Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema*, de Andrei Gorzo și de Mihai Iovănel e o carte cum rar se găsește la noi. Se încadrează și e încadrată de către autori în categoria geek-out, o formulă dialogică în care interlocutorii se angajează într-o discuție informală pe un subiect comun. Deși, așa cum afirmă Bogdan Popa în articolul publicat pe Teletext în 12 decembrie 2023, Bestiile din jungla cinemaului, o astfel de formă e deja recunoscută, „consacrată”, chiar dacă mai mult aiurea decât în spațiul cultural de la noi, cred că plusul cărții celor doi critici, unul de film, celălalt literar, nu stă neapărat în reușita unei critici „populare” a cinemaului, ci în modul în care forma aceasta de dialog ajunge să fie productivă în planul unui metadiscurs critic.
Paulo Freire, un autor cu peste cinci sute de mii de citări, nu ar avea nevoie în mod normal de prea multe prezentări.
Totuși, în spațiul românesc are nevoie de o minimă popularizare pentru că ideile pedagogului sud-american, la cât de la dreapta înclina spațiul public intelectual autohton în anii nouăzeci, ori la începutul mileniului, era puțin probabil să fie tradus într-un context de îmbrățișare a celei mai paușale combinații de neoliberalism economic și social, deși cu destule redute identitare și culturale neoconservatoare. Mai degrabă l-ar fi publicat pe pedagogul sud-american Editura Politică decât Humanitas sau Polirom, deși și atunci putea fi o problemă stilul său mai degrabă marxizant, heterodox.
The higher you are, the further you fall. Refrenul pop rezumă bine, din păcate, ultimii ani de viață ai celui care, judecând după primele două decenii ale secolului XX, ar fi trebuit să-i fie personajul principal: Lev Troțki. Cel care în 1917 părea să țină în mână frâiele veacului, fiind nu doar protagonistul evenimentului paradigmatic al noii epoci, ci și principalul său cronicar istoric și conștiință filozofică – combinație care până atunci și de-atunci încolo nu s-a manifestat decât în formă scindată, Hegel-Napoleon sau Kojève-Stalin, i.e. cu spiritul universal călare și conștiința istorico-filosofică la balcon – avea să sfârșească, abia douăzeci de ani mai târziu, într-un colț de lume îndepărtat de revoluție și înghesuit în cel mai proverbial triunghi conjugal mic-burghez. Din această perspectivă, intervenția lui Mercader aproape că a avut meritul de a-l smulge din acest marasm domiciliar și a-l readuce pe scena mare a istoriei. Nu întâmplător, anii exilului său final în Mexic sunt și anii în care Troțki își dedică cele mai mari eforturi moștenirii sale politice, încercând parcă să spargă izolarea sa deopotrivă geografică și istorică, în contextul mondial de ascensiune apoteotică a fascismului și a stalinismului, punând bazele Internaționalei a Patra și troțkismului de pretutindeni. Și nu e poate întâmplător că, născut fiind într-un asemenea context de izolare, exil și arest la domiciliu ale figurii sale tutelare, troțkismul în istoria sa ulterioară avea să combine, precum traiectoria figurii sale tutelare, grandoarea trecutului cu mărunțenia prezentului, spectrul revoluției glorioase cu cotidianul penibil al sectarismului și irelevanței politice, al rigidității intelectuale și suspiciunii generalizate, într-un cocktail instabil în care ultimele elemente apasă tot mai mult și șterg treptat memoria celui dintâi.
Un nume de neevitat în câmpul studiilor literare cantitative sau al practicilor din sfera Digital Humanities a devenit, în ultimii ani, Andrew Piper, profesor la McGill University din Montreal și director al publicației științifice Journal of Cultural Analytics. Volumul lui din 2018, Enumerations. Data and Literary Studies (University of Chicago Press) era o pledoarie polemică – cu multe exemple convingătoare – că în literatură (și implicit în studiile literare) cantitatea contează enorm. Spun polemică, pentru că ea mergea contra unei întregi tradiții hermeneutice și chiar de producție artistică în virtutea cărora singurele valori care intră în sfera de interes a criticului sunt individualitatea, subiectivitatea sau singularitatea (stilistică) a operelor, punând astfel între paranteze analiza unor mecanisme textuale ample precum repetiția, materia lexicală totală, punctuația etc. Constatând: că scrisul și cititul țin de ample procese de redundanță care au rămas până acum nestudiate, Piper pledează pentru reconstituirea a ceea ce el numește „istoria de substrat a acelor caracteristici literare elementare…adesea invizibile, pentru că sunt atât de banale” (“the deep story of elementary literary features…often invisible, because so common”). Când avem în vedere investigația unor categorii ample ale literarului precum poezie, roman, ficționalitate, personaj etc., trăsăturile care constituiau până acum doar un fel de „zgomot de fond” din care hermeneutica desprindea faptele „excepționale” trebuie introduse neapărat în sfera de interes a criticii.
