Etichetă / cronica literara

de VATRA

Călin Crăciun – Semnal mitopoetic din diaspora

Raportată la contextual actual, poezia Alinei Bîrsan din volumul Mitopoesis sau singurătatea oului de cerb* apare numaidecât foarte riscantă, o alegere ori naivă, ori una ce și-a asumat situarea la margine, de nu chiar cu totul în afara diviziilor poetice principale. Direcția generală a prezentului e una cât se poate de conectată la ideologia ce-și proclamă apanajul progresismului, cu tot ce-i este lui asociat: pledoaria pentru egalitatea de șanse, pentru transferul de bunăstare dinspre cei care o dețin în exces spre segmentele defavorizate, pentru înlăturarea discriminării pe criterii de gen sau de preferințe sexuale, abandonarea tentațiilor spiritualiste ori misticoide, adaptarea la limbajul internautic, biografismul cu înfățișare realistă și destule altele asemenea, când mai temeinic, când cam falacios justificate teoretic și asociate cu estetica. În schimb, Alina Bîrsan iese din nou în fața publicului cu o poezie cu totul diferită, la intersecția unor siaje cum sunt cel suprarealist, oniric și expresionist. Tocmai de aceea, nu miră deloc că volumul îl are ca editor pe Mircea Petean, un mare amator de astfel de poetică. Firește, din perspectiva ideologică acum cea mai vocală în discursul nostru cultural, o astfel de poezie e deci retrogradă. Cu toate acestea, merită atenție volumul Alinei Bîrsan tocmai pentru că se distinge în peisaj, întrucât e construit, extrem de riscant, fie contra curentului în mod intenționat sau ca rezultat al unor laborioase deliberări estetice, fie în afara lui măcar intuitiv, dar reușind să facă echilibristică pe muchia cea mai subțire dintre desuetudine și contemporaneitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: Lavinica Mitu, „Bărbatul fără cap”

Emilia Faur

Frica are cap(ăt)

„All the fetishes were used for the same thing. They were weapons. To help people avoid coming under the influence of spirits again, to help them become independent. They’re tools. If we give spirits a form, we become independent. Spirits, the unconscious…, emotion—they’re all the same thing. I understood why I was a painter (…) Men had made those masks and other objects for a sacred purpose, a magic purpose, as a kind of mediation between themselves and the unknown hostile forces that surround them, in order to overcome their fear and horror by giving it a form and an image” (Picasso)1

Cum arată abandonul prin ochii unui copil? – asta este, îngroșând tușa, povestea plină de frici, cazne, candoare și zbucium spusă de Lavinica Mitu în Bărbatul fără cap2.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Pe Bahlui în jos

În volumul Viața literară pe Bahlui1, Viorel Ilișoi adună interviuri pe care le-a luat unor scriitori ieșeni prin 1997-1998, publicate tot pe atunci succesiv într-o rubrică din „Timpul”. Lor le adaugă fișe biografice, un interviu proaspăt cu Bogdan Crețu și o mulțime de note/comentarii, impuse de nuanțările și clarificările inerente în cazul relecturii la atâția ani distanță, pentru a încheia cu o „postfață” alcătuită în cea mai mare parte din ceea ce a apucat Dan Lungu să scrie dintr-un proiect sociologic nicicând încheiat. Titlul cărții este unul înșelător. Privindu-l, ne-am aștepta ca reliefarea ființării literare de pe malurile Bahluiului să aibă mize mai mult sociologice și cu relevanță strict provincială, devreme ce interviurile sunt luate unor scriitori ieșeni într-un interval totuși scurt și fără să epuizeze măcar lista numelor celor mai importante. Ba chiar, ținând cont de rolul mic al râulețului în ansamblul hidrografic național, am putea avea în vedere și o conotație ironică, devreme ce pe asemenea curgere deseori mocirloasă s-a găsit să crească și să revendice importanță o viață literară. Cum Viorel Ilișoi e și un jovial, cu un umor savuros, uneori ironic, alteori autoironic, ar putea părea cât se poate de întemeiată o asemenea expectanță. Dar lectura cărții – cum vom vedea – o dezvăluie ca neîntemeiată.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Recensămîntul debutanților

