși aici mai contează și altceva, anume vocația „arhitectonică”) și să aibă curajul să meargă până la capăt.
Citește în continuare →
De ce au fost atât de afectați unii (nu-i mai numesc) când am scris că presa noastră literară ar putea fi și altfel decât se prezenta la un moment dat (în 2019, de pildă)? Acuzam inerția, uniformizarea, lipsa de receptivitate și de dinamism, rezistența la diversitatea punctelor de vedere și multe alte metehne, pe care nu le mai amintesc. Am prevăzut reacția de comoditate: de ce să ne schimbăm? – e bine așa cum suntem! Nu mă refeream numai la revistele USR. Am numărat peste o sută de reviste literare și culturale. Cum?! Nu se poate! – a fost reacția. E o exagerare! – au exclamat scepticii. Am dat lista: erau 120 de reviste culturale, cu apariție atestată în 2019. Da, dar multe nu contează! – au insinuat alții. Sunt prea multe, viața literară se atomizează din cauza retragerilor în micile bisericuțe din jurul unei reviste modeste, fără difuzare, fără audiență – am replicat eu. Nu sunt prea multe reviste, sunt prea puține! – declara un pustnic, necunoscător al fenomenului. De ce să-i sfidăm pe cei care își plătesc din banii lor revista, trudesc, se străduiesc să iasă la lumină? Ar însemna să practicăm cenzura! Nu am zis că ar trebui interzisă sau oprită vreo revistă. M-am gândit ce să facem, cum să procedăm, cum să ne comportăm cultural în acest mediu inflaționist, în care se pierde relieful valorilor, mediocritatea ne inundă din toate părțile.
Citește în continuare →
(dintr-un caiet mai vechi)
„Madeleina” lui Proust – pe o farfurioară vezi o bucată ruptă de prăjitură și brusc îți amintești o felie întreagă din trecutul tău pe care îl credeai definitiv uitat. Madeleină din aluat, sau un parfum suav, sau o arie muzicală oarecare, sau o simplă expresie verbală uzată, orice, orice de pe lumea aceasta poate funcționa ca o „madeleină”. Important e să legi ceva din tine de acel altceva din afară. Sau, altfel spus, ceva/orice din afară să trezească în tine o felie, o fărâmă din făptura ta autentică, adevărată, așteptând să fie sensibilizată, trezită. Orice din lumea exterioară poate funcționa în scopul acesta. Important e ca ființa să fie deschisă, să aștepte semnele, să fie dispusă să-și amintească, să „frisoneze”, să se trezească. Orice din lumea aceasta, dacă știi să aștepți momentul propice, funcționează ca o „madeleină”. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” oferită de Altcineva, de Lumea însăși, ca să ne amintim, să ne trezim, să le răspundem. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” pentru papilele ființei noastre în așteptare. Ah, să mușc, să mușc din uriașa madeleină, să înghit această madeleină a lumii, să mă îmbăt de ea, să mă satur! Ah, magdalenele ascultându-l pe Cristos, ștergându-i picioarele cu pletele lor. Vai, magdalenă de azi, magdalenă amnezică! (1989)
Citește în continuare →
În interpretarea lui Ioan Slavici, „O idee avuse Traian în vedere, când s-a hotărât să verse sângele oștenilor romani pentru cucerirea Daciei: voia să stabilească ordinea și să așeze un strat de cultură omenească la gurile Dunării.// Această idee, din care s-a zămislit neamul românesc, nici până în ziua de astăzi nu s-a realizat…” (Ioan Slavici, „[Misiunea culturală a statului român], în Opere, VII: Publicistică literară. Scrieri istorice și etnografice, ed. de Constantin Mohanu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Ed. Univers Enciclopedic, 2006, p. 29; text scris la București, în 1/ 13 noiembrie 1879). Expansiunea nord-dunăreană a Imperiului Roman însemna deci, pentru clasicul născut la Șiria, instituirea ordinii și a culturii asupra Barbaricum-ului; într-un cuvânt, civilizarea spațiului dacic. Lui Traian i se atribuie intenții de civilizator, dorința de a extinde spațiul civilizației clasice pe noi suprafețe, la nord de linia statornicită a limesului roman. Pentru Slavici – care s-a dovedit și un competent editor de documente în colecția Hurmuzaki, dar și un înzestrat autor de sinteze istorico-politice și etnografice – împăratul fondator al latinității noastre are un profil de principe iluminist, din familia despoților Habsburgi din sec. al XVIII-lea, Maria Tereza și Iosif al II-lea, mai cu seamă.
Citește în continuare →
Considerațiile unui apolitic (Betrachtungen eines Unpolitischen, Octombrie 1918) reprezintă, dacă exceptăm câteva articole politice prilejuite de declanșarea Primului Război Mondial, cel mai pătimaș text scris vreodată de către Thomas Mann, de care el nu s-a dezis niciodată, deși circumstanțele socio-politice care l-au declanșat l-ar rostui fără doar și poate în categoria scrierilor datate, a căror vivacitate e inevitabil estompată de curgerea timpului și de mutarea interesului public de pe subiectele care l-au generat. Așa se face că el reprezintă probabil, până în zilele noastre, volumul cel mai puțin citit al lui Thomas Mann, întrucât, trebuie să recunoaștem, puțini dintre cititori se încumetă la o lectură anevoioasă de peste 600 de pagini (!), evident excesive ca număr dacă ținem cont de faptul că Betrachtungen și-a propus, inițial, să fie un text polemic de dimensiuni mai mici, cât să încapă într-o revistă, sporind apoi pe măsură ce implicarea Germaniei în război se adâncea, pentru a deveni – așa cum l-au caracterizat unii cunoscători – chiar ilizibil din cauza apărării consecvente a „cauzei germane”, aflată în dezacord cu poziția multor intelectuali europeni de calibru, partizani ai ideii că „civilizația” trebuie să înfrângă „barbaria” militaristă, instaurând o lume a păcii, a frumosului și a armoniei intelectuale.
Citește în continuare →
4. Tradiții săsești și Wilhelm Georg Berger
Două surse europene sunt vizibile în conturarea muzicii clasice românești: cea germană și cea franceză. Dacă în episoadele trecute am găsit mai degrabă filoane franceze, propun acum să îndreptăm urechea spre nemți. Lucru știut, muzica de tip occidental este atestată încă din Renaștere în Transilvania, zona multiculturală unde muzicieni de origine săsească și-au conservat tradițiile, sau unde compozitori în vogă ai întregului Imperiu austro-ungar au venit să activeze la câte o capelă muzicală. Într-un volum apărut de curând, tocmai despre acest spațiu plurietnic și pluriconfesional, putem citi inclusiv despre „meșteșug și consistență locală – cultura muzicală enclavizată a sașilor luterani”: e vorba de Incursiuni muzicale în Transilvania premodernă (Editura UNMB, 2024), o excepțională sinteză aflată la granița fluidă dintre studiile culturale și muzicologie, realizată de Vlad Văidean.
Citește în continuare →
revistavatra.org 