Etichetă / memorialistica

de VATRA

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

poza2

18.III.1989

Astăzi, prima zi în care m-am simţit mai bine, am simţit cu adevărat şi primăvara. Era în aer. Trebuie să fim şi fericiţi, mi-am zis, de fapt îmi zicea tot corpul. E un presentiment al libertăţii. Nu ştiu cît de corect. (Între timp au venit doi musafiri: Doina Staicu şi domnul Răducanu. Convorbiri agreabile, dar… dar tot cu gîndul la minima libertate). Ce-o fi însemnînd, concret, şi libertatea asta? Pentru mine: să public ce scriu, să scriu şi să vorbesc (…) pe ceilalţi ceea ce numai eu îi pot învăţa. Şi – evident – să scap de Întorsura şi de sentimentul că sînt legat de glie. Şi-aşa viaţa, în sine, e plină de mizerii şi de „imposibilităţi”.

Într-un fel de tensiune. Care, concret, înseamnă inactivitate. Aşteptînd. Ca şi cum se poate ceva aştepta în lumea asta. Descompunerea generală m-a cuprins şi pe mine. Mai grav, şi cretinizarea. Cele scrise în prezentul „Registru…” sînt cea mai bună dovadă.

În ce măsură „Registrul…” e un substitut? E evident că, de cînd scriu aici, nu m-am apucat de nimic „serios”. (S-ar putea ca volumul pentru copii să fie tot ce am scris eu mai bun, dar evident că miza lui e cumva „excentrică”). Poate, pentru unii scriitori, jurnalul este dăunător. Unul dintre efectele cele mai nocive, la mine, e că se împinge în faţă ideea că sînt scriitor; mă tot compar cu alţii, mă gîndesc ce-am făcut şi n-au făcut ei, calculez exagerat semnificaţia fiecărui gest sau rînd scris, sînt preocupat atîta de „exterior”, încît nici nu mai am resurse pentru „interior”: scrisul propriu-zis. Poate şi atmosfera cam provincială (totuşi) din Braşov, deşi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine!

28.III

Mai întîi, însă, o dramă „interioară” (din fantasme şi personaje-arhetip) în versuri sau proză ritmată. O nouă testare a posibilităţilor limbajului. Pentru asta: să-mi creez un timp şi un spaţiu de linişte, să mă las de fumat ca să mă refac psihic. Nici nu ştiu de ce fumez? Din pur tembelism: tot cer ţigări de la alţii, ţigările-s proaste şi-mi dau o stare de proastă condiţie fizică şi de buimăceală. Sînt, cumva, anihilat, redus la modul comun de a trăi, simţi şi – mai grav! – a mă exprima, a mă manifesta. În definitiv, această aplatizare e o negare a sinelui, a individualităţii. Şi totuşi, nevoia – mai mult psihică – de a trage din cînd în cînd cîte o ţigară! Scuză (slabă!): nu poţi lupta chiar singur împotriva monstruozităţii lumii înconjurătoare. Sau poţi, dar… Ar trebui să mă conving realmente că singurul mod eficient de a lupta e scrisul (nu la acest jurnal!), dar unul cu toate forţele, radical, în care să merg pînă la capăt. Poate nu-i mult, dar tot e ceva în raport cu bălmăjeala sterilă de acum, cu nesfîrşitele – şi ridicolele – amînări „cu scopul de a…”.

9.IV

Mi-e greu pînă şi să mai scriu aici. Existenţă suspendată, obsedată de o politică ce ne distruge, ce ne aruncă în Africa.

Ieşi pe stradă: totul pare normal, dar… în magazine mai nimic, oamenii arată jerpeliţi (fizic şi vestimentar), străzile-s pline de ţigănci care fac bişniţă. Energia lor tîmpă şi zoioasă într-un negoţ „de doi bani” îmi face mai rău decît zeci de comentarii politice. Şi copiii mizeri, colindînd în haite, trăindu-şi cum pot, în felul lor, copilăria. Dumnezeule, despre ce să scrii?! Sînt, aparent, chestii „exterioare”, perisabile, dar asta e lumea mea, asta-i chiar, mărunta şi perfect explicabila socio-economic, dramă a mea. Poate că literatura mai există fiindcă oamenii simt că dincolo de politică şi economie, de sociologie şi ziaristica de calitate, de psihologie şi religie mai e ceva, ceva esenţial, ireductibil, care nu poate intre în nici un metatext, în nici un discurs „fundamental”.

15.IV.1989

Zile de aşteptare, cu inerentele frecări (procesul lui maică-mea cu Vetuţa, drumul Taniei la rude, cenaclul cel amărît de vineri etc.). Am mai scris 4 poezii pentru copii. Şi cam atît. Teoretic, sînt în vacanţă, dar nu am simţit-o în nici un fel. De ani buni nu mai simt timpul, totul e fără aderenţă şi strălucire; în fond, nu mai trăiesc cu adevărat. Nici măcar panici sau speranţe „devastatoare” nu mai am.

Dacă noi oamenii sîntem doar elemente ale unei imense maşini cibernetice, o supermaşină de gîndit, care se autoreproduce (fizic), care se amplifică (numeric), care – cu sincopele inerente (vezi „viruşii” calculatoarelor) analizează, rafinează şi stochează (perpetuează) informaţia, un uriaş creier care trebuie, a fost programat (de un „zeu”, dar cine e acest zeu?) pentru o cunoaştere mai deplină a lumii. Din această perspectivă pot fi re-analizate nu numai modelele culturale, dar şi înseşi structura şi funcţia culturii, a organizării socio-economice etc. (Artele, desigur). Acest super-sistem trebuie şi să-şi asigure funcţionarea (să supravieţuiască) şi să facă o operaţie de cunoaştere a ceea ce este în afara sa, ceea ce explică nu doar complexitatea sa, ci şi aparenta evoluţie „în zig-zag”; certă este sporirea cantităţii (şi calităţii) informaţiei în supersistem. Nu sînt specialist nici în genetică, nici în computere, dar – cred – o conexiune a „modelelor” elaborate de ciberneticieni şi cele descoperite de geneticieni ar putea să te pună pe gînduri. Şi încă: asta ar permite o explicare funcţională nuanţată (globală) a existenţei unor componente culturale, dintr-o perspectivă îngustă aparent „gratuită”, neimportante. Dar dacă noi sîntem doar „celule”, material perisabil, dar permanent reînnoit, fiindcă indispensabil unui supercomputer, mai complex (deci cu mai mari „probleme”) decît tot ce ne putem imagina?

Dincolo de „scopul” fiecăruia, e un „scop” pe care-l servim, în ciuda urii şi repulsiei pentru o asemenea idee (intuită!). De-aceea pornirile autodistructive, care sporesc (ar trebui o anchetă sociologică) odată cu sporul „de cunoaştere”, cu sporul cantităţii de informaţie şi al vitezei de circulaţie a acesteia. Progresul tehnologic poate fi văzut şi ca satisfăcînd nevoile oamenilor, dar şi ca accelerînd (şi amplificînd) viteza de transmitere a informaţiei (posibilităţilor de transmitere a acesteia).

