După romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărut în 2019 la editura Polirom, Moni Stănilă revine anul acesta cu un roman poematic, „o autoficțiune deghizată”, cum îl numește Simona Popescu pe coperta a IV-a. Țipă cât poți* pare, la o primă lectură, să recicleze o schemă narativă de basm, unde „tărâmul celălalt”, adaptat epocii noastre supraaglomerate, este chiar natura, mai precis pădurea ca spațiu izolat și pluristratificat. Dacă fantasticul presupune, conform lui Tzvetan Todorov, și intuiția găsirii unei explicații raționale, la Moni Stănilă elementele fantasticului contribuie mai degrabă la crearea unor cronotopuri mintale, cu scopul unei (re)găsiri de sine, parcurs de unde nu lipsesc tentațiile realulului.
Dicționarul de locuri literare bucureștene inventariază locurile reale sau fictive la care s-a făcut trimitere în orice fel în proza literară românească. Andreea Răsuceanu, scriitoare și critic literar, s-a preocupat și anterior de geografia literară a Bucureștiului în lucrări pe care le-a publicat în ultimii ani: Cele două Mântulese (2009), Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (2013) sau Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016). Încă din titluri se poate observa tema comună care le-a ghidat: Bucureștiul și geografia sa prin grila literaturii. Dicționarul de locuri literare bucureștene*, apărut în 2019 la editura Humanitas, este subordonat aceleiași supra-teme, lucrarea fiind realizată de această dată împreună cu Corina Ciocârlie, critic literar și doctor în filologie.
În plin context pandemic, editura Humanitas propune publicului cititor un proiect care, pe numele său „S-a închis lumea? Poți deschide o carte”, are menirea de a scoate la lumina zilei șase volume, dintre care amintesc beletristica Ioanei Pârvulescu și a lui Radu Paraschivescu, notațiile filosofice ale lui Gabriel Liiceanu și biografia dedicată lui Nae Ionescu a Tatianei Niculescu. Volumul care inaugurează acest proiect scriitoricesc este publicistica lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie*, carte care apare la nici măcar un an de la lansarea celor trei povestiri ale sale din Melancolia, la târgul de carte Gaudeamus, din iunie 2019. După reușitele din Levantul, Nostalgia, Orbitor, Solenoid și Poezia (integrala poeziilor sale), Mircea Cărtărescu simte nevoia unei noi „profesiuni de credință”. În galeria memorialisticii cărtăresciene (Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Frumoasele străine, seria diaristică sau Ochiul căprui al dragostei noastre), volumul de față se diferențiază printr-o serie de eseuri concentrate ca întindere, dar expansive ideatic, adevărate elemente de artă poetică, de viziune asupra lumii și asupra artei. Adeseori, acestea se combină armonios cu mici „pastile” de genetică literară.
Nu-i chiar mică – și-n nici un caz neînsemnată – surpriza apariției unui volum de Poeme semnat de Corneliu Coposu (la Editura Fundației Academia Civică, 2019). De inițiative culturale – dincolo de cele politice, dar împletite cu ele – Corneliu Coposu n-a fost străin, îndeosebi în perioada refugiului, cînd este unul dintre animatorii ardelenilor strînși în capitală. Își deschisese și o cale de eseist, dar au venit peste el cei 17 ani de închisoare și apoi anii de supraveghere. Dar despre vreo înclinație poetică nu se știa – și văd că și Ana Blandiana, care era unul dintre apropiații Seniorului după ’90 și care semnează Cuvîntul înainte al volumului, e destul de surprinsă de faptul că ”a scris volume întregi de versuri”. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că volumul apărut e doar o selecție – și n-ar fi stricat o notă explicativă. De la Blandiana aflăm că poemele ”au fost compuse în închisoare” și că ele reprezintă în primul rînd o ”lucrare de supraviețuire”, o ”formă de luptă împotriva degradării intelectuale”. Izolat aproape tot timpul celor 17 ani de detenție, Corneliu Coposu a văzut în poezie o cale de păstrare a cumpătului și de sănătate a minții, cum bine observă Blandiana. Sigur, și un exercițiu mnemotehnic, mai ales că majoritatea poemelor sînt destul de lungi și memorarea lor presupunea un exercițiu serios. ”Nu este un poet modern”, zice, cu dreptate, Blandiana, dar – se întreabă cu și mai multă îndreptățire – asta ”să însemne că nu este un poet?”. Răspunsul, oricare ar fi, e riscant, dacă nu așezăm poemele în condiția existențială concretă din care au ieșit. Coposu versifică după norme clasice și într-o manieră, firește, clasată. În plus, nu face confesiune (nu directă), ci reflecție, ca și cum și-ar abstractiza condiția și biografia. E o asceză confesivă al cărei subsol dramatic e abia atins și în nici un caz promovat. Dar poate că tocmai sublimarea acestor circumstanțe și areferențialitatea biografică intensifică iradianța dramatică a acestor versuri.
