Etichetă / Sorin Antohi

de VATRA

Sorin Antohi – Argumentum biologicum. Despre „stadiul cel mai înalt și ultim” al specificului național

Începute sub auspiciile romantismului palingenetic al generației europene cosmopolite de la 1848, discuțiile moderne despre specificul național au rămas timp de jumătate de secol în sferele esteticii (metafizice), geografiei simbolice și caracterologiei naționale. În toate cele trei discursuri, în proporții variabile de la țară la țară, a existat un element propriu-zis național, adică modern-contractual, dar a dominat multă vreme elementul premodern, percepția că națiunea înseamnă trib-etnie-comunitate-organism, nu asociere voluntară-sistem politic-societate-mecanism. Cetățenii unei națiuni astfel „imaginate” sunt „născuți”, nu „făcuți”. Sub impactul modernismului și al dublului său negativ, antimodernismul, aceste paradigme ale etnicității, deconstruite de nihilism și decadentism, dar simultan reîntemeiate spiritualist, sincretist și apocaliptic de mentalitatea fin-de-siècle, cunosc o cotitură radicală după Primul Război Mondial. Cotitura este deopotrivă mistică-mesianică-escatologică și gnostică-(etno)științifică (în special biologică)-ideologică-metapolitică, având loc pe fundalul ascensiunii fascismelor occidentale („replica” sumbră a elanului palingenetic luminos de la 1848) și a celor est-europene. Așadar, în intervalul a două generații istorice, popoarele Europei trec, în privința crucială a metanarațiunilor autoidentitare normative, de la estetică (în general metafizică) la biopolitică (adesea rasistă).

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Lumile lui Ion Piso

Viața unui om, oricât de anonim, oricât de ilustru, este înscrisă într-un sistem triadic de planuri împletite și interactive: egoistorie-microistorie-istorie. Nu toți oamenii (se) pot gândi totdeauna în acești termeni, fiindcă unul, altul sau câte două dintre planuri le camuflează, subminează, domină, determină (sau, pentru a lăsa mai mult loc meritelor și acțiunii individuale: le face posibile)adesea pe celelalte. Sau cel puțin așa se vede, din interior ori din exterior, de aproape ori de departe, spontan-ingenuu ori după adâncă reflecție bine servită de inteligență și cultură. Și mai puțini sunt cei care își expun public viața, astfel că nici alții nu (le-o) pot gândi în locul lor, nu pot gândi împreună cele trei planuri, deși se află într-un fel sau altul în măcar unul din celelalte două. Iată de ce corespondența, interviurile, memoriile, jurnalele și chiar cele mai succinte/eliptice/criptice pasaje autoreferențiale din alte forme de discurs sunt prețioase. Având astfel acces la toate cele trei planuri, indiferent dacă într-o manieră brută sau elaborată (cu diverse grade de distanțare și competență), putem reconstitui faptele și putem construi (nu reconstrui, fiindcă toate reconstrucțiile sunt în esență construcții) interpretările vieții unui om, ale mediilor prin care a trecut, ale întregii lumi din jur. Întotdeauna, acest demers ne ajută și pe noi în înțelegerea propriei vieți, și nu numai dacă am avut intersecții semnificative cu oamenii despre care scriem/vorbim, pe oricare din cele trei planuri. Deschiderea către Celălalt e inseparabilă de deschiderea către sine.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Trianon: memoria circulară

În apropierea datei de 31 iulie 2021, care marchează un secol de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Trianon (semnat pe 20 iunie 1920), revista Trivium a revenit la această obsedantă temă româno-maghiară, după ce o tratase în numărul 2 (43) din aprilie-mai 2020. Atunci recomandasem un studiu al prietenului meu berlinez Reinhart Markner, erudit cercetător al francmasoneriei, care explora încercările de a crea o francmasonerie solidară a Puterilor Centrale la Conferința de Pace de la Berlin din 1919. (Textul a fost tradus din franceză de regretatul Radu Ciobotea.) Evident, proiectul – ratat – de a reconcilia cel puțin diveregențele Puterilor Centrale (cu reverberații în țările din sfera lor de influență – reală, imaginată sau țintită) urmărea, potrivit unei tradiții milenare din toate culturile, să obțină în culise ce nu se putea obține pe scenă, la masa tratativelor și în alte întîlniri publice, pentru a se prezenta ulterior cu mai multe șanse în fața cîștigătorilor Primului Război Mondial, care se pregăteau de confruntarea politico-diplomatică postbelică într-o manieră similară.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi şi Balázs Trencsényi – Antimodernismul (II)

Notă liminară

Aceasta e a doua parte din „Approaching Anti-modernism”, introducerea (pp.1-43) la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coord. Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi (Budapesta-New York, CEU Press, 2014). Versiunea românească a introducerii, realizată de Ioana Șerban (și revăzută de mine), a apărut inițial, din inițiativa lui Luigi Bambulea, în revista Verso (nr. 2-3/2014 și 4-5/2015). Versiunea maghiară, realizată de Babarczy Eszter și Balázs Trencsényi, în Dénes Iván Zoltán, [coord.], A magyar történetíras kánonjai [Canonul istoriografiei maghiare], Budapesta, Ráció Kiadó, 2015, pp. 285-317. Prima parte a fost republicată în românește în Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 17-25.Volumul a fost realizat numai de cei trei amintiți mai sus, dar eu am contribuit la îndelungatul schimb intelectual care i-a dat naștere. Astfel că introducerea vorbește și în numele lor. Poate cândva o editură românească va traduce tot ciclul în care a apărut volumul menționat: Discourses of Collective Identity in Central and Southeastern Europe (1770-1945). Texts and Commentaries.

