Pentru a înțelege valul recent de euforie și panică legat de evoluția tehnologiei, generat în principal de investițiile masive în platforme de inteligență artificială, poate fi util să facem un pas în spate și să dăm filmul istoriei înapoi, până la penultima euforie similară din pricini de tehnologie: și anume, discuțiile despre „revoluția științifică-tehnică” care vuiau în presa, discursurile politice și textele științifice de acum 50-70 de ani, în toată lumea dar cu precădere în blocul socialismului de stat.
Recent, într-un text1 care a circulat pe rețelele de socializare de la noi, se aducea în discuție relația problematică dintre amploarea luată de IA și muncitorii din breaslă care se simt amenințați de dezvoltarea tehnologică avansată. Vechea dezbatere privind apariția mașinii și înlocuirea proletarului pe de-o parte și progresul inimaginabil al omenirii, datorat tot ei, pe de alta, a început să devină din ce în ce mai prezentă în discursul public. Marea problemă a acestei dezbateri este că se menține în continuare în limita aceleiași contradicții: îndepărtarea corpurilor muncitoare (ca „deșeuri”) și îngroșarea rândurilor armatei industriale de rezervă vs. combaterea alienării proletariatului prin abolirea muncii ca trudă. Deși, scopul articolului amintit era să sublinieze că nu mașina este cea care duce la înlocuirea muncitorilor, ci șefii companiilor ca reprezentanți ai economiei capitaliste, și cât de necesară este organizarea în formațiuni sindicale, totuși el nu reușește să creeze o altă bază a discuției în afara opoziției menționate – există un rol progresist al mașinii, dar el este activat doar când mașina este privită ca un mijloc de producție care trebuie să treacă în mâna muncitorilor. De cele mai multe ori această narativă, care se opune narativei întreținute de clasa conducătoare (IA ne va lua slujbele și trebuie să acceptăm condițiile impuse de companii ca să ni le păstrăm) și care încearcă să combată transformarea mașinii în dispozitiv de disciplinare a muncii, ascunde de fapt rolul acesteia într-o economie a risipei și militarizării. În plus, unul din neajunsurile unei astfel de abordări, este că operează cu o categorie restrânsă de proletariat, folosită universal, dar care reprezintă în mare doar muncitorul occidental. Al doilea neajuns, în schimb, menține narativa progresistă în limitele discursului reformist (condiții mai bune de lucru, salarii mai mari), fără deschiderea către o perspectivă mai revoluționară. Iar ultimul, chiar și spectrele perspectivei așa-zis revoluționare se păstrează în continuare în limita contradicției menționate – preluarea mașinii de către muncitori va pune capăt alienării și va aboli truda.
Andrew Feenberg oferă o distincție utilă între trei moduri de a ne raporta la tehnologie. Prima o vede ca pe un instrument neutru, a cărui utilizare depinde în întregime de scopurile noastre. A doua, în schimb, o înțelege, via Heidegger, ca operând esențialmente într-o logică a dominației. În fine, a treia perspectivă, pe care o adoptă și Feenberg, este una critică, respingând determinismul primelor două opțiuni: tehnologia reflectă soluțiile tehnice preferate într-un anumit context social, nicidecum o necesitate implacabilă. Chiar dacă, de regulă, încorporează interesele de putere ale ordinii existente, tehnologia poate la fel de bine să fie construită pentru a genera emancipare.1 Sau, așa cum subliniază și alți autori, există o relație dialectică între tehnologie și societate, între posibilitățile înscrise în dispozitivele tehnice și cele ale interpretării lor socio-politice, o relație mereu predispusă la surprize și ambivalență: aceeași tehnologie poate fi, de pildă, înțeleasă ca instrument de dominație, sau, dimpotrivă, de emancipare.2
Una din plăcerile mele de zi cu zi e să iau micul-dejun cu un serial în fața ochilor. Un obicei care îmi mănâncă tot mai mult timp, cu cât e serialul mai captivant. Și, în ultima vreme, am tot vizionat sezoanele din Star Trek – cel original din anii ʼ60.
Mă consider, defel, un procrastinator înrăit, dar adevărul e că din momentul în care mă trezesc deja încep „munca” – dacă poți să o numești așa – când încep să produc date pentru diversele aplicații și platforme digitale.
În septembrie 2024, Microsoft și Constellation Energy au anunțat un acord de douăzeci de ani pentru reactivarea reactorului Three Mile Island Unit 1, închis în 2019, cu scopul exclusiv de a alimenta data center-urile pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială. Acest acord are forma exemplară a tehnologiei despre care vreau să scriu aici. Capitalul digital re-pornește un reactor pe care comunitatea îl închisese după accidentul nuclear din 1979 de la Three Mile Island Unit 2, pentru a alimenta o operație de extracție epistemică globală, ceea ce face din infrastructura cibernetică contemporană o tehnologie a reacțiunii prin chiar forma proprietății și a operării sale, indiferent de conținutul ideologic al modelelor pe care această infrastructură le antrenează. Rezonanța pe care acest acord o are în raport cu tematica anchetei Vatra cere a fi precizată cu claritate: condițiile materiale în care aceeași infrastructură poate funcționa ca tehnologie de reacțiune sau ca tehnologie de emancipare se decid la nivelul proprietății și al cosmotehnicii care o operează, dincolo de simpla chestiune a uzului. Acesta e sensul în care tratarea AI ca pharmakon, în descendența lui Stiegler (2010), deschide problema: ca otravă și remediu deopotrivă, în funcție de configurația materială a operării sale.