Pare un joc al minţii, care poate duce analizele foarte departe? Dar dacă nu e? Oricum, o asemenea perspectivă ar permite o optimizare atît a structurilor sociale, a relaţiilor interumane, cît şi a cunoaşterii, a vitezei de amplificare a acesteia (prin descoperirea de „punţi” între arte, ştiinţe, religii etc. – ceva de genul ştiinţelor „diagonale” ale lui Caillois, dar nu prin asocieri de tipul celor de acolo, ci prin atenţie la „funcţie”, „nivel de explorare”, „necesitate de structurare/funcţionare «internă»” etc.).

Într-o povestire s.f. (poate a unui francez) se afirmă că oamenii ar fi fost „construiţi”, de către viruşi, că ar fi „scăpat de sub control” şi de aceea, acum, viruşii încearcă să-i distrugă. Ce propun eu nu e o „inversare a rolurilor” („producătorul” fiind infinit mai mare, noi un fel de „viruşi”), pur şi simplu. Dar, acceptînd ideea unui „accident” cosmic, care a făcut ca viaţa/inteligenţa umană să fi apărut din întîmplare, e evident că – chiar fără zeu – noi nu avem sens, nu putem fi înţeleşi în afara unui efort global de cunoaştere. Şi ajungem tot la ideea unor componente ale unui supercomputer. Că a fost făcut de cineva, că s-a născut din întîmplare, perspectiva e aceeaşi, aceeaşi necesitatea de a-i „optimiza” funcţionarea din moment ce ştim (intuim) ce este şi ştim (aproximativ) cum face, deşi – evident – nu şi ce face, sau vrea (trebuie) să facă pînă la urmă.

Poate ideea a venit şi altora. Oricum, datoria mea ar fi să o lansez. Dar sînt într-o „zonă” a supercomputerului momentan „blocată”, dezorganizată, atacată de „viruşi”. Totuşi.

                                                                       *

Discrètément alcoolisé, după o vizită la familiile Pârvulescu şi Dobrescu (unde, de fapt, am băut). „Normalitate” şi aşteptare, mirarea că oameni perfect normali, autosuficienţi „occidentali”, sînt – în fond – în această societate a clipei actuale, nişte „marginali”, nişte „toleraţi”. De unde apar (şi cum, totuşi) troglodiţii în politică şi ce (le) vor ei? O întrebare aiurea, explicabilă poate doar pe baza ipotezei scrise azi aici (şi care mi-a venit ieri, de care nu pot să mă despart de atunci. Un efect pozitiv oricum: acţionează ca un drog, mă fortifică împotriva aparentei aberaţii a realităţii; combinată cu alcoolul – acum – îmi dă o stare de euforie „echilibrată”, pe care nu am mai avut-o demult. Acum, nici măcar nu mă mai deranjează că trăiesc la „marginea lumii” civilizate, în franjele unei lumi cu adevărat a sfîrşitului de secol XX, într-o limbă „de mîna a II-a”, cu abia 22-23 de milioane de vorbitori, fără mari, îndelungi tradiţii culturale scrise, sub opresiune, într-o literatură – şi cultură – suspecte, diminuate artificial în formele lor de manifestare publică, cu prea puţine mari personalităţi etc.

Alu m-a făcut să rîd. Îi place să „se prostească”, are pornirea de clovn care e – în general – a copiilor, dar şi – mă s-o cred – moştenită de la mine. Totul e să nu-ţi pese (abia atunci eşti liber vizavi de mediocritatea, normală, a celorlalţi). Dacă, realmente, porţi o informaţie, sau intuiţie de informaţie, cu adevărat nouă, diferită, e normal să nu te sinchiseşti de program „de rutină”, de menţinere, de aşteptare, al celorlalţi. Grea e disimularea, jocul în care nu contrazici – aparent – programul celor din jur, dar rămîi tu însuţi, respectînd patternul nou, original pe care – întîmplător? – îl ai în tine. Aşa – în fond – e explicabil de ce geniul e acceptabil, suportat, admirat la distanţă, spaţială, temporală – contactul direct e dezastruos pentru „programul normal, de întreţinere”, de rutină al celor mai mulţi. Oricum, informaţia „nouă nu poate fi preluată…”

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

de VATRA

In memoriam Alexandru VLAD

Evocatio

Alexandru Vlad

Nu cred c-am trecut vreodată prin Cluj fără să-l întîlnesc pe Alexandru Vlad. L-am întîlnit și cînd nu era prin Cluj, cînd era fie pe coclauri, fie la casa lui bachelardiană (mai mult visată decît reală, deși a construit-o pînă la urmă) de la Mihăiești. Asta pentru că Vlad era, oriunde s-ar fi aflat, tot timpul în centrul Clujului. Aproape la fel de prezent cînd era absent ca și atunci cînd era prezent.

N-am avut norocul să fac nici o expediție montană cu el (dar adevărate expediții erau plimbările între Teatrul Național și Librăria Universității, mai lungi și mai epopeice – în relatarea lui – decît cea la Polul Nord, marele lui vis de explorator potențial); îi știu însă toate călătoriile și expedițiile, și pe cele făcute și pe cele nefăcute; și le știu în toate variantele, căci o călătorie făcută de Vlad devenea o mulțime de călătorii relatate, niciuna identică precedentei. Știu și cum a făcut călătoria nefăcută în Alaska: știu grosimea zăpezii, nuanțele ei din zori, de la prînz și noaptea, muzica tăcută pe care o emana, lumina pe care o iradia. Nici nu sunt sigur că n-am fost în Alaska.

Nu știu dacă voi mai călători, căci călătoriile mele sunt banale. Adevăratele mele călătorii sunt cele de ascultător al călătoriilor lui Vlad.

Cu el, de fapt, nici nu trebuia să mergi prea departe ca să dai peste tărîmuri fabuloase ori să dea fabulosul peste tine fără să iei seama. Orice străduță era cuprinsă, în prezența lui, de o frenezie a evenimentelor. Era suficient ca vîntul să smulgă o frunză dintr-un copac și s-o legene tandru spre pămînt ca să iasă – de nu pe loc, măcar a doua zi – o întîmplare cosmică. Vlad vedea toată căderea frunzelor și auzea fîșîitul lor dureros prin aer. Nu trebuia să fabuleze, căci era solidar cu tot ce se putea întîmpla. Și vedea și nevăzutul din cele ce se puteau vedea. Dar mai ales din cele ce nu se puteau vedea fără o abilitare specială. N-am văzut pe nimeni care să aibă ochiul atît de deprins cu inefabilele cotidiene. Și, deși martor al întîmplării, deși participant la ea, nu i-am putut niciodată contesta relatările, măcar că eu nu văzusem nimic. Vedea însă el pentru toată lumea.

Era, cu siguranță, poet înainte de toate; nu pentru că, licean, scria poezii – și a mai scris apoi, din cînd în cînd, cînd versurile picurau singure; ci pentru că sub proza lui stă o fascinație a nuanțelor care nu se relevă decît unui poet. Și pentru că, deși reprimate, metaforele străbat ca niște trasoare realismul observațiilor.

