Eram elev de liceu la Cluj, începusem să tachinez poezia, pe ascuns; nu-mi ieșea nimic bun, dar măcar mă consolam, în sinea mea, că identificam propria mea mediocritate, deși nu știam cum să scap de ea. Lectura rămânea cel mai bun sfetnic, mergeam la biblioteca orașului, unde oricum era mai cald și mai luminos decât la internatul de băieți din clădirea cezaro-crăiască de la Ady Șincai. La raftul liber: cărți de poezie; și Ceva mai greu, de Dan Deșliu, lângă Quasimodo în „Cele mai frumoase poezii” plus revistele vremii.  Instinctul mă făcea să-l aleg pe italian, dar răsfoind prin  revistele de alături am dat și peste poeziile unui licean clujean publicate în Steaua, la „Condeie noi”, rubrică de încurajare a tinerilor. Condeie… Mi s-a părut că acel Adrian Popescu, probabil elev de la alt liceu, chiar avea condei! Urma să-l cunosc în persoană ceva mai târziu, la facultate, iar împreună cu alții să ne aruncăm în aventura Echinoxului. Minunată îndrăzneală, unde noi aduceam ca înzestrare numai autenticitatea nativă a fiecăruia, cum avea să se dovedească. Iar în numărul al doilea al revistei, după ce Ion Mircea și cu mine împărțiserăm o pagină cu poeme în primul număr, Adrian Popescu a produs adevărata surpriză. Toate scurtele lui poeme de acolo, etalate pe o pagină întreagă, erau capodopere.