Recunosc de la bun început că îmi este greu să atribui agentivitate tehnologiei. A o vedea emancipatoare sau reacționară înseamnă a o considera capabilă să manifeste imaginație în afara sistemului în care trăim, ceea ce presupune că nu sistemul însuși e problema, ci instrumentul. Ca să deținem internetul ar trebui mai întâi să deținem lumea. Dar aceasta este deja o altă conversație mult mai complexă, despre cum schimbăm lumea, nu despre ce face tehnologia cu și din noi.
De la lansarea ChatGPT în noiembrie 2022, Inteligența Artificială („AI”), sub forma sa particulară de „Large Language Machines” (LLM), a evadat de sub auspiciile discursului științific și ale imaginarului ficțiunii, și a penetrat țesutul social în întregimea sa. În nu mai puțin de trei ani și jumătate, AI-ul a devenit terapeutul, oracolul, profesorul, soțul/soția, cel mai bun prieten, sfătuitorul, visătorul, „trip-sitterul”, consultantul financiar, editorul, poetul și, nu în ultimul rând, gânditorul pentru (cel puțin) câteva sute de milioane de oameni. A reușit să pună sub semnul întrebării existența sistemului universitar ca atare și a producției academice în genere, nu doar din perspectiva studentului (cum „ne” asigurăm că nu trișează?), cât și din perspectiva cercetătorului (ce tehnologie mai potrivită să reveleze „se-ul” omis din „(se) publică sau pieri”?). A căptușit visele economice ale imperiului american în jurul său, materializând seducția unei garanții divine, a „gâștei de aur” care generează valoare pentru că este valoare, în alte cuvinte, materializând visul umed al unei purități auto-create care nu se mai împotmolește în murdăria cărnii, a muncii și a reproducției sexuale. Persistență fără nevoie de subzistență, câștig fără risc de pierdere, desfătare eternă fără agonia suferinței, în final, infinitate fără finitudine: nu este aceasta tocmai formula de bază a capitalismului, care promite juisare fără castrare?
Într-o zi, în drum spre muncă, am asistat la o conversație dintre ceea ce păreau a fi doi studenți ai facultății de fizică din Măgurele. Vorbeau despre electronică și făcut cablaje când unul dintre ei, cel care părea că învață de la celălalt, a întrebat candid: auzi, dar avem microprocesoare românești? Recunosc că prima mea reacție a fost să deplâng starea în care a ajuns sistemul nostru educațional, însă după ce mi-a trecut acest mic puseu de falsă superioritate am realizat ce întrebare bună a pus tânărul student. Într-o epocă în care aproape întreaga noastră existență socială este filtrată prin instrumente digitale, este bine să fim curioși în legătură cu originea și apartenența acestor instrumente.
Trecem printr-o revoluție tehnologică, strâns legată de apariția și larga utilizare a inteligenței artificiale – aceasta este o afirmație necontroversată, deși fiecare aspect privind cauzele sau consecințele sale, sau chiar definiția termenului de „revoluție tehnologică”, sunt într-un proces de contestare și clarificare continuă. Merită să ne uităm în proprii ei termeni la tehnologia care e în centrul acestui proces și, poate, la alte tehnologii care au încercat să fie.
Dezvoltările recente în materie de Inteligență artificială au reaprins o dezbatere despre impactul social al tehnologiei – dezbatere care reizbucnește, de fapt, sub termeni și cu temeri variabile, destul de recurent cel puțin de o sută de ani încoace. Vestește oare inteligența artificială – și tehnologia actuală în general – șansa emancipării omului de trudă și rutină, așa cum prevestea, în fond, și automatizarea din secolul trecut; sau, dimpotrivă, ea reprezintă încă un instrument, mai rafinat ca toate cele precedente, pentru adâncirea inegalităților existente, pentru intensificarea precarizării și vulnerabilizării lucrătorilor, și pentru consolidarea puterii complexului politic-militar-tehnologic, ale cărui ideologie reacționară și predispoziție represivă sunt tot mai explicite, dezinhibate astăzi? Există un uz emancipator al tehnologiei moderne, precum și o întrebuințare represivă a acestei tehnologii, care în ea însăși ar fi așadar neutră din punct de vedere socio-politic, sau dimpotrivă există o tendință emancipatoare sau represivă spontană, o ideologie politică inerentă acestei tehnologii? Și în ce fel trebuie corelate proiectele și investițiile masive în IA de astăzi, precum și fondurile de vulture & platform capital care le stau în spate, cu celelalte crize, nu mai puțin „tehnologice”, ale lumii actuale: criza sau tranziția energetică, criza încălzirii globale, criza ordinii internaționale?
revistavatra.org 