Una dintre temele pe care m-a interesat să le explorez în romanele mele este cea a relațiilor de putere, mai cu seamă cele care se stabilesc între străin (în toate sensurile termenului) și ceilalți, cei majoritari. Din orice unghi ai analiza aceste raporturi, ele implică violența în toate formele sale, de la cele aproape imperceptibile, și cu atât mai periculoase, până la cele manifeste, incluzând aici violența colectivă.
Imaginea violenței supreme m-a urmărit, de-a lungul timpului, dintr-o pictură care poartă semnătura lui Francisco de Goya, Saturn devorându-și fiul. Pare dificil de redat amploarea morbidă a scenei înfățișate, care îmi creează un gen de repulsie manifestat ori de câte ori oribilul, scabrosul fac o concurență realului, chiar și suprarealului! Pe fundalul unui întuneric arzător, care ar putea să-ți incinereze atât carnea, cât și simțurile, Saturn apare în ipostaza unui monstru. Portretul său este format parcă dintr-o adunătură de aluviuni sepulcrale, care alcătuiesc un soi de relief valpurgic al întregii sale înfățișări. Cu ambele mâini, în schimb, cu o furie devenită combustibilul arderilor din iad, acesta strânge corpul fiului său. În timp ce îi înfulecă tânărului întreaga căpățână, sub auspiciile unei foamete de-o hulpavitate la fel de monstruoasă. Însă, gura lui Saturn este reprezentată ca o intrare într-o peșteră plină de un întuneric stors parcă din inima celei mai cumplite deznădejdi. Iar ochii, ah, ochii aceia larg deschiși, clocotind de spaimă, sunt cuprinși de-o furie colosală, apocaliptică. Prezența și existența acestei picturi demonstrează faptul că violența atrage cu sine, în orice peisaj, nota pregnantă a dezumanizării. Și, de la această premisă, voi porni în rândurile următoare.
Violența atrage, face parte din natura umană, adeseori fascinează. Reflectă impulsuri primare, intime, șochează. E prezentă peste tot, în viața de zi cu zi – în familie, la știri, la școală, pe stradă, în mediul online – și în toate formele de artă, deci expunerea se face by default. Poate de aceea ne-am și imunizat oarecum la anumite forme de violență, nu ne mai îngrozim din orice, ne desensibilizăm, crește gradul de toleranță. Sunt voci care susțin că expunerea la violență prin literatură este necesară, cathartică, formatoare, întăritoare chiar, și voci care susțin contrariul. Pe vremuri, copiii de clasa a V-a plângeau la Puiul, dar își luau în același timp și o lecție de viață. Pe de altă parte, astăzi, din programele școlare pentru gimnaziu sunt excluse astfel de texte, copiii sunt hiperprotejați, „pregătirea pentru suferință” se amână până după 15 ani. E educativ sau nu? Este introducerea unor texte „dure” o formă de legitimare a abuzurilor și a violenței? Părerile sunt, desigur, împărțite, unele aflate chiar în extremă, generatoare de polemici, exagerări, radicalizări.
Violența în literatură este prezentă încă de la originile acesteia. Însă, deocamdată, vom lua ca reper romanul realist românesc, unde prezența explicită a violenței este justificată de „reflectarea” unor imagini din viață. Așadar literatura este violentă pentru că viața stă sub semnul violenței.
Vibrațiile primare ale unui corp social. Momentul în care corpul individual este indistinct față de corpul colectiv. Experiența propriului corp e dedusă din multiplicarea și densificarea vibrațiilor de alertă și avertizare ale corpului colectiv. Ceea ce nu e același lucru cu a spune că, dacă nu există indivizi, nu există nici experiențe individuale. Tocmai nesiguranța cu privire la propriile limite, la propria delimitare, la propriul contur, și în general la ceea ce îți este propriu, ca spațiu, ca teritoriu, atunci când corporalul tinde să se extindă asupra imediatului, asupra mediului imediat înconjurător, pune instinctul în formă interogației: ce sunt și ce este al meu?
1. Scrisesem inițial un titlu referitor la formația sacerdotală, dar apoi m-am gândit că, în mod analog, aceste lucruri pot fi spuse în legătură cu formarea tuturor agenților pastorali, la fel ca și despre a oricărui creștin. Mă refer la valoarea lecturii de romane și poezii pe drumul maturizării personale.
2. Adesea în plictiseala vacanțelor, pe căldură și-n singurătatea unor cartiere pustii, găsirea unei cărți bune de citit devine o oază care ne îndepărtează de alte opțiuni care nu ne fac bine. Nu ne lipsesc nici momentele de oboseală, de furie, de dezamăgire, de prăbușire, iar când nici prin rugăciune nu reușim să ne regăsim liniștea sufletească, o carte bună ne ajută măcar să trecem peste furtună, căci putem avea un pic mai multă seninătate. Și poate că acea lectură ne deschide noi spații lăuntrice care ne ajută să evităm închiderea în puținele idei obsesive care ne prind în cursă fără milă. Înainte ca media, rețelele sociale, telefoanele celulare și alte dispozitive să devină omniprezente, aceasta era o experiență frecventă iar cei care au trăit-o știu bine despre ce vorbesc. Nu e vorba însă doar de ceva depășit.
Chiar și dacă am începe de la distincția clasică dintre rațiune și sentiment și am pune filozofia de partea celei dintâi și literatura sub semnul celui din urmă, n-am reuși să limpezim apele foarte mult. În general, se spun și-n literatură, și-n filozofie aceleași lucruri despre viață, se fac nu de puține ori aceleași judecăți despre oameni. Mai ales în partea ei morală, scoți din canonul literaturii occidentale aproximativ aceeași înțelepciune pe care o poți „obține” din Aristotel, Hume sau Schopenhauer. În literatură, aceste gânduri, când nu subîntind întreaga operă, sunt mai răsfirate, e drept, dar în nucleul și cu atât mai mult în expresia lor ele sunt și mai concise, tocmai pentru că nu vin ca urmare a unei curiozități sistematice pentru subiect. Apoi, pentru că lucrează ambele cu limbajul, metaforicul e tot atât al poeziei cât e și al filozofiei și am greși dacă am căuta diferența între ele la nivel stilistic – distanța de alonjă retorică, pregnanță sugestivă, fast discursiv între Proust și Wittgenstein e la fel de mare ca cea dintre Proust și Hemingway.
Bună parte din literatura optzeciştilor e ivită din poziţionarea asumat subversivă faţă de sistem, vorbind despre continua ameninţare cu pedeapsa pentru cei obsedaţi de independenţa spiritului, obsesie concretizată în tentaţii boeme, refugii spirituale sau pur şi simplu în orice formă de excentricitate. Spectrul pedepsei e mereu prezent, fie la modul concret, nu de puţine ori dând o notă kafkiană, fie ca iminenţă. Citește în continuare →
revistavatra.org 