Liviu Ioan STOICIU

N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe

N-o să scriu despre istoria cenaclurilor literare, nici despre ce rol au avut și au ele în evoluția literaturii noastre. Voi da doar exemplul meu (care nu trebuie urmat, firește; „singurătatea e grea”).

Aș zice că am avut cenaclu întâi cu mine însumi (în mine fiind mai multe capete de adolescent înfierbântate): la 14, 15 și 16 ani, în anii 1964-1965-1966 am debutat în „revistele” mele (scrise de mână pe file A 3, îndoite, dublate) cu poezie, proză, dramaturgie, publicistică, eseu-cronici (genuri ce pot fi puse în ghilimele, calitatea lor având un anumit nivel de naivitate). Șapte titluri de „reviste” ale mele citite de colegi de liceu și profesori, sau de cei din familia mea (aveau și preț de vânzare!). Eram la Adjud, la un liceu teoretic (terminat în 1967, la 17 ani; am fost dat la 6 ani la școală; după ce am primit diploma de bacalaureat, am părăsit locurile natale). Am dat amănunte în „Cartea zădărniciei” (Editura Pallas, 2008). În orice caz, mi-am regularizat scrisul cu aceste „reviste” ale mele, intuitiv. În liceu am forțat și apariția unei gazete de perete literare (după ce am fost exmatriculat trei zile fiindcă am afișat la „colțurile roșii” ale liceului poezii infamante; am fost obligat să stau la internatul liceului, o dată reînmatriculat, urmărit îndeaproape disciplinar, internat ce era la câteva sute de metri de casa părintească), gazetă de perete ce implica existența unui cenaclu, am uitat, sau a unor consultări între cei ce „publicau” aici, de care eu răspundeam (profesorul „de română” coordonator, Ion Croitoru, autor al unor cărți mai degrabă de „cronici rimate”, publicate după Revoluție, trăiește și azi). După terminarea liceului am intrat într-o perioadă de boemă dusă la extrem – boemă încheiată după ce mi s-a născut un copil (și după ce m-am căsătorit), în 1975, retras la Focșani. Boemă dominată de „băutură, tutun, femei”, când am schimbat mai multe locuri de muncă (trebuind să supraviețuiesc) și meserii, în întreaga țară, de la miner la ziarist; plus ratare pe plan „profesional” (abandonare cursuri), cenacluri literare, tentative de sinucidere… Dar să mă refer la partea de cenaclu. În 1971, în redacția Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (unde eram corector și șef al secției scrisori, ziar în care publicam articole incomode; în noiembrie 1971 redactorul-șef, un activist PCR cu care intrasem în conflict deschis, m-a trimis la București la facultatea de ziaristică „Ștefan Gheorghiu” să mă învăț minte; bineînțeles, nu am trecut pragul aceste facultăți), exista un nucleu creator „cenaclier”, el având să mă încurajeze să scriu (au confirmat în timp, cu multe cărți publicate ale lor, prozatorul Ioan Nete și poetul Calistrat Costin, azi președintele Filialei USR Bacău). În 1972 am venit la București (unde am avut locuri de muncă și am mers la cursuri de filologie) – am frecventat cenacluri de care habar nu am cum aflasem, ținute în sedii diferite și de scriitori de toată mâna, de tip „George Bacovia”, „Tudor Vianu” sau „Sburătorul”, „Ienăchiță Văcărescu” sau ”Tudor Arghezi” și „Salonul literar” (al sectorului 4), de care eram profund nemulțumit. Așa se face că în noiembrie 1972 am devenit fondatorul unui alt tip de cenaclu decât cele obișnuite, inițial intitulat „Grup 7”, apoi „Grup 13” – apoi „Cenaclul Pi, 3,14”, în Casa de cultură din Str. Mântuleasa, coordonat oficial la început de un prozator, Corneliu Omescu (el asigura invitații, scriitori de primă mână). Spunem că era un alt tip de cenaclu: la ședințele lui săptămânale toți membrii lui erau obligați să citească texte ale lor originale. Așa se face că ședințele durau multe ore la rând, atunci când s-a înmulțit numărul membrilor lui (am condus acest cenaclu studențesc doi-trei ani; cât l-am condus, am împrospătat rândul membrilor, aducând cenacliști de la alte cenacluri; în paranteză fie zis, pe prozatoarea Doina Popa, cea ce avea să-mi devină soție, am adus-o de la cenaclul „Luceafărul”, în 1974). Ideea era că așa ne regularizam scrisul fiecare, în particular. Obligația de a citi săptămânal la „Cenaclul 3,14” îi ținea pe toți membrii lui în priză – și cum nu făceau toți față „sfâșierilor” critice, mulți se retrăgeau. Să nu uit, la finalul anului 1972 eu am primit, prin concurs, un premiul pentru proză de la revista Vatra (din vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer și Mihai Sin), care a fost un sprijin moral nesperat. Dar în 1973 am tras