de VATRA

Cosmin Divile – Circul din fața casei: eros și romance în adolescența din comunism

În romanul lui Adrian Sângeorzan1 sunt rememorate secvențe din copilăria protagonistului, Adrian (petrecută la finele regimului dejist), și câțiva ani din prima tinerețe (în epoca ceaușistă). Cu toate că Occidentul nu e un personaj central în roman (ca în Vizuina de Aur, de pildă), contactul prin intermediul bunurilor materiale sau produselor culturale cu lumea de Dincolo fiind sporadic, regăsim și aici aceeași fascinație din alte narațiuni despre copilăria/adolescența petrecute în comunism. Deși rememorarea e realizată din perspectiva narativă a copilului-adolescent, îndărătul vocii auctoriale se află uneori expertiza postcomunistă a adultului, care adnotează și orientează experiențele formatoare ale eroului. Recurența unor inserții despre regimul politic în rememorările copilăriei (de pildă, „în anii ’60 comunismul părea veșnic ca o maree continua căreia dacă nu i te împotriveai te lăsa să plutești”2 sau „Comunismul ajunsese un decor prăfuit, scârțâitor, uitat pe o scenă pe care actorii începuseră să vorbească fără a-și mai ține mâna la gură”3, iar exemple pot continua…) trădează vocea matură prin care sunt adnotate întâmplările. Chiar dacă textul e jalonat de astfel de explicații despre dictatura comunistă, e recuperată și vocea narativă a copilului, cum e cea în care protagonistul își reneagă statutul de pionier, în urma interferenței cu palierul religios, urmată de părerile sarcastice ale celor mai mari. Voind să intre într-o biserică (din curiozitate sau pentru a spune o rugăciune), Adrian e întâmpinat de un preot ce-l sfătuiește că nu se cade să intre cu cravata de pionier în „lăcașul Domnului”, prilej cu care protagonistul, deși e intimidat, își păstrează totuși „integritatea” de pionier. Doar că realizează, deopotrivă, imediat după aceea, că acest statut nu e, totuși, la „modă” printre copii.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Braga – Cercul sălbatic al vieții și al morții. De la Bildungsroman la romanul deformării

Deși apărut în anul 2010, cu o a doua ediție, revăzută, în 2018, romanul Cercul sălbatic al Aurei Christi a fost menționat doar tangențial, în diferite comentarii privind ansamblul creației poetei, prozatoarea și eseistei, ca păstrând ecoul specificului, dar mai ales al profunzimii lumilor fixate în istoria culturii de către Dostoievski și Nietzsche, subliniindu-se și insistența problematicii suferinței și a morții, cu tenebrele ce străjuiesc subteranele caracterologiilor aduse în scenă, toate aliniate științei compoziționale care nu refuză, totuși, inovația și marcajul dezbaterii ideatice, dar evită deconstrucția aproape mecanică a postmodernității. E adevărat, acestea ocupă, măcar în parte, suprafața intenției auctoriale, cea care îl înscrie, stabil însă, ca roman al actualității, cum ale prezentului lor au fost și operele lui Dostoievski și Nietzsche. De altfel, și actualitatea romanului Aurei Christi desfășoară un timp bolnav, timpul zilelor noastre, decupat ca atare, în text, în mai multe rânduri, fie ca generalități, fie în detalii. Ne limităm la o primă adnotare: „Viața noastră de doi bani, mizerabilă…, neterminată, încropită în grabă din lașitate. Între două partide de zex. două dejunuri și două paturi împărțite cu câte un străin, căruia în cel mai bun caz nu-i știm decât numele; uneori, nici atât… […] lipsește ideea care ne-ar uni; toți ne-am fleșcăit […] «noi în loc de zânge avem zer»”.

Citește în continuare →
de VATRA

Mirela Roznoveanu – Filozofia științei – o Cenușăreasă?

Acum câțiva ani, unul dintre cunoscuții filozofi contemporani, Jeremy Waldron, a intrat în the faculty lounge la New York University School of Law unde îmi pregăteam o cafea, și curând a început o conversație. „Sunteți un privilegiat. Limbajul filozofiei este regina tuturor limbajelor” am spus eu. „Limbajul care înglobează toate limbajele.” La care profesorul Waldron a răspuns: „limbajul religios este cel care se află deasupra tuturor limbajelor și le înglobează pe toate.”