Memoria mainstream trasează deșteptarea civică românească în ultimul deceniu, fie, mai rar, cu protestele anti-austeritate din 2012, fie cu momentul 2013 cu protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Alteori trezirea e marcată în urma tragicului accident de la Colectiv din 2015, ori la protestele anti-corupție de mare amploare din 2017.
Dar prea puțini comentatori înclinați spre dreapta spectrului politic văd protestele sindicale din anii 1990 și începutul anilor 2000 și, în general, demonstrațiile sociale muncitorești drept proteste legitime ale societății civile, inclusiv cele din criza economică din 2008-2012, când la un moment dat sindicatele mobilizaseră într-un singur protest peste 100.000 de oameni la București.
După Originea postmodernității (Idea, 2012) și Politica externă americană și gânditorii ei (Fractalia, 2021), la care putem adăuga și dezbaterea cu Wang Chaohua despre revoluțiile rusă și chineză, tradusă și publicată în volumul Revoluții în oglindă (Tact, 2016), o nouă traducere din Perry Anderson – Considerații asupra marxismului occidental (Tact, 2023, traducere de Ionuț Văduva) – lansată în această primăvară constituie un nou eveniment editorial. Cu atât mai mult cu cât e vorba de una din cele mai importante lucrări ale lui Anderson, primul volum (apărut inițial în 1976) din trilogia pe care acesta a dedicat-o teoriei marxiste din secolul 20, și care a fost completată prin Arguments within English Marxism (1980) și In the Tracks of Historical Materialism (1983).
E interesant de urmărit evoluția gradului și formelor de interes pe care le-a generat regiunea cunoscută până nu demult drept the second world, după dispariția elementului care-i asigura identitatea și alteritatea în designarea respectivă – organizarea de tip sovietic. O primă decadă bună, până pe la mijlocul anilor 2000, interesul științific pentru regiune s-a mai păstrat, dacă nu a fost chiar crescut pentru moment, ca studii despre tranziția postcomunistă înspre democrație și capitalism – un teren cu totul nou și virgin, numai bun de testat teze sociologice și politologice. Însă interesul a început să-și piardă din amploare pe măsură ce regiunea a fost integrată treptat în UE și NATO și adera, formal măcar, la principiile democrației liberale, în vreme ce centrii de interes și panici geopolitice se mutau spre alte zone (infama MENA sau Asia de Sud-Est). De pe la mijlocul anilor 2000, a scrie și a studia despre Cehia sau Slovenia risca să devină la fel de palpitant ca a trăi în Canada.
E tipic, cumva, ca orice discuție despre realism să alunece rapid și inevitabil într-o discuție despre ce este tipic – real ca dat statistic, social gregar – și ce e, dimpotrivă, singular – individual, particular, dar poate nu mai puțin real. Așa s-a întâmplat cu discuțiile de la noi, din anii ʼ50, pe marginea realismului socialist, și așa s-a întâmplat și la case mai mari, în teoria estetică a lui Lukács de pildă, chiar dacă oarecum în alți termeni.
Și așa stau lucrurile și cu volumul cult, apărut în UK în 2009 și recent tradus la noi, „Realism capitalist” al lui Mark Fisher1 – la rândul său ceva atât de tipic și singular totodată.
Din oferta destul de săracă a aparițiilor editoriale de la noi, merită să ne îndreptăm atenția asupra hitului din 2009 al blogger-ului și criticului cultural Mark Fisher, Realism Capitalist. Revizitând textul, remarcăm de la început distanța ce ne separă de iluziile din acea perioadă a resurecției stângii, cu proteste la tot pasul și primăveri pe toate meridianele. Din aproape toate punctele de vedere trăim în continuare în universul descris de mica lucrare a lui Fisher. Totuși, ceva s-a schimbat iremediabil. Între timp, răspunsul la întrebarea „Ne există nici o alternativă?” a fost dat de realitatea însăși – o astfel de alternativă este, sau va putea fi construită doar în afara vestului capitalist, nu are rost să ne pierdem vremea imaginând căi de a reforma un sistem nereformabil.
Chiar titlul cărții este un ecou al scrierilor lui Jacques Donzelot din fascinanții și rebelii ani ’70-’80, ani programatic iconoclaști și alternativi, dar eșuați ca proiect politic, la fel ca anii revoluționari ’60. Deceniile amintite au fost clasicizate, aproape normalizate (pentru a folosi un concept care i-ar revolta pe corifeii de atunci și pe epigonii lor de azi) ca epocă de emergență a ceea se numește, cu o (auto)ironie implicită pentru unii, French Theory. Debutând sub auspiciile lui Foucault, Donzelot a păstrat obsesia maestrului pentru natura disciplinară (citește: abuzivă, represivă, ubicuă și panoptică) a statului premodern și modern, (pre)figurat de instituții paradigmatice ca spitalul psihiatric, închisoarea, (chiar) filantropia.
revistavatra.org 