o linie și am considerat că am eșuat pe toate planurile (inclusiv în cel social și literar) – așa că am avut șapte tentative de sinucidere (și șapte salvatori). În 1974 (la 24 de ani), recules mai degrabă decât regăsit în propria-mi piele, am definitivat (și dactilografiat) primul meu volum de versuri – apăruseră concursurile de debut editorial. Inutil, juriile acestora mi-au ignorat volumele de versuri. A trebuit să aștept șase ani (să definitivez alte și alte volume de versuri în manuscris) să debutez cu „La fanion”, prin concurs, în 1979, la Editura Albatros (mergând pe mâna lui Laurențiu Ulici; „La fanion” a apărut în 1980). După ce am apărut în două Caiete ale debutanților la Editura Albatros, pe anii 1977 și 1978 (apărute în 1978 și 1979) cu două cicluri de versuri… Am debutat editorial când deja renunțasem la boemă, eram „om serios” cu familie, retras la Focșani! Să mă întorc însă la anul 1974, când m-a prezentat original, în revista Familia, Ștefan Aug. Doinaș și eu m-am luat în serios. În toamna anului 1974 am plecat din București la Cluj Napoca (în speranța că-mi găsesc un loc de muncă și-mi reiau studiile la filozofie; speranță deșartă) însoțit de Doina Popa – locuiam la gazdă în cartierul Dâmbul Rotund, cel ce avea să dea numele unui cenaclu… familial (chiar așa se numea: Cenaclu familial „Dâmbul Rotund”), la care aveam obligația să citim texte originale la fiecare ședință, adică aveam aceeași obsesie a regularizării scrisului, mergând pe propria mână… Ce s-o mai lungesc, după ce m-am căsătorit (cu copil născut în anul căsătoriei) și stabilit la Focșani, la 25 de ani, în 1975, nici un gen de cenaclu literar nu m-a mai interesat. Erau cenacluri și în Focșani, în principal „de amatori”, nu le-am frecventat (ba chiar a apărut unul politizat al „profesioniștilor”, membri ai USR, intitulat Cenaclul Uniunii Scriitorilor Vrancea, la Focșani; o formă de ținere sub observație a tuturor celor ce scriau și publicau în reviste sau la edituri; vă reamintesc, eu n-am fost primit în USR până la Revoluție, având dosar de urmărire informativă operativă la Securitate și nefiind membru PCR; deși până la Revoluție eu am publicat patru volume de versuri; acest cenaclu al USR organiza șezători literare, la care eu citeam de regulă, dacă eram invitat, poeme… „provocatoare”, de pe urma cărora cenacliștii-șefi, membri ai USR, trebuiau să dea rapoarte). Pe de altă parte, până să debutez editorial am venit la București, invitat de la Focșani, și am citit la cenaclurile ”Amfiteatru” și „Nicolae Labiș” (se înțelege că nu le-am frecventat). Am evitat Cenaclul de Luni, pe care îl consideram exclusivist… Ceea ce am înțeles tot timpul a fost că trebuie să mă perfecționez și să-mi regularizez scrisul în particular, nu la cenacluri, să nu ascult de nici o părere critică și să-mi văd singur de drum. Important e să scriu și atât, să mă dezvolt sau să involuez de la sine, să dau la o parte ceea ce e scris neinspirat, prost și să încerc să promovez ceea ce mi se pare a fi valabil în ceea ce scriu. Nu contează că mă tot înșel. Am marele păcat că nu dau doi bani pe destinul meu și că am mari îndoieli la masa de scris (că are valoare ceea ce scriu) – dar această nemulțumire permanentă e și un motor care nu mă lasă să mă opresc și, mai ales, să mă repet. De când mă știu scriu numai pentru sertar, motiv să mă simt liber la masa de scris, fără nici o presiune, nu-s obsedat de faptul că alții scriu numai capodopere, că au succes de public (și eu nu am) – efectiv nu mă interesează reacția în bine sau în rău a celor ce mă citesc (sau, rar, mă ascultă recitând), consider că n-am nici o obligație față de nimeni și că-mi fac datoria numai față de mine scriind (având sentimentul că așa, scriind, nu trăiesc degeaba; sigur, mă aștept să-mi fie aruncate la gunoi după ce mor toate cele ce-mi aparțin, din sertar). Cred resemnat că „atât mi s-a dat de la Dumnezeu”, natural, dacă nu ating nu știu ce culmi. Nu-mi plac nici laudele tip cenaclu, nici lingușelile. Discutabil, colegii de cenaclu n-au avut nici o influență la masa mea de scris (în afară că mă făceau să mă simt bine între ei la un pahar, în perioada mea de boemă), exercițiile lor critice m-au lăsat rece. N-am avut un model pe care să-l urmez în viața literară și în general m-am tot temut să aprofundez ce am citit poezie (lăsând pe seama criticilor și teoreticienilor această aprofundare), să fiu sigur că nu-mi joacă feste subconștientul la masa de scris, m-am ținut departe de tot ce mi-a plăcut.

