septembrie 26, 2014octombrie 18, 2014 de VATRA

„Concretul acesta ne interesează şi pe noi, dar văzut dinspre principiul lui”

Interviu cu Alexandru Polgar

Mă aflu aici cu Alexandru Polgar, membru fondator al Philosophy & Stuff şi redactor de cursă lungă la revista şi editura IDEA. Să începem de la Philosophy & Stuff. Când aţi lansat proiectul? Aveaţi deja o direcţie – teoretică şi/sau ideologică – prestabilită sau s-a cristalizat pe parcurs?

Primul număr a apărut în 1997. Înainte de revista Philosophy & Stuff a existat un grup de cinci-şase oameni care se chema „Grupul de dialog în gândire slabă” şi care se reunea pentru nişte seminarii informale la universitate. Eram studenţi la filosofie în anul doi şi ni se alăturaseră şi câţiva profi de-ai noştri, Ciprian Mihali şi Adrian T. Sîrbu sînt cei care-mi vin în minte. Preluasem ca reper conceptul lui Vattimo de „pensiero debole”, pentru că ni se părea că el continuă sau reuneşte preocupările noastre cu hermeneutica, cu semiologia, cu filosofia contemporană în general.

Era cumva şi o reacţie la momentul istoric imediat, tranziţia postcomunistă?

Mai degrabă a fost o iniţiativă a unor studenţi care îşi căutau locul, punctele cardinale…

Dar de ce aţi ales tocmai gândirea slabă ca reper, când mai în vogă era – cred – recuperarea interbelicilor?

Într-un fel, ne-am regăsit toţi în jurul semiologiei iniţial. Era un curs pe care-l ţinea Aurel Codoban şi care ne plăcea foarte tare la toţi, şi acolo, în toată teoretizarea asta a semnului, a societăţii media şi aşa mai departe, am simţit pur şi simplu că acolo, mai mult decât în alte locuri, în alte cursuri, e vorba efectiv despre actualitate, despre prezent şi asta ne interesa să înţelegem. Cred că dacă a fost ceva care ne-a unit de la bun început a fost această grijă pentru contemporaneitate. Sigur, grupul a fost o chestie foarte studenţească, iniţial inclusiv literară – un fel de comando poetico-filosofic, căruia i-am pus şi un nume: „Frezia stricată”, din varii motive care nu cred că merită detaliate. Cam aşa a început. Primul nostru proiect comun nu a fost revista, ci o piesă de teatru care se chema Bilogia halucinantului absurd şi a fost scrisă de Cristian Pralea. În mod curios, în anul doi am reuşit să punem în scenă spectacolul la Casa de Cultură a Studenţilor, şi a fost de succes… Sigur, era un fel de psihodramă, dar era simpatică totuşi şi printre amintirile mele e ceva drag.

Dar dacă eraţi şi filosofi, şi artişti, de ce n-aţi încercat la Echinox?

Ne-am dat seama destul de repede că nu vrem să fim cu filologii. Când am început să facem revista, una dintre deciziile principiale în legătură cu ea a fost să nu publicăm literatură.

Cu atât mai ciudat cu cât în contextul respectiv, cei care se mai ocupau de gândirea slabă şi apoi de Derrida şi ceilalţi erau mai degrabă literaţii.

Da, e adevărat. Dar, cum să spun, argumentul ar fi cam acesta, cel puţin noi aşa l-am gândit: în România, un pic ca Goebbels, când aud cuvântul cultură îmi vine să trag cu pistolul. În România business-urile astea culturale erau făcute de filologi, erau rulate de filologi, tot timpul, toate revistele de cultură erau făcute de ei. Noi ne săturaserăm de discursul lor, care era un soi de erzaţ de spiritualism şi metafizică, în sensul prost, adică în sensul chiar degradat al cuvântului – o chestie cam ca filmele româneşti proaste din perioada aia, care conţin şi elemente de suprarealism, şi nebunii, şi manierism şi tot restul.

Cu toate că v-aţi separat de la bun început de filologi, nu v-aţi retras într-o sobrietate acră, într-o postură academică. Revista era foarte vie, consistentă, dar şi dinamică.

Eu n-aş zice că a fost foarte consistentă. Nici nu cred că a fost cu adevărat foarte proiectată. Acum, adunând toate lucrurile la un loc şi trăgând linie, categoric n-a fost o chestie sobră, scorţoasă. Am fost seduşi poate de o formă de gândire a cotidianului pe care o propunea la vremea aceea Ciprian Mihali, într-un mod mai explicit, dar şi Aurel Codoban, Claude Karnoouh, Adrian T. Sîrbu…

Încă nu era un roi de discipoli în jurul lui Virgil Ciomoş?

Era, dar noi nu făceam parte din roiul acela. Deci nu asta era baza. Eram un grup destul de autonom. Nu făceam discipolat propriu-zis cred că la nimeni, dar atracţia era clară – filosofia asta a prezentului – şi de-aici efectul viu pe care l-ai menţionat. Într-adevăr, era vorba de fenomene care umblau pe stradă, ca să zic aşa, adică scriam despre jocurile pe calculator, despre bani, despre te miri ce. Nu exista încă o miză culturală ori politică foarte bine definită. Făceam revista pentru plăcerea noastră în primul rînd. Iniţial, ea a apărut în condiţii absolut suprarealiste: ca un supliment al unui mare cotidian din Chişinău. Vasile Ernu şi Vitalie Condranschi au simţit primii potenţialul unei reviste. Apoi au venit cu soluţia la cheie. Au vorbit cu cotidianul acesta – nici nu mai ştiu cum se cheamă – cu care aveam un fel de deal: noi le facem un supliment, cultural sau aşa ceva, şi ei ne dau un tiraj de-o mie, iar restul era distribuit în reţelele normale de distribuţie la Chişinău. Deci aşa a început. Redactarea se făcea la Cluj, iar tehnoredactarea la Chişinău. Te duceai cu dischetele, cu imaginile pe care voiai să le scanezi – totul era efectiv material de contrabandă – şi după aceea veneai cu tirajul de-acolo. Pe maşină sau chiar pe tren câteodată. Era foarte amuzant. Cam astea erau condiţiile. Cel puţin pentru primele două numere. După care revista s-a autonomizat. Am reuşit s-o scoatem aici. A început să placă.

Eu ştiu că erau unii care mai scrâşneau pe la facultate.

Bineînţeles. Cum să spun, era inevitabil. Dar aşa e un proiect cît de cît zglobiu – are şi prieteni, şi duşmani, cum zic manelele.

Câte numere aţi scos?

Nouă. A mers din 1997 până-n 2001. Revista începea să aibă tot mai multă consistenţă, numerele începeau să devină un pic tematice. Deci a început să ia o turnură un pic mai aplicată, să se vadă deja elemente programatice în ea, de angajament. În orice caz faţă de chestiunea Universităţii – acesta era unul dintre ultimele numere pe care le-am făcut, unde chiar am ridicat problema felului în care Universitatea decade şi devine un spaţiu impracticabil pentru orice gândire vie. În momentul în care s-a terminat şcoala, ne-am risipit mai întâi geografic, iar apoi şi contactele dintre noi s-au împuţinat. Fiecare s-a dus şi şi-a văzut de-ale lui.

Tu de ce te-ai apucat?

Pentru mine a fost interesant pentru că încă exista Philosophy & Stuff când mi-a venit propunerea de la Tim Nădăşan de a deveni redactor la Balkon Cluj. Era vorba de o revistă de artă de data asta. Pentru că mediul era atât de încărcat aici în ce priveşte interesele revistelor deja existente, formulele în care se discuta despre artă, totul mirosea aşa de tare a naftalină şi a ponosit, încât el s-a decis să ia ca model o revistă din Ungaria, care aducea o structură destul de interesantă şi materiale deja existente pentru discutarea artei contemporane.

Sub ce formă exista atunci Idea? Era deja editură?

Nu, nu exista încă editura Idea. Exista doar firma Idea Design & Print, tipografie şi firmă de design. Ideea de editură s-a născut un pic mai târziu şi a venit iniţial de la Ciprian Mihali. Am pornit cu două colecţii: Panoptikon, filosofie contemporană (mai tîrziu şi teorie politică), şi Balkon, teoria artei. Astea erau cele două linii pe care le-am urmat. Şi am mers aşa o vreme. Am făcut câteva numere Balkon, care au avut un ecou destul de bun în România. În comparaţie cu alte reviste, tipografia şi designul erau mai mult decît decente, iar textele erau şi ele destul de interesante. Chestia cu Balkon e că a reuşit să prindă laolaltă, să reunească scena de artă din România. Numărul 2 a fost chiar despre „nucleele de artă contemporană din România”. Practic a fost o scanare aproape completă. Era vorba de a vedea care-i contingentul, cu cine luptăm, cu cine defilăm. Aşa am început să cunoaştem oamenii, să vedem care sunt mizele, să inventăm teme tot mai de interes pentru arta contemporană, lucruri despre care fie nu s-a discutat deloc, fie s-a discutat foarte puţin pînă atunci.

Şi revista IDEA când s-a lansat?

IDEA artă + societate a venit în continuarea Balkon-ului. Primul număr IDEA este numărul 14, pentru că vine după numărul 13 al revistei Balkon. IDEA a început în 2003, atunci s-a făcut această schimbare. Dar o tendinţă de politizare era deja destul de clară încă din ultimele numere Balkon. Era contextul protestelor antiglobalizare şi al reprimării lor poliţieneşti. Ţineam seminarii de filosofie politică la cursurile lui Claude Karnoouh, ceea ce a adăugat o notă în plus politizării…

Chiar, în ce măsură era Karnoouh o prezenţă în grupul acesta?