Am vrut, după ce-am aflat de boala lui (care nu părea atît de galopantă), să-i fac o demonstrație, pe jumătate în glumă, ca să se vadă limpede – și să vadă și el, care cocheta cu nesiguranța, deși era mare cititor de poezie și avea un fler pe care mi l-aș dori și eu – că e poet și l-am rugat să-mi trimită toate poemele pe care le avea (și pe care le publicase, în Vatra, dar și în Familia). Am sperat că va prinde apariția lor (las cum era, deși acum sună oarecum nepotrivit, nota care urma să însoțească poemele). Era duminică seara cînd am vorbit. Tocmai se întorsese dintr-o vizită la Ion Mureșan și-mi spunea că e cam obosit, dar că-mi va trimite poemele. Pentru fragmentele de roman pe care i le-am cerut, mi-a cerut el mai mult timp. Am crezut că avem.

Nu aveam însă. Duminica următoare el pleca. Dar e un semn, cred, că ultimul lui dar a fost mănunchiul de poeme de alături.

Drum bun și mulțumiri!

                                                                                              Al. CISTELECAN

 

 

***

Dialog cu Alexandru VLAD

„Tu o să te faci scriitor. Dar, ai grijă, ăştia toţi beau!”

alexandru vlad 3

Câţiva ani buni, am realizat la Radio Cluj emisiunea „Semn de carte”. Erau 50 de minute de actualitate literară, din care nu lipseau evenimentele la zi, cronica literară, cronica de film, o rubrică de poezie, alta de evocări, scurte interviuri cu scriitori, pagina noutăţilor editoriale etc. După o vreme, din motive independente de mine, formatul emisiunii s-a schimbat. Şi atunci, pentru a nu pierde spaţiul alocat literaturii, am fost nevoit să renunţ la toate rubricile şi să mă concentrez pe dialoguri lungi, fără pauze muzicale, cu scriitori pe care îi invitam fie pentru a-i aniversa cu ocazia zilei de naştere, fie pentru a dialoga despre recentele lor apariţii editoriale. Din când în când, prin telefon interveneau anumiţi critici literari care adăugau aerului ludic, spontan al emisiunii şi un necesar portret critic, o „încadrare” a invitatului în peisajul literar românesc, sau o scurtă recenzie la cartea aflată în discuţie. Între timp, emisiunea a dispărut din grilă (şi nu din motive de audienţă, dar asta e altă poveste…), dar înregistrările au rămas în fonoteca radioului şi în arhiva mea audio sentimentală.

            Alexandru Vlad mi-a fost oaspete (şi ce oaspete!) de vreo 4-5 ori, aproape după fiecare carte nou apărută, dar şi în alte situaţii. De exemplu, vara, îl sunam pe telefonul mobil al soţiei să ne spună ce a mai citit sau la ce lucrează. Iarna, acasă, la Cluj, îl solicitam iarăşi, din te miri ce motive, fie prin telefon, fie, cu reportofonul, în întâlnirile de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu m-a refuzat niciodată. A venit vremea ca măcar o parte din întâlnirile radiofonice cu care m-a onorat să fie transpuse pe hârtie. Din păcate, vremea aceasta despre care vorbesc nu mai e, din păcate, şi fizic vremea lui Alexandru Vlad…

            Mai jos, interviul din 31 august 2009. Am păstrat, inevitabil, o anumită oralitate şi spontaneitate a dialogului, fireşti unei emisiuni radio difuzate în direct, în speranţa că, parcurgând anumite replici, uşoarele ticuri verbale, o inconfundabilă cadenţă a frazării, a rostirii, tipice lui Alexandru Vlad, va fi ca şi cum îi veţi auzi aievea şi vocea. (D.M.)

 

– Domnule Alexandru Vlad, nu ne-am mai auzit la radio de vreun an și ceva. Mai exact, de la apariţia volumului „Curcubeul dublu”, despre care am vorbit pe larg prin iarna anului trecut…

– Aşa o fi. În ultimul an şi jumătate am lipsit din foarte multe locuri.

– Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre, mai ales că aţi venit de la Mihăieşti, judeţul Cluj, localitatea unde v-aţi stabilit peste vară. De altfel, ştiu că vă veţi întoarce imediat după emisiune la Mihăieşti. V-am stricat tihna de la ţară… Ce-aţi mai făcut între timp?

– Păi… am început să lucrez la un roman. Mi s-a reproşat mereu că scriu volume de proze scurte, volume compozite, volume complicate, volume despre care nu se ştie precis ce sunt…

– Cum a fost „Curcubeul dublu”, nu se ştia exact ce e…

– Nici acum nu se ştie, problema a rămas nelămurită. Dar acum m-am apucat de un roman. Am mai publicat unul în 1985, „Frigul verii”, un roman în toată puterea cuvântului, totalmente inventat, plasat într-o perioadă pe care eu n-am cunoscut-o. Era vorba de un roman de război, apărut la Editura Militară. Acum scriu un roman despre colectivizare.

– O perioadă pe care aţi trăit-o!

– A, stăteam la poartă şi pândeam când venea preceptorul…

– Şi cum staţi cu lucrul la roman?

– Nu stau foarte bine, dar nu stau nici foarte rău. E vorba de un proiect mai vechi, pe care l-am abandonat. Între timp, am scris alte lucruri, am tradus foarte multe cărţi, am avut nevoie de bani. Traducerile se fac cu un contract ferm şi aduc nişte bani. Puţini, dar îi aduc conform contractului. Prin urmare, am abandonat acest roman într-un anume stadiu: schiţe, ştiu eu, sinoptice, personaje, fişe ale personajelor, chiar texte, unele le-am şi publicat în presă atunci când, strâns cu uşa, a trebuit să dau revistelor „Familia” sau „Vatra” un text de proză. Şi, atunci când abandonezi un proiect, el moare încet-încet. Se fosilizează personajele, ideile dispar ca apa în ciur. Iar atunci când îl reciteşti, ai impresia unei diagrame, a unei, ştiu eu, foste vieţi. Foarte greu ajungi să resuscitezi personajele, să te aduci şi pe tine la viaţă ca autor al lor. O vreme le mişti ca pe nişte figurine pe o tablă de şah, până când învie şi încep să refuze unele manipulări auctoriale sau să ceară altceva. Ei, atunci au înviat. Chiar dacă devin pretenţioase, chiar dacă apar probleme noi, măcar ştii că ai de-a face cu personaje vii cu care lucrezi. Atunci, când vezi greul care e în faţă, respiri uşurat. Am reuşit să recreez atmosfera romanului. Acuma personajele mele trăiesc, au pretenţii, mă pun să citesc tot felul de cărţi, de exemplu despre zootehnia anilor ’50 ca să văd ce se poate da de mâncare unor găini înfometate într-o fermă care până la urmă va deveni un fel de cimitir avicol… Da, sunt mulţumit. Am probleme, probabil o să mai am încă o jumătate de an, dar romanul e acolo, e la mine, se scrie. Până acum nu eram sigur nici măcar de atât.

