Autor / VATRA

de VATRA

Violența în literatură (V)

Savu Popa      

Metamorfozele violenței

Imaginea violenței supreme m-a urmărit, de-a lungul timpului, dintr-o pictură care poartă semnătura lui Francisco de Goya, Saturn devorându-și fiul. Pare dificil de redat amploarea morbidă a scenei înfățișate, care îmi creează un gen de repulsie manifestat ori de câte ori oribilul, scabrosul fac o concurență realului, chiar și suprarealului! Pe fundalul unui întuneric arzător, care ar putea să-ți incinereze atât carnea, cât și simțurile, Saturn apare în ipostaza unui monstru. Portretul său este format parcă dintr-o adunătură de aluviuni sepulcrale, care alcătuiesc un soi de relief valpurgic al întregii sale înfățișări. Cu ambele mâini, în schimb, cu o furie devenită combustibilul arderilor din iad, acesta strânge corpul fiului său. În timp ce îi înfulecă tânărului întreaga căpățână, sub auspiciile unei foamete de-o hulpavitate la fel de monstruoasă. Însă, gura lui Saturn este reprezentată ca o intrare într-o peșteră plină de un întuneric stors parcă din inima celei mai cumplite deznădejdi. Iar ochii, ah, ochii aceia larg deschiși, clocotind de spaimă, sunt cuprinși de-o furie colosală, apocaliptică. Prezența și existența acestei picturi demonstrează faptul că violența atrage cu sine, în orice peisaj, nota pregnantă a dezumanizării. Și, de la această premisă, voi porni în rândurile următoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (IV)

Oana Paler

Cui i-e frică de bau-baul ficțional?

Violența atrage, face parte din natura umană, adeseori fascinează. Reflectă impulsuri primare, intime, șochează. E prezentă peste tot, în viața de zi cu zi – în familie, la știri, la școală, pe stradă, în mediul online – și în toate formele de artă, deci expunerea se face by default. Poate de aceea ne-am și imunizat oarecum la anumite forme de violență, nu ne mai îngrozim din orice, ne desensibilizăm, crește gradul de toleranță. Sunt voci care susțin că expunerea la violență prin literatură este necesară, cathartică, formatoare, întăritoare chiar, și voci care susțin contrariul. Pe vremuri, copiii de clasa a V-a plângeau la Puiul, dar își luau în același timp și o lecție de viață. Pe de altă parte, astăzi, din programele școlare pentru gimnaziu sunt excluse astfel de texte, copiii sunt hiperprotejați, „pregătirea pentru suferință” se amână până după 15 ani. E educativ sau nu? Este introducerea unor texte „dure” o formă de legitimare a abuzurilor și a violenței? Părerile sunt, desigur, împărțite, unele aflate chiar în extremă, generatoare de polemici, exagerări, radicalizări.

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (III)

Ruxandra Ivăncescu

Violența ca spectacol

Violența în literatură este prezentă încă de la originile acesteia. Însă, deocamdată, vom lua ca reper romanul realist românesc, unde prezența explicită a violenței este justificată de „reflectarea” unor imagini din viață. Așadar literatura este violentă pentru că viața stă sub semnul violenței.

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (II)

Caius Dobrescu

Note despre tragedie și teroare

Vibrațiile primare ale unui corp social. Momentul în care corpul individual este indistinct față de corpul colectiv. Experiența propriului corp e dedusă din multiplicarea și densificarea vibrațiilor de alertă și avertizare ale corpului colectiv. Ceea ce nu e același lucru cu a spune că, dacă nu există indivizi, nu există nici experiențe individuale. Tocmai nesiguranța cu privire la propriile limite, la propria delimitare, la propriul contur, și în general la ceea ce îți este propriu, ca spațiu, ca teritoriu, atunci când corporalul tinde să se extindă asupra imediatului, asupra mediului imediat înconjurător, pune instinctul în formă interogației: ce sunt și ce este al meu?