Fraza enigmatic de scurtă m-a urmărit în timp.  Dar după ce am participat la seminariile despre procesul lui Iisus1 oferite studenților și profesorilor de la NYU School of Law de profesorul Joseph H.H.Weiler, o personalitate a dreptului European, căruia de curând Papa Francis i-a oferit the 2022 Ratzinger Prize considerat premiul Nobel în teologie, am înțeles că metafizica este în final aceea la care ajunge gândul profund din orice domeniu al cunoașterii. Nu este poate întâmplător că tot Joseph Weiler, un evreu, a câștigat „procesul crucii” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,2 decizie prin care școlile din Italia au dreptul de a menține simbolul credinței creștine în sălile de clasă.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Ştefănescu – Întâmpinarea sensului

La şaptesprezece ani de la prima ediţie, Vianu Mureşan republică acum teza de doctorat intitulată Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas (Eikon, 2022). Lucrare amplă, ce ia în dezbatere multiplele faţete ale unei filosofii care se propune în slujba celuilalt, neocolind dificultăţile, nu puţine, pe care le implică o astfel de abordare. Este, din capul locului spus, un pariu câştigat cu pătrundere şi eleganţă interpretativă, ţinând cont de faptul că e vorba de o filosofie articulată în jurul temei alterităţii şi relaţiei, deschisă generos spre altul, dar care, la prima vedere, se pare că se închide în ea însăşi. Se vrea o heterologie, o mână întinsă sensibilităţii celuilalt, a tuturor de fapt, dar nu e accesibilă numaidecât tuturor. Adesea, lectura textelor lévinasiene nu întâlneşte decât cu greu lumina care i se dăruieşte, nu găseşte de-ndată mâna care i se întinde. Un mesaj ce se cere descifrat, care nu poate fi înţeles decât în răgazul adâncirii şi asumării nu doar a problematicii extinse pe mai multe paliere ale gândirii, ci şi prin familiarizarea cu o terminologie specifică. Exigenţe la înălţimea cărora V. Mureşan se ridică dezinvolt, în – şi nu ne ferim să o spunem – cel mai minuţios şi profund studiu despre filosofia lui Lévinas din cultura română. Afirmaţie care se bazează atât pe scrupulozitatea de care dă dovadă exegetul în prezentarea cât mai limpede cu putinţă a principalelor axe ale cogitaţiei lévinasiene, dar şi – mai ales – pe abilitatea de a formula opinii proprii, de certă  competenţă, de a interveni cu nuanţări şi contextualizări de mare fineţe. Cu totul, o superbă lecţie de modestie a interpretării, potrivit mărturisirii de a se fi „resemnat la un demers analitic, pe alocurea marcat de discrete opinii proprii”.

Citește în continuare →
de VATRA

Romulus Bucur – Florin Mugur. Un destin intermediar

Și, prin aceasta, exemplar. În primul rînd prin imaginea emblematică a lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, „personaj” predilect al unei serii de poeme răsfirate prin toată opera și, pentru ca lucrurile să fie cît mai bine înțelese, emblemă a volumului de eseuri Cartea numelor (Mugur, 1975b), un vademecum al operei sale poetice. Un singur citat, revelator, aș zice: „Sîntem cu toții jumătate de om” (Mugur, 1975b, 61).

Citește în continuare →
de VATRA

Dinu Flămând – Adrian Popescu. O imensă discreție

Eram elev de liceu la Cluj, începusem să tachinez poezia, pe ascuns; nu-mi ieșea nimic bun, dar măcar mă consolam, în sinea mea, că identificam propria mea mediocritate, deși nu știam cum să scap de ea. Lectura rămânea cel mai bun sfetnic, mergeam la biblioteca orașului, unde oricum era mai cald și mai luminos decât la internatul de băieți din clădirea cezaro-crăiască de la Ady Șincai. La raftul liber: cărți de poezie; și Ceva mai greu, de Dan Deșliu, lângă Quasimodo în „Cele mai frumoase poezii” plus revistele vremii.  Instinctul mă făcea să-l aleg pe italian, dar răsfoind prin  revistele de alături am dat și peste poeziile unui licean clujean publicate în Steaua, la „Condeie noi”, rubrică de încurajare a tinerilor. Condeie… Mi s-a părut că acel Adrian Popescu, probabil elev de la alt liceu, chiar avea condei! Urma să-l cunosc în persoană ceva mai târziu, la facultate, iar împreună cu alții să ne aruncăm în aventura Echinoxului. Minunată îndrăzneală, unde noi aduceam ca înzestrare numai autenticitatea nativă a fiecăruia, cum avea să se dovedească. Iar în numărul al doilea al revistei, după ce Ion Mircea și cu mine împărțiserăm o pagină cu poeme în primul număr, Adrian Popescu a produs adevărata surpriză. Toate scurtele lui poeme de acolo, etalate pe o pagină întreagă, erau capodopere.