– E bine că n-aţi renunţat la proiect, pentru că, citeam undeva că aflat în străinătate, aţi aruncat la tomberon sute de pagini scrise în perioada comunismului. E adevărat?

– Da, e adevărat!

– Cum v-a lăsat inima?

– A, a fost greu… Mi s-a oferit o bursă de câteva luni şi, stând singur, am putut, în sfârşit, să le citesc, să le pun în ordine. Şi mi-am zis: acum e de mine, tot ce mi-am dorit a fost timp. Ei, nu e adevărat. Un autor cu experienţă ştie că nu doar de timp ai nevoie. Ai nevoie de dispoziţie, ai nevoie ca în capacitatea ta de invenţie cuvântul să găsească un sprijin… Eu astăzi sunt criminal, mâine trebuie să fiu mătuşa ţicnită a victimei. Asta cere o anumită mobilitate. Deci nu e vorba numai de timp, ci e vorba chiar de dispoziţie. Să ai cuvinte! Făcând presă atâţia ani de zile, mă goleam în fiecare zi de cuvinte. Nu mai aveam altele. Foloseşti câteva sute în scris, le cauţi, le alegi, te hotărăşti la figuri de stil… seara eşti terminat, eşti gol din punctul ăsta de vedere. Şi, citind acele pagini – proiectul urma să apară prin ’80 şi ceva, ’90, nu bănuiam eu c-o să cadă comunismul ca să pot eu publica un roman foarte răspicat scris – ei, foarte multe lucruri se ascundeau în pagini şi refuzau pur şi simplu să învie în ochii mei de după ’90. Practic, noi, cei care am traversat cu o oarecare carieră literară graniţa dintre ’89 şi ’90, am fost prea tineri astăzi şi prea bătrâni mâine. Eram viitorul literaturii române şi, peste zi, am devenit foste speranţe ale generaţiei ’80. Şi-atunci, trezindu-mă cu aceste pagini scrise mărunt, ordonat, le-am prins cu piuneze pe pereţi şi am tapat o cameră uriaşă cu hârtii scrise de mână. Când m-au vizitat cei de-acolo, de la Cultură, să vadă ce fac, dacă nu-mi lipseşte ceva, au rămas uluiţi văzând pereţii. Am încercat, din nou, să compun schema romanului, sinopticul, capitolele, să creionez personajele… Şi n-am reuşit nimic. Am şi scris câteva pagini la fel de proaste şi de moarte precum cele pe care le adusesem de acasă, şi mi-am dat seama atunci, după vreo trei săptămâni, că eu nu voi face nimic dacă nu arunc paginile vechi, dacă le fac tot timpul respiraţie artificială. Pur şi simplu, într-o zi în care citisem eu în broşura nemţească faptul că în ziua aceea se „predă” hârtie, m-am dus şi am aruncat la gunoi tot manuscrisul.

– O poveste interesantă. Sunt mulţi scriitori care-şi păstrează fiecare pagină scrisă, indiferent de ce au aşternut pe ea. Sunteţi prozator, traducător, eseist, publicist, dar şi poet! Ştiu că n-aţi renunţat la poezie…

– Cu poemele, am mărturisit, fără să mint prea mult, când m-a întrebat un poet italian: cum, scrii poezie? Şi cum scrii poezie? Păi, uite, pun o pagină albă pe birou seara şi uneori dimineaţa, foarte rar, pe hârtia aceea e un poem. Dar de cele mai multe ori, nu e.

– V-aţi născut în 31 iulie 1950. Nu este târziu nici acum să vă urăm La mulţi ani!, mai ales că ieri a fost Sf. Alexandru.

– Am aflat târziu de acest Sfânt. Dar cred că este un Sfânt mai mic. Nu i s-a tăiat capul ca altor Sfinţi mai mari!

– Sunteţi născut în Suceag, judeţul Cluj, dar locul copilăriei dumneavoastră este legat de Mihăieşti.

– Am trăit câteva săptămâni în Suceag, abia dacă m-am născut. Pe urmă, cu maică-mea, ne-am repliat la o distanţă de 15 km, cam acelaşi areal, aceleaşi dealuri…

– În casa bunicilor din partea mamei. Acolo aţi făcut şcoala generală.

– Da. Aveam o mătuşă care era învăţătoare. Practic, din curiozitate şi tot bătând-o la cap, am învăţat literele şi să citesc la 5 ani, la 6 ani… Tot ciclul primar m-am plictisit trăgând cu urechea la clasa paralelă. Eram pe clasa întâi, paralel cu clasa a treia, pe clasa a doua, paralel cu clasa a patra şi eram cu urechile ciulite la ce se preda la clasele superioare.

– Asta înseamnă că nu v-aţi plictisit, totuşi, la şcoală!

– Păi, m-am plictisit când am ajuns eu în clasa a treia, nu mai vorbesc de a patra.

– Ce a urmat după şcoala generală?

– Maică-mea a ţinut neapărat ca eu să fac şcoală. De obicei, oamenii din sat, sărăciţi toţi de colectivizare, făceau toţi o şcoală profesională, ca să aibă din ce trăi, să aibă o meserie, aceasta era mentalitatea, indiferent cât de bun era elevul, urmând ca, dacă el vrea, să mai studieze pe urmă, pe propriii lui bani, fără a mai împovăra familia. Cred că, de fapt, părinţii încercau să ne scoată din mediul acela rural în care colectivizarea devenea din ce în ce mai păguboasă, să muncim, să nu ne mai bazăm pe averea care nu mai era. Ca urmare am făcut liceul la Cluj, un liceu bun, Ady-Şincai, şi pe urmă am urmat studii filologice.

– Cam de când aţi început să cochetaţi cu literatura?

– Versuri scriam de copil. Versuri mimetice, probabil.

– Pur şi simplu, aşa, v-aţi apucat de scris?

– Nu-mi amintesc. Ştiu că aveam caiete prin clasa a IV-a deja în care versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce văzusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost marele critic Alexandru Cistelecan, pe care nu contenesc să-l “urăsc” de atunci! Eram colegi de liceu, conducea un cenaclu, el deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o cu poezia, după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi, Marius Jucan, Lucian Tamaris şi Gheorghe Pugna. La Bacalaureat, Comisia avea pe masă volumaşul nostru tipărit şi ne-a dat note cu multă indulgenţă.

– Deci întâlnirea cu Alexandru Cistelecan a fost decisivă în alegerea dumneavoastră!

– Ei, n-aş putea spune că a fost chiar decisivă. Dar a grăbit lucrurile. A făcut să tai pisica! Oricum, citeam foarte multă proză şi mai puţină poezie.

– Aţi avut profesori care v-au îndemnat, să spun aşa, înspre poezie?