De 26 de ani (mulți înainte!) se ține Gellu Dorian, fără a-i slăbi o clipă, pe urmele debutanților în poezie. E o muncă benedictină pe care a mai dus-o doar Laurențiu Ulici și pe care Dorian și-a asumat-o cu atîta devoțiune și rigoare încît azi el e singura instituție care are datele (relativ complete) asupra fenomenului (dar nu și singurul care face recepția debutanților în poezie, cum crede; mă mir – să mă mir? să nu mă mir? – că n-a luat seama, bunăoară, măcar la rubrica susținută de Andreea Pop, de care aș zice că era obligatoriu să știe, fie și doar așa, ca-ntre colegi de delectabilă corvoadă). Pe bună dreptate, după ce-a recenzat peste 300 de debuturi, poate zice că notele lui cuprind „o mică istorie a debutului editorial în poezie”. Dorian și-a sistematizat (mai precis, și-a adunat, căci ține doar criteriul cronologic al comentariilor) intervențiile în trei volume numite Cititorul de poezie, în ultimul (Editura Junimea, Iași, 2022) strîngînd ce s-a mai adăugat în intervalul 2018-2021 și făcînd o utilă dare de seamă.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Două scheme sensibile

Ioana Zenaida Rotariu scrie o poezie destul de safe în debutul ei din Cei cinci ani de muțenie (câștigător al premiului „Alexandru Mușina” pe 2021), fără să mizeze prea mult pe sofisticărie & tehnicism, ci mai degrabă pe o precauție – a temelor, stilistică etc.

Citește în continuare →
de VATRA

Cristina Timar – Proze halucinogene și crepusculare

Din sentimentul irealității lumii se năștea ultimul roman al lui Nichita Danilov, afirma, pe bună dreptate, Nicoleta Cliveț în cronica din 2021 dedicată ”Omului din eprubetă”. Incomplet spus, căci cam toată literatura lui Danilov, fie că vorbim de creația poetică sau de proză, își trage sevele din această intuiție primordială. Ultimul volum publicat de Danilov*, o culegere de 11 proze scurte, explorează diverse piste de transgresare dinspre real spre ireal, realul fiind asimilat  materiei iar irealul – spiritului. Specificul acestor proze și al viziunii profesate de Danilov este alunecarea aproape imperceptibilă dinspre real spre ireal, insinuarea acestei celeilalte realități, frisonante și neliniștitoare, cât se poate de  firesc în aceasta cunoscută, newtoniană. Efectul final obținut este de fluidizare și ambiguizare a granițelor dintre cele două lumi, ca și cum lumea pe care o numim de regulă realitate, ghidată de legile cunoscute, ar fi doar o pistă de pe care se decolează grațios spre una de o altă natură, aparținând unei alte dimensiuni, dar la fel de reală, poate chiar mai consistentă decât lumea noastră cea de toate zilele.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Poezia ca o condiție a supraviețuirii umanului

În 2022 Gabriela Feceoru iese la rampă cu două volume noi, Aștept primăvara și vine – Dragoș1 și vax2, care se adaugă debutului3 și celui care, în 2019, i-a consolidat statutul de poetă4. Deși sunt două volume distincte, ele par, împreună cu cele anterioare, părți, tomuri, ale unui demers liric unitar, dincolo de particularitățile fiecăruia, căci substanța de bază din care sunt construite toate este o mixtură de feminism, traumă și deopotrivă speranță de depășire a abandonului, a deziluzionării erotice și a conștientizării inerțiilor mentalității retrograde și a proastei alcătuiri a societății. E o poetică unitară a angajării de esență ideologică, în sensul aderenței față de direcția progresistă, când cu stridența militantismului, când cu forța mai subtilă și mai eficace – aș crede – a căutării frecvenței empatiei. Vocea lirică suferă mai ales din cauza abandonului, privațiunilor, a nedreptății încetățenite aplicate femeii și a înjosirii ei, ca reflex al manifestării unei concepții anacronice asupra feminității. Este o direcție pe care și-o revendică stângismul pe care-l numesc acum în grabă intelectualist (mult diferit, la noi cel puțin, de cel autoproclamat ca atare și manifestat artificios în concretețea planului politic și administrativ).

