Un fel de mitologie a scrisului şi a poeticităţii răzbate din cărţile lui George Vulturescu, unde raportul eu/ realitate e reliefat în termenii tranşanţei existenţiale şi estetice, care desenează antinomia între conştiinţa lucidă şi decorul aberant, absurd, care o încorporează. Este la mijloc aici şi senzaţia alcătuirii efemere a fiinţei, este înregistrată şi tensiunea duratei ce-i marchează în chip tragic existenţa şi scrisul. Poetul reţine primejdia metamorfozelor, pericolul alterării propriei personalităţi prin acţiunea insidioasă a timpului, chiar dacă spectacolul degradării e contemplat cu oarecare detaşare, eul creator oglindindu-se în suprafeţele şi străfundurile textului cu o privire dezabuzată, din care utopia recuperatoare a mitului sau iluzia poeziei ca treaptă a salvării estetice e diminuată sau chiar absentă: “Nu mai sunt eu în timp ce scriu/ cel care a început acest poem înnoptează pe drumuri/ undeva a rămas copilul/ altundeva pândeşte bărbatul/ cineva mă priveşte ca şi cum m-ar sfâşia în două/ pleacă de lângă mine, cuvântule solzos!/ între cer şi pământ mă sfâşie o privire piezişă/ cel care scrie acum/ nu mai este şi cel care va citi (…) există ceva ce nu poate apărea / într-un poem/ la asta te gândeşti tu acum, cititorule/ şi mie mi se face frică/ de tot ce este ferecat în ochii tăi/ pleacă de lângă mine cuvântule solzos!/ De frica din ochii tăi care cade peste rândurile mele/ Precum gândirea peste tulpinile grâului/ Precum arşiţa peste pietrele deşertului (Adânc, sub nămoluri).

Citește în continuare →