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (I)

Argument

Având în minte pe de-o parte realitățile socio-politice cu care ne confruntam, și aici am în vedere războiul din Ucraina și cel din Fâșia Gaza – cu mențiunea că Global Peace Index1 informează că, în momentul de față, au loc 56 de conflicte la nivel mondial –, dar și rapoartele oficiale ale organizațiilor naționale sau internaționale (World Health Organization, NIH, Council of Criminal Justice, European Institute for Gender Equality etc.) care au înregistrat creșteri îngrijorătoare la nivel global ale violenței domestice în timpul pandemiei și, pe de alte parte, consumul îngrijorător de violență media care, după cum s-a demonstrat deja (Huesmann & Taylor)2, prin (re)prezentările din filme, televiziune, jocuri video, desene animate și chiar canale de știri, a contribuit semnificativ la dezvoltarea comportamentelor agresive și violente ale spectatorilor, revista Vatra vă invită la o meditație asupra violenței în literatură.

Citește în continuare →
de VATRA

Adi Dohotaru – Precaritatea și sănătatea mentală din Evul Media

Volumul autobiografic al fostului jurnalist Patrice Podină despre ultimii 25 de ani în mass-media locală și națională este cartea unui om învins. Învins de sistem, deși nu secu, așa cum se explică ofurile conspirativ la noi. E doar o victimă colaterală, banală, a modului în care funcționează sistemul capitalist la semiperiferie, unde profitul sau interesele vreunui patron contează mai mult decât presupusul serviciu public al jurnalismului. 

Patrice Podină, care a trecut prin radio, tv și presa scrisă, e învins și de noii algoritmi social media, care cuprind și media „clasică”, unde traficul contează mai mult decât orice, mai mult decât calitatea unui articol ori de etica vreunei informări, pe cât posibil, imparțiale. 

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă Corin Braga

Iulian Boldea

Fascinația prozei onirice

Redutabil critic literar, comparatist și teoretician al literaturii (Nichita Stănescu – Orizontul imaginar, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, 10 Studii de arhetipologie, De la arhetip la anarhetip, Du Paradis perdu à l’Antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles, Les antiutopies classiques etc.), Corin Braga este și un important prozator, ce rămâne încă să fie receptat la adevărata valoare. Noctambulii, Claustrofobul, Hidra, Luiza Textoris, Ventrilocul sunt romane din spectrul epicii onirice, de atmosferă și de substanță ontologică, în care expresivitatea estetică pare estompată în favoarea trasării unor trăiri-limită, cu fervori, nuanțe, crispări și jocuri intense de culori și forme. Noctambulii, de pildă, oameni cu simțul vizual alterat, trăiesc viziuni onirice intense. Personajele emblematice (Anir, Adela Margus, Frigator, Luiza Textoris) au trăsături insolite, ele trăind cu fervoare fascinația abisalului, a subliminalului și marginalului.  Proza autobiografică este exersată în jurnalele de vise (Oniria și Acedia), cu explorări ale propriului psihism, cu acolade imagistice, simbolice și alegorice mai pregnante decât în proza propriu-zisă, dar și cu tentația mai apăsată a eliberării de tutela intelectului, cu scopul de a sonda în chip autentic interioritatea și de a explora legăturile multiple și dinamice dintre eu și lume. Accentul este plasat, așadar, asupra intuiției, asupra forțelor inconștientului și ale pre-conștiinței, care favorizează tensiunile, disimetriile, energiile arhetipale, forțele abisale, precum și imersiunile, nu puține, în tectonica imaginarului.

