Textul-scrisoare* (abia spre final aflăm destinatarul) urmărește istoria unei prietenii dintre doi adolescenți, pentru care muzica occidentală rock este metafora „celeilalte lumi”: Fane, elev în clasa a IX-a, și Paul, student în primul an la Facultatea de Filosofie, în Bucureștiul ultimilor doi ani de dictatură comunistă. Scris din perspectiva celui dintâi (care-și rememorează anii adolescenței, petrecuți în comunism), romanul e o reconstituire (în cheie pseudo-polițistă) a unui destin tragic, despre care aflăm încă de la începutul textului – moartea subită și absurdă a lui Paul, prin împușcare în zilele revoluției din 1989, în proximitatea magazinului „Muzica” din București.
Când Ben. Corlaciu revenea în poezia românească, la sfârșitul deceniului al șaptelea, cu amplul volum intitulat Poezii (Editura pentru Literatură, 1969), trecuseră douăzeci și patru de ani de la Manifest liric – generația războiului, sau „albatrosistă” (în cazul său sintagma este îndreptățită, Corlaciu fiind în 1941, la numai șaptesprezece ani, mezinul publicației legendare și meteorice din care au apărut la București șapte numere în numai trei luni) începea să iasă din nou la suprafață. Tinerii critici șaizeciști care scriu despre cartea cu care Corlaciu revine după aproape un sfert de secol de tăcere (Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu și, mai cu seamă, Laurențiu Ulici, care semnează cuvântul înainte la Poezii) o fac fără să apeleze la clișee politicoase sau laude formale: Corlaciu este considerat „reprezentativ pentru o generație din multe puncte de vedere sacrificată” (Ion Pop) și „un spărgător de iluzii (…) consecvent cu sine însuși”, care „a parcurs drumul spre eul său profund fără ca privirea să-i coboare” (Ulici). Redactor-șef al Almanah-ului literar al Uniunii Scriitorilor între 1968 și 1970 și autor, în 1972, a două cărți noi, antologia Starea de urgență și placheta Poeme florivore, Ben. Corlaciu dă impresia că ar fi reintrat, la aproape cincizeci de ani, odată cu Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihail Crama sau Alexandru Lungu, în circuit. Pe la sfârșitul lui 1971, Ion Pop îi trimite întrebările pentru un interviu ce va apărea în Echinox (nr. 3/1972), și care am ținut să fie republicat la sfârșitul acestei antologii fiindcă rămâne actual și oferă un alt unghi, complementar, din care poetul poate fi privit și înțeles dincolo de versurile cuprinse în selecția pe care am alcătuit-o.
O voce tot mai coerentă și mai implicată, în ultimii în ani, în diversele probleme sociale actuale și de interes pentru numeroase grupuri, mai mult sau mai puțin coagulate, este cea a autoarei, a jurnalistei și a activistei americane Adrienne Maree Brown. Cu o activitate centrată preponderent pe depistarea și pe încercarea de soluționare a injustițiilor din interiorul comunităților afectate de discriminări pe baze rasiale sau de orientare sexuală, desfășurată pe toate căile de comunicare puse la dispoziție de societatea contemporană (cărți, articole, reviste, bloguri, podcasturi etc.), Brown a devenit o figură dinamică și avizată pentru cu privire la aceste tematici. O constantă a muncii sale, sub orice formă s-ar materializa, o reprezintă lentila optimistă cu care privește și abordează anumite lacune ale lumii curente, la care se adaugă credința imuabilă că, acționând ca un întreg, ca o structură omogenă, imună la dezbinare și la conflict intern, indivizii pot eradica erorile unor sisteme ce controlează prezentul. O dovadă a ghidării după aceste precepte o constituie participarea sa la cele mai importante manifestări sociale din ultimii ani, precum Black Lives Matter sau mișcarea pentru instaurarea păcii în Israel și în Palestina. Despre cea din urmă, Brown notează într-un articol publicat pe blogul personal, realizând o sinteză a acestei legi fundamentale pentru care pledează, faptul că nu putem schimba nimic din exterior în absența unei forțe mai mari decât noi înșine, forță ce poate fi înțeleasă ca o energie/putere a celor mulți („we cannot do anything without a force greater than us, a force that may be understood as energy of many”).