„Biografii în dialog” s-ar putea numi, prin omonimie cu volumul din 1994, cea mai recentă carte de corespondență semnată de Matei Călinescu și Ion Vianu*. Tot scenariul volumului are ceva neverosimil și emoționant: cei doi mari prieteni – născuți, ca niște „gemeni”, la doar două luni distanță – comunică neîntrerupt de pe un continent pe altul (Matei Călinescu emigrează în 1973 în Statele Unite, Ion Vianu părăsește România pentru Elveția în 1977), timp de mai bine de două decenii, indiferent de suportul fizic și de contextele comunicării. Cei doi trec de la telegramele timorate, suspectate de a fi interceptate de cenzură, din perioada când Vianu se mai afla încă în România, până la schimbul epistolar neîngrădit din lumea liberă, dar care evoluează tehnologic de la scrisoarea clasică la fax sau la e-mail.
Nostalgic digital și hipersensibil sceptic, Luca Ștefan Ouatu e, între debuturile publicate recent de la fel de recenta OMG Publishing, unul dintre cazurile cele mai evidente ale unei poezii animate de niște mutații paradigmatice tot mai popularizate în ultima vreme. Cinematic e un receptacul de emoții & stări pe cât de îndatorat unui discurs tehnicizat și „scăldat” în reflecții virtuale, pe atât de tentat de recuperarea unor zone emoționale old-school. E vorba, deci, de un dublu registru care funcționează pe de o parte prin prizarea temelor și referințelor recuperate din sfera milenial-tehnologică, și pe de alta prin infiltrarea, cu discreție și de cele mai multe ori printr-o tonalitate elegiacă, a unor perimetre de tatonare a umanului pierdut; un elegiac destul de lucid, fără patos excesiv, conștient de artificialitatea mediului din care-și proclamă reveriile e, însă, Luca Ștefan Ouatu, pe care o și „reclamă”, de fapt, căci nu-i vorba aici de un aficionado digital 100%, ci mai degrabă de unul resemnat.
Față de volumul de debut, Cârtița de mansardă (2012), marcat de o anumită sensibilitate feminin-reflexivă contrabalansată de austeritate asumată, cel de-al treilea volum al Teodorei Coman, apărut la Casa de Editură Max Blecher, soft guerilla (2019) este construit în jurul unei voci mult mai pregnante, mai ancorate în realitatea imediată, mai angajate social și politic – o tranziție perceptibilă, de altfel, încă de la apariția volumului intermediar, foloase necuvenite (2017). Dacă primul volum are ca temă existența discretă, „nespectaculoasă”, după cum însăși autoarea a declarat într-un interviu acum câțiva ani, soft guerilla surprinde „ieșirea cârtiței din mansardă” într-un exercițiu de prelucrare și sintetizare poetică a realității aparent lacunare a civitasului.
Cu un debut în poezie, înregistrat în 1976 (Atunci când te reîntorci acasă, Editura Litera, Bucureşti), Virgil Rațiu se reorientează treptat spre proză, cele mai cunoscute volume publicate fiind romanul Cărțile cu Alfonz, dar și cele care vizează publicul tânăr, aici incluzând Carte de bucate necolorate, Carte de rugăciuniţe și Cartea cu Alfonzel conectat la Internel. Volumele de proză scurtă apărute ulterior, Cartea persoanelor sau Profetul de la Duba, evidențiază faptul că autorul se simte în largul său tot departe de poezie.
