Alex CISTELECAN – Materialismul evanescent

poenaru tichi

Așa cum s-a observat1 și cum era, de altfel, oarecum firesc, la mai bine de 10 ani de la prima sa atestare documentară mai consistentă în presa vremii – mijlocul anilor 2000 –, câmpul local de stânga independentă pare în sfârșit dispus sau capabil să facă saltul spre mediul tradițional al cărții scrise – chiar al cărții de autor. Rămâne, desigur, în continuare de văzut dacă această evoluție – nu atât o deplasare a accentului dinspre mediul jurnalismului online înspre cartea scrisă, cât un început de completare a primului cu cea din urmă – este într-adevăr expresia unei maturizări sau a unei articulări și nuanțări suplimentare a instrumentarului teoretic al stângii locale, care să impună de la sine trecerea înspre un canal de exprimare totodată mai serios și mai adecvat, sau dacă nu cumva simpla schimbare a canalului și exigențele „noului” mediu pot să producă prin ele însele acest salt calitativ și de substanță al discursului teoretic. Ce este cert deocamdată este că această transformare și deschidere tot mai largă înspre forma carte este totodată și efectul unei epuizări graduale a tuturor celorlalte canale disponibile de exprimare: o istorie concentrată a acestor medii de expresie ale stângii intelectuale locale pe parcursul deceniului său de existență ar conduce-o de la desantul anti-anticomunist din anii 2005-2007 cu campamente în revistele Idea și Cultura, la faza de pionierat a volumelor colective (2008-2010, cu Iluzia anticomunismului și Genealogii ale postcomunismului), la perioada de efervescență, consolidare, fragmentare & declin a platformelor de stânga de pe internet (2010-2014), până la vampirizarea actuală și incorporarea completă a acestui spațiu în valea veseliei și a plângerii generalizate care e lumea rețelelor de socializare (ultimii trei ani). Din această perspectivă, debușeul final în mediul cărții scrise reprezintă nu atât deznodământul teleologic firesc, întâlnirea culminantă a teoriei cu canalul ei natural de exprimare, ci mai curând ultimul său refugiu posibil dintr-un spațiu public complet implodat, în acel mediu cultural care a devenit astăzi, tocmai grație relativei sale neprofitabilități și aspect vintage, mediul comparativ cel mai ferit de intemperiile pieței și mediocritatea spațiului public – piața cărții scrise. Citește în continuare →

Cristian NICHITEAN – Red China Blues

revolutii in oglinda

Revoluții în oglindă este titlul oarecum înșelător al unei scurte lucrări publicate de editura Tact. Înșelător întrucît momentele revoluționare inițiale din Rusia și China sunt prezentate în tușe extrem de sumare, iar textele semnate de Perry Anderson și Wang Chaohua se axează asupra evoluțiilor economice, sociale și politice post-revoluționare din cele două state. Articolul cercetătorului englez este un mic studiu comparativ: succesul chinez pus în oglindă cu eșecul sovietic. Dar dincolo de o interesantă, deși sumară, schiță a dezintegrării Uniunii Sovietice, ca efect al unei eșuate tentative de reformă întreprinse de M. Gorbaciov, propusă de Anderson, China ocupă prim-planul acestor reflecții. Iar prin replica oferită de Wang Chaohua ne este servită o polemică între două interpretări diferite ale realităților sociale și politice din China contemporană, precum și ale relației pe care aceasta o mai păstrează (sau nu) cu spiritul revoluțiilor socialiste. Filtrînd prezentul prin prisma trecutului, cei doi autori ne oferă o perspectivă diacronică ce cuprinde „marele salt”, revoluția culturală, reformele pro-piață, criza reprezentată de momentul Tiananmen dar și marea decolare a economiei chineze în noul mileniu. Citește în continuare →