Pentru mine cel puţin el e o prezenţă constantă. Vreau să zic: încă de cînd am început Philosophy & Stuff. Simpatizase cu proiectul şi chiar s-a solidarizat cu el. Într-un fel, Karnoouh a jucat un rol important pentru toată scena intelectuală de la Cluj. Aducea un discurs filosofico-politic pe care n-aveai cum să-l găseşti aici, nimeni nu putea să vorbească aşa despre politică, să-ţi deschidă ochii în felul acela în contextul respectiv. Deci era, după mine, o prezenţă foarte importantă, chiar dacă nu era implicat niciodată în mod direct în deliberările legate de numerele Philosophy & Stuff sau IDEA.

În ce măsură vedeaţi din interior – pentru că de-afară se vedea, erau clare influenţa şi atracţia pe care o exercitau produsele Idea, în perioada aia, mai ales că era singura editură de genul acesta nu doar din Cluj, dar şi din ţară – din interior se vedea lucrul acesta?

Nu ne ştiam foarte bine publicul. Nici acum nu ni-l ştim. Există un fel de mesaj în sticlă în toate chestiile pe care le facem. Sigur, revista e foarte bine primită în cercul nostru de prieteni, artişti, filosofi, sociologi, antropologi, politologi etc. Dar poate că n-am stat destul, niciunul dintre noi, să contabilizăm influenţele.

Dar mă refer mai degrabă la impactul de la nivelul spaţiului public. Pentru că tot în perioada aia de la începutul anilor 2000 apărea şi la noi un discurs politico-teoretic mai critic…

Nicidecum la începutul anilor 2000. Discursul critic autohton a început pe la mijlocul anilor 2000. Ştiu asta în mod precis, pentru că la începutul anilor 2000, când încercam să-mi găsesc aliaţi politici, abia dacă am găsit o mînă de oameni.

Crezi că explozia asta din ultimii ani de activism, de organizaţii militante, se datorează pe undeva şi activităţii Idea?

Nu. Cu siguranţă nu în mod direct. Mi-ar plăcea să cred că IDEA ar fi acţionat măcar ca un fel de catalizator, dar cred că activismul se datorează mai degrabă crizei, prin urmare precarizării. Faptului că oameni cu un potenţial intelectual bun au început să simtă precarizarea şi s-o înţeleagă. Asta trezeşte o conştiinţă socială. Cred că asta a fost factorul principal, şi nu Idea, chiar dacă ea furnizase şi continuă să furnizeze muniţie intelectuală pentru o posibilă luptă.

Revista IDEA era clar că-şi alesese un ritm şi o distanţă de abordare a faptelor foarte specifice – adică nu era nici din avion, anistorică, nici la firul ierbii, jurnalistică – şi implicit era poate greu să găseşti oameni care să se potrivească cu modul acesta de abordare. Unul din reproşurile care i se aduc revistei IDEA este de ce nu aţi coborât mai aproape de „meandrele concretului” şi de suflul evenimentelor?

Ca fost redactor IDEA, ai putea să răspunzi şi tu la întrebarea asta (râsete). De fapt, nu sunt dispus să accept teza asta – că n-am avea de-a face cu concretul. Avem de-a face cu concretul. Însă ne interesează principiul care dă concretul. Deci cum anume, din toate faptele pe care ţi le livrează istoria, se poate descifra un soi de tipar (= Gestalt = idea). Tiparul respectiv poate că e mai interesant pentru noi decât faptele însele, fără a le pune însă în umbră. Dar, cum să zic, faptele trec, adică partea jurnalistică a faptelor trece, în schimb problemele rămân, sunt constante. Toate anomaliile sociale prin care trece ţara şi lumea în general, toate problemele mari sunt permanente. Şi prin urmare ar fi de înţeles cum apar ele, de ce apar, de ce rămân, de ce, în pofida tuturor relelor sociale pe care le produce capitalismul, el încă persistă, ba chiar înfloreşte. Deci asta aş răspunde la întrebarea cu concretul – pentru că tot concretul acesta ne interesează şi pe noi, dar văzut dinspre principiul lui.

Cumva asta are de-a face, pe de o parte, cu problema cu care se confruntă toată proiectele critico-activiste din zona asta din România, problema avangardei în spatele căreia nu vine nimic, dar pe de altă parte are legătură şi cu însuşi modul de funcţionare al stângii – cu faptul că încercarea ei de a identifica nişte cauze profunde, structurale ale unui complex în mişcare face ca retorica ei să fie mai puţin intuitivă sau palpabilă decât retorica dreptei.

Da, sigur, inclusiv asta e la pachet. În cazul nostru, lucrurile sunt şi mai complicate. Nu suntem avangarda a nimic. Revista IDEA e, înainte de toate, un dispozitiv „optic” sau fenomenologic prin care e vorba de a da de văzut mai multe lucruri deodată, dar în primul rînd legătura dintre ele, dintre teoria artei, producţia artistică, scena de artă contemporană, formele sau plasticitatea / politicitatea lumii şi teoria critică social-politică. Iar prin această înşiruire am refăcut chiar rubricatura noastră constantă. Noi înţelegem acest asamblaj ca un dispozitiv de lectură al fenomenului artistic contemporan. Dar mai e şi celălalt versant: a prinde cumva ce dă de văzut arta contemporană despre lumea noastră, despre societatea noastră, despre criza ei. Cu alte cuvinte, IDEA e un proiect militant pe mai multe planuri, dar scopurile sale au foarte puţin de-a face cu propaganda. E vorba mai degrabă de un loc – imaginar – în care să se poată da curs unor reflecţii la fel de complicate precum marasmul politic, el însuşi extrem de complex, în care sîntem prinşi ca societate.

(Interviu realizat de Alex Cistelecan)

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 24, 2014octombrie 15, 2014 de VATRA

Anchetă: Noile științe sociale clujene

Ancheta, Dosar
Alin Tat, Claudiu Gaiu, Cluj, generatia 08, sociologie
Scrie un comentariu

Răspund: Alin TAT și Claudiu GAIU

Există ceva specific noilor ştiinţe sociale (în cel mai larg sens, de la sociologie şi jurnalism la filosofie) clujene şi reprezentanţilor săi? Şi dacă da, care ar fi cauzele şi explicaţia caracteristicilor particulare ale acestui mediu: influenţa unor profesori de excepţie, specificul cultural al oraşului, istoria sa unică de după 1989 (Caritas, Funar, Boc etc.), economia politică a zonei, simpla contingenţă generaţională etc.?
Cum vă explicaţi apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a acestei generaţii intelectuale? O diferenţiază cumva în istoria generaţiilor intelectuale româneşti post-decembriste? O apropie cumva de alte generaţii – generaţia interbelică?, generaţia 1848? – din istoria noastră culturală?
Care ar fi principalele puncte de convergenţă şi linii de fractură ale curentelor, grupurilor şi instituţiilor câmpului ştiinţelor sociale clujene?
Ţinând cont de contextul social, politic şi cultural, local şi global, al momentului nostru, ce amprentă şi urmă ar putea lăsa această generaţie intelectuală, la ce impact epocal poate spera: pur educaţional? De simplu transmiţător de ştafetă? De scânteie revoluţionară? Sau măcar de „democratizator” al spaţiului public?

Răspunsuri

Alin TAT

Mă voi limita în răspunsul meu la filosofia clujeană. Şi chiar asupra acesteia, într-o viziune parţială, îmi dau seama. Cred că a vorbi despre un specific al ei, în sens tare, e cam prea mult spus. Dar poate că gestul va fi mai puţin riscant dacă pornim de la câteva note ale sale. Deşi nu ştiu – încă o dată – cât îi sunt acestea de caracteristice. Voi vorbi despre ce am întâlnit eu în filosofia clujeană în ultimii douăzeci şi cinci de ani, adică după revoluţie.

Fenomenologie, hermeneutică, postmodernism, pragmatism, gândire postmetafizică: acestea ar fi ingredientele. Sau – dacă vrem nume ale inspiratorilor – Heidegger – mai mult decât Husserl – dar şi Lévinas şi Marion, Ricoeur – mai mult decât Gadamer –, Lyotard, Rorty, Derrida, Foucault, precum şi emulii mai tineri ai acestora. Influenţele le-am perceput în Universitate, dar şi în programele de traduceri filosofice ale editurilor clujene (mai ales Dacia, Idea, Tact).

Apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a noii generaţii intelectuale mi le explic, în primul rând, prin schimbarea de paradigmă, prin cezura anului 1989. Dacă înainte de 89 era cu neputinţă să discuţi despre politică sau era un pur act de imaginaţie, modelul societăţii democratice chiar impune, periodic, acest exerciţiu intelectual. Mai mult, unii se simt chemaţi să i se consacre în mod exclusiv, specializându-se în gândire politică.

Găsesc, într-adevăr, similitudini structurale, aşa-zicând, între generaţia postdecembristă şi generaţiile amintite, dat fiind faptul că toate acestea au fost puse să regândească, în cheie social-politică, vieţuirea în comun, idealurile şi valorile revendicate.

Ceea ce nu ne împiedică, însă, să vedem şi deosebiri importante între aceste generaţii intelectuale. Problematicile generaţiei paşoptiste au fost parţial preluate în perioda interbelică, prin demersurile de amenajare a unui stat naţional funcţional, în timp ce anii în care trăim sunt marcaţi de dezbateri legate de drepturile omului, de apartenenţa noastră europeană şi de raportul dintre naţional şi supranaţional.

