IV. Corpul obscen și simptomul în politica culturală
Octav Ojog
Corpul nerușinat… sau mai rău?
Așteptând lansarea noului volum a lui Žižek Liberal Fascism1 la editura Bloomsbury, putem semnala încă de pe acum un lucru. Ceva în liderii lumii occidentale s-a schimbat. Trump este, acum, liderul suprem al desfătării obscene, al vulgarității și al auto-ironiei asumate, în răspăr cu figurile politice ale trecutului. În siajul influenței sale, apar la noi figuri ale obscenității ca George Simion și Călin Georgescu care, fiecare cum știe mai bine, îi emulează statura. Fenomenul este acum răspândit în majoritatea Europei: fiecare cu liderul lui „falic” în ascensiune.
III. Corpuri în modernism și în literatura contemporană
Alina Silvana Felea
Corpul și „însușirea” lui pulsională, în Omul fără însușiri
Timp de douăzeci de ani, ultimii ai vieții sale și până chiar în ultima lui zi, Robert Musil s-a aflat pe imensul șantier pe care l-a reprezentat romanul Omul fără însușiri. Soția lui a mai publicat, ordonând, atât cât s-a putut, din manuscrisul postum. Însă este lesne de imaginat că și dacă i-ar fi fost dăruiți încă mulți ani lui Musil, „romanul” n-ar fi căpătat o încheiere. Și opera capitală, în mai multe volume, a lui Musil se numește „roman”. Însă poate doar dintr-o obișnuință genealogică sau pentru că romanul este un gen atât de lax, atât de permisiv cu încadrarea în categoria sa a unor creații ce au prea puțini numitori comuni între ele, în afara prezenței fabulației și a dimensiunilor, a numărului de pagini. Dar dominanta în creația lui Musil este cea eseistică, mai mult decât cea imaginativ-fabulatorie. Adevărata „acțiune”, conflictele se joacă la nivel conceptual între un plan al rațiunii analitice, critice pe de-o parte, și creativitate, dimensiune spirituală, pe de altă parte. Iar gândirea lui Musil este prolixă, fără zăgaz, autogenerându-se, cu o dinamică fluvială și a afluenților, inundând intriga tradițională, cea în care actorii erau, clasic și previzibil, personajele.
Că trăim într-o lume violentă, din toate punctele de vedere, asta e incontestabil. Ca niciodată, corpul e obiect, folosit, manipulabil, țintă a campaniilor publicitare de toate felurile (corpul e dorință, nu?). Lumea s-a schimbat și se schimbă în mare viteză (mai ales de la pandemie încoace). Și în bine, și în rău. S-a schimbat Puterea (de la cea represivă la una difuză sau chiar aparent carismatică).Am intrat, nu de mult timp, în era AI! Se poate face orice cu imaginea unui corp sau cu o voce. Imagini-ficțiune, pornind de la cele reale. Surogatul, dublura cuiva poate vorbi în chineză, poate cânta, chiar dacă persoana reală n-a cântat niciodată. Și cei care nu mai sunt pot primi o a doua viață, virtuală. Imaginile sunt manipulate, înșfăcate, puse de alții în varii contexte. Componenta fabulatorie a existenței se accentuează. Înaintăm pe drumul care ne va transforma în cyborgi (teoria Donnei Haraway e generoasă și plină de promisiuni). Suntem în era Chthulucene (termenul îi aparține tot ei). Iar Wendy Chun avertizează: cyborgii (văzuți de Haraway ca simboluri ale identității fluide, chiar ale libertății) sunt din ce în ce mai mult supravegheați! Era supravegherii și a pedepsei. Ce mai este corpul în lumea simulacrelor, clonelor, surogatelor, extensiilor, filtrelor? Asta e o întreagă poveste, cu multe fire narative (filozofice, lirice chiar!), care include o altă temă cu multiple bifurcații: cea a identității. Prezentul e mereu un prag de schimbare. „Iar ce va fi în viitor, deocamdată e sublim”, vorba poetului. Corpul social își creează întotdeauna anticorpii. Anticorpii sunt valorile individuale. Arta e o formă de vindecare. Dar sunt atâtea alte forme de reglare a raporturilor dintre oameni și realitatea de multe feluri în care ei trăiesc simultan.
Profeții de autoîndeplinire. Daniela Zeca și Trilogia Orientală1
Omul occidental de astăzi are la îndemână resursele „culturii terapeutice” (Nehring, Madsen et al., 2020) dacă dorește să adopte o atitudine corectivă față de trecutul personal și dacă aspiră să își atingă potențialul. Alfabetizarea emoțională se face prin practici terapeutice sau prin abordări de tip self-help al căror scop este conștientizarea propriilor probleme și ameliorarea lor prin confesiune. Terapia confesivă implică ideea că un blocaj emoțional este vindecat când trece în plan conștient prin verbalizare, că echilibrul afectiv se restaurează numai dacă emoțiile tulburătoare sunt articulate. Verbalizarea sinelui se face după modelul antic de a te cunoaște și de a avea grijă de tine prin dialog, însemnări despre sine sau scrisori pentru cei apropiați (Foucault, 1988, p. 27). Chiar dacă pastilele de înțelepciune stoică au fost viralizate în mediile sociale, nu înseamnă că acestea, împreună cu metodele terapeutice convenționale de origine similară – jurnalul, epistolarul adresat celor care ne-au rănit, practicile discursive care ne fac să fim prezenți aici și acum și care antrenează, de fapt, un fel de vigilență spirituală sau obiceiul de a ne desprinde de ceea ce nu putem controla – și-ar fi pierdut din relevanță.