– Nu, până nu am ajuns la „Echinox” n-am avut oameni care să mă dăscălească. Nici măcar la „Echinox” nu m-au prea dăscălit, fiind eu, în general, foarte pretenţios cu fraza şi cu…

– Da, nici măcar profesorul Mircea Zaciu n-a reuşit să vă „strunească”, o spuneţi dumneavoastră undeva, deşi cred că o spune şi regretatul profesor în Jurnalele lui. Revenind, trebuie să fi avut un moment în care v-aţi spus că ceea ce trebuie să faceţi în viaţă este scrisul, literatura…

– Asta mi-am dorit încă din copilărie. După ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, încă în şcoala generală, acasă, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Auzind cum recit, cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!”

– Da, „frumoasă” perspectivă! Dar, cu siguranţă, nu aceasta v-a îndemnat înspre scris.

– A, nu, nu asta.

– Aţi ajuns la Cluj, aţi terminat liceul şi aţi urmat Facultatea de Filologie, la fără frecvenţă, mai întâi.

– Da, am început aşa, ratând o primă admitere la engleză unde am luat un 2 sau un 3 cât mine de mare, după ce luasem peste 9 la română şi eram aproape sigur că stau bine… Ei, un profesor care ne-a dictat textul la admitere a vorbit într-o engleză care mi se părea totalmente necunoscută. Noi aveam o profesoară onorabilă, care se străduia să vorbească clar, ca noi s-o putem imita, şi când domn’ profesor a vorbit, credeam eu ca la Oxford, n-am înţeles textul care se dicta. Având un anume temperament, ceea ce trebuie să recunosc, pur şi simplu am refuzat să mai scriu. Şi-am zis, nu-i nimic, o să fac punctul doi şi punctul trei. Numai că punctul doi era să traducem în româneşte dictarea de la punctul întâi. Aşa că n-am intrat „la zi”. Şi-atunci m-am repliat, de frica armatei, recunosc…

– După care aţi trecut la zi!

– Şi-am fost coleg cu Cistelecan, Podoabă, Pantea, Perian… Stăteam în Căminul Avram Iancu, camera 84, toţi din cameră erau cu „P”, numai eu eram cu „V”.

– O generaţie de excepţie. Interesant este că acum câteva săptămâni l-am avut invitat pe poetul Ion Cristofor. Nu intrase din prima la facultate din cauza limbii franceze. Dar acum traduce excelent din limba lui Voltaire.

– Păi, stai aşa, Podoabă a căzut la prima admitere, iar Cistelecan a fost ultimul pe listă. Dacă-ţi spune ceva fraza asta…

– Asta nu v-a împiedicat să ajungeţi nume mari ale literaturii române. În 1973 s-a produs debutul la Echinox. Cum aţi ajuns acolo?

– La Echinox ajungeai chemat. Ca şi în masonerie, nu făceai o cerere să intri. M-au chemat Cistelecan, Podoabă, Perian şi alţi colegi… Ei ajunseseră deja acolo. Sigur, în redacţie ajungeai prin anul trei, patru. Dar, fiind oarecum o lipsă de condeie în anii terminali, au fost chemaţi în mod excepţional cei pe care i-am amintit. Ei s-au uitat în jur şi i-au spus lui Papahagi, lui Ion Pop cine ar mai putea să lucreze şi să scrie la revistă. Acolo nu era neapărat nevoie să-ţi publici prozele sau poemele, ci trebuiau făcute cronici, editoriale, trebuiau făcute eseuri despre tema numărului, trebuia făcută macheta, trebuia mers la tipografie…

– De la debutul din 1973, a urmat un parcurs literar lung, frumos şi fructuos.

Avem acum un invitat în direct, prin telefon, care va vorbi despre prozatorul Alexandru Vlad. Criticul şi istoricul literar Ion Bogdan Lefter, bună seara! Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră. Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Alexandru Vlad în contextul prozei româneşti contemporane?

– I.B.L.: Nu e cazul să-mi mulţumiţi. Plăcerea e de partea mea. Sunt onorat să pun şi eu un pic umărul la o emisiune despre Alexandru Vlad, un extraordinar prozator şi, pe deasupra, şi un foarte bun prieten de la distanţă. Am ascultat prin telefon minutele dinaintea intervenţiei mele. Mi se pare foarte interesantă reconstituirea asta de atmosferă, de început al generaţiei noastre în spaţiul Echinoxului. Şi, pentru că Alexandru Vlad a vorbit despre debutul lui cu proză la Echinox, eu pot lega firul şi pot începe prin a spune că în ce mă priveşte am însoţit debutul în volum al lui Sandu Vlad, care s-a produs ceva mai târzior, cu „Aripa grifonului”, în 1980, atunci când prozatorul avea 30 de ani. Bineînţeles că am citit cartea, urmăream deja toate noutăţile editoriale. Eram şi eu la început, nu aveam unde să scriu cronică literară. Întâmplarea a făcut, necunoscându-ne direct, ca un amic comun, Ioan Buduca, dacă nu greşesc, din redacţia „Vieţii studenţeşti” şi a revistei „Amfiteatru”, să-mi solicite o cronică la volum. Am scris atunci rapid şi cu mare plăcere un articol foarte elogios. Mai târziu, ne-am şi cunoscut şi s-a legat o prietenie firească. L-am urmărit în continuare, am citit toate cărţile lui Sandu Vlad şi tot timpul am fost frapat de rafinamentul frazei lui. El nu este un prozator de suflu epic, cum se zicea în generaţiile critice mai vârstnice, nu compune romane care să aibă pretenţii de construcţii narative spectaculoase, nici nu vrea să facă fresce sociale… Proza lui Alexandru Vlad avansează pe spaţii mici. Fraza lui avansează cu percepţii mici pe care le detaliază şi din care scoate profunzimi extraordinare, virtuozitatea cea mai evidentă fiind atinsă în „Curcubeul dublu”. Alexandru Vlad este, în primul rând, un observator al realităţii din jur, al concreteţei din jur, al detaliilor obiectuale sau psihologice pe care le pune sub o lupă şi din care ştie să scoată, cu originalitatea lui, cu unghiul lui foarte special de percepţie şi de analiză, nişte lucruri care ne surprind şi ne mişcă şi ne tulbură.

            – De la acele constatări pe care le-aţi făcut în 1981,  a rămas Alexandru Vlad la fel şi peste ani?

            – I.B.L.: Într-o anumită măsură, bineînţeles că da. Dacă încerc să generalizez şi să vorbesc despre un prozator care face în primul rând notaţie şi analiză de imediat, de existenţă, de percepţie a lumii din jur pe care o traversează, atunci inevitabil ceea ce rezultă ca text este un fel de text-confesiune, un fel de text-jurnal sau text-rememorare, ca să revin la textul meu din juneţe şi unde exact despre asta era vorba, despre faptul că diverse voci naratoriale, narative, îşi asumă trecutul propriu, experienţele personale, observaţiile proprii şi le pun sub lupa de care vorbeam, făcând rememorări, rememorări ale rememorărilor, pentru a încerca să descifreze din detalii sensurile mai profunde, mai ascunse ale existenţei, ale lumii. Proza lui Alexandru Vlad rămâne o proză a rememorării, a notaţiei, a reflecţiei. E un prozator foarte special, e un fel de proustian al postmodernismului, dacă pot construi o asemenea sintagmă.