Întrucât mă limitez la zona filosofiei clujene, cred că nu sunt prea multe astfel de curente, grupuri şi instituţii. Totuşi, observ un interes comun – şi cât de legitim! – de racordare la cercetarea internaţională în domeniu, pentru a nu mai rămâne cantonaţi în bibliografia autohtonă, evident insuficientă şi uneori distorsionantă. Ceea ce duce, de cele mai multe ori, la o privire îndreptată spre Vest şi nu spre Bucureşti, spre lumile anglofonă – în primul rând – dar şi francofonă şi germanofonă. De unde şi o anumită identitate, construită oarecum diferit, de cea a centrului culturii române, inclusiv în materie filosofică. (Am asumat aici presupoziţia – pentru unii discutabilă, ştiu asta! – potrivit căreia capitala politică reprezintă şi centrul cultural.)

Menţionez, cu riscul de a fi taxat de subiectivism, că acest decalaj între centru şi „provinciile” culturii române a fost atenuat în ultimii ani de existenţa Colegiului Noua Europă, din Bucureşti, care a prilejuit, prin programele sale, o apropiere şi un schimb benefic, inclusiv între tinerii filosofi.

Cât despre fracturi, aici se vede limpede cum acestea sunt preluate din peisajul global – dar cum ar putea fi altfel? – şi suplimentate de micile şi localele orgolii de grup, de şcoală, de centru de cercetare.

Aş începe cu ultima sugestie, cu rolul „democratizator” al practicilor intelectuale. Cel puţin aşa îmi place să cred că trebuie să funcţioneze mintea profesionalizată a filosofului. Îmi pare rău aici pentru cei ce deplâng profesionalizarea filosofiei, văzând în aceasta o cădere din starea iniţial paradisiacă a unei filosofii neangajate. Nu văd nicio opoziţie de principiu între libertatea gândirii şi un angajament de tip public al purtătorului acesteia, între reflecţia politică şi nevoia de a „coborî” în politicul propriu-zis. În afară de o tensiune care poate fi benefică, atunci când e bine gestionată. Şi chiar dacă de cele mai multe ori observăm contrariul. Dar din această stare de fapt nu rezultă, pentru mine, decât necesitatea de a căuta excelenţa şi în acest raport, de a nu lăuda doar frumuseţea gândirii pentru a deplânge mizeria politicii concrete.

Acestea fiind spuse, încă aştept o filosofie politică adecvată, precum şi o întrupare clujeană a acesteia.

Claudiu GAIU

Nu. Ele nu au nimic special. De altminteri, întreaga anchetă e o probă de prezumţiozitate. Bine, să răspunzi la anchetă e o înfumurare încă şi mai mare. Care ar fi lucrările care ne-ar autoriza să vorbim despre o renaştere a ştiinţelor sociale la Cluj? Şi apoi de unde până unde vorbim de „noutate clujeană”…? De o fi să fie şi dacă niscaiva seminţe locale vor da rod aici sau în altă parte să lăsăm să treacă măcar 3 decenii înainte de a vorbi. Întrebarea aproape că ar vrea să rostească numele unei şcoli de gândire, dar se opreşte prudent la termenul de „generaţie”… E vreun fenomen marcant şi original în genul şcolii logice poloneze de la Liov şi Varşovia, născută în cenuşa Primului Război Mondial? O ţesătură de lucrări ca cele ce au creat reputaţia şi originalitatea meditaţiei asupra modernităţii a filosofilor sloveni Mladen Dolar, Rasto Močnik, Rado Riha şi starul mediatic Slavoj Žižek? Există la Cluj studii serioase, la filosofie născute din filiera francofonă a anilor 90, la sociologie pe linia creată de cei şcoliţi la CEU-Budapesta sau în Statele Unite. Există o critică literară dinamică, atât cât să-i enerveze pe filosofi, sociologi şi istorici care mereu au fost geloşi pe statul literaţilor şi a revistelor literare a căror destin cultural s-a cam sfârşit. Invidia însă a rămas! Istoria Clujului nu mi se pare atât de unică. Dezindustrializarea bruscă a puit un naţionalism provincial agresiv. Credeţi că Simirad al Ieşilor era mai puţin provincial când fonda Partidul Moldovenilor? Sau actualul primar al Craiovei, Olguţa Vasilescu, e mai puţin naţionalistă pentru că a părăsit partidul România Mare şi a intrat în PSD ? Nu cred într-o particularitate atât de mare a Clujului. Aţi uitat poate mărirea şi prăbuşirea băncii Dacia Felix, contemporană cu jocul piramidal Caritas. Dar acestea nu mi se par circumstanţe care să ducă la o reînnoire a ştiinţelor sociale. A fost un dinamism al anilor 90, provocat de schimbarea de macaz, de eliminarea din Universitate a unor cadre considerate prea apropiate de ceauşism şi pătrunderea unor figuri noi, de posibilităţile mai mari de circulaţie a informaţiei şi a universitarilor, însă posibilităţile acestei deschideri mi se par azi epuizate. Ce e special azi e rapida radicalizare a opţiunilor politice, dar cred că e o cerinţă a vremurilor şi nu se manifestă doar la Cluj. Şi nu ştiu dacă va afea efect în producţia savantă.

Cinci întrebări deodată! Şi cheia e bineînţeles la sfârşit! Generaţia 27 s-a impus în mare parte prin autoreferenţialitate. Au scris mult despre ei înşişi şi s-au comparat nu atât cu paşoptiştii, prea cosmopoliţi pentru ei, cât cu junimismul şi rolul său întemeietor. Apoi anii 1970-1980 au redescoperit pe Eliade şi pe interbelici, descoperire amplificată după 1989 de planul editorial Humanitas şi succesul său iniţial. Materialismul se prăbuşise, zorii noi ai unor vremuri mai spirituale se deschideau. Semnele deziluziei aveau să apară în curând. Dar obsesia generaţiei intelectuale (în anii 1990 şi ceva întrebarea avea o formă şi mai spiritualizată: „ce maeştrii am mai avea azi?”) de aici vine: de la succesul de piaţă a interbelicilor. Generaţiile prezente – nu-i una singură şi e foarte stratificată, iar raporturile dintre leaturile universitare sunt destul de amestecate – sunt cele ale acestei deziluzii. „Idealism”, „liberalism”, „meritocraţie”, „valori europene” erau vălurile menite să ascundă prăbuşirea într-o nouă epocă a acumulării capitalului. Cred că o primă trezire au fost bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Brusc, ceva nu mai ţinea. Anii 90 luau sfârşit, iar „valorile occidentale” îşi arătau faţa adevărată: violenţă militară, distrugeri civile, neocolonialism economic. Cei mai politizaţi dintre noi (Convenţia Democrată, Constantinescu, „Jos Iliescu”, „Fără comunişti”) încă mai fumam drogurile uşoare generos oferite de Revista 22, dar deja lucrurile se mişcau într-o altă direcţie. Profesorii făceau digresiuni despre asta în cursurile lor şi luau un ton destul de radical. Am prins şi două cursuri festive în 99, unde Aurel Codoban şi Claude Karnoouh au vorbit despre chestiunea iugoslavă. Nu erau singurii.

Nu vreau să vorbesc doar despre o generaţie. Cred că e profund greşit şi aduce cu Războiul porcului a lui Bioy Casares: aduce un fals conflict între generaţii, ca şi când n-ar exista deja destule. Vârsta nu e un criteriu al lucidităţii politice. Cei care am urmat Universitatea clujeană în anii 90 suntem foştii colegi ai noilor staruri ale partidelor pro-austeritate, pro-privavatizarea sistemului sanitar, pro-exploatarea sălbatică a resurselor în folosul companiilor străine şi mai nou pro-militarizarea politicii externe. Punctele de convergenţă se regăsesc în încercarea mai multor generaţii de a da seama prin modestia mijloacelor intelectuale de ravagiile prezentului stadiu al dezvoltării capitaliste într-una din provinciile îndepărtate de centrele de putere economică şi militară din UE şi NATO. Problema liniilor de fractură, care nu e o chestiune specific clujeană e mai grăitoare. O ruptură puternică şi tot mai greu de acoperit este între apolitici şi politici. Primii sunt mai legaţi de mişcări gen UniţiSalvăm, un civism anti-partide politice, în fond traducerea românească a antipoliticianismului politician care l-a adus în parlamentul Italiei pe Beppe Grillo şi a sa „Mişcare de 5 stele”. Ceea ce ascund cele cinci stele e că ele sunt adevăratele fice ale lui Berlusconi, ales de fiecare dată pentru discursul „din afara politicii”, de „om ridicat cu forţe proprii, nu om al unui partid”, imagine publică ce ascundea un conservatorism societal, neoliberalism economic, renunţarea la suveranitate în favoarea militarismului american. Apolitismul european sau clujean de azi e un berlusconism soft, fără năzbâtiile lui Il Cavaliere, „rebrănduit” cu un ecologism ce refuză radicalitatea chestionării cauzelor ultime ale dezastrelor naturale. Bineînţeles, el are nuanţe şi poate produce secte diferite. Deunăzi o voce a „social-democraţiei” din Capitală ne îndemna să vedem diferenţa între Partidul Popular European care aderă entuziast la Tratatul Transatlantic şi partidele stângiste care, deşi manifestă scepticism şi prudenţă, declară numitul acord comercial necesar! Halal alegere! Şi iată că avem două grupări ale oportunismului contemporan: apoliticii care vor boicota alegerile şi stângiştii care vor vota… (ce? PSD?) pentru a adera cu rezerve şi prudenţă la un tratat comercial care aruncă în aer toate exigenţele europene privind sănătatea şi siguranţa alimentară. Social-democraţia aceasta e tot un apolitism, care, nemaiîtrăznind să formuleze niciun proiect de societate, se aruncă în false dezbateri: susţinere pentru Conchita Wurst, dar nu şi pentru Chelsea Manning, condamnare a regimului Baas din Siria, dar nu şi al monarhiei absolutiste saudite. Problema mare este a politicilor care nu se recunosc în îndemnul la vot pentru a participa cu scepticism şi prudenţă la sărăcire, la răvăşirea naturii, la aventurile militare a unei puteri în declin (SUA înregistrează eşec după eşec în Afganistan, Siria, Ucraina), urmate de leaderii europeni fără personalitate şi simţ istoric. Nu există azi reprezentare politică partinică a unei mişcări socialiste. Deci, o primă fractură însemnată între activiştii sau intelectualii zişi progresişti este între şi-au aflat o reprezentare politică şi cei ce caută una. O alta este între cei ce se complac să nu o caute, simţindu-se astfel neatinşi de mizeriile cotidiene şi promovând o nouă rezistenţă prin cultură, de data asta nu hegelianismul lui Noica, ci mult mai jos, o rezistenţă în lumea consumerismului carnavalesc şi a tiparelor previzibile ale culturii de masă, pe de o parte, şi, de cealată parte, cei ce nu aderă la această nouă fantasmă care face jocurile celui mai crud neoliberalism economic. Bineînţeles, mai sunt şi intelectualii care-şi văd de treabă cu profesionalism, în domenii restrânse şi cred că îşi află corespondentul politic în bunul gospodar, în politicianul profesionist, adică cel ce vorbeşte corect gramatical, are un trecut academic bogat, ştie limbi străine şi-şi foloseşte aceste arme pentru a exprima un dispreţ elitist pentru restul populaţiei.