Dana DOMSODI – Repetându-l pe Adorno. Dialectica negativă în căutarea condițiilor materiale pierdute

critical theory

Cartea lui Werner Bonefeld, Teorie critică și critica economiei politice. Despre subversiune și rațiune negativă1 este situată la intersecția mai multor școli de gândire critică marxiste, precum Wertkritik sau dialectica sistemică, criticate ele însele de pe pozițiile unei teorii critice sociale  (neo)adorniene, asumată de Bonefeld, în virtutea capacității acesteia de a deschide reflecția asupra abstracțiilor reale înspre societate, stat sau istorie. Împotriva unei trans-istoricități care afectează mai ales școlile de marxism clasic-ortodoxe, dar și a anistoricității Neue Marx Lekture, Bonefeld ne propune o lungă și adnotată notă de subsol la filosofia adorniană, ce ar avea meritul de a depăși impasurile sistemico-abstractizante ale Wertkritikului și de a întemeia sistemic, din păcate nu și istoric, semnificația materialismului dialectic de clasă. Premisele cărții alcătuiesc o triadă ce reușește într-adevăr să pună degetul pe rana deschisă a Wertkritikului, fără însă a reuși acel salt de la materialism dialectic critic la materialism istoric. Antagonismul social este premisa legii valorii și nu invers, mișcarea societății este antagonistă din pornire, iar statul modern este forma politică specifică relațiilor sociale capitaliste – acestea sunt schițele sintetice ale celor trei teze care ordonează textul în polemica sa contra marxismului clasic, a marxismului critic (Moishe Postone, Helmuth Reichelt, Georg Backhaus, Chris Arthur, Riccardo Bellofiore etc.) și a unei critici a economiei politice a capitalismului lipsite de determinații sociale sau istorice. Că Școala de la Frankfurt și descendenții săi au rămas divorțați de masele și clasele al căror secret s-au lăudat mereu că-l dețin, nu mai este un secret pentru nimeni, însă faptul că se încearcă o deschidere a criticii abstracte a abstracțiilor înspre stat, societate sau istorie ar fi putut fi o noutate. Din păcate, fără a-și propune transformarea condițiilor sociale de existență, cartea eșuează și în a oferi o nouă transformare a interpretărilor, ceea ce, din fericire, face ca filosofia să rămână în continuare vie azi printr-o ratare consecventă a condițiilor realizării sale.  Punctual lucrurile stau cam așa: Citește în continuare →

Vladimir BORŢUN – Ce fel de stângă e noua „stângă radicală”?

Ca unul care face un doctorat despre noile partide de stânga din sudul Europei (Bloco, Syriza, Podemos) şi cooperarea dintre ele, m-am entuziasmat sincer la apariţia cărţii lui Calossi*. Mai ales când literatura din câmpul ştiinţelor politice şi al studiilor europene e foarte săracă pe acest subiect, în special pe cooperarea transnaţională a „stângii radicale” (ghilimele se vor justifica pe finalul textului), în ciuda izbânzilor electorale ale acestei stângi din ultimii câţiva ani. Din păcate, cartea nu se ridică la înălţimea nivelului cerut de vidul existent în literatura de specialitate. Citește în continuare →

Horaţiu NAN – Marxismul trepanat

Initiere in filosofie_02

Prezentată ca un raport asupra filosofiei dedicat „nefilosofilor“, cartea lui Louis Althusser* ajunge din fericire, după primul capitol, să se ocupe de justificarea şi emendarea muncii intelectuale a autorului ei, sub pretextul unui ocol prin ceea ce filosofia a reprimat de-a lungul istoriei ei. Astfel se iveşte ocazia de a urmări într-un singur text etapele principale ale proiectului general althusserian: lobotomia teoriei marxiste. Ce riscă să se întîmple odată cu eliminarea categoriei de subiect din schemele materialiste ale lui Marx? În primul rînd, abandonarea determinismului în înţelesul său dialectic; în locul unui proces deocamdată orb de autodeterminare se insistă acum asupra „autonomiei practicilor sociale“ făcînd o concesie determinării economice „în ultimă instanţă“. Foucault şi imanenţa „rea“ a „noului materialism“ sînt la un pas distanţă, iar argumentele se prezintă aici destul de simplist. Potrivit lui Althusser ideea de ierarhie a practicilor e ilegitimă pe motiv că ţine de o „judecată socială de valoare“ şi că, în fine, dacă în cazul lui Platon ierarhia serveşte la legitimarea ordinii sociale existente, atunci e obligatoriu la fel pentru toată lumea (p. 87). Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Autogestiuni filosofice