Volumul de față, Schițe poemadice, vine să explice de unde izvorăște această preferință. Pentru confesiune, autorul alege calea unei scrisori, semnate cu pseudonimul A. de Carbit: „Hotărârea de a nu mai scrie versuri am luat-o la ivirea zorilor nefirești de albi. Am constatat cu ciudă că nu eram în stare să scriu poezie mai bună decât colegii de-o vârstă mai mare, mai mică, decât Ion Mureșan, Gheorghe Crăciun, Mușina, Florin Iaru, Alexandru Vlad, Nichita Danilov (nu mai vorbesc de Magistrul Ursachi, care mă paralizase cu cărțile lui!). Nebunia mea consta în faptul că începusem să scriu conștient, având drept țel major să public măcar o carte de poezii, prin care să mi se recunoască „statutul de profesionist” (nu mă interesau ierarhiile literare!), ci doar să dispun de legitimație ca să mi se deschidă ușa la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei, din București, să pot și eu mânca și bea ceva în tihnă, într-o atmosferă adecvată, și în primul și primul rând ca să pot să-mi las barbă „legal”, ca orice artist… .” Confesiune impregnată de umor despre o goană după „statutul de profesionist”, care îl menține pe Virgil Rațiu în zona de confort, cea a prozei. Reușește să-l dobândească, dar faptul că, în ciuda tentativelor preexistente de a mai scrie sau publica poezie, scrie poezie, totuși, începând cu 2017, ilustrează faptul că acesta nu a închis complet portița către poem. Totul gravitează în jurul acestuia, pornind de la titlu, în Schițe poemadice. Apărut în 2019, acest volum-orchestră aduce laolaltă poeme, poezii clasice rimate, o serie de zicători, de pasaje atent selecționate de pretutindeni, dar și schițe într-o ultimă secțiune, toate elaborate în același stil carnavalesc caracteristic, nedecuplat de la realitățile politice și sociale.
Apariția în 2018 a volumului Romanian Literature as Word Literature, coordonat de Andrei Terian, Mircea Martin și Christian Moraru a modificat vectorul hermeneutic al literaturii române de pe verticala ei – pe orizontală. „Lumificarea” (Mircea Martin) literaturii române nu mai mizează pe procesele organice interne de evoluție a istoriei literaturii. Fără a anula completamente specificul național al unei literaturi, această abordare din perspectiva globalizantă a „word literature” redefinește profilul literaturii române prin rețele, sincronizări, linkuri externe, pentru a-i descoperi noi aspecte de identitate artistică.
Robert Lazu Kmita e un nume binecunoscut și apreciat în câteva cercuri selecte, spre care l-au dus cele trei dimensiuni existențiale, credința/teologia, filosofia și imaginația, precum și încercarea de a o sluji pe prima prin intermediul celorlalte două. Este unul din membrii marcanți ai Societății Tolkien din România iar pasiunea sa pentru universul romanelor fantasy ale scriitorului și reputatului profesor britanic s-a materializat și prin trei studii care-i sunt dedicate: Lumea lui Tolkien, Editura Hartmann PH, 2004 (ediția a doua revăzută și adăugită: Editura Galaxia Gutenberg, 2012), J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație, Editura Hartmann, 2005, în colaborare cu Virgil Nemoianu și Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, 2007, al cărei co-autor este, alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György. Vom adăuga neapărat și filosofia, cu precădere cea platoniciană, domeniu în care Robert Lazu e un veritabil erudit, și obținem profilul destul de singular al unui intelectual pe cât de profund și inovator în câmpul preocupărilor sale, pe atât de modest și ascuns ochiului public. Și totuși, romanul său de debut, Insula fără anotimpuri, apărut abia în 2019, fragmente din el fiind publicate în revista Vatra, este un roman platonician, ce îmbracă aparențele unuia de aventuri, á la Jules Verne, poate surprinzător având în vedere admirația pentru Tolkien și romanul fantasy. Doar în fundal îl ghicim pe Tolkien, ca viziune și atitudine filosofică, prin care omului modern atât de alienat i se oferă șansa redescoperirii sinelui autentic, sigur, doar trecând, asemenei eroilor basmelor dintotdeauna, prin nenumărate încercări soldate cu morți și reînvieri simbolice și cu asumarea pericolelor care însoțesc călătoriile inițiatice.
