Nu-mi mai amintesc când am descoperit definiţia estetică a noţiunii de „instalaţie”. Nici dacă m-a tulburat din prima clipă şi, cu atât mai puţin, din ce moment a început să mă obsedeze. În orice caz, nu cred că m-a speriat de la început şi sunt convinsă că – în măsura în care am înţeles-o – mi s-a părut mai apropiată de joc decât de artă. Şi asta nu pentru că instalaţiile nu ar fi nişte lucrări de artă, ci pentru că – oricât de frumoase, de sugestive, de pline de idei şi de magice – aceste lucrări de artă nu pot deveni opere pentru simplul motiv că din compoziţia lor lipseşte timpul. Nu faptul că sunt perisabile le împiedică să devină opere (la urma urmei şi statuile greceşti au putut fi ciobite şi chiar sfărâmate), ci faptul că sunt programate să fie perisabile, că în mod intenţionat şi chiar teoretic, timpul este exclus din discuţie. Exclus, nu eludat, nu marginalizat, nu uitat pe dinafară întâmplător, ci interzis pur şi simplu în mod formal, prin definiţie. O instalaţie este o lucrare de artă gândită în aşa fel încât să nu dureze, programată să dispară cât mai curând, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, lovită de interdicţia perenităţii. Şi de unde la început, cu ani în urmă, asemenea lucrări apăreau ca nişte trăznăi în căutarea cu orice preţ – chiar şi cu preţul dispariţiei imediate  –  a originalităţii, încet, încet dispreţul faţă de durată s-a întins, a molipsit tot mai mult tot mai fragila încredere în posteritate şi a devenit o formă de artă majoritară. Citește în continuare →