Nu ştiu. Vor rămâne cu siguranţă în urmă mulţi şomeri şi angajaţi precari ai domeniului „cultural” (publicitate, jurnalism, fundaţii). Sunt oarecari asemănări cu anii 1980 când rezultatele primelor valuri de masificare a învăţământului universitar a împins mulţii intelectuali de calitate spre zone mai puţin vizibile ale societăţii. Dar atunci, în ciuda tristeţii sociale, timpul avea mai multă răbdare. Acum vremurile sunt mai colorate, dar nu mai există plase temporale de aşteptare.

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 22, 2014octombrie 14, 2014 de VATRA

Generaţia 08: Analiza de clasă şi stânga intelectuală în România

Cornel BAN

Redescoperind clasa

Tematizările populare sau academice ale clasei sunt elementele constitutive ale apariţiei opoziţiei sociale la consensul neoliberal în România. În 2012 şi 2013, protestele sociale largi împotriva unor chestiuni atât de diferite precum continuarea privatizării din sănătate sau activităţile miniere ale unor multinaţionale au pus pe masă întrebări noi şi dificile privind relaţiile dintre piaţă şi societate din această ţară. Protestele au funcţionat nu doar ca forme de expresie ale frustrărilor legate de corupţie şi austeritate, sau doar ca oportunităţi pentru nişte mişcări cu o singură cauză. Ele s-au dovedit a fi, totodată, spaţii de deliberare în ceea ce priveşte măsura în care inegalităţile sociale generate de dezvoltarea dependentă a României sunt compatibile cu democraţia însăşi. Privilegiul de clasă şi privilegiul politic au fost legate laolaltă în discursul critic al acestui nou tip de mişcare cetăţenească. După ani de acceptare aproape automată a reformelor pro-piaţă de către publicul larg, aceste deliberări au scos la iveală reţele emergente de stânga, constituite din bărbaţi şi femei care s-au maturizat la sfârşitul anilor 1990 şi care au făcut din clasa socială o categorie fundamentală a analizei lor a status quo-ului. Critica lor vocală a capitalismului din România şi a capitalismului în general a fost o surpriză neaşteptată pentru establishment.

Aceşti critici nu au nimic de-a face cu liderii civici, în general bine finanţaţi şi instituţionalizaţi, care în anii 1990 şi-au făcut un nume prin intermediul unor campanii relativ de succes, pentru mai multă democraţie liberală, mai puţină corupţie şi instituţii statale mai eficiente. Pentru tinerii critici de stânga nou apăruţi, generaţia civică din 1990 era vinovată de a fi împachetat laolaltă democratizarea cu neoliberalizarea şi, astfel, de faptul că au avut rolul de coparticipanţi în adoptarea unor politici care au generat o mulţime de probleme sociale, de la inegalitatea tot mai mare la degradarea mediului şi la slăbirea naturii seculare a statului. În loc să apeleze la obişnuitele critici româneşti naţionaliste ale capitalismului, aceşti critici s-au bazat pe un repertoriu şi nişte referinţe discursive cosmopolite, care ar suna familiar în campusurile tipice din Europa sau America de Nord sau în mediile activiste. Articulaţi, educaţi, formaţi în Occident şi nepătaţi de legături cu trecutul autoritar, aceşti critici ai status quo-ului au demonstrat nu doar abilităţi academice sau dorinţa de a-şi asuma în mod deschis identitatea lor politică de stânga şi de a explora posibilităţile democratizării vieţii economice. Ei au fost de asemenea capabili să traducă critici academice ale neoliberalismului şi/sau ale capitalismului în limbajul curent. Într-o ţară care se remarcă prin sărăcia tradiţiei intelectuale de stânga şi prin consistenţa politicii sale postcomuniste liberal-conservatoare, apariţia acestei generaţii poate prevesti o deplasare capitală în cultura politică românească.

Faptele sugerează că apariţia unei analize critice a relaţiilor de clasă în România a fost rezultatul mai multor procese convergente, care s-au desfăşurat în timpul ultimului deceniu. Mai întâi, a existat o veritabilă revoluţie intelectuală în câmpul umanioarelor şi al media culturale care a început în Cluj, un centru universitar important, la cumpăna noului secol. În anii 2000, dezbaterile culturale s-au confruntat cu provocarea venită dinspre o generaţie de filosofi şi activişti culturali versaţi în diverse tradiţii de stânga, de la social-democraţie la socialism democratic. La sfârşitul anilor 2000, aceste transformări s-au extins de la filosofie politică şi arte la departamentele de sociologie ale celor mai bune universităţi din ţară. Aici, o masă critică de noi cadre universitare, formate sau legate de Central European University sau de alte universităţi din Vestul Europei sau America, au făcut din analiza de clasă o platformă de studii sistematică şi o componentă a cercetării empirice. În fine, radicalizarea politicilor neoliberale în timpul Marii Recesiuni şi asocierea strânsă a intelighenţiei liberal-conservatoare cu preşedinţia neoliberală a lui Traian Băsescu (2004-2014) au deschis noi canale de contestare intelectuală în spaţiul public. Pentru a susţine aceste argumente, lucrarea de faţă se bazează pe observaţie participativă, analiza surselor academice şi mediatice şi pe conversaţii cu principalii actori implicaţi.

Moştenirea naţional-stalinismului

O combinaţie originală de naţionalism herderian şi (neo)stalinism a fost ideologia oficială a „socialismului realmente existent” din România pentru aproape o jumătate de secol după cel de-al Doilea Război Mondial¹. În discursul intelectual al vechiului regim, marxism-leninismul a fost altoit în mod creativ cu concepte etno-naţionaliste², iar marxismul critic, cu puţine excepţii (Lukacs, Marcuse şi Althusser) a rămas problematic din punct de vedere politic³. În ce priveşte analiza de clasă, mulţi sociologi au avut instrumentele necesare pentru a o articula, însă puţini au îndrăznit să se confrunte cu ortodoxia marxist-leninistă în mod frontal. Unii sociologi au folosit marxismul critic ca platformă pentru critica lor a stratificări staliniste de clasă⁴, însă represiunea i-a împiedicat să-şi publice analizele în România, şi cu atât mai puţin să formeze comunităţi de cercetători care să se ocupe cu analize neortodoxe ale structurii de clasă, aşa cum s-a întâmplat în unele din ţările învecinate⁵.

După 1989, cadrul intelectual dominant, prin care cei mai influenţi intelectuali publici şi comentatori au înţeles realităţile sociale ale postcomunismului a fost o sinteză de liberalism şi conservatorism⁶. Unii au ales filosofia socială şi economia libertariană, alţii au devenit neoliberali doctrinari, iar alţii au articulat o înclinaţie explicită pentru neoconservatorism. Însă toţi au avut în comun respingerea seacă a oricărei idei asociate cu stânga⁷. Conform unui comentator liberal de vază, chiar şi ideile teoretice asociate cu stânga democratică se confruntau cu o „presupoziţie de ilegitimitate intelectuală”⁸. O masă critică de oameni care foloseau uşile turnante dintre instituţiile academice de mare prestigiu, industria editorială, comentariatul şi organizaţiile elitei societăţii civile, împărtăşeau o ostilitate neobosită faţă de orice idee care ar fi putut fi asociată cu moştenirea socialismului, a social-democraţiei, a liberalismului de stânga sau chiar a ordoliberalismului economiei sociale de piaţă⁹. Rezultatul a fost că, în afara unor intervenţii jurnalistice speculative¹⁰, conceptul de clasă şi analiza efectelor sale au fost retrogradate la coşul de gunoi al activităţilor intelectuale dubioase¹¹.