Sorin Antohi

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi și Balázs Trencsényi – Antimodernismul

Notă liminară

Aceasta e prima parte din „Approaching Anti-modernism”, introducerea (pp.1-43) la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coord. Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi (Budapesta-New York, CEU Press, 2014). Versiunea românească a introducerii, realizată de Ioana Șerban (și revăzută de mine), a apărut inițial, din inițiativa lui Luigi Bambulea, în revista Verso (nr. 2-3/2014 și 4-5/2015). Versiunea maghiară, realizată de Babarczy Eszter și Balázs Trencsényi, în Dénes Iván Zoltán, [coord.], A magyar történetíras kánonjai [Canonul istoriografiei maghiare], Budapesta, Ráció Kiadó, 2015, pp. 285-317. Cum prima publicare în românește nu a avut ecou, încerc aici să aduc în atenție o noțiune și o discuție esențiale pentru istoria Europei.

Sorin Antohi

*

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Alexandru Zub: fuziunea vieții cu opera

La începutul lui 2004, regretatul Vasile Lica, de care m-am apropiat grație vocației domnului Alexandru Zub de a-i face pe prietenii lui prieteni între ei – învingând astfel vocația românească a dezbinării –, mi-a cerut un text despre mentorul nostru comun, care primea titlul de doctor honoris causa al Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Acceptând invitația, am știut că voi sfârși prin a scrie un ditiramb. Nici stilul meu, analitic și critic, nici delicatețea omagiatului, care merge până la rezerva absolută, nu mai contau, fiindcă o laudatio, asemeni contribuției la un Festschrift, are tocmai rostul și tropologia potrivite pentru exprimarea francă (adică directă și liberă) a admirației, îndatorării și afecțiunii. Ambele sunt forme ale discursului epidictic, desigur, așa cum au fost ele definite de Aristotel: comunicate în cadru festiv, conving pe cei deja convinși. Luate în serios, însă, nu sunt antifrastice exerciții ipocrite (oratoria ceremonială include, fățiș sau nu, aprecieri și sentimente negative), ci dimpotrivă. Fără asemenea gesturi, multe din gândurile noastre ar trebui să aștepte alte prilejuri, de regulă tardive. Cum știm cu toții, unul din năravurile noastre este acela de a-i ridica în slăvi pe cei care nu merită (discursul epidictic cuprinde astfel și vorbirea fără convingere, eventual ascunzând adevăratele convingeri, neconvingătoare, pentru cei care oricum nu pot fi convinși; ajungem aproape de ketman-ul șiit observat de Gobineau și reteoretizat pentru lumea comunistă de Czesław Miłosz), dar iubesc și chiar comandă hagiografii. Psalmodiem în limbă de lemn la parastase (laice sau nu, ante- sau post-mortem), dar tăcem între aniversări/comemorări, ne uităm ori ne vorbim de rău pe la spate personalitățile și binefăcătorii, ne regretăm cu ranchiună exaltările ocazionale, chiar nesolicitate ori primite stoic. O cultură națională și o viață academică ajunse la maturitate se recunosc însă și prin buna economie a sentimentelor morale, de la cordialitate la solidaritate, de la recunoaștere și recunoștință la esprit de corps și spirit critic.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Social, etnic și național în România modernă

Chiar titlul cărții este un ecou al scrierilor lui Jacques Donzelot din fascinanții și rebelii ani ’70-’80, ani programatic iconoclaști și alternativi, dar eșuați ca proiect politic, la fel ca anii revoluționari ’60. Deceniile amintite au fost clasicizate, aproape normalizate (pentru a folosi un concept care i-ar revolta pe corifeii de atunci și pe epigonii lor de azi) ca epocă de emergență a ceea se numește, cu o (auto)ironie implicită pentru unii, French Theory. Debutând sub auspiciile lui Foucault, Donzelot a păstrat obsesia maestrului pentru natura disciplinară (citește: abuzivă, represivă, ubicuă și panoptică) a statului premodern și modern, (pre)figurat de instituții paradigmatice ca spitalul psihiatric, închisoarea, (chiar) filantropia.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)

Stefan Borbely 2 2017

 

Comentarii de carte

 

Georgeta MOARCĂS 

Ştefan Borbély şi calea dionisiacă

În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →