Etichetă / cronica de film

de VATRA

Victor Morozov – Reverie comunistă

În recentul Dinți de lapte (din 14 octombrie în cinematografe), cineastul Mihai Mincan aduce la lumină o felie îngustă de societate comunistă, un pachet subțiratic de memorabilia pe tema vieții chinuit-epifanice sub Ceaușescu. Creioanele cu capetele mâncate de dinții copiilor, păpușile cu ochi stranii și înspăimântători, radiourile sovietice sunt scoase la înaintare – nu ca simple artefacte șarmante, așa cum se întâmpla în Anul nou care n-a fost (Bogdan Mureșanu, 2024), acel muzeu audiovizual al acareturilor comuniste, ci ca obiecte simbolice, purtătoare de revelații. Populând câte un colț de cadru, pierzându-se în câte un plan doi cețos al imaginii, ele vin să ancoreze subtil o poveste altminteri general valabilă despre dispariția subită a unei fetițe și ravagiile tăcute ale acestui eveniment asupra familiei apropiate. Contextul acestei dispariții – mai mult o pânză de fundal difuză – e ceaușismul crepuscular, dar el nu e reconstituit aici dintr-o plăcere de arhivist sau de colecționar din talcioc, ci ca o suită de talismane cu valoare sentimentală, de portaluri pulsatile către universul infinit al memoriei afective.

Citește în continuare →
de VATRA

Adi Dohotaru – Arsenie. Viața de Aici. Și o polemică scurtă cu Costi Rogozanu

Într-un context în care sub un procent din populația României se declară la ultimul recensământ fără religie (0,37%), atee (0,3%) sau agnostică (0,13%), mult sub media europeană de 15%, filmul lui Alexandru Solomon despre cultul din jurul lui Arsenie Boca este detabuizant și curajos. Cum o zecime din populație nu și-a declarat religia la recensământ, procentul e, probabil, mai mare. Nu are cum să nu fie mai mare din moment ce în Viața de Apoi cred doar două treimi din români, mai bine de o zecime fiind nehotărâți, potrivit altor sondaje, diferență netă față de religiozitatea declarată, dar cu multe subcurente de superstiții populare, religiozitate similară la nivel mondial cu Afganistanul.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Vornicu – Suntem ceea ce mâncăm, suntem ceea ce iubim

Deși titluri precum „Memories of Murder“ (2005), „The Host“ (2006) și „Snowpiercer“ (2013) s-au bucurat de succes de critică și de public, filmul care l-a consacrat definitiv pe sud-coreeanul Bong Joon-ho e, incontestabil, „Parasite“, cu care și-a adjudecat Palme D’Or-ul la Cannes în 2019, iar anul acesta a câștigat nu mai puțin de patru Oscaruri (Cel mai bun Film, Regie, Scenariu original și Film străin). Neașteptatul triumf la Premiile Academiei Americane de Film a pus automat în lumină și producția precedentă care, deși aflată în 2017 în cursa pentru Palme D’Or, nu a fost la fel de mediatizată ca titlurile precedente. Cinefilii puriști au fost contrariați (și iritați) inițial de faptul că „Okja“ e o producție Netflix. Platforma își negociază în rândul establishment-ului filmului de artă, și nu numai, legitimitatea de a participa la festivaluri de profil, fiind considerată, datorită deschiderii mult mai mari pe care o are față de public, via internet, o concurență neloială cinematografului tradițional. Dincolo de rezervele până la urmă firești datorate oricărei schimbări de paradigmă, și care se vor limpezi într-un viitor poate chiar foarte apropiat, „Okja“ e un film marca Netflix, ceea ce nu îi dăunează, în fapt, deloc: combinația între artă și entertainment e bine calibrată, mesajul e clar, povestea e transparentă, iar miza e fățișă. Filmul nu își propune să inoveze sau să revoluționeze nimic și nici nu promovează un mesaj nemaiauzit, dar lipsa de ostentație cu care își vede de treabă și se insinuează direct în mintea și în sufletul publicului, cucerindu-l frontal, fără scurtături, e onestă și reprezintă un pariu câștigat încă de la primele cadre.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Ceață deasupra creației. Trei exerciții de interpretare la Malmkrog