Cu toate astea, departe de reflectoarele revistelor culturale principale şi a mass-mediei populare, anii 2000 au inaugurat o nouă situaţie intelectuală. Aspecte îndelung neglijate, privind distribuţia socio-economică au intrat în dezbaterea publică şi au reprezentat o provocare la adresa neoliberalismul postcomunist şi a inegalităţilor de clasă pe care le-a produs. În acest punct, analiza critică de clasă devenise deja o resursă principală a cercetării şi programei din cele mai importante departamente de sociologie şi ea forma gândirea unei noi generaţii de jurnalişti, organizatori comunitari, literaţi, artişti şi ale rândurilor tot mai extinse ale precariatului intelectual bine educat, supravieţuind din traduceri, granturi pe termen scurt şi slujbe ciudate. În cele ce urmează mă voi concentra asupra acestor dezvoltări.

Sociologia şi redescoperirea clasei sociale

Abia în a doua jumătate a anilor 2000 clasa socială a devenit obiectul unor cercetări sistematice în lumea academică. Deschizătorii de drumuri au fost departamentele de sociologie din principalele universităţi (Cluj, Bucureşti) şi Institutul de Studiere a Calităţii Vieţii, un think-tank de stat afiliat Academiei Române, unde sociologi veterani precum Dumitru Sandu şi Ioan Mărginean au tras primele salve¹². Ele au fost urmate destul de curând de munca unei tinere generaţii de sociologi¹³ care s-au dedicat unor cercetări empirice sistematice.

Aceste dezvoltări au produs o ruptură între cea mai mare parte a intelighenţiei liberal-conservatoare, care vedea în clasă o categorie reziduală a marxismului sovietic, şi sociologii care considerau clasa şi efectele ei în realitatea socială drept categorii sociale relevante în analiza capitalismului eclectic din România. Clasa socială a generat noi agende de cercetare şi mai multe generaţii de studenţi au urmat cursuri despre stratificarea de clasă¹⁴. În mod ironic, poate, eforturile sociologilor de a face din clasă o categorie relevantă au fost susţinute de sectorul corporaţiilor, în măsura în care firmele de marketing, presa de afaceri şi posturile TV, care au încercat să demonstreze că România s-a eliberat de moştenirea ei social-economică din comunism, au început să producă date care arătau distribuţia tot mai dezechilibrată a veniturilor din ţară în favoarea deţinătorilor de capital şi a profesioniştilor.

Cercetarea sociologică de ultimă oră asupra clasei utilizează mai ales cadre analitice şi metodologice eclectice, care combină perspective weberiene, (neo)marxiste şi bourdiene¹⁵. Astfel, cercetarea lui Cătălin Augustin Stoica asupra formării clasei capitaliste româneşti se bazează mai ales pe concepte weberiene şi bourdiene pentru a explica conversia resurselor organizaţionale şi de reţea ale cadrelor din timpul lui Ceauşescu în întreprinzători capitalişti. În mod similar, demersul lui Octavian-Marian Vasile, de cartografiere a tuturor claselor sociale din România anilor 2000, porneşte de la un set de concepte preluat de la nişte sociologi atât de diferiţi precum Erik Olin Wright şi Anthony Giddens. De asemenea, cursurile despre stratificarea socială predate în departamentele de sociologie iau foarte în serios toate abordările prezente în universităţile din Occident¹⁶.

Un alt grup de sociologi se bazează mai degrabă pe analiza de clasă neomarxistă dezvoltată de E.P. Thompson, Stuart Hall, Raymond Williams. Cei mai mulţi dintre aceşti sociologi au fost pregătiţi la Central European University şi predau la departamentul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai, unde Marius Lazăr, şeful de departament, este şi veteranul neo-marxist al grupului. Cercetările cele mai vizibile la nivel internaţional realizate de grupul de sociologi neomarxişti de la Cluj includ lucrările lui Norbert Petrovici şi Florin Faje despre naţionalism, clasă şi spaţii urbane¹⁷, cercetările lui Gabriel Troc despre etnia romă, clasă, etnie şi migraţie, lucrările Cristinei Raţ despre implicaţiile de clasă ale reformei sistemului de protecţie socială¹⁸, textele Ancăi Simiona despre clasa managerială¹⁹, sau încercările unor Nicoleta Bitu şi Enicko Vincze de a combina feminismul, analiza de clasă şi cercetarea asupra rasismului²⁰.

În anii 2000, sociologii români au generat un angajament suficient de susţinut faţă de chestiunile redistributive pentru a produce un interes substanţial în analiza de clasă. Cea mai mare parte a acestei atenţii s-a îndreptat spre analiza clasei de mijloc sau înspre excluderile etnice şi de clasă care afectează săracii din comunitatea roma²¹. Abia în a doua jumătate a decadei se poate remarca un interes crescând al unei tinere generaţii de sociologi faţă de abordările neomarxiste privind clasa, precum cea a lui Erik Olin Wright. După 2010, deschiderea faţă de nişte abordări mai critice ale analizei de clasă în sociologia academică a fost însoţită de apariţia analizei de clasă în rândurile unei noi generaţii de jurnalişti şi activişti civici. Principala consecinţă a acestei mutaţii a fost faptul că dezbaterile privind conflictul social şi redistribuirea sunt acum completate de discuţii incipiente privind conflictele din sfera producţiei. Se poate spune că discursul critic privind politica stratificării de clasă în epoca neoliberalismului şi-a câştigat locul său de drept în spaţiul public românesc.

Schimbarea macazului în analiza de clasă. Apariţia stângii intelectuale în România

În anii 2000, dezbaterile culturale din România s-au confruntat cu provocarea reprezentată de o generaţie de cercetători şi activişti culturali iniţiaţi în diverse curente din corpusul stângii, de la liberalismul de stânga la marxism. Utilizatorii acestor noi discursuri au fost în general tineri, cosmopoliţi, multi-etnici care s-au distanţat de (şi au desconsiderat) reţelele şi ideile naţional-stalinismului. Această generaţie de cercetători, jurnalişti şi activişti civici şi-a definit identitatea sa prin contrastul cu consensul dominant anti-stânga din establishmentul cultural şi politic. Mai mult, după 2010 ei au reuşit să câştige un anumit profil naţional creându-şi propriile lor media alternative, edituri, organizaţii civice şi platforme activiste. Bloggerii şi activişti civici provenind din aceste reţele apar frecvent la emisiuni TV şi în paginile editoriale ale principalelor ziare naţionale.

Această veritabilă reîntemeiere a intelighenţiei de stânga din România a fost făcută posibilă de convergenţa unor procese endogene şi transnaţionale în mediile culturale dizidente din Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Primii care s-au mişcat au fost un grup de studenţi de la departamentul de filosofie, cunoscuţi informal ca „Grupul de la Cluj” şi care au lansat o revistă de filosofie proprie²². Mai târziu, ei s-au bucurat de susţinerea lui Timotei Nădăşan, un fost profesor la facultatea de arte, reconvertit în antreprenor de succes în industria editorială. Membrii grupului au lansat câteva reviste culturale, una dintre ele (IDEA artă + societate) a reuşit nu doar să supravieţuiască din 2001, ci şi să devină revista românească de cultură cea mai apreciată pe plan internaţional²³. Nădăşan a înfiinţat de asemenea o editură care a publicat printre cele mai interesante referinţe din marxismul contemporan şi gândirea critică post-structuralistă²⁴. Atins de influenţe transnaţionale, grupul a beneficiat de pe urma experienţelor de cercetare din Franţa şi America de Nord ale filosofilor, teoreticienilor politici şi sociologilor locali. Pentru mulţi, această deplasare s-a datorat în bună măsură influenţei unor marxişti francezi sau maghiari cu puternice legături cu Clujul²⁵. În mod tradiţional un spaţiu al naţionalismului etnic înverşunat, acest oraş a devenit spaţiul stângismului internaţionalist. Filosofii politici din „Grupul de la Cluj”, precum Andrei State, Veronica Lazăr, Vasile Ernu, Ovidiu Ţichindeleanu, Gabriel Chindea, Alexandru Polgar, Adrian Sârbu, Bogdan Ghiu, Alex Cistelecan, Ciprian Bogdan şi Alexandru Boguş au făcut cu toţii muncă de pionierat în articularea unui discurs critic despre relaţiile de clasă în spaţiul public, prin jurnalismul lor, activismul civic, cercetarea sau stabilirea agendei în edituri ca Idea sau Tact.

După izbucnirea crizei economice, membrii „Grupului de la Cluj”²⁶ şi ai altor câteva grupuri au devenit membrii fondatori a trei site-uri (CriticAtac²⁷, Blogul de Urbană²⁸, Protokoll²⁹) care au pus laolaltă referinţe liberale de stânga, social-democrate şi (neo)marxiste, odinioară ignorate, privind relaţiile de clasă în capitalism. Începând cu 2010, CriticAtac, având baza în Bucureşti, a devenit principalul mediu de expresie al intelighenţiei de stânga emergente. Site-ul oferă texte zilnice de analiză teoretică, empirică şi normativă având mai mult sau mai puţin legătură cu chestiunea clasei. De exemplu, colaboratorii CriticAtac au scris analize substanţiale de 3000 de cuvinte, cu bibliografii consistente, care au chestionat în mod sistematic austeritatea, încercările de privatizare ale serviciilor publice, dereglementarea relaţiilor de muncă şi rentele extrase de sistemul bancar. Costi Rogozanu, jurnalistul cel mai proeminent al grupului, a tradus aceste analize în intervenţii editoriale bisăptămânale pe principalele canale media. În termeni normativi, în timp ce unele din analizele publicate de CriticAtac intră în zona de aspiraţii social-democrate³⁰, altele aparţin mai degrabă ideilor asociate cu socialismul contemporan. Indiferent de poziţiile lor, colaboratorii CriticAtac sunt secularişti angajaţi şi au refuzat critica socială a relaţiilor de clasă din capitalism propusă de intelectualii creştini. În timpul protestelor din 2012 şi 2013, unii din autorii asociaţi cu CriticAtac au organizat un grup separat de stânga, cu propria sa agendă socio-economică, slogane şi estetică a protestului şi care au intrat în conflict cu cele ale grupurilor de tineri conservatori.

Reţeaua CriticAtac acoperă sfere sociale extrem de diverse, de la cercetare academică la jurnalism şi activism civic, şi a devenit în ultima vreme un nume de referinţă pentru stânga intelectuală. Cei mai mulţi dintre colaboratorii săi locuiesc în România, dar un procent însemnat dintre ei studiază sau predau în campusurile din Vestul Europei şi America de Nord. Ca dovadă a internaţionalizării sale, din 2013 CriticAtac a lansat o platformă internet în limba engleză, numită LeftEast, care oferă analize angajate şi la zi despre evenimentele socio-economice din Europa de Est. Analizele sunt semnate de autori din Bulgaria, ex-Iugoslavia şi Ucraina şi tind să se concentreze asupra analizelor critice ale relaţiilor de clasă în regiune.

Interviurile cu membrii reţelei CriticAtac sugerează că criza economică din 2008 a fost un punct de cotitură major în această evoluţie a dezbaterilor intelectuale. Desigur, chiar şi înainte de criză, versiunea românească de capitalism neoliberal ajungea nu reuşea să satisfacă aşteptările celor mai mulţi. În mod crucial, formarea unei clase de mijloc consistente, reperul conducător al celei mai mari părţi din politica postcomunistă, a fost mult mai puţin robustă decât se aştepta. A devenit totodată evident că, chiar în momentul în care România trăia primul său boom economic de lungă durată între 2000 şi 2009, noul sistem economic retrograda majoritatea populaţiei la statutul de săraci în câmpul muncii, în timp ce partea din economie deţinută de câteva sute de milionari şi miliardari continua să crească în ritmuri vertiginoase³¹. Însă abia după ce criza a lovit tot mai mulţi oameni au început să observe că astfel de dezvoltări nu sunt patologii ale economiei politice româneşti, ci dezvoltări curente din ţări altădată lăudate ca modele de manual de dezvoltare neoliberală, precum Irlanda sau Estonia.

Concluzii

Viaţa intelectuală din România a străbătut un drum lung în raportarea sa la chestiunile privind clasa. După un deceniu de dominaţie a ideilor neoliberale în legătură cu relaţiile stat-societate, măsurile politice controversate declanşate de criza economică au scos la iveală o provocare critică şi robustă la adresa status quo-ului ideologic, de pe nişte poziţii clar de stânga. Această lucrarea abordează această transformare intelectuală din perspectiva revenirii graduale a clasei în calitate de categorie analitică în discursurile publice şi academice. Constituită de o tânără generaţie de jurnalişti din noile media, cercetători în ştiinţele sociale şi filosofi, această opoziţie a ajuns să aibă o prezenţă importantă în academie, societate civilă şi mass-media nouă sau veche. Activi şi tot mai vizibili, reprezentanţii acestei critici susţinute a relaţiilor de clasă din România se poate să fie prea puţini sau prea diferiţi din punct de vedere ideologic ca să se constituie într-o mişcare socială sau partid politic. Cu toate astea, ei reprezintă un prilej pentru noile generaţii de intelectuali să abordeze în mod critic chestiunile profunde ale politicilor de clasă şi ale limitelor democraţiei. Momentul lor de cădere a zidului Berlinului nu a fost 1989, ci 2008, şi asta poate să schimbe politica românească aşa cum o ştim pe termen lung.

* Mulţumiri lui Andrei State pentru sprijinul acordat în munca de documentare şi lui Norbert Petrovici pentru comentariile sale prompte şi profunde.

(traducere din limba engleză de Alex Cistelecan)

_______________

^{^[1]} Katherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania,Berkeley: University of California Press, 1995. A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

² De interes pentru ceea ce urmărim aici este analiza subtilă realizată de Verdery a eforturilor unor sociologi şi teoreticieni importanţi de a produce o versiune de marxism revizionist, care însă a plasat în mod neverosimil un concept herderian de naţiune în centrul analizei de clasă. Cf. Verdery, pp. 158-165.

³ Vladimir Tismăneanu a putut să-şi realizeze cercetarea sa asupra Şcolii de la Frankfurt şi a Noii Stângi doar dezvoltând contacte cu cercetători americani veniţi pe teren sau cu proprietari locali de mari biblioteci.

⁴ Milovan Đilas, The New Class. New York: Holt, Rinehart & Winston, 1957; Class Structure in the Social Consciousness. London: Routledge & Kegan Paul J. Kuron, and K. Modzelewski. 1966. „An Open Letter to the Party.” New Politics, 5 (2): 5-47; Stanislaw Ossowski, Class Structure in the Social Consciousness. London: Routledge & Kegan Paul, 1963; pentru o panoramă a analizei de clasă în socialism, vezi Ivan Szelenyi’s „Social Inequalities in State Socialist Redistributive Economies.” International Journal of Comparative Sociology 10, 1978; pp. 63-87; “The Intelligentsia in the Class Structure of State-Socialist Societies” The American Journal of Sociology, 88, 1982, pp. 287-326.

⁵ În anii 1980 sociologii Pavel Câmpeanu şi Mihail Cernea au folosit marxismul critic ca pe o platformă pentru critica stratificării de clasă staliniste, sistem pe care ei îl cunoşteau foarte bine graţie poziţiei lor în interiorul regimului. Cu toate astea, teama de represiune i-a împiedicat pe cei doi cercetători să-şi publice analizele lor în România sau să încerce să pună bazele unor noi comunităţi de cercetare în jurul analizei de clasă. Publicată sub pseudonim în SUA la sfârşitul anilor 1980, Societatea sincretică a lui Pavel Câmpeanu a fost o analiză a naţional-stalinismului românesc şi a structurii sale de clasă de pe o perspectivă marxistă critică. Din păcate, analizele sale au fost mai puţin riguros empirice decât cele ale sociologilor polonezi sau maghiari, însă argumentele sale porneau de la experienţa de observator a lui Câmpeanu în calitate de fost membru al elitei Partidului. Pentru rolul extraordinar al lui Câmpeanu în analiza socială critică din Estul Europei, vezi Katherine Verdery, “Konrad and Szelenyi’s model of socialism, twenty-five years later, ” in Theory and Society, 34, 2005, pp.1-7; “Theorizing Socialism: A prologue to the ,Transition.” American Ethnologist, 18 (3), pp. 421-422; 424-425. Atât Câmpeanu cât şi Cernea au părăsit ţara pentru Statele Unite.

⁶ După ce trimiterile marxiste s-au retras în fundal într-o atmosferă intelectuală în care marxismul, stalinismul şi neo-comunismul erau adesea folosite ca sinonime, moştenirea naţional-stalinistă a continuat să persiste sub forma a diferite constructe ideologice hibride precum Noua Dreaptă şi socialismul de stat. Cu toate astea, această metamorfoză nu a reuşit să devină hegemonică în mainstreamul politic, în academie sau în societatea civilă organizată.

⁷ Pentru o panoramă, vezi I. Preoteasa, “Intellectuals in the Public Sphere in Post-Communist Romania: A Discourse Analytical Perspective” in Discourse and Society, 13 (2), 2002, pp. 269-292; M. Miroiu, (1999) Societatea Retro Bucuresti: Editura Trei; D. Barbu, Republica absenta, Bucuresti: Nemira, 1999; O. Tichindeleanu, “Colonizarea intimă şi stânga în România” Le monde diplomatique (Romanian edition), 2006; A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

⁸ A. Cornea, “Prezumţia de ilegitimitate a stângii.” Dilema 416, 2001.

⁹ Cf. I. Preoteasa, “Intellectuals in the Public Sphere in Post-Communist Romania: A Discourse Analytical Perspective” in Discourse and Society, 13 (2), 2002, pp. 269-292; M. Miroiu, (1999) Societatea Retro Bucuresti: Editura Trei; D. Barbu, Republica absentă, Bucuresti: Nemira, 1999; O. Ţichindeleanu, “Colonizarea intimă şi stânga în România”, Le monde diplomatique (Romanian edition), 2006; A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009. See also A. Cornea, “Prezumţia de ilegitimitate a stângii.”, Dilema 416, 2001.

¹⁰ Unii intelectuali liberal-conservatori au petrecut mult timp criticând ceea ce ei vedeau drept dovadă a faptului că în anii 1990 România nu s-a apropiat de modelul neoliberal: existenţa unei superclase de manageri ai întreprinderilor de stat, a birocraţiei corupte şi a infractorilor de diverse feluri, alături de refuzul clasei muncitoare şi al ţărănimii de a migra în sectorul serviciilor şi al micilor afaceri. Genul acesta de discurs jurnalistic despre clasa socială a devenit un instrument retoric folosit în susţinerea cauzei liberalizării economice.

¹¹ În mod ironic, această ignoranţă auto-impusă a rezultat în neglijarea completă a contribuţiilor libertariene la analiza de clasă. Libertarienii sau „liberalii clasici” şi-au articulat propria lor teorie de clasă anti-marxistă, a cărei principală teză este că capitaliştii sunt, alături de muncitori, o clasă productivă care creează utilitate prin schimb voluntar, şi nicidecum o clasă parazită sau exploatatoare. În plus, atâta timp cât muncitorii îşi vând munca în mod liber, exploatarea e imposibilă. Vezi David M. Hart and Walter E. Grinder. “The Basic Tenets of Real Liberalism. Part IV Continued: Interventionism, Social Conflict and War,” in Humane Studies Review 3, no. 1 (1986): 1–7; Leonard P. Liggio, “Charles Dunoyer and French Classical Liberalism,” in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977): 153–78; Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory: A Comments on Professor Liggios’s Paper,” in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977): 179–83; Hans-Hermann Hoppe, “Marxist and Austrian Class Analysis” The Journal of Libertarian Studies, vol IX, no. 2, 1990.

