Autor / VATRA

de VATRA

Ana-Maria Dumitrascu – Forme dialectice inerente realismului magic în romanele lui Milan Kundera

În anul 1925, criticul de artă Franz Roh introducea în articolul său „Nach-Expressionismus: magischer Realismus; Probleme der neuesten europäischen Malerei”, termenul de realism magic, atrăgând atenția asupra acestui concept care avea să stârnească, în scurt timp, un val de admirație în întreaga lume. Folosit inițial pentru a descrie elementele din pictură care sunt percepute și descrise ca fiind „magice” și „iraționale”, termenul a pătruns și în mediul literar, realitatea recognoscibilă cadrului istoric, geografic, etnic, social sau cultural devenind cadrul natural pentru manifestările miraculoase și onirice. Acest curent artistic realizează o unitate a contrariilor sintetizând două perspective, care, în mod obișnuit, sunt antinomice: perspectiva rațională asupra realității și acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică, zugrăvind astfel o realitate recognoscibilă, transfigurată de imaginar. În cadrul acestei orientări literare, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice. În limbajul contemporan, realismul magic este cel mai adesea considerat un fenomen de origine latino-americană care, începând cu anii 1960, s-a răspândit în restul lumii și, în primul rând, în literaturile postcoloniale, scriitorii de aici călătorind adesea între țările lor natale și centre culturale din Europa, cum ar fi Paris sau Berlin, lăsându-se impregnați de mișcarea artistică a timpului. Nefiind un curent literar sau o mișcare de avangardă, cu un program estetic bine definit și cu un manifest literar, precum futurismul, dadaismul ori surrealismul, realismul magic s-a suprapus peste Boom-ul literar latinoamerican, care a reprezentat o înflorire a literaturii, poeziei și criticii literare din America Latină în perioada anilor 1960 și 1970. 

Citește în continuare →
de VATRA

Cosmin Divile – „O telenovelă socialistă”: de la evaziune livrescă la subversiune juvenilă în raport cu regimul ceaușist

Plasat sub convenția mărturiei (naratorul-tată își rememorează copilăria și adolescența din „Epoca de Aur”, experiențe adunate într-un manuscris, pentru a fi publicate de fiul acestuia, destinatarul de jure al consemnărilor), romanul conține, într-o ordine cronologică, etapele (de)formării protagonistului, Doru, în regimul ceaușist. Spre deosebire de alte narațiuni despre copilărie și/sau adolescență petrecute în comunism, atât la nivel stilistic, cât și la acela al viziunii, în textul lui Doru Pop prevalează perspectiva adultului, un narator care adnotează și orientează experiențele formatoare ale copilului-adolescent. Obiectele și bunurile materiale (mai întâi cele din lumea comunistă, apoi cele occidentale) sunt, în copilărie, un refugiu emoțional pentru Doru, iar în adolescență primesc valoarea unor adevărate repere identitare. Afectat de decesele unor membri din familie (propriul tată, bunicul etc.), la vârsta de zece ani, eroul se hotărăște să colecționeze obiecte:

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Realiter vs virtualiter

Călin Vlasie e un paradox. Deși nu împărtășește nimic din poeticile regente optzeciste – nici din cea postmodernistă, nici din cea neo-expresionistă –, el e cel mai entuziast și cel mai tenace promotor al optzecismului. Editurile pe care le-a înființat, nu chiar puține (pentru că, după ʼ89, un Vlasie fără editură e de neconceput), au fost (și sunt), toate, în slujba optzeciștilor; e programul lor principal, chiar dacă nu neapărat și exclusiv. Dar dacă n-a participat la spiritul poetic optzecist, Vlasie n-a lipsit de la bătălia canonică (ba din contră!) și de la efervescența programatică.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Norman Manea. Identitatea ca traumă

Cărțile lui Norman Manea sunt greu de definit și încadrat în tipologii și categorii estetice. Romanele au o dinamică narativă particulară, situându-se între ficțiune și autoficțiune, între document, explorarea psihologică și evocare. Există, de altfel, câteva teme recurente, de exemplară acuitate și actualitate: experiența Holocaustului, traumele totalitarismului comunist și avatarurile exilului, teme reunite în Întoarcerea huliganului, carte exemplară pentru scriitură, atitudine și viziune, sensibilă la traumele istoriei, la violența unui spațiu al anomiei și dezarticulării. O scriitură densă, acută redă avataruri, suferințe, drame, printr-o rescriere a meandrelor unui destin traumatic, reprezentat în straturi, paliere, articulații ale unui spațiu al rupturii și al disensiunilor, într-un angrenaj epic al dinamicii unui flux narativ ce redă ipostazele unui martor inclement și intransigent.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Animalul suprem

Dacă n-ai ști că-i un debut, ai zice că Singuri sub râsetele familiilor perfecte e volumul de maturitate al unei poete care s-a exersat de ceva timp, deja, în zona poemului confesiv-traumatic. Asta pentru că Simona Sigartău vine cu un „catalog” artistic de mare forță, care își arondează niște poeme-bolovan, ce alunecă greu cu fiecare nouă dramă biografică pe care o descifrează, și cu resorturi interne ce desfoliază cu migală mici episoade intime desprinse din zona traumei (generaționale și nu numai). N-are cum să fie, în condițiile astea, un debut light: cu o discursivitate alimentată de un real destul de hăituit și niște imagini rulate de o sensibilitate ce zvâcnește purulent, (tot mai) hărțuită cu fiecare reactualizare a „dosarului” personal, placheta asta e o colecție de poeme-termopilă ce lovesc punctat, cu o execuție aproape perfectă.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Poetică spectaculară