– Aţi spus că Alexandru Vlad nu a excelat prin suflul epic. Ei, bine, tocmai ne-a mărturisit că lucrează la un amplu roman realist, a cărui acţiune este situată în perioada colectivizării. S-ar putea să avem o surpriză imensă!

– I. B.L.: Să ştiţi că într-o descindere la Cluj de acum aproape un an, la Zilele prozei, am avut ocazia să ascult, citite de Alexandru Vlad, în conclavul în care se retrăsese, câteva pagini din cartea asta nouă la care lucrează şi în care colectivizarea şi fragmentul de epocă furnizează şi materie epică, dar şi o mulţime de alte lucruri, printre care efecte de ironie şi de umor colosale şi, probabil, destul de suprinzătoare în cazul lui Alexandru Vlad, care a făcut până acum figură de prozator foarte serios.

– Aveţi observaţii, domnule Vlad?

– Aş vrea să se confirme vorbele frumoase pe care le-a spus despre mine Bogdan. S-ar putea să aibă dreptate şi de data aceasta, cu acest roman. Nu ascund că pentru mine fantezia are loc într-un fel de mişcare inversă, ca în oglindă. Practic, orice lucru pe care-l inventăm ne închipuim că este o închipuire proprie şi atunci putem să o analizăm în amănunt. Iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile. La urma-urmei ne inventăm cu toţii până şi biografiile! Nu sunt doamne care spun că nu poartă niciodată maro? În timp ce un stilist ar spune: doamnă, la părul dumneavoastră, la culoarea ochilor, a pielii vi se potriveşte maro. Dar eu nu port maro! Ne inventăm cu toţii biografiile, iar, în situaţia asta, de ce n-ar putea invenţia şi ficţiunea să devină, printr-un mod de creaţie, un fel de, cum să zic, falsă biografie? Altfel cum? Cum pot eu să fiu într-un capitol criminalul şi în celălalt mătuşa lui ţicnită? Poate sunt ipostaze ale propriei percepţii mai mult sau mai puţin… ştiu eu?! Dar nu vă spun mai mult, că pe urmă scrieţi romanul în locul meu!

– Domnule Ion Bogdan Lefter, mulţumim pentru intervenţia dumneavoastră telefonică!

– I.B.L.: Cu mare plăcere!

– Domnule Alexandru Vlad, să parcurgem repede etapele următoare ale vieţii dumneavoastră. Aţi terminat Filologia şi, din păcate, n-aţi reuşit să rămâneţi pe un post pe care bănuiesc că vi l-aţi fi dorit, redactor la o revistă, să zicem.

– Nu-mi doream aşa ceva. Oraşul oferă celor pe care îi apreciază sau celor pe care îi are în dotă, oferă nişte sinecuri, nişte posturi nici prea mari, dar nici prea mici, în care nu trebuie neapărat să tragi chiulul, dar din care poţi să trăieşti şi să-ţi rămână după-amiezile libere.

– Aţi fost în primul rând anticar. Sau ce? 

– Am fost în primul rând profesor, la ţară. Pe urmă am fost, ştiu eu, anticar, bibliotecar, proiecţionist de film, magazioner, impiegat de mişcare, controlor de bilete cu atribuţii de birou, galerist… Am fost şi şomer de câteva ori, deşi atunci nu se folosea termenul. Am spălat şi ghetele fotbaliştilor de la „U” Cluj şi m-am ales cu câţiva prieteni, pentru că mai făceau şi ei studii şi le trebuiau rezumate la „Ion”. Dar câţiva m-au surprins, pentru că îmi declarau că citeau Dostoievski şi vorbeam cu ei despre „Crimă şi pedeapsă”.

– Spuneţi undeva că perioada echinoxistă a fost scurtcircuitată de un securist care v-a cam îndepărtat de acel grup.

– A încercat, da, pur şi simplu le-a spus să nu mă mai publice, pentru că sunt un om cu probleme. Am aflat mai târziu. Mi-a spus acest secret unul din membrii nu chiar de frunte ai redacţiei. Ceilalţi mi-au amânat textele sine die, nu mi-au spus. Am toată stima pentru ei, apărau revista. Că doar nu era vorba să apere un om care era un pui de cuc. Şi aşa am început să public în „Tribuna”, dar până la urmă am fost „ajuns” şi acolo şi-am început să public în reviste din afara Clujului, iar cărţile mi le-am publicat, cel puţin primele, la Bucureşti.

– Aţi publicat şi în „Vatra”, aţi ajuns mai apoi redactor al revistei, cum sunteţi şi astăzi, de altfel… Din punctul acesta de vedere, Clujul nu v-a prea agreat, nu v-a oferit prea multe şanse. Cărţile le-aţi publicat în Capitală. Ştiu că aţi luat manuscrisul de la Editura Dacia şi l-aţi dus la Bucureşti…

– Păi, după două-trei amânări de publicare, ce era să fac?

– Volumul a apărut imediat la Cartea Românească şi a primit Premiul pentru debut al USR. Cum a „înghiţit” Clujul cultural succesul dumneavoastră, un Cluj, afirmaţi dumneavoastră undeva, domninat cultural de D.R. Popescu?

– Nu era doar D.R. Popescu… Mai degrabă era o tripletă. D.R. Popescu era, să zicem, şeful cel mare în literatură. Alţii ocupau funcţii de conducere la postul de radio sau la Universitate. Nu regret treaba aceasta. Nu eram un om comod, aveam replici ascuţite, uneori le mai am şi astăzi, chiar dacă am devenit mai îngăduitor şi prefer să tac şi să trag din pipă. Toate asteau au trebuit plătite. Astea fac parte din viaţa mea. Greşelile şi călcatul în străchini, dintr-o perioadă a vieţii, dacă îţi impui, într-o altă etapă a vieţii, să le repari, să le dregi, te poţi trezi cu o paranteză care poate să fie chiar o viaţă întreagă.

– Spuneţi undeva că aţi trăit 25 de ani ca să ajungeţi la oraş şi alţi 25 ca să vă întoarceţi la ţară. Ce faceţi la Mihăieşti, în afară de scris?

– Aaa… Toată lumea mă întreabă! Nu înţeleg, ce poţi face acolo? Şi eu le spun în glumă: într-o jumătate de zi fac dezordine, iar în cealaltă mă străduiesc să fac ordine. Şi uite aşa sunt toată ziua ocupat. La ţară, toate lucrurile pe care le faci îţi iau timp real: să-ţi aduci apă, să sapi grădina, să tai lemnele. În oraş nu consumăm timp, consumăm bani. Plătim pe cineva să nea dea căldura, plătim pe cineva să nea dea apa… Ei, eu le fac cu mâinile mele. Este un mod destul de plăcut de a-ţi petrece timpul şi de a simţi că eşti om, că nu eşti inutil. Un corp, la vârsta mea, trebuie să se mişte, ca să rămână sănătos.

