Febra Centenarului a cuprins editurile. Desigur, acolo unde este loc de festivism, luminății, sensiblerii și, de e cu putință, bani, acolo se va fora cu neabătută încredere. Nu altfel se pot explica titlurile în rafală, care marchează Centenarul. Nu spun că nu e lăudabil, căci fibra națională vibrează vrând-nevrând. Dar se poate întâmpla ca tocmai excesul buruienos să anemieze niște cărți care, în vremuri mai puțin inflamate patriotic, ar fi avut ecouri mai clare. Citește în continuare →
Romanul Sub constelația lyrei (Chișinău, Arc, 2017) de Lilia Calancea, în pofida linei unitare și simple de subiect, poate fi citit în mai multe feluri. Ca un roman evenimențial, mai întâi, nivel la care narațiunea nu se susține decât ca literatură obișnuită de senzație. Ar mai fi în trama narativă și oferta unei lecturi de roman mitologic, cu încercarea de revigorare a legendelor Greciei antice și cu intenția unor simbolizări și potențări de sens pentru celelalte nivele ale textului. Dar mai poate fi citit și ca un roman al corporalității feminine și al voluptăților erotice. Literatura de la noi, tributară încă unei tradiții paternaliste, se mai ferește de acest aspect delicat, sensibil al feminității, peste care mai plutesc spectrele unor tabuuri religioase cu ororile pierzaniei și păcatului de moarte. Citește în continuare →
E amuzant cum după un debut în proză, urmat de două volume ale indeterminării stilistice, Metode (2013) și Eschive (2015), la opt ani distanță, așadar, de Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito, Vlad Drăgoi își continuă adolescența poetică cu Sergio Leone*. Citește în continuare →
…și-ar fi putut subintitula Marian Ilea romanul publicat în 2014, la Editura Limes. Nu a simțit nevoia să o facă, deși sintagma – cu care și-a însoțit dedicația, datată 02.12.2017 – i s-ar fi potrivit de minune. Întocmai ca motto-ul: Lăsați copiii să fabuleze! Să caute! Să exploreze! E o șansă ca omenirea să-și recapete autenticitatea. Imperioasă azi – în lumea artificială și reducționistă a facebook-ului – , de recuperat în numele lui „ieri”, deformat de tiranicul monopol dictatorial. Citește în continuare →
Pe coperta a IV-a a debutului lui Bogdan Tiutiu din sundial, Andrei Doboș, Andrei Dósa și Vlad Moldovan au observat la unison sensibilitatea de tip new-age a poemelor din acest volum, care caută fuziunea, ori măcar concilierea, dacă nu, a tehnologicului cu naturalul.
Aș zice că în spatele unei astfel de strategii evidente a poemelor stă o politică de criză pe care Bogdan Tiutiu și-o regizează cu o seninătate zen. Anxietatea difuză se citește în survolarea unor spații mentale și echivalează cu o căutare alimentată de un soi de communication breakdown pe care poetul îl depistează cu un maximum de luciditate. Cum la fel de lucid își decantează toată această meditație tehnologică pe care o desfășoară discret poemele sale fără efuziuni sau melancolii inutile, dar în care se citește, totuși, o nevoie urgentă a stabilirii unei conexiuni. Cu o tonalitate liniștită, aproape sub forma unor exerciții psihice de tip yoga, poezia aceasta reproduce prin câteva episoade cu tentă mindfulness un breviar al stărilor de tranziție, lost in translation, care antrenează în desfășurarea lor o serie de avataruri milenarist-adolescentine – „puștoaice de liceu intoxicate/ de micro-expresiile non-verbale/ ale serialelor”/ „bad trip-urile orașului/ cu fericirea hrănitoarelor din mall”/ „pixelii bucuriei/ din programele work & travel” etc.
După o pauză de respirație pe teritoriul prozei, una merituoasă, Radu Sergiu Ruba revine la poezie, cu volumul Nu înțeleg ce mi se-ntâmplă (Charmides, 2017), volum în mare parte, și în mod surprinzător, alcătuit din arte poetice. Cea din deschidere fixează și coordonatele întregului: nu atât realitatea interesează aici, cât aburul poetic ce o înconjoară și potențialul său numinos. Ludice, fantaste, nu și manieriste, scenariile poetice au la bază o privire sub care realul se reconfigurează fără dificultăți, fiind privilegiate imaginile desprinderii și ale înălțării, „plutirea“ și „lunecarea“ spre zona de esențial: „Experimentez ficțiunea pe apa din pahar/ până se face o Mare Milesiană/ pe care lunec atât de repede/ încât cetatea adormind cu fruntea pe corăbii/ la adăpostul nopții uneltește plutirea.“ (Thales în chip de cuvânt înainte) Citește în continuare →
Peisajul literar românesc al ultimului deceniu, dominat de autobiografism și realism hardcore, a dat pe teritoriul prozei o serie de volume reprezentative în acest sens, dintre care cap de serie rămâne până la ora actuală Soldații. Poveste din Ferentari a lui Adrian Schiop, publicat inițial la Polirom în 2013. Romanul lui Schiop, pe lângă că reușește performanța de a compila strălucit mai toate trăsăturile prozei douămiiste, așa cum se (auto)generează ele în proza și critica extrem-contemporană, produce, la foarte scurt timp după publicare și până în prezent, un soi de feedback cultural (amintesc și ecranizarea romanului, în regia Ivanei Mladenovic) foarte puternic. Romanul de debut al lui Dinu Guțu, Intervenția*, poate fi clasat și el drept o atare reacție în lanț la mizerabilismul aproape impecabil pus în pagină de autorul Soldaților. Citește în continuare →