Momentul pe care îl trăim, după cum ne spune Wendy Chun, e unul în care corpul e pus în slujba unei politici nu numai suveraniste, dar și aparent sadice ori fetișiste.1 „Corpul tău, politica mea” a devenit noua mantră a politicii naționaliste. În acest climat, discursul feminist este recuperat de populism, apar figuri-model de tip Rosa Parks de inspirație trumpiană, René Girard a devenit biblia noilor antreprenori ca Peter Thiel, iar platforme media precum Breitbart preiau, într-o formă proprie, teme ale Școlii de la Frankfurt.2 Educația a luat-o și ea pe urma algoritmilor, cerându-ne analitic să simțim plăcere din jocul cu chați și alte mecanisme care ne induc apatie. Trebuie să fim trași dureros de urechi dacă nu adorăm noii zei tehno-politici, ori suntem aruncați într-un loc digital în care nimic nu contează cu adevărat.
În decembrie 2015, Ion Urcan începe să citească Solenoid, romanul lui Mircea Cărtărescu, și face o însemnare amuzantă: „Cartea e atât de groasă și de grea, încât, de-ți vine cumva ideea să citești în pat și scapi din mâini acest balot de hârtie, trebuie neapărat să vină cineva să te scoată de sub el ori dacă ți-l scapi peste față, îți rupe, negreșit, nasul!”. Prin una dintre coincidențele stranii ale existenței, această descriere este mult mai potrivită pentru cartea proprie, din păcate postumă, format mare, cuprinzând peste 1250 de pagini: Jurnal: 1985-2020, ediție îngrijită de Ileana Urcan, prefață de Ion Pop, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2023. Dar nu apariția fizică impresionantă îi asigură statutul privilegiat, de veritabil eveniment editorial, printre cărțile de gen, Jurnalul lui Ion Urcan fiind, după cum precizează prefațatorul volumului, „unul dintre cele mai revelatoare și autentice documente de epocă apărute la noi în ultima vreme”. Or, la noi, literatura diaristică este într-o epocă fastă, înregistrând al doilea său val important (justificând pe deplin dosarul tematic de față) după cel din primul deceniu postdecembrist.
„Fiecare locuitor al Europei Unite/ scrie un jurnal ca/ să-și dovedească/ existența./ Astfel pe hârtie semnată și/ pe internet locuitorii/ bătrânului continent/ povestesc toți că/ există” (Locuitorii Europei Unite) scria Andrei Bodiu în volumul de poeme Oameni obosiți (2008).
Tentațiile jurnalului sau două vorbe despre „fratele cel mic” al marii literaturi
Diaristica nu s-a bucurat niciodată, la noi, de un prestigiu deosebit. Ba chiar, a fost privită cu mefiență de generații întregi de cititori sau critici, culminând cu ostilitatea tranșantă a lui Călinescu, care califica jurnalul intim drept o mare inepție, o „prostie”, mai exact, neeschivându-se de la a-și exprima disprețul față de literatura intimistă. E un subterfugiu la care recurg doar veleitarii incapabili de creație autentică, dar dorind cu orice chip să epateze și să-și hrănească eurile vanitoase. Încercând o reabilitare a reputației genului diaristic, Eugen Simion face eforturi admirabile, în unul din cele mai solide studii dedicate genului, Ficțiunea jurnalului intim, (vol. I – III), de a descoperi cauzele inaptitudinii scriitorilor români de a scrie jurnal. Fiind noi un popor pudic și simțindu-ne prost în prezența intimităților, n-a existat un orizont de așteptare din partea publicului cititor, iar lipsind cererea, a cam lipsit și oferta. Apoi, mai spune criticul, jurnalul câștigă teren în lumea occidentală odată cu apariția, în Romantism, a unei conștiințe individuale puternice, ceea ce duce și la modificarea raportului cu lumea, așadar la o renegociere a celor două dimensiuni pe care le implică scrierea diaristică: le dedans – omul interior, cu adevărurile, nimicniciile și sinceritățile sale și le dehors – confesiunea privind mediul exterior. Acesta e semnul maturizării unei civilizații, dacă nu cumva e chiar semn de bătrânețe: jurnalul ca formă de autocunoaștere și autoreflecție, beneficiind, la capătul celălalt, de un lector cultivat. Dar cultura noastră era încă fragedă și cu deprinderi de domnișoară de pension în sec. a XIX-lea și prima parte a sec. XX, de unde și lipsa de interes față de a face o literatură de budoar, dar și de a trage cu ochiul spre ea, cu câteva excepții, cel mai celebru fiind jurnalul lui Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, care, după cum se știe, acoperă, cu intermitențe, 62 de ani.
Debut absolut: Posibil în Revista Hyperion, 11 iunie, 2016, Botoșani, ca premiant în cadrul Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”
Volum de debut: zâmbim, radiația nu s-a stins, București: Casa de Editură Max Blecher, 2024.
Debut absolut: revista online O Mie de Semne, 2020.
Volum de debut: mamifere subatomice, Tracus Arte, 2022.
***
1)
Până la debut am avut un contact limitat cu lumea literară. Nu am frecventat cenacluri și nu am făcut parte din medii literare organizate; traseul meu a fost în mare parte autodidact, și asta și prin prisma educației formale, care este în domeniul informaticii/IT. Am fost întotdeauna un cititor avid de poezie și literatură în general, însă contactul cu bula literară s-a realizat abia la momentul debutului. Am avut norocul să colaborez cu oameni grozavi precum Ramona Boldizsar, Mina Decu și Gelu Diaconu, care mi-au citit cu atenție manuscrisul și mi-au oferit feedback valoros.
revistavatra.org 