Poeme de Ana Blandiana

214964input_file0094006

 

Pauza de scris

Marile pauze de scris,

Ca nişte linişti bizare

Întrerupte din când în când

De un hohot intens

Ca de fiară plângând,

Sunete nearticulate în care

Urechea mea omenească

Nu e în stare

Nicicum

Să distingă un sens

Şi nu înţelege dacă ea a surzit

Sau cel ce dicta pân-acum

Ce să scriu

Refuză să mai vorbească

Şi consideră urletul în pustiu

Singura formă rămasă de exprimare,

Pe care

Eu nu ştiu

S-o transcriu.

 

 

Excesul de noimă

 

De partea lipsită de sens

Mi-a fost întotdeauna frică,

Deşi simţeam că trebuie să o accept,

Că fără ea

Excesul de noimă

Fermentează, se strică

Şi devine suspect.

Din partea lipsită de sens

Izvorăşte misterul

Umbrit de secunde

Intens,

Căreia numai ea

Îi asigură locul în pagină,

Lăsându-l să se cuibărească-n ungherul

Unde logica nu poate pătrunde

Şi rigoarea-i paragină.

Dă-mi, Doamne, curajul să ies

Spre partea lipsită de sens

Din prea clara lumină,

Viitorul cel tulbure să mi-l asum,

Timpul-diavol, nebunul care dezbină

Nonsensul trecut de absurdul acum

Şi ajută-mă să jupoi de pe mine de tot

Solzii-nţelepţi, raţionalul corset,

Pe care încerc în zadar să mi-l scot.

Eliberează-mă de mine şi-ncet

Lasă-mă să alunec pe contrasens

În partea lipsită de sens.

Ş.a.m.d.

 

Nu mă visez decât pe mine.

Deşi sunt mai multe personaje

Care se înspăimântă între ele,

Eu ştiu că sunt tot eu,

Cea gata oricând să se viseze pe sine.

Şi chiar dacă mă trezesc,

Eu ştiu că nu e decât un vis despre trezire,

În care abia aştept să visez că adorm,

Ca să pot visa că visez.

Ce joc minunat de-a mine însămi!

Ce joc fără sfârşit!

Pentru că sfârşitul

Va fi şi el visat tot de mine.

Şi aşa mai departe…

Din oglinzi

 

Nu mă înlocui,

Nu pune în locul meu

Altă fiinţă

Pe care s-o consideri tot eu

Şi-n zadar s-o laşi să îmbrace cuvintele mele.

Fie-ţi milă de ele

Dacă nu ţi-e milă de mine,

Nu mă obliga să dispar

În faţa unei streine

Care-mi poartă numele

Fără ruşine,

Fără să mă imite măcar,

Ca şi cum,

Nu m-ar fi cunoscut niciodată.

Nu încerca să pretinzi

Că sunt eu, dar schimbată,

Nu mă umili

Ştergându-mă din oglinzi,

Lăsându-mă doar în fotografii.

Face book

 

Fraze şi gesturi galopând,

Imagini

Încâlcindu-şi coamele şi copitele

Într-o încleştare care poate fi

Luptă sau dragoste

Nu contează,

Important e doar ritmul delirului

Gâfâind, încercând să revină,

Dar împins din urmă

De alte mesaje

Isterice,

Cu cât mai lipsite de sens,

Cu atât mai grăbite.

Printre clipe

 

Ca floarea tăiată

Cu petale aripe

Ţi-aminteşti cum cădeai

Printre clipe?

Şi clipele cum

Se dădeau la o parte

Să te-ajute s-ajungi

În adâncul din carte,

Unde stelele moarte

Se transformă-n poeme

Şi nu e târziu

Şi nu e devreme

Să pierzi veşnicia,

Să renunţi şi să ierţi.

Ţi-aminteşti întunericul

Dintre coperţi?

 

 

În umbră

 

În umbra de veci amăruie

A nucului eu am ales

Somnul din care să-mi suie

Sufletul tot mai ades,

Să caute creanga de aur

În întunericul verde

Foşnind, plutitor ca un plaur

Ce-n râul de veci se va pierde

Prin veacuri, decenii şi anii

Cei morţi ca şi stinsele stele

 

 

Îngeri de buzunar

 

Atâţia poeţi

Cu pantofi, cu cravate,

Cu ţigări şi agende-ncărcate,

Cu obsesii, cu invidii, mai ales,

Dar şi cu – ce ciudat! –

Câţiva îngeri de buzunar,

Care cad,

Când vor să scoată batista,

Ca nişte litere

Risipite în zadar,

Deşi, aşezate cuminte,

Transcrise pe curat,

Ar putea forma cuvinte

(Ce-i drept, de neînţeles).

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Laus

Traian  ŞTEF

traian stef

Laudă ţie scriitorule

Şi calmului tău

 

Dacă nu mi-ai văzut ochii

Nu cunoşti întunericul

Dacă nu mi-ai văzut inima

Nu ştii cum arată sexul rîvnit

Dacă nu mi-ai văzut maţele

Nu ştii cum e să fii strivit

La meserie

Dacă nu ai fost niciodată şobolan

Dă-o-n colo de poezie

Că nu se scrie în cap

Ci se scrie în nişte canale

Pe care e pus un capac

Şi se deschide cu mare artă

Dar eu nu am ştiut

Numai o spălătoreasă am auzit

Că l-a desfăcut

Şi de atunci scrie întruna

Nişte poezii cît aluna

Şi se plînge că e vătămată

De această boală înaltă

 

Laudă ţie

Că ai timp să aştepţi

Că mă asculţi

Că nu mă ocoleşti

Şi ţi-oi aduce-n dar

Un fel de poveste

Să rămînă şi de la tine

Ceva scris pe hîrtia ceruită

Pe care o las

Numai un pic roasă

În spatele  ramei

De la fotografia aceea

Arsă

 

 

Acuma scriitorule

Dacă am rămas

Singuri

Ajută-mă să trec

În altă limbă

Laus să-mi fie numele

Şi

Rol de păduche să joc

Acolo

 

 

 [Vatra, nr. 11-12/2014]

Evoluţia sentimentelor

Alexandru VLAD

IMG_0448

 

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

 

 

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

 

 

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

 

 

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

Fratele Emil

Emilian GALAICU-PĂUN

galaicu

N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.

Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.

O pendulă se cere întoarsă şi mereu întârzie din când în când, pe când frate-

lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman

n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –

cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.

Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile

militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.

Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea

spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-

lui Emil taburetul – o lume-n suspans.

                                                  Să nici nu se aşeze la masă de scris

– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,

ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea

nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care

o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.

De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.

Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!

Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,

când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care

scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe

conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.

Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.

Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe

cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două

decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,

o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi

veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.

Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,

mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.

Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,

la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,

ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

şi am scos gheara

    IOAN TUDOR IOVIAN        

  iovian

îmi aduci jucării cu dispozitive pentru ucis ploaia şi

             plictisul şi felinele verzi

                        de pe dealuri

                        şi focurile şi luna

                        şi durerile de şale ale duminicii

            dar de ce aşa târziu

Citește în continuare →