Când Ben. Corlaciu revenea în poezia românească, la sfârșitul deceniului al șaptelea, cu amplul volum intitulat Poezii (Editura pentru Literatură, 1969), trecuseră douăzeci și patru de ani de la Manifest liric – generația războiului, sau „albatrosistă” (în cazul său sintagma este îndreptățită, Corlaciu fiind în 1941, la numai șaptesprezece ani, mezinul publicației legendare și meteorice din care au apărut la București șapte numere în numai trei luni) începea să iasă din nou la suprafață. Tinerii critici șaizeciști care scriu despre cartea cu care Corlaciu revine după aproape un sfert de secol de tăcere (Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu și, mai cu seamă, Laurențiu Ulici, care semnează cuvântul înainte la Poezii) o fac fără să apeleze la clișee politicoase sau laude formale: Corlaciu este considerat „reprezentativ pentru o generație din multe puncte de vedere sacrificată” (Ion Pop) și „un spărgător de iluzii (…) consecvent cu sine însuși”, care „a parcurs drumul spre eul său profund fără ca privirea să-i coboare” (Ulici). Redactor-șef al Almanah-ului literar al Uniunii Scriitorilor între 1968 și 1970 și autor, în 1972, a două cărți noi, antologia Starea de urgență și placheta Poeme florivore, Ben. Corlaciu dă impresia că ar fi reintrat, la aproape cincizeci de ani, odată cu Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihail Crama sau Alexandru Lungu, în circuit. Pe la sfârșitul lui 1971, Ion Pop îi trimite întrebările pentru un interviu ce va apărea în Echinox (nr. 3/1972), și care am ținut să fie republicat la sfârșitul acestei antologii fiindcă rămâne actual și oferă un alt unghi, complementar, din care poetul poate fi privit și înțeles dincolo de versurile cuprinse în selecția pe care am alcătuit-o.