Azi, „după o viață de om”, nu încurajez grupurile de „scriere creatoare”, crezând că un scriitor adevărat trebuie să fie ghidat de propriile intuiții. Cenaclurile au scos mii de creatori, pe bandă și i-au îngropat de vii (nici măcar n-au devenit cititori mai buni). Au fost și excepții, firește, optzeciștii au fost în marea lor majoritate produse ale unor cenacluri studențești (Echinox, Cenaclul de Luni sau Junimea), având mentori extraordinari ­– eu n-am avut acest noroc, nici să ies „la grămadă”, să fiu promovat de grup. N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe (din contră).

6 februarie 2015. București

 

***

Radu ȚUCULESCU

Amintiri cenacliste, vesele și triste…

Nu am fost un om al cenaclurilor, nici pe vremea cînd ele erau în vogă. Nu mă atrăgea ideea de a „teoretiza” în grup, de a scrie într-o anumită formă, de a adera la vreunul dintre ismele ajunse și la noi la modă, după ce păliseră prin alte țări. Am crescut într-un orășel de provincie, la o margine de pădure. Pe strada noastră, seara se întorceau vacile de la pășunat. Apoi m-am trezit în marele oraș Cluj, înregimentat într-un internat al unei foste mănăstiri franciscane. Curtea interioara de aici semăna afurisit de tare cu un loc pentru plimbarea deținuților. Pătrată, cenușie, înconjurată de groase ziduri mînjite de igrasie. Apoi a urmat conservatorul (actualmente academie…) de muzică unde am înființat prima (și singura) revistă a facultății numită Intermezzo. Adunările redacționale le-aș putea asemănă, oarecum, cu un cenaclu. Muzică și literatură. În paralel, am înființat și condus o trupă de teatru și pantomimă extrem de activă cîțiva ani, pînă am fost interziși. Tot un soi de cenaclu…În astfel de „ansambluri” mă simțeam mult mai bine. Echinoxiștii, cei dintîi, (mieii primi, îmi vine să-i numesc…), îmi vizionau spectacolele, oarecum contrariați că un  individ care nu este filolog își montează propriile piese de teatru și nu trece întîi…prin cenaclul lor. Am fost invitat, m-am dus doar de două ori apoi am renunțat. Aveam mult de studiat la vioară plus repetițiile pe scenă dar, mai ales, eram cuprins de-un sentiment de stînjeneală, datorită faptul că, nefiind filolog, nu aveam dexteritatea aplicării unui limbaj elevat. Dar revista s-a ocupat de piesele mele de teatru, mi-a publicat proză, comentarii, interviuri așa că, în cele din urmă, Marian Papahagi mi-a pus „ pecetea ” de echinoxist, ceea ce, desigur, mi-a umflat pieptul de mîndrie. Apoi, optzeciștii au complotat între ei și m-au cooptat în rîndurile lor. Doar nu erau să mă lase așa, de unul singur, de capul meu! Mi-am făcut cîțiva prieteni, dar mi-am urmat drumul propriu într-ale scrisului. Și totuși, am fost cenaclist. De aceea am răspuns solicitării revistei Vatra, nu doar să profit de ocazie și să mai strecor oarece date din cv-ul personal.