¹² Dumitru Sandu, (2000). „Patterns and dilemmas in class empirical analysis. Introductory note

for part one” Transeurope internet course. Module 5 – Stratification and lifestyle; Mărginean, Ioan, Larionescu, Maria, Neagu, Gabriela. (2006). Constituirea clasei mijlocii în România. Bucureşti: Editura Economică.

¹³ Cătălin Augustin Stoica, “From Good Communists to Even Better Capitalists? Entrepreneurial Pathways in Post-Socialist Romania” East European Politics and Societies, 18, 2004, pp. 236-280; Laureana Urse, Clasele sociale în România, CIDE Anale nr.3/2002; Stănculescu, Manuela Sofia, Berevoescu, Ionica. (2004). Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România. Bucureşti: Editura Nemira; Octavian-Marian Vasile, „Stratificare sociala in Romania: o analiza de clase latente” Calitatea vietii 3-4/2008; Comşa, M. (2006): Stiluri de viaţă în România după 1989. Cluj: Presa Universitară Clujeană, pp. 55-71, 161-233, Irina Culic, I. (2002): Câştigătorii, Cluj-Napoca: Ed. Limes.

¹⁴ Interviu al autorului cu sociologul Norbert Petrovici, 12 iunie 2011.

¹⁵ Cei mai importanţi economişti români din perioada interbelică (Vasile Madgearu şi Mihail Manoilescu) au luat în serios clasa, iar Madgearu a mers chiar atât de departe încât a acceptat ideea de luptă de clasă. Vezi Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la romani, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1987.

¹⁶ Departamentul de sociologie de la universitatea din Cluj oferă un curs despre stratificarea socială în care studenţii sunt iniţiaţi în contribuţiile clasice şi moderne la studiul claselor sociale şi al inegalităţii. Cursul are reputaţia de a-i impulsiona pe studenţi să aplice aceste concepte la realităţile sociale româneşti.

¹⁷ Petrovici, Norbert. „Articulating the Right to the City: Working—Class Neo—Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania.” Headlines of Nation, Subtexts of Class. Working Class Populism and the Return of the Repressed in Neoliberal Europe (2011): 57-77; Petrovici, Norbert. „Workers and the city: Rethinking the geographies of power in post-socialist urbanisation.” Urban Studies 49.11 (2012): 2377-2397; Petrovici, Norbert. „Excluderea muncitorilor din centrul Clujului. Gentrificare într-un oraş central-european.” Sociologie Românească 03 (2007): 42-70; Faje, Florin. „Football Fandom in Cluj: Class, Ethno—Nationalism and Cosmopolitanism.” Headlines Of Nation, Subtexts Of Class: Working Class Populism and the Return of the Repressed in Neoliberal Europe 15 (2013): 78.

¹⁸ Raţ, Cristina. „Romanian Roma, state transfers, and poverty: A study of relative disadvantage.” International Journal of Sociology 35.3 (2005): 85-116; Inglot, Tomasz, Dorottya Szikra, and Cristina Raţ. „Reforming Post-Communist Welfare States.” Problems of Post-Communism 59.6 (2012): 27-49.

¹⁹ Simionca, Anca. „Neoliberal Managerialism, anti-Communist Dogma and the Critical Employee in Contemporary Romania.” Studia Universitatis Babes-Bolyai-Sociologia 1 (2012): 123-149.

²⁰ Biţu, Nicoleta, and Enikő Vincze. „Personal Encounters and Parallel Paths toward Romani Feminism.” Signs 38.1 (2012): 44-46.

²¹ Singura excepţie e Crăciun, M., Grecu, M., Stan, R. (2003) Lumea Văii. Bucureşti: Paideia.

²² Revista Philosophy & Stuff a apărut continuu între 1997 şi 2001. După 2001 redactorii revistei şi-au unit forţele cu Timotei Nădăşan şi Attila Tordai-S. şi au publicat revista culturală Balkon, un proiect care s-a schimbat rapid în revista IDEA artă + societate şi editura Idea.

²³ Publicată atât în Engleză cât şi în română, în 2006 revista IDEA artă + societate a participat cu un număr special dedicat genealogiei postcomunismului la proiectul Documenta 12 Magazines, unul din cele mai prestigioase proiecte editoriale germane.

²⁴ Editura Idea a publicat primele traduceri în limba română ale unor autori importanţi precum Walter Benjamin, Jean-Luc Nancy, Alain Badiou, Remo Guidieri, Giorgio Agamben, Boris Groys, Michel Foucault, Jacques Derrida, Paul Virilio, Gérard Granel, G. M. Tamás.

²⁵ Claude Karnoouh a fost cercetător în antropologie la CNRS şi fost membru al Partidului Comunist Francez, care şi-a făcut cercetarea de teren în satele din România. G.M. Tamas, filosof maghiar, jurnalist şi politician de stânga născut şi crescut în Cluj, este una din somităţile stângii radicale internaţionale.

²⁶ Vezi Gabriel Chindea, „Din nou despre decembrie 1989, dar şi despre ce mai rămâne să însemne marxismul astăzi”, Cultura, ianuarie 2010; Alex Cistelecan, „Marxism tradiţional, marxism critic”, in Alex Cistelecan, Veronica Lazăr (coord.), Ghid practic de teorie critică, Asociaţia Protokoll, Cluj, 2010; Alex Cistelecan, „Which Critique of Human Rights? Evaluating the Postcolonial and the Post-Althusserian Alternatives”, in Aakash Singh Rathore, Alex Cistelecan (eds.), Wronging Rights?: Philosophical Challenges for Human Rights, Routledge, New Dehli, 2011; Bogdan Ghiu, „Criză, anticriză, contracriză. Să fim pragmatici!”, IDEA artă + societate, 33-34, 2009; Veronica Lazăr, „Abstract, abstracţie”, in Alex Cistelecan, Veronica Lazăr (coord.), Ghid practic de teorie critică, Asociaţia Protokoll, Cluj, 2010; Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, „Sensuri ale Revoluţiei Române. Între capital, politică şi tehnologie media”, in Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu (coord.), Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor, Idea Design & Print, Cluj, 2009; Florin Poenaru, „Nostalgie, pedagogie, umor, sau despre a doua venire a anti-comunismului”, CriticAtac, octombrie 2010; Alexandru Polgár, „Restul comunist”, in Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009; Ovidiu Ţichindeleanu, „Modernitatea postcomunismului”, in Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.”; Ovidiu Ţichindeleanu, (D)elective Electricities: Continuous Currents in the New Democracy,” The Rethinking Marxism 2003 Gala, „Marxism and the World Stage,” 6-8 November 2003, University of Massachusetts, Amherst, MA; „The Concepts of ‘Production’ and ‘Creation’ by Félix Guattari,” in the panel „Rethinking Production After Marx,” The Rethinking Marxism 2003 Gala, „Marxism and the World Stage,” 6-8 November 2003, University of Massachusetts, Amherst, MA.

²⁷ Blogul de urbană este o reţea de sociologi şi antropologi bazaţi la Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Bucureşti şi Central European University. Ei publică un blog academic specializat în studii critice de urbanism.

²⁸ Protokoll organizează o şcoală populară de artă contemporană, publică analize politice şi organizează seminarii de teorie critică. Printre membrii săi fondatori se numără trei foşti membrii ai grupului Idea (Attila Tordai-S, Andrei State şi Alex Cistelecan).

²⁹ CriticAtac este o platformă internet care acoperă întregul spectru de la liberalismul progresist la marxism. Doi dintre fondatorii săi (Vasile Ernu şi Ovidiu Ţichindeleanu) provin din grupul Idea. De la apariţia sa, CriticAtac a fost cea mai activă platformă de a stângii intelectuale româneşti, publicând câte un text pe zi, şi prima iniţiativă de stânga care a luat poziţie faţă de o chestiune a „vechii” stângi: dereglementarea Codului Muncii.

³⁰ Victoria Stoiciu, “Noul Cod al Muncii si legiferarea vechilor coduri nescrise” Critic Atac, December 6, 2010; “Fructele necoapte ale maniei noastre,” Critic Atac, October 5, 2010. “Cât de leneşi sunt românii” Critic Atac, September 21, 2010.

³¹ Din 2005, săptămânalul Capital publică lista celor mai bogaţi 300 de români. Din 2009, ediţia românească a Forbes produce şi ea propriul său clasament.

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 18, 2014septembrie 26, 2014 de VATRA

Proză de Robert Cincu

Robert Cincu – Născut la 12 Iunie 1987 în Tg-Jiu. Actualmente, doctorand al Facultății de Litere U.B.B. Cluj. Cronică literară, cronică de teatru, proză, poezie publicate în mai multe reviste (sau portaluri online) de profil.