După reușitul experiment biopoetic cuprins în volumul biocharia. ritual ecolatru, Mihók Tamás a revenit în acest an în fața publicului cu un nou volum, æs alienum*. De această dată, lasă la o parte proiecția vizionară postapocaliptică, distopică și pune în centrul atenției prezentul social, în care se contopesc și experiențe personale, propria viețuire, în definitiv, a celui care vorbește poetic. Poetul sesizează alienarea în societatea consumeristă, iar aceasta este o traumă pe care caută s-o amelioreze prin denunțul său spectacular. Miza creației se arată deci a fi cathartică.

Citește în continuare →
de VATRA

Dialog cu Bocsárdi László – „De asta teatrul nu o să dispară niciodată, că încearcă cu disperare să conștientizeze, că, totuși, sîntem ființe morale”

Prima întâlnire a actorilor de la Teatrul Național din Cluj cu regizorul Bocsárdi László a avut loc în toamna anului 2015, când, sub auspicii faste a fost creat spectacolul-recviem Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek.

După nouă ani, regizorul revine la Naționalul clujean pentru a scoate la lumină mesajele ascunse ale textului lui Joseph Heller, Am bombardat New Haven;a fost un prilej nimerit de a-i adresa câteva întrebări.  

Citește în continuare →
de VATRA

Ciprian Bogdan – La ce bun filosofia?

Din subiect de dezbatere filosofică aprinsă acum câțiva ani, „moartea filosofiei” revine mai nou în actualitate doar sub forma unor știri în care aflăm că încă un departament de filosofie e îngropat discret la universitatea X sau Y (de obicei, prin SUA sau Marea Britanie). Mai mereu când e vorba de ajustări bugetare, primele victime par să fie specializările filosofice sau cele umaniste.[i] Pe plan local, acest lucru ne scapă, probabil, întrucât filosofia nu a fost niciodată o disciplină cu mare vizibilitate socială, dar și pentru că inerția sistemului academic salvează, adeseori, aceste specializări de spectrul dispariției instituționale. Oricum ar fi, e clar că există o presiune socială crescândă asupra universității în general și a disciplinelor percepute ca neavând aderență prea mare la realitatea concretă, cu filosofia în cap de listă, în particular.

Citește în continuare →
de VATRA

Angela Martin – Ce scenă!

În următoarele două seri, Cezar nu mai dădu pe la Pod. (Între timp Carolina aflase că așa se și numea acel teatru – „Podul”.) În a treia, pe la nouă, îl răzbi curiozitatea, dar mai ales frigul. Instalatorul nu venise să repare hidroforul, așa cum îi promisese domnului Ionescu, așadar ce era să facă, să stea în casă să dârdâie?

Era într-o vineri. Se îmbrăcă fără tragere de inimă. Pe la zece, se înființă la Casa Studenților la teatru. Când intră, repetiția era în toi. În sală, nicio schimbare, nu se instalase scena despre care le vorbise la prima întâlnire cu echipa, tovarășul X. Află mai târziu că Iulică fusese cel care se opuse să fie construită scena.  De o bârnă a tavanului atârnau două cabluri negre, slinoase, terminate cu două becuri. Erau prea sus și, oricum, prea chioare pentru a risipi pe o suprafață atât de mare întunericul. Sub lumina lor pâcloasă, „actorii” se distingeau în mijlocul sălii desculți, pe scândura goală, încremeniți, asemenea unor statui, în pozițiile cele mai bizare. Aveau trupurile încovoiate, mâinile întinse lateral, cu palmele răsucite în sus, cu degetele rășchirate și chircite. Apropiindu-se, le observă fețele livide, schimonosite, ochii holbați: unii păreau devastați de durere, alții de spaimă, alții de disperare. În fața acestui grup statuar, o blondă gracilă avea lipit de frunte cu leucoplast un șnur vizibil prea scurt, la capătul căruia, la cea mai mică mișcare, îi juca pe față o pătrățică de zahăr cubic. Iar jocul ei o asmuțea. Cu mâinile legate la spate cu sfoară, umbla cu gura căscată după bucățica de zahăr, ca o fiară turbată, s-o înhațe. Își răsucea trunchiul spasmodic, se ridica pe vârful picioarelor, cădea în genunchi, fornăia, se tăvălea pe jos zguduită de convulsii, scâncea, guița, gemea, răcnea, scheuna, gâfâia, măcăia, mugea, scotea țipete înfricoșătoare, devenea pasăre de pradă, apoi animal înjunghiat. Își trăia cu adevărat rolul: i se tumefiase fața de încordare, arterele gâtului și ale feței i se umflaseră. Ce se întâmpla acolo era terifiant, la limita rezistenței fizice pentru actriță  și a anduranței psihice pentru spectator.

Citește în continuare →