foucault-and-neoliberalism

Un episod pe cât de comic, pe atât de grăitor din Cearta cu filosofia pare să rezume cel mai bine receptarea postcomunistă a așa-numitei French theory” în spațiul românesc. E vorba de scrisoarea deschisă pe care Liiceanu i-o adresează în decembrie 1989 (!) lui Jacques Derrida. În ea, Liiceanu revizitează amar o întâmplare din 1982, când, aflat într-un sejur la Paris, filosoful român a asistat la o prelegere a celebrului său omolog francez. Ei bine, ceea ce trebuia să fie o întâlnire sau o experiență revelatoare, s-a dovedit a fi, mărturisește Liiceanu, o ocazie ratată și o sursă, iată, nesecată (7 ani se scurseseră) de reproș și amărăciune. Derrida, tocmai revenit dintr-o călătorie cu peripeții în Cehoslovacia, soldată cu arestarea sa de către autoritățile de la Praga, în loc să profite de experiența la prima mână a tragediei lagărului comunist și să le împărtășească studenților grozăvia acestui sistem totalitar și drama profundă a sutelor de milioane care trăiesc sub el, și-a transformat experiența într-o poveste comică de aventuri, spre hazul general al studenților din sală. Scârbit, Liiceanu ieșea și trântea ușa chiar înainte de sfârșitul prelegerii. Nu însă fără a reveni la catedră, ulterior, după finalul cursului, spre a-i bate obrazul lui Derrida pentru această lipsă de înțelegere și empatie; și pentru a reveni, iată, șapte ani mai târziu, cu o concluzie încă și mai generală a întregii pățanii: în fond, inaderența lui Derrida la drama blocului comunist nu fusese doar o scăpare de moment, în care histrionismul francezului s-a întâmplat să bată seriozitatea lui filosofică, ci era chiar expresia acestui fond filosofic însuși: la o adică, reflecta Liiceanu șapte ani mai târziu, ieșirea din totalitarism și depășirea crimei comuniste presupun „o recentrare a subiectului”, „moartea «morții omului», deci reînvierea acelui personaj suspect – «omul»”, a „subiectului suveran [care], izgonit de structuralism din centrul lumii, devine din nou agentul privilegiat al discursului”. „Iată de ce, domnule Derrida, vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filosofiei (își mai poate spiritul îngădui, în acest sfârșit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanță?)… ceea ce vi se cere este să slujiți o cauză comună, pe aceea a arhitecturii spiritului european, așa cum nu ați știut să o faceți atunci, în prelegerea din 1982 de la Collège de France”.  Citește în continuare →

Cristian NICHITEAN – Revoluţie liberală şi sclavie modernă

Domenico Losurdo.ai

Seria interminabilă de hagiografii ale liberalismului ce au invadat piaţa editorială autohtonă postdecembristă a fost întreruptă pentru o clipă de publicarea unei lucrări iconoclaste şi demistificatoare, Contraistoria liberalismului. E o apariţie binevenită, ce poate ajuta la risipirea unor prejudecăţi adînc înrădăcinate. Cum ar fi, de pildă, asocierea dintre liberalism ca mişcare socială, politică şi intelectuală reală, înscrisă în contextul său istoric concret, şi apologia libertăţii ca atare. O confuzie semantică pune orice agent raţional în faţa unei dileme: la urma urmei, cum să te opui ideologiei liberale fără să treci drept un adversar al libertăţii?

Citindu-l pe S. Žižek, aflăm că în capitalism exploatarea e naturalizată, înscrisă în funcţionarea economiei. Deoarece dominaţia nu este rezultatul presiunilor şi violenţei extra-economice, avem libertăţi personale şi egalitate. Astfel, dominaţia socială directă a devenit inutilă, întrucît ea e înscrisă chiar în structura procesului de producţie. Dar lucrurile n-au stat aşa dintotdeauna. Perioada de aur a liberalismului se suprapune cu secolele de maximă violenţă extra-economică: exproprierea nativilor în colonii şi a ţăranilor prin enclosures, în metropolă. Violenţă extraeconomică pe care liberalismul este chemat s-o legitimeze. Dar să urmărim concluziile istoricului italian.
Citește în continuare →