Volumul coordonat de Marc James Léger* aliniază o serie de eseuri menite nu doar să răspundă unora dintre cele mai îngrijorătoare și complexe probleme de natură social-politică, ci să regândească agenda și pozițiile spectrului politic de stânga în mod activ, prin raportare constantă la noua realitate care s-a impus la nivel global. Fiind gândit ca o critică a filosofiilor post-structuraliste, demersul atinge câteva obstacole care blochează intervenția noii stângi în situația politică globală prin concepte precum politicile identitare, studiile postcoloniale, mișcarea woke sau repulsia față de universalism. Cercetarea este structurată sinergic și prioritizează lupta împotriva capitalismului prin argumente și dezbateri care formulează importanța prevalării condiției de clasă celei rasiale sau (trans)sexuale, ca o strategie de trunchiere a discursului neoliberal actual în care se punctează viceversa. Deși în cadrul lucrării există și incongruențe, în sensul că fiecare eseu își arogă libertatea de a produce o viziune teoretică particulară, coeziunea cărții este indiscutabilă.
Back to the Basics. O relectură a Copilăriei lui Kaspar Hauser
„[…] you call this «deconstruction». Do you know what you’re deconstructing? Your own racism. And a deconstructive racist is still a racist.”
din Háromezer számozott darab (2022), reg. Ádám Császi
Ce rămâne după „cancel”?
Să ne întoarcem, totuși, la subiectul care a dus – fie și indirect, prin pasajul trecător din invitația noastră – la realizarea acestui dosar: scandalul din vara lui 2023 despre cartea cu conotații rasiste a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017).
Privind retrospectiv către episodul din august 2023, devine din ce în ce mai vizibil că ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție care să deschidă chestionări ulterioare a devenit rapid o dezbatere-ceartă, în care pozițiile s-au suprapus peste imaginea a două persoane reale, Valeriu Nicolae și Bogdan-Alexandru Stănescu. E limpede că problema ridicată de Valeriu Nicolae a rămas, de fapt, la fel de nechestionată, sunând în gol în fața unui public care, prea puțin pregătit să îi facă față, s-a apărat cu lecții școlărești de naratologie. Dincolo de acest aspect, întreaga producție de discurs de la momentul respectiv a scos la lumină altceva, anume tocmai producerea unor topoi discursivi ușor de instrumentalizat: „cancel culture”, „political correctness” și alte tipuri de asocieri gratuite între stângism și extremismul politic.
Nu știu dacă toate discuțiile de tip cancel culture din ultima vreme de la noi (să luăm și doar ultimul an și tot se adună o mână de situații) rămân în zona unor fenomene izolate în România. Dată fiind frecvența lor tot mai mare – dacă luăm Facebook-ul la puricat, găsim lejer cazuri o dată la trei luni –, ar părea că se conturează mai degrabă premisele unui fenomen, unul care, probabil, se va accentua tot mai mult pe viitor, mai ales având în vedere larga circulație a trendurilor, felul în care ele vin din afară și se impun și la noi, o consecință normală a globalizării și a accesului rapid la orice. Sigur, există o mai mare conștientizare în rândul opiniei publice în ceea ce privește repoziționări de tipul ăsta, suficient a aminti aici cele câteva cazuri de #metoo din zona literară contemporană (câteva care încing spiritele pe rețelele de socializare as we speak), care acum câțiva ani păreau imposibile de-a dreptul și care acum proliferează tot mai mult și produc valuri de emoție în lumea literară/ reacții de tot soiul, și de o parte, și de alta a problemei.
Câteva opinii fără metodă dintr-o dezbatere care a început să-și recicleze propriile idei. Mă limitez la unele glose la întrebările dvs.
Despre concepte
Textul anchetei ne aruncă direct în inima opoziției „stânga” / „dreapta”, sugerând o accepțiune reductivă și restrictivă a conceptelor de cancel culture și political correctness, ca sintagme dezaprobatoare inventate de „dreapta” pentru a contracara prin caricatură și a discredita reformele propuse de „stânga”. Reproșul, nici el inocent, este că dreapta dezavuează discriminarea pozitivă, pentru pericole imaginare, în schimb, e mută față de recrudescența extremismului, a rasismului și a altor forme de marginalizare și de excluziune socială. Pe scurt, identifică pericole doar la stânga și în discursurile emancipatoare. De fapt, prezintă discriminarea pozitivă ca pe un pericol iminent de radicalism social, pentru a putea conserva statu quo-ul.
Acest text ar fi trebuit să arate destul de diferit față de cum arată acum. Mă refer la faptul că, inițial, în intervenția mea (la invitația foarte generoasă a lui Mihnea Bâlici), încercam să leg laolaltă articole mai vechi de-ale mele pe această temă, din 2019 și 2023 (1), într-o încercare de a explica cum anume conceptul „corectitudinii politice”, în mâinile unui climat cultural hegemonic de dreapta (din anii nouăzeci încoace) și care are mutațiile sale particulare („autonomia esteticului”), devine o unealtă de a reduce la tăcere orice poziție orișicât înspre stânga eșichierului politic. E propriul său paradox, dacă doriți: un curent al puterii care susține că reacționează din teama de-a fi cenzurat (deci, de-a pierde puterea) – cenzurând.
revistavatra.org 