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – De la ego la ego

După lectura romanului Alinei Nelega, un nor în formă de cămilă1, „narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier” (Carmen Mușat), cititorul, năucit de suita dramatică, dar și profund problematiza(n)tă, desfășurată în mare forță prin fața lui, se va întreba, invariabil, la ce a asistat sau, mai pe șleau, „ce-a fost asta?”.

Răspunsul simplu ar fi: o rescriere după rețetar postmodern (hipertextualitate, metatextualitate, intertextualitate ș.a.) a lui Shakespeare, mai precis a „monumentului” Hamlet. Nimic nou în sine până aici, ba dimpotrivă, se poate spune că moda rescrierilor, a literaturii de gradul al doilea, a cam trecut.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Dialogul Șerban-Tudoran

Dacă n-ar fi singurul care face asta, aș putea zice liniștit despre Robert Șerban că e printre puținii oameni de televiziune care izbutesc să facă interesante și atractive până și emisiunile literare. De la natură acestea sunt eminent plicticoase – indiferent de protagoniști – și pledează pentru schimbarea imediată a canalului. Nu e cazul celor realizate de Robert, care – e o simplă propunere – ar trebui mutat la o televiziune de centru, deși nișa în care e prins are și ea ceva spectatori, dar nu cât să se sperie lumea. Printre cele mai bune idei ale sale (multe-s așa, dar unele-s doar bune) trebuie pusă și inițiativa de a-l intervieva pe Dorin Tudoran. Că și lui i se va fi părut una dintre cele mai bune se vede din faptul că dialogul ocazional, prilejuit de ediția din 2020 a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, s-a transformat într-un dialog ce amenința să devină interminabil dacă n-ar fi trebuit întrerupt pentru a-l transforma într-o carte – Numai copilăria e glorioasă, Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, Postfață de Cornel Ungureanu, Editura Trei, 2022.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Despre psihologia creației lui Nichita Stănescu

E foarte bună, trebuie spus de la început, ideea Editurii Polirom de a iniția o întreagă colecție de biografii romanțate dedicate celor mai importanți scriitori români. Nu numai că asemenea demersuri normale în alte literaturi lipsesc din câmpul autohton, dar probabil că e nevoie mai mult ca niciodată de reconstruirea legăturii dintre scriitorii clasicizați și public. Nu cred că e vreun secret pentru cineva faptul că școala a contribuit în mod decisiv la această alienare, unde studierea structurilor intrinseci ale textului a făcut ravagii și unde biografia a fost alungată din sfera studiilor așa-zis temeinice, odată cu contexte întregi de producere a literarului. Când s-a făcut biografism la clasă, el n-a depășit un nivel caricatural, menit să reducă raportul dintre scriitură și viață la câteva clișee deterministe. Cultura neomodernistă emergentă în anii ʼ60, care separa în mod radical omul de operă – consolidată apoi de (post)structuralismul ce excludea autorul ca agent al textului – a alimentat și ea acest scepticism față de biografism, deopotrivă în învățământ și în mediul literar. Printr-un soi de revival romantic, șaizecismul a consfințit mitul scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere – mit nedepășit complet nici de optzeciști, în ciuda manifestelor biografiste, și rămas dominant la nivel școlar până azi. Un soi de elitism alimentat de religia esteticului despre care vorbea Mircea Martin a făcut ca în cultura critică și școlară românească scriitorii să fie priviți drept personalități fără ideologie și fără biografie, ireductibili la economia concretă a trupului și a prezenței sociale.

Citește în continuare →