Citește în continuare →
de VATRA

Raffaele Carrieri – Poeme

Profil biografic

Raffaele Carrieri s-a născut la Taranto, în Calabria, la 17 februarie 1905, cu șapte ani mai tânăr decât Montale, cu patru decât Salvatore Quasimodo și cu șase ani mai vârstnic decât Atilio Bertolucci. Datele în aparență insignifiante nu explică încadrarea sa printre post-montalieni și, eventual, post-ungarettieni, într-un cuvânt sustragerea din mișcarea ermetismului ce-a generat și întreținut una dintre cele mai importante și reputate perioadei ale poeziei italiene moderne. Unica explicație trebuie verificată, în opinia mea, în singularitatea personalității sale, pornind de la parcursul biografic, cu un gust quasi-maladiv al aventurii, trecând prin lunga și fructuoasa convivență cu arta (cea a avangardei și, în special, pariziene, pe care o frecventează în anii douăzeci ai veacului trecut, printre corifeii acesteia, Picasso, Modigliani ori Rousseau care-i devine și prieteni apropiat) și sfârșind cu travaliul poetic și acesta inclasificabil.

Citește în continuare →
de VATRA

Rodica Grigore – Un roman de (și despre) dragoste

Într-o lume cum e cea în care trăim, plină (măcar aparent…) de băieți răi și de fete bune, Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, după cum el însuși a mărturisit în primăvara lui 2006, la Madrid, își dorea de multă vreme: un roman de dragoste, Aventurile fetei dezmățate. O carte despre un băiat bun și o fată rea; sau, dacă nu, cel puțin extrem de nesăbuită. Care se numește, la început, Lily, vrea să treacă drept chiliană, de curând venită în elegantul cartier peruan Miraflores. Și de care se îndrăgostește la prima vedere, fulgerător, fără putință de scăpare și pentru totdeauna Ricardo Somocurcio, Ricardito, băiatul cel bun, cel care își dorește atât de mult, încă din adolescență, să trăiască la Paris și să-și găsească fericirea în Orașul-Lumină. După despărțirea lor neașteptată, petrecută în urma unui scandal ce avea să dovedească faptul că, în realitate, Lily era și ea peruană, provenind dintr-o familie modestă, cei doi se vor reîntâlni abia după ani de zile. Prima dată la Paris, unde băiatul cel bun este traducător la UNESCO, iar fosta Lily se numește, acum, tovarășa Arlette și e implicată în mișcarea socialistă; apoi la Londra, unde apare ca Doamna Richardson, abia despărțită de fostul soț, un diplomat francez pe nume Arnoux; iar mai târziu la Tokyo, unde fata nesăbuită este cunoscută sub numele de Kuriko și e una dintre iubitele unui mafiot japonez. De fiecare dată, Ricardo îi declară că o iubește, dar în afara câtorva nopți de dragoste, frumoasa Lily, Otilia, pe numele ei adevărat, nu-i oferă nimic, nici măcar promisiunea clară a vreunei întâlniri viitoare. O iubire, așadar, nu neapărat imposibilă, deși fata dezmățatăă așa declară, având în vedere idealul ei de a sta numai „alături de un bărbat foarte bogat și foarte puternic” (așa cum nu este băiatul cel bun), ci mai ales nedesăvârșită, în care cei doi protagoniști nu vor cunoaște niciodată împlinirea sau fericirea – în fond, ei înșiși par a și le refuza, din simplul (oare atât de simplul?) motiv că au concepții de viață extrem de diferite.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Cistelecan – Managementul nazist și nenazist

Într-un fel, management există de când lumea. Conform definițiilor aflate în vigoare, managementul este activitatea de coordonare a unor resurse complexe – materiale, umane, financiare – în vederea îndeplinirii unor obiective, conform unui plan de acțiune prestabilit. Or, astfel de acțiuni, care să mobilizeze resurse diverse, conform unui plan, în vederea unui scop, au existat dintotdeauna, sau cel puțin de când societatea a atins un anumit grad de complexitate, nemaifiind doar o sumă de clanuri și triburi paralele. Cu toate acestea, până la apariția modernității și la specializarea managementului ca funcție și activitate specifice, astfel de acțiuni și campanii aveau loc mai degrabă în domeniul militar – sau în cel agricol și de construcții publice, care multă vreme nu au fost decât perechea warfare-ului în diviziunea clasică, borgesiană a muncii, în care unii seamănă, construiesc și sedentarizează, iar ceilalți îi pradă din goana calului.

Citește în continuare →