Gaura cheii

Pentru Domnul Floro

Ușa se deschise brusc de la vânt, trântindu-se de perete. Soarele care bătea puternic nu mă lăsa să văd nimic. Părea că afară nu e decât o lumină albă care a înghițit totul. Auzeam, însă, în depărtare, cum curgea râul și știam că totul e real, că pe acolo colindam odată printre gunoaie și că acum mă simt cel mai bine.
*
„Shine your light on the world”; melodia repeta obsesiv versurile astea și ajunsesem să le ascult. Nu suna rău. De fiecare dată când mergeam pe la Marin el îmi punea o melodie, și fiecare era la rându’ ei „cea mai tare pe care am auzit-o vreodată”. De fapt, nu era niciodată așa, dar nu erau rele. Marin era mic de statură, destul de inteligent, dar se comporta ca și cum toți ar trăi într-o mare naivitate și numai el și-ar da seama de felul în care stau lucrurile cu adevărat: contrazicea pe toată lumea, de multe ori cu răutate, și așa ajunsese să fie catalogat drept nesimțit.
N-am înțeles de ce mai era prieten și cu mine. Sau poate îi convenea faptul că eu prea rar pretindeam că știu ceva despre univers, cu alte cuvinte nu-i dădeam prea multe ocazii să mă contrazică. I-am zis că și melodia asta e, ca și celelalte, cea mai tare. Cred că a resimțit ironia din vocea mea, căci a urmat o lungă explicație despre univers care poate fi modificat doar de lumina proprie a fiecărui individ, sau ceva de genu’. Stăteam și ascultam și deodată văd că lui Marin începe să-i curgă sânge din nas.
Frate cred că îți curge sânge din nas, ești bine?
Dă-l în morții mă-sii! Tu ești atent la sânge sau la ce-ți zic eu aici? Aș fi vrut să plec, să-i spun că nu dau doi bani pe ce zice și că arăta caraghios în demonstrația sa cu șiroaiele de sânge pe fată, dar știam că poate o să-l supere și mai tare.
Te-ascult, am înțeles până acu’; suntem captivi cu trupul, dar avem o scăpare, și că răspunsul e în melodia asta. Zi mai departe. Acum îi curgea sânge din ambele nări și-i ajunsese pe buze. Cred că se încăpățânase să nu se șteargă. Deodată se deschise ușa și intră Gore care-și căuta scrumiera. Când îl văzu pe Marin cu fața plină de sânge începu să râdă tare:
Ce mă-ta ai pățit bă? Te-a bătut ăsta? zise el arătând către mine.
A început să-i curgă din senin, îmi povestea ceva, am încercat eu să-l lămuresc pe Gore.
Du-te bă în pula mea la baie și spală-te că dacă te vede mă-ta așa zice că mori pe aici. Vezi să nu pătezi covoru’ boule. Marin închise boxele din care răsuna pentru a 3-a oară aceeași melodie despre lumina fiecăruia dintre noi și plecă cu mâinile la nas să se spele. Gore luă scrumiera și se așeză în fața mea. Începu să fumeze.
Marin nu semăna deloc cu taică-su. Gore era un om înalt și gras, genul căruia par să-i placă mult micii cu bere, care scuipă mândru după ce face un zgomot scârbos din gât și care ține ascuns faptul că fiul lui nu știe să joace fotbal și are toate șansele să ajungă gay (deși probabil Gore s-ar exprima ceva mai plastic zicând poponar sau bulangiu).
Gore mă privi cu un zâmbet care părea dezamăgit:
De ce nu-l iei mă pe ăsta odată, să mergeți și voi la femei. Bă eu nu suport când îl văd pe bou’ ăsta cum stă și se cacă pe el toată ziua, pe internetu’ mă-sii. Mergeți mă la femei, ce pula mea. Dacă merg eu la vârsta mea, voi ce pula mea aveți de nu mergeți? Nu știam exact ce să-i răspund.
Eu i-am mai zis să vină cu mine, dar nu prea vrea. Poate o să-i vină chefu’ dacă se duce la facultate. Am înțeles că ar vrea să meargă la București… Gore mă întrerupse:
La București!? Pai bou’ ăsta nici aici nu se descurcă mă. Aici unde eu îl țin, el zici că e handicapat. Ce mă-sa să facă la București? Marin intră în cameră spălat pe față și-mi zise să plecăm.
După ce am ieșit Gore a început să dispară încet încet.
*
Sute de tone de draci se vărsaseră în sufrageria lui Doic dintr-o greșeală ambiguă a iadului. Sa nu uităm că un singur drac, deși foarte mic, poate cântări enorm, materia din care sunt ei făcuți nefiind încă inventariată de vreun tabel. Erau de toate culorile: grena, mov, maro și chiar 2-3 draci albi. Niciunul nu depășea spațiul sufrageriei; stăteau cuminți, înghesuiți și clipeau sec. Din când în când unii draci își aruncau priviri întrebătoare: era clar că nu știau ce să facă, că nu mai ieșiseră altă dată din iad. Doic mânca liniștit în bucătărie. Era târziu, dar nu aprinsese lumina ca să facă economie. Nici măcar nu se schimbase din hainele de muncă, iar pantofii și ciorapii îi aruncase în hol. De afară nu se mai auzea niciun zgomot, decât rar un greier care cânta prin grădina din fața blocului.
Doic termină de mâncat și începu să spele vasele. Undeva în adâncurile iadului un drac încerca disperat să-și aducă prietenii înapoi din sufrageria aglomerată și numaidecât începu să creeze vortexul Iad – Sufrageria lui Doic. Vortexul era destul de strâmt, însă câte un drac putea să încapă destul de lejer. Cei de la suprafață s-au înțeles repede în ce ordine să intre și în câteva ore sufrageria era ca înainte – nu mai rămăseseră decât 2-3 fire de păr de la vreun drac mai bătrân care chelea. Doic adormise demult la el în cameră și nici nu trecuse prin sufragerie.
A doua zi se trezi la 8 dimineața să meargă iar la muncă. Intră în sufragerie să își caute un pulover într-un dulap cu haine mai groase. Dracii lăsaseră locul intact, iar Doic bine înfofolit plecă la muncă. Astăzi era o zi grea: un aparat de foraj se stricase și mai multe piese trebuiau schimbate. De cum își luă salopeta pe el, se duse spre aparat. Acolo îl aștepta șeful lui.
Bă dobitocule ce-ai făcut ieri cu electromotorul de la sistemul de filtrare?
Păi cum șefu? Se poate? L-am reparat; i-am pus niște…
L-ai făcut praf. Bă e a patra oară când se întâmplă. Eu ți-am zis că dacă văd că vă bateți joc de munca voastră eu nu pot să vă țin aici de pomană. Bă mie îmi pare rău, dar s-a terminat. Uite aici banii pe luna asta, și gata. Nu mai ai ce căuta aici.
Adică…
Am zis gata. Te rog eu frumos lasă salopeta și mergi acasă. Aici nu mai ai ce căuta.
Doic își luă banii și plecă spre vestiar. Era singur și se așeză pe un scaun, lângă dulapul unde își lăsase puloverul gros. Se schimbă încet. Înainte să plece din întreprindere începu să numere banii cu mâinile tremurând. Era aproape un salariu întreg, și totuși ultimul…
*
Gore e un idiot, îmi zise Marin după ce ieșirăm pe ușă. Ce ți-a mai povestit acu? Despre cât de șmecher e el cu țiganii lui de la muncă sau cum a agățat-o el pe maică-mea…
Mi-a zis să te duc la femei. A…și că ești un retardat care stă la calculator mereu, că nu te lasă să pleci la București. D-astea.
Ce idiot e. Dar să știi că am un plan. Nici n-am nevoie să mă lase el să plec la București. Am vorbit aseară cu cineva care a zis că pot oricând să mă angajez la ceva firmă care face antivirusuri. și o să-mi dea și mega mulți bani. Așa că zi-mi când pleci tu, că vin cu tine.
Păi…eu cred că aș fi plecat mâine. Dar…tu unde o să stai până când te angajezi, sau până îți găsești o garsonieră…?
Stai liniștit, mă întrerupse Marin. Dacă nu mai ai loc la tine, pot să merg liniștit la un hotel câteva zile. În maxim o săptămână o sa primesc și avansul, o să-mi caut între timp garsonieră. Totul e aranjat. La noapte îmi iau din casă doar banii pe care i-am strâns, sticku’, că am pus pe el C.V.-ul și niște programe pericol făcute de mine. Îi dau gata pe fraieri acolo, mă piș și pe Gore și pe toată mândria lui de tată ratat. Îmi pare rău doar de maică-mea că o las singură cu muistu’ ăsta. Da asta e. Mâine plecăm.
Bine. Și cred că o săptămână pot să te țin lejer la mine.
A doua zi am intrat pe peronul gării la 5 dimineața. Soarele încă nu răsărise dar cerul prindea o culoare albastru-închisă. Mă uitam în jur și speram să nu-l văd pe Marin, poate se răzgândise, poate își dăduse seama că nu e prea ușor să te angajezi, chiar și într-un oraș mare ca Bucureștiul. Nu venise. Trenul ajungea pe peron în 5 minute și era clar că Marin renunțase la plecarea lui în București. M-am uitat la biletul meu: vagonul 5, locul 53. Încercam să-mi imaginez cum ar putea fi numerotate locurile în tren. Oare o să nimeresc la geam? Dacă sunt 8 locuri în fiecare compartiment, numerotate 1,3,5,7 pe o parte și…trenul sosea în gară. Mi-am căutat compartimentul și am văzut că era gol. Puteam să stau liniștit la geam. După ce mi-am pus bagajele pe suport și m-am așezat, trenul a început să se miște încet. Când mi-am aruncat privirea încă odată spre peron am văzut printre oameni pe cineva alergând. Era mama lui Marin care făcea semne să oprească trenul și cred că plângea. După câteva clipe din peron nu se mai vedea nimic și eu încercam să înțeleg ce poate căuta femeia aia acolo. Mai ales că Marin nu apăruse.

*
Da, e frumos apartamentu’ ce să zic. Da tot mi se pare că ceri cam mult, zise bărbatul cu un aer de superioritate.
Vă rog să mă înțelegeți, m-am interesat și am