Etichetă / Doina Rusti

de VATRA

Vatra-dialog cu Doina Ruşti – „Literatura pe care o scriu, sunt sigură de asta, are acel cititor care mă așteaptă doar pe mine”

— Dragă Doina Ruşti, aş vrea să te întreb la începutul dialogului nostru dacă ai amintiri „din copilărie” revelatoare pentru pasiunea ta pentru scris, pentru lectură şi pentru literatură?

— Între amintirile mele de importanță scriitoricească se află o zi de vară la Comoșteni, în chioșcul învelit în viță sălbatică, unul dintre locurile mele de citit. Eram departe, într-o lume complexă, cu personaje numeroase și atât de diverse, cu parfumuri și răsturnări de situație. Citeam César Birotteau, într-o ediție scoasă de Editura de Stat, în fapt, bpt, la începuturile ei. Din când în când apărea bunică-mea, foșnind în rochiile ei ample, și-mi mai arunca o întrebare, îmi aduce un coșuleț cu smochine. Iar eu trebuia să prind de veste la timp, ca să-mi ascund cartea și să mă aplec ostentativ peste Gheba, o culegere de matematică foarte căutată pe-atunci, ori să apuc la întâmplare vreo carte din teancurile care zăceau în tot chioșcul, pe banchete, pe canapea, pe cele două mese fragile, care avuseseră cândva parte de-o glorie bine meritată. Desigur, aveam multe liste de lecturi, iar către seară făceam conversație cu bunică-mea pe marginea cărților de școală, mă văd încă în mintea de-acum, rasolind subiectele, legându-mă de detalii, unele inventate, numai ca să mă distrez pe seama ei.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (II)

Doina Ruști

Avangarda vine din disperare și imitație

Pe Eugen îl știu de mult, dar Manuscrisul fanariot ne-a legat pentru totdeauna. În interiorul acelei lumi am construit împreună. El a fost primul cititor al romanului, primul susținător. M-a făcut să mă răzgândesc în privința unui capitol, să dezvolt referirile la Bozărie.

Este și unul dintre cei mai vechi prieteni, iar de câte ori îi văd numele scris pe o carte, mi-o amintesc pe prima pe care-am citit-o, monografia Antim. De altfel, cred că mereu l-am asociat cu Antim Ivireanul, prietenia mea cu Eugen întemeindu-se în primul rând pe această carte. Aici se află un portret interior, un suflu tânăr, care te face să iei pe credit fiecare cuvânt, fiecare afirmație. De aici am aflat că Antim avea o voce fermecătoare, ceea ce cu timpul m-a făcut s-o confund cu vocea de catedră a lui Eugen Negrici. În mintea mea, mereu a existat între ei o relație oratorică.

Citește în continuare →
de VATRA

Sociologia romanului românesc contemporan (II)

(continuare anchetă scriitori)

Doina RUȘTI

1. În jurul anilor 2000 la noi s-a produs o explozie epică. Pe-atunci au apărut primele colecții de proză contemporană, iar cititorii, după ce un deceniu devoraseră cărți traduse, în special nonficțiune, mai ales enciclopedii, voiau să afle povești care aveau legătură cu experiențele lor. Se estompase și foamea de relatare jurnalistică, iar actul trăit avea nevoie de un filtru. Proza anilor 2000 a răspuns parțial acestei nevoi. Pentru mine romanul de debut, publicat în 2004, a avut rolul unei confesiuni, după anii lungi ai tăcerii comuniste. Și-am avut surpriza să aflu că mulți dintre cititorii Omulețului roșu s-au regăsit în poveste, chiar s-a creat un fel de mitologie în jurul romanului, din cauză că multe dintre experiențele mele de-atunci erau al tuturor. Nu știu în ce măsură romanele douămiiste dau măsura unei viziuni ori a unei atitudini sociale, dar pot să spun că în ceea ce mă privește, am pornit de la faptul comun, cum ar fi apariția internetului, demonetizarea politicienilor, generalizarea imposturii intelectuale, ca să ajung în zona simbolică. De pildă, unul dintre personajele principale, Albert, face parte din generația decrețeilor. Dar desigur n-am povestit că umbla cu cheia de gât, sau alte futilități de acest gen. Personajul meu decrețel construiește un soft care proiectează o cohortă de omuleți roșii.  Nu cred într-o literatură zolistă ori neozolistă, ci într-un act de creație pe terenul atât de ofertant al socialului.

Citește în continuare →
de VATRA

Doina RUȘTI – Ciptoreanca și ultima ei dorință

doina-rusti

Sfârșit de secol al 18-lea. O femeie se hotărăște să facă o faptă bună. Viața ei este pe sfârșite. A fost măritată de două ori și a cunoscut bucuriile vieții. Tocmai de aceea, ar vrea să lase în urmă o amintire de neșters și multe lumânări aprinse. Numele ei este Casandra Ciptoreanca.

Într-o zi de ianuarie a anului 1786, acesta cheamă acasă câțiva popi, ca martori ai hotărârii ei, și iartă de robie trei țigani, împreună cu progeniturile lor1.

Ca să nu fie nicio neînțelegere, Ciptoreanca insistă să se scrie în actul dezrobirii că țiganii respectivi sunt aduși de-acasă, de la părinții ei, fiind moșteniți din vremuri vechi. Sunt „bunurile” ei din copilărie, prin urmare, menționate și în actul de zestre. Probabil s-au jucat împreună, au visat împreună. Este vorba despre un cuplu (Gheorghe și nevasta lui, Chița Țiganca) plus un bătrân (Neagu), acesta din urmă mort imediat după aflarea veștii. Bineînțeles, există și o dorință în contul acestei filotimii. Casandra Ciptoreanca notează în actul de eliberare că sloboziții sunt datori „să dee și ei la biserica unde e îngropată stăpâna lor câte două oca de ceară pentru pomenirea ei”. Iar ca să fie sigură că cei trei se vor ține de cuvânt, adaugă: „iar cine se va încumeta să-i strămută pomenirea să fie sub blestem”. Chiar și fără anatemă, cererea era cât se poate de rezonabilă, având în vedere că oamenii scăpau de sub jug, într-o perioadă în care încă nu se vorbea despre desființarea robiei. Citește în continuare →