– Deci vă place! Aveţi doi copii. Vă calcă pe urme?

– Mai degrabă pe umeri (râde). I-am purtat destul pe toate păşunile pe unde căutam ciuperci. Băiatul cel mare a cochetat o vreme cu a scrie cronică, a terminat Filologia. Am fost speriat. Cel mic m-a anunţat la un moment că şi pentru el Filologia ar putea fi o eventuală opţiune. Băieţii ăştia cred că faci Filologie ca să citeşti cărţi. Noi credeam că citeşti întâi cărţile ca să faci Filologie. Ei, cel de-al doilea băiat a dat un examen de admitere la Politehnică şi va deveni un inginer în domeniul ecologic.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc, vă doresc multă sănătate şi inspiraţie. Vă aşteptăm cu ocazia publicării romanului la care lucraţi şi pe care sper să-l duceţi la bun sfârşit în scurt timp. Oricum, din câte am aflat de la prietenii dumneavoastră, el se anunţă de pe acum un eveniment literar.

– Mulţumesc foarte mult şi eu. Să sperăm că n-o să vă dezamăgesc!

 

 

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 31 august 2009

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

 

de VATRA

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

13.03.1989

            O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin                                                                         Kirov

Zinoviev                                                                    Ramon Mercadez

Kamenev                                                                   Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki                                                                         Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin                                                                      Portretul lui Lenin

Jdanov                                                                                   Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon)                                            Orjokinidzé&comp.

Molotov                                                                     Hitler,Ribbentropp&restul

Beria                                                                          Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian                                                                     Corul muncitorilor

Kaganovici                                                                Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda                                                                       Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov                                                                          Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

            Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

            Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

            Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile  termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

            Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

            Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

            Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

            Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

            Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

                                                                       *

            Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

            Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

            Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

            Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

            Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

            Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

            N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

            Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

            Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

15.II.1989

Ora 3, poate 2,30 după-amiaza. Singur acasă, liber. Un fel de rege. Peste cîteva minute, ore, ce va fi, însă? Dureri în genunchi, deja. Reumatism. Pe marginea mizeriei toţi, scufundîndu-ne încet. Soarele arde, ţara se descompune, scene groaznice – pe care le credem numai din filme sau cărţi – au fost şi vor fi. Noi ne purtăm ca şi cum nimic…Nu am fost educaţi astfel, minţiţi din copilărie, cîntece şi vorbe mari şi uniforme, şi iar cîntece şi vorbe mari, mereu aceleaşi vorbe despre paradisul terestru, aici, acum, iată-l! ce, nu-l vedeţi? ăsta-i! iată-l! bucuraţi-vă de el! Şi noi? Ar trebui să scriu în primul rînd despre asta, despre asta să scriu. Despre Utopia şi, în acelaşi timp, „dictatura gestionarilor”, despre satisfacţiile şi mîndria de „a te fi descurcat”. Despre fazani şi despre „şmecheri”, tot fazani în fond. Şi despre disperarea troglodiţilor că sînt semianalfabeţi şi goana lor după titluri şi foncţii şi „putere”, adică dreptul de a ţipa la cei „mai mici”, care vine după obligaţia de a te căciuli, de a lua, zîmbind, şuturi în cur de la „cei mai mari”. Despre cum mi-a penetrat sufletul şi l-a descompus fascinaţia şi spaima birocratică faţă de/pentru birocraţie, faţă de/pentru această „ierarhie” absurdă şi degradantă. Sînt un om liber? Nu, nu, nu! Nici măcar interior, pentru că – deşi par (şi sînt) un „colţos” – nu o fac cu nepăsare, cu naturaleţe. Libertatea – minimă – e ceva ce, am senzaţia – nu mi se cuvine (?!), ceva „ilegal”, pentru care mă lupt şi pe care mi-l doresc, dar ca pe un „viciu”, ca pe o plăcere ruşinoasă. Pentru că – în fond – sînt foarte sensibil la ce şi cum simt şi gîndesc cei din jur, iar pentru majoritatea libertatea e ceva „anormal”, nu doar că nu există şi nu şi-o doresc, dar nici nu o înţeleg, nu înţeleg la ce-i bună, la ce serveşte. Care libertate? Nu mă-ncurc în definiţii, să zicem cea pe care (şi cum) o înţeleg occidentalii, sau o înţelegeau romanii şi grecii din democraţii. Vorbim limba română, dar „sufletul” ni s-a orientalizat.

*

Imnul homosexualilor: „Foaie verde duru-duru/Cea mai bună pizdă-i curu’”

*

Oboseală şi iritare permanentă. Simplu: sindromul sclavului laş.

Nici măcar nu scriu literatură. Doar eseuri, din ce în ce mai ridicole prin distanţa faţă de „viaţa reală”. Sigur, poate pentru asta trăim, să „avanseze” poezia, deşi noi ne degradăm, dar…Prea mulţi de dar. Devin redundant. Previzibil. Il est plicticos. Nu am curajul s-o neg. În fond, femeile simt mai bine: nu mai sînt un bărbat adevărat. Inteligenţa mea nu face decît să amplifice penibilul. O naţie e terminată cînd toţi nu mai vor decît să supravieţuiască fizic, cum o fi, dar numai să mai trăiască, să mai prindă o zi şi încă o zi…Să nu se mai bucure de nimic, dar să aştepte. Ce? Să moară dictatorul? Nici măcar. Să se tîrască pînă mîine şi atît.

22.II

Există, desigur, o minciună „socialmente necesară”. Dar eu, îmbolnăvit de atmosfera din jur (exces de empatie!), am ajuns să mă mint şi să mint şi-n chestii în care nu-i necesar. De exemplu: nu mai sînt în stare (n-am chef) să scriu decît poezii pentru copii. Dar, eu îmi spun (şi spun) că o fac şi pentru bani (dacă nu-n primul rînd pentru bani) care bani, odată, o să-mi permită să scriu opera „mare”. Rahat! O prejudecată atît de comună – lit. pentru copii e „minoră” – pe care o şi preiau, dar nici nu vreau să recunosc că-s atît de comun în prejudecăţi (Ca şi cum ar exista prejudecăţi „de excepţie”, „geniale”).

Nici nu mai ştiu cum s-o-ntorc. Îmi doresc glorie, dar drumurile pînă la ea mă scîrbesc şi, dacă e să fiu sincer, nici gloria nu mă prea atrage. Nu mă atrage ca scop, pentru mine ar fi un mijloc (pentru a ajunge la ce?  să fiu iubit cu naturaleţe, de exemplu, dar gloria tocmai acest tip de afecţiune nu îl presupune, ca tot ce e excesiv intermediat social); dar e evident şi că va veni prea tîrziu, pentru a o mai putea „folosi” la ceva. Egoism excesiv, recunosc. Sau doar umana disperare că îmbătrînesc, că nu-s aşa de important pe cît mă imaginam, că mor…că n-am făcut mai nimic din ce îmi doream, din ce visam. Deşi, iată, am scris poezii mai bune decît aş fi putut visa la 19 ani că voi scrie.