Interpretarea unui film este altceva decât critica sa. Unde critica vine să evalueze filmul pentru a-l clasa în genul său, interpretarea caută doar să-l înțeleagă, punând cap la cap toate detaliile pentru a le rezolva ca pe o ghicitoare. Unde critica vrea să orienteze în prealabil privitorul, interpretarea se muncește mai curând cu frustrările ce-i rămân de pe urma receptării. Și unde critica trece îndeobște ca un apendice legitim la aparatul receptării de film, interpretarea, care se justifică cel mai adesea doar într-un context academic și în relație cu filmele devenite clasice, e privită de regulă cu suspiciune atât în relație cu filmul comercial, care nu suportă spoilers, cât și în raport cu filmul de artă, care „nu trebuie gândit, ci trăit și perceput” sau care „nu e cu adevărat cinema dacă se lasă și redat în cuvinte”. Sigur, se poate dezbate care dintre cele două are primatul asupra celeilalte, ori în ce măsură ele chiar se exclud sau se și implică și completează reciproc. Cert e că, în privința unui film prețios și ermetic precum Malmkrog al lui Cristi Puiu, care s-ar vrea nimic mai puțin decât un comentariu cinematografic la o operă filozofică, critica are, după cum s-ar spune, o partidă ușoară. Mai dificil e în schimb de interpretat ce vrea să spună.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Dialectica falsului film de gen. Note despre La Gomera

 

1.

Teza lui Walter Benjamin, după care cinemaul ar trebui socotit ca fiind mai relevant social decât pictura fiindcă, în cazul său, judecata intelectuală critică concordă cu plăcerea vizionării naive[1], ar avea urgentă nevoie de o revizuire. La Benjamin, teza se baza, după cum se știe, pe două observații: aceea sociologică, potrivit căreia, în cazul picturii contemporane, aprecierea specialistului e divorțată de reacția publicului larg, ce-o respinge neînțelegând-o, în vreme ce în cazul cinemaului cele două sunt în consonanță, și aceea psihologică a faptului că aprecierea critică, bazată pe o judecată competentă, exclude în cazul picturii, dar nu și al cinemaului, plăcerea ingenuă și nemijlocită. Or, niciuna dintre aceste implicații nu mai poate fi azi susținută fără rezerve.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Despre „Tipografic majuscul”

1. În urmă cu câțiva ani, o bună parte a criticii de film locale părea să se fi pus de acord în a clasa disecarea înverșunată a crimelor comunismului drept una dintre obsesiile definitorii ale cinemaului anilor 1990. Volumul „Filmul tranziției”, editat de Andrei Gorzo și Gabriela Filippi în 2017, a fost într-un fel documentul instalării acestui consens. O oarecare distanță față de retorica virulent anticomunistă a perioadei traversează în volum texte de orientări ideologice diverse, găsindu-și pesemne tratarea cea mai sistematică în articolul lui Claudiu Turcuș, „Anticomunism – rețeta noastră secretă”. Articolul prezenta o veritabilă taxonomie a rechizitoriilor făcute în filmul anilor 90 vechiului regim, găsit mai mult sau mai puțin direct vinovat și pentru toate neregulile prezentului. Începând din 1991, Memorialul durerii inunda televiziunea publică săptămânal cu detaliile a patruzeci de ani de represiune. În mod natural, spre finalul decadei, subiectul părea să se fi sleit, iar alunecarea Memorialului durerii de pe principalul post național în grila TVR 3 a fost pesemne doar cealaltă față a unei deflexiuni, ce se lasă urmărită în egală măsură și în cinemaul vremii. Citește în continuare →

de VATRA

Andrei Gorzo – Peter-Pan-ii Anei Lungu: Un prinț și jumătate

un print si jumatate

Cinemaul Anei Lungu este unul intimist, într-o anumită măsură chiar privat: o etnografiere dinăuntru, nu lipsită de ironie, dar nici de autocomplezență, a unei mici lumi artistice-hipsterești-boeme. Dacă unii spectatori îl găsesc fermecător, iar alții îl găsesc iritant, asta poate să țină și de atitudinea unora și a altora față de segmentul social etnografiat. Citește în continuare →