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe Perian – Critica universitară clujeană: concepțiile despre literatură

Din 1918 până în prezent, la Universitatea din Cluj s-au succedat trei generații de profesori care au predat literatura română și au scris lucrări de sinteză cu privire la aceasta. Prima generație a fost cea interbelică, formată din câteva personalități puternice, adevărate modele pentru urmași, având o influență durabilă și profundă asupra acestora. A urmat, după al Doilea Război Mondial, generația melioristă, o generație numeroasă și cu o durată de manifestare îndelungată, prelungită până nu demult. Iar a treia generație, cea postmodernistă, mai puțin compactă decât cele precedente, a apărut după Revoluția din 1989 și a întâmpinat unele opreliști în a-și afirma identitatea.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: Valentin Trifescu

Susana-Monica Tapodi

În căutarea conexiunilor

Transilvania, acest spațiu cândva bogat în limbi și culturi conlocuitoare, în relații interetnice complexe, este supus unui proces de sărăcire spirituală, atrage atenția cercetătorul Valentin Trifescu, în noul său volum intitulat Legături culturale româno-maghiare. Studii și materiale,apărut la Editura Muzeului Național Brukenthal dinSibiu în 2022. Cartea conține, în afară de o prefață semnată de Erika-Mária Tódor, o notă introductivă și 18 texte analitice și  meditative. Tipul acestora variază între studii, eseuri subiective, interviuri și recenzii, punctele lor comune fiind legate de interesul autorului față de fenomenul regionalismului cultural, față de valorile interculturalismului și – istoric fiind – față de perspectiva diacronică prin care se urmărește dinamica schimbărilor în conceperea alterității și a alternativelor de rezolvare a problemelor conviețuirii.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Receptarea literaturii maghiare din Transilvania. Schiță sintetică

În perioada interbelică, s-a manifestat un interes constant pentru explorarea reliefului tematic al literaturii maghiare și a relațiilor culturale și literare româno-maghiare în rândul intelectualilor români ardeleni. Proeminentă este, în acest context, personalitatea lui Ion Chinezu, critic literar important, care a redactat o primă sinteză de referință despre literatura maghiară din Transilvania, Aspecte din literatura maghiară din Transilvania (1919-1929). Cartea lui Chinezu, publicată la Cluj, în 1930, are o dublă valoare, „documentară și ştiințifică”1, bucurându-se de un ecou însemnat în presa de limbă maghiară, relevându-se ca „cea mai bună analiză sistematică a literaturii minoritare maghiare transilvănene din primul deceniu de după Marea Unire”2. Nicolae Balotă elogiază performanța exegetică a lui Chinezu, considerând că la o astfel de viziune critică integratoare nu au ajuns nici unii dintre criticii literari maghiari ai epocii3. Cartea lui Ion Chinezu reprezintă o explorare atentă a literaturii maghiare din Transilvania (1919-1929), prin circumscrieri nuanțate, raportări la contextul istoric și la climatul literar românesc. Literatura maghiară transilvană este studiată pe genuri, criticul reliefând distincții între generații, curente și orientări estetice. Cartea lui Ion Chinezu poate fi, de altfel, pusă în oglindă cu o altă carte din această perioadă, a profesorului universitar György Kristóf, Zece ani de literatură maghiară în România (1929)4.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru Matei – Radu Cosașu și „Manifestul comunist” ca realism speculativ

În cercetarea literară franceză se vorbește mult, de la o vreme, despre literatura non-ficțională. E important să spunem că interesul pentru această literatură vine și dintr-o încercare de extindere a domeniului literaturii, cum se întâmplă, de altfel, și în alte spații culturale, inclusiv în cel românesc, dar și dintr-o nevoie de ranforsare a unui câmp de cercetare aparte, reticent la mode internaționale, ca cel francez. Contextul e dublu: pe de o parte, e vorba despre  o instabilitate a termenului de literatură „franceză”, deschisă spre francofonie și deci pe cale de a minora literatura scrisă și publicată în Franța europeană; pe de alta, extensia are de-a face și cu reconfigurările ecologice a lumii literare, dincolo de oameni și societate, prin intermediul noțiunii de agency.

Citește în continuare →