Cînd am absolvit conservatorul, am predat un volum de portrete literaro-muzicale scrise într-o formă care încerca, prin cuvinte, să pună-n practică ideile esteticii lui Stravinsky. Am fost frumușel refuzat, de la bun început. Lucrurile arată prea complicate,  mi s-a spus, mai bine adu-ne tu un volum de povestiri. Credeau că scapă de mine dar…aveam și un volum de povestiri gata terminat! L-am predat și…am început să aștept. Ani. Mereu amînat, din varii motive. Nu făceam parte din nici o grupare, trebuia să aștept. Și atunci am simțit nevoie să ies oarecum în public, să citesc undeva pe-un podium, să audă și să vadă lumea că scriu proză. Așa am ajuns la cenaclul Saeculum din Dej unde m-am simțit excelent, din prima clipă și unde am rămas pînă la desființarea lui de către organele vigilente ale vremii. Un cenaclu condus de temperamentalul critic Radu Săplăcan (plecat prea devreme în neființă) unde participanții erau de toate vîrstele, consacrați ori mai puțin consacrați, dar toți convinși că pun umărul la construirea viitorului luminos al literaturii române. Înțepături, schimb de replici alerte, mai dure ori mai ponderate, aprecieri sincere, ironii amicale, polemici nu doar de dragul polemicii, desigur, cîte o ceartă mai abruptă, mai cîte o înjurătură duioasă. Un cenaclu plin de viață, dinamic, fără persoane „crispate” într-o atitudine de imbecilă superioritate. Pentru mine, momentul de vîrf al perioadei dejene a fost cînd Nicu Steinhardt mi-a înmînat premiul Saeculum pentru romanul Vînzătorul de aripi, un premiu care-i purta numele dar care nu a mai apucat să-l primească și altcineva. Cenaclul a fost nevoit să se mute la Beclean.  Lanțul devenea tot mai strîns iar „ băieții ” angajați să raporteze (tot dintre noi, desigur) comentariile asupra vremurilor și glumele rostite, din ce în ce mai exigenți. La ultima ședință a cenaclului, am citit un fragment din romanul Degetele lui Marsias. Lîngă mine, culcat cu capul pe masă, se afla Virgil Mazilescu. Eram convins că dormea. Dar imediat cum am terminat de citit, a țîșnit în picioare și a început să comenteze cele auzite, cu o limpezime și precizie suprinzătoare, apreciindu-mi fragmentul fără rețineri. Apoi s-a așezat la loc, și-a pus capul pe masă, reluîndu-și poziția din care sprintase. Sala era arhiplină, ca niciodată. Toți parcă presimțeau că participau la ultima întîlnire. Cenacliștii mă rugară să cînt ceva la vioară, în încheierea ședinței. Am ales un Adagio de Bach. Suna ca o rugăciune ( ca un prohod, asta am priceput-o mai tîrziu…), fără cuvinte. În timp ce cîntam, am sesizat respirația profundă a poetului culcat pe masă. În sfîrșit, reușisem să-l adorm…

Peste cîteva zile, la Cluj, am fost chemat la sediul securității de pe strada Traian unde tov. maior Tatu m-a supus unui blînd interogatoriu în forma ostinato. Ca-n Boleroul lui Ravel!! Dar fără strălucirea și explozia de bucurie ale acestuia. A ținut să-mi precizeze că este absolvent de filologie și că răspunde, atenție!, și de filarmonica clujeană! să-mi intre-n cap chestia asta! Adică acolo unde fusesem nevoit să ocup un scaun, după ce am fost dat afară de la Radio Cluj. Deci, e constant cu ochii (și urechile ) pe mine… Tovarășe Țuculescu, nu-i chiar așa cum scrii dumneata, cam vezi realitatea din unghiuri sucite, îmi repeta maiorul din cînd în cînd iar eu nu reacționam în nici un fel. Nu mă interesa deloc să aud vreo explicație la afirmațiile sale. Le lăsam să rămînă suspendate în aer,  în încăperea dominată de portretul conducătorului suprem. Apoi am avut și o percheziție acasă dar acesta e un alt subiect.

Acum există o mulțime de rețele literare pe internet, scrie oricine cînd simte nevoia (ba chiar și cînd n-o simte…), discuțiile se poartă pe ecran, dacă te deranjează și nu ai argumente contra, treci în bucătărie să bei apă ori închizi ori te faci că plouă. Dialogurile au o cu totul altă formă, cu întrebări fără răspuns, cu afirmații fără susținere, se trece rapid de la exaltare la înjurătură, comunicarea e rece, distantă, „ecranată”, pulsînd lumina palidă, ca un quasar. Toată lumea scrie, toată lumea știe, dă like-uri în mod automat, și tot mai puțină lume citește. Mai sunt și cenacluri în vechiul sens al cuvîntului, au un număr redus de participanți, am auzit, dar e bine, totuși, că mai există. Așa cred. E plăcut să te mai întîlnești și personal, să ai curajul de a dezbate nu doar pe calea internetului. Să simți emoția, s-o transmiți, s-o propui, s-o amplifici. Să dibui sinceritatea ori fariseismul. După tonalitățile vocii, după grimasele chipului… Să descoperi „pe viu” emoția artistică. Emoția actului creator. Și să mai speri că în literatură, încă nu este totul pierdut…

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]