de VATRA

Veronica Lazăr și Andrei Gorzo – Un modernism politic updatat: Radu Jude și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”

radu jude barbarii

  1. Brecht, Godard, Nicolaescu

În Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Radu Jude duce mai departe niște reflecții care au rezultat deja în filmele Aferim! și Țara moartă. Legătura cu filmul de non-ficțiune din 2017 este mai evidentă, ea ținând de subiect: participarea românească la Holocaust. Astfel, în noul film e vorba despre masacrul din 1941 de la Odessa. Metoda artistică e îndatorată însă și experienței reprezentate pentru Jude de Aferim! – nu în ultimul rând de receptarea de care a avut parte acel film istoric din 2015. Jude a insistat în interviuri[i] că reprezentarea secolului al XIX-lea, în Aferim!, este asumat-artificială; de pildă, dialogul filmului e, în bună parte, un colaj de citate din diverse texte literare, unele familiare spectatorului român și menite să semnaleze, tocmai prin această familiaritate, că accesul la trecut e în mod inevitabil unul mediat, că trecutul românesc în care e plasat filmul nu poate fi decât o reconstrucție ulterioară. Citește în continuare →

de VATRA

Andrei Gorzo – Cu cele mai bune intenții: ‘Nu mă atinge-mă’ al Adinei Pintilie

adina pintilie foto

Nu mă atinge-mă/ Touch Me Not al Adinei Pintilie a fost conceput ca un hibrid de documentar și ficțiune (în care părțile nu sunt întotdeauna ușor de delimitat) și ca o experiență terapeutică atât pentru participanți (nu în ultimul rând pentru Pintilie însăși), cât și, potențial, pentru spectatorii care acceptă să se deschidă față de acest film. Temele sunt confortul în propriul corp, confortul față de corpurile altora, împăcarea cu propria sexualitate, împăcarea cu sexualitățile altora. Suntem invitați să urmărim mai multe personaje ale căror fire narative se derulează uneori în paralel, pentru ca alteori să conveargă. Prima, în ordinea apariției, este Laura (Laura Benson), o femeie de circa 50 de ani, care nu suportă să fie atinsă de bărbați și, ca urmare a acestei fobii, a pornit într-un fel de odisee sau quest terapeutică. Pe parcursul filmului are întâlniri cu trei lucrători sexuali: un gigolo (Georgi Naldzhiev) căruia îi cere numai să se masturbeze în fața ei, pentru ca după plecarea lui să-și îngroape fața în așternuturile pătate de el; o persoană transgender, Hanna (Hanna Hofmann), care prin discuții amicale încearcă s-o aducă pe calea împrietenirii cu propriul corp; și un specialist (Seani Love) în deblocarea psihică pe calea durerii corporale. Citește în continuare →

de VATRA

Andrei Gorzo – S-a întâmplat în plină zi: Pororoca – shocker-ul arthouse al lui Constantin Popescu

afis pororoca

Un bărbat bucureștean de 40 de ani iese în parc cu fetița lui de 5. Într-un moment în care nu e cu ochii pe ea, fetița dispare. Bărbatul se întoarce singur acasă, la soție și la celălalt copil (un băiețel în vârstă de 7 ani). Trec zile, apoi săptămâni, fără ca poliția să poată găsi un fir: e ca și când copilul s-ar fi volatilizat. Căsnicia părinților dă semne de cedare. La fel și sănătatea mintală a tatălui, care, devorat de sentimentul vinovăției, începe să bântuie parcul unde și-a pierdut copilul, căutând obsesiv ceva, orice, care să aducă a pistă de investigație.

Situația de plecare a filmului Pororoca – dispariția misterioasă a unui copil chiar de sub ochii unui părinte – e una care, în diverse variante, a bântuit un număr de filme și de romane cunoscute, de la Copilul furat (1987) al lui Ian McEwan până la Neiubire (2017) al lui Andrei Zviaghințev, trecând prin Răscumpărarea (1996) hollywoodiană a lui Ron Howard și Mel Gibson. Citește în continuare →