A doua slăbiciune: prea marea importanţă acordată nulităţilor locale şi naţionale, faptelor, textelor şi „succeselor” lor. O lume care se va scufunda, care se va fărîmiţa, fiindcă nu există. Şi-atunci? Nu mai citesc revistele cam de 1 an, dar tot mai sînt sensibil la zvonuri, opinii, etc. Am nevoie de „mediu” şi asta-i lumea (inclusiv literară) în care-am crescut, în care m-am format. Toţi căcaţii, gen Itu, Drăgan, Brumaru, Lăncrănjan, Dumbrăveanu etc. încă mă mai (deşi discret) ating, încă mă mai descurajează cumva noile lor „isprăvi”, „succese” etc. Nici nu ştiu de ce, cînd e evident că tinerii sînt incapabili (sau dezinteresaţi) de o minimă solidaritate combatantă, care să modifice puţin climatul literar, „regulile jocului”. Cu cine, în fond: Buduca, Pecie, Ţăposu etc.? Hai să vorbim să n-adormim. Mai bine treci şi scrie ceva cît de cît viabil pentru copii!

23.II

O joi, în care sînt tot bolnav. O viroză, probabil. Nici nu mai ştii ce să crezi despre lumea asta, orice poziţie e excesivă şi/sau relativă. Pot să scriu despre mizeria zilnică, dar şi despre zîmbetul fetiţei mele, despre iarba care iese de sub zăpadă, despre corpul minunat al femeii, dar şi despre infernul fiziologiei sau cel casnic. Uneori mă simt Tolstoi, alteori Byron, uneori Camus, alteori T.S. Eliot, uneori Shelley, alteori Dostoievski şi, rareori, Kavafis sau Tournier. Îmi plac autori atît de diferiţi, sînt atît de empatic în relaţiile inter-umane încît mă întreb dacă am vreun „centru”, dacă „biografia” mea înseamnă altceva decît o înaintare năucă, cu dese schimbări de macaz, un consum de energie psihică şi inteligenţă risipit în stînga şi-n dreapta, aiurea adică; o înaintare care e, în fond, o împrăştiere. Rămîn poeziile: dar ele reprezintă oare ceva? Le sînt, realmente, de vreun folos celorlalţi? De obicei aş răspunde, fără ezitări, da. Azi însă sînt discret bolnav, afară e senin şi soare, sînt singur, azi, acum, într-o clipă suspendată îmi pot permite să fiu detaşat; şi răspunsul e: nu ştiu, e foarte problematic.

Mai grav e că mă simt blocat, că am fost cuprins de entropia din jur (iată c-am ajuns şi la Pynchon! Apropo: încerc, cu turbare, să-i citesc pe americani, limba n-o prea înţeleg, dar îi dau înainte, cu senzaţia că – acolo – e unul din spaţiile care mă mai pot, spiritual, excita, pot să-mi dea senzaţia participării la o aventură a spiritului. Iluzie, poate, dar nu prea mai am alta de care să mă agăţ, literatura noastră-i blocată şi – sincer să fiu – colegii mei „de generaţie” au început să mă dezamăgească: produc, totuşi, lucruri de mîna a doua sau se repetă, dar se comportă ca şi cînd ar scrie chestii de vîrf. Îşi fac curaj unul altuia, şi ca să nu „vadă” – deşi văd – condiţia lor umilitoare, dispreţul cu care sînt trataţi de „oficiali”, milogeala sau linguşeala pentru publicare, statutul socio-intelectual jalnic etc.).

Dar, e un soare de primăvară! (Efectul de seră, aşa tot repet, am ajuns un papagal înfiorător, repet aceleaşi fraze, propoziţii, sintagme la nesfîrşit, Tania are dreptate să fie exasperată, dar ăsta-i modul meu de a mă răzbuna. Pe cine? Pe lumea din jur, pe mine însumi, cel devenit un fel de ciupercă intelectuală. Un fel de regele-ciupearcă, poetul-ciupearcă, cu mintea bearcă, care geaba încearcă, să se caţere-n barcă. Barca lui Li-Tai-pe, desigur. Barca vieţii de-adevăratelea, nu a celei ca-şi-cum.

*

Am tot citit la un imbecil roman american „The Man from Riondo”. Problema-i: imbecil, imbecil, dar nu m-am putut dezlipi de el, deşi personajele n-aveau nici un chichirez, intriga peticită şi previzibilă, cît despre „filozofia de viaţă”…Totuşi, l-am recitit pe Jane Grey de 3 ori, cu al său asemeni „Nevada” – un dram de stupizenie zace adînc în mine. Ce meditaţie! Ce probleme profunde! Ce atenţie la lumea din jur, ce luptă cu cuvîntul! Un nesăţios cetitor de romane cretinizante, aiăsta-i poetul!! Halal!

  De fapt, degeaba mă agit aici, nici nu prea mă simt vinovat şi, oricum, viciul ăsta mă domină. În loc să stau să lucrez la roman, să citesc ceva ca lumea…Desigur, nu-s un „academic”, dar atunci să scriu şi eu, pe bani, prostioare deastea. Vezi, de asta n-am chef, chiar mă plictiseşte. Numai să citesc. Atît.

  Pe cine interesează acest „Registru”? Exceptînd nenorociţii de funcţionari, preocupaţi să nu gîndească şi să trăiască nimeni cu adevărat…Cumva, ironie a vieţii, în sistemul ăsta ţi se dă mai multă importanţă, chiar dacă numai pentru a te aduce la un numitor comun. Moştenim, degradînd-o, grija „comunitară” a actului faţă de calitatea vieţii şi comportamentului fiecăruia. Un reflex – şi o mentalitate – constructiv „educativ” e întors în cale de deformare, de degradare a individului. Totul, desigur, în numele unor „înalte idealuri”, între care inclusiv libertatea. Banal proces, nu mai puţin stupefiant. Problema e: ce mai ţine-n picioare o lume în care nimeni nu se mai simte cu adevărat bine, nu mai trăieşte cu adevărat? Un coşmar continuu, început cu primul război mondial, continuat cu o revoluţie şi-un nesfîrşit război civil (victime cam 20 milioane), întins şi la noi, rozînd cel puţin trei generaţii, întreţinînd conflicte aiurea de mult rezolvate şi acumulîndu-le şi pe cele din afară…Oh, nu, nu e cea mai rea dintre lumile posibile, se poate (se putea pînă acum 3-4 ani) trăi şi aici, dar după ce-ai dat cu nasul în Europa, cum să te simţi în Asia? Oh, e lejer să stai la Paris şi Chicago şi să demonstrezi valoarea (în ultimă instanţă) fiecărui „model cultural”, dar tare n-aş fi vrut să-l văd pe Eliade trăind într-un trib din Papua – Noua Guinee, sau în Iran, sau chiar la noi!? Vulcănescu a murit cum a murit, Noica ce-a ajuns?!? Mai bine să nu mă gîndesc, că mi se face rău. Pentru că nu vreau să emigrez! Naiba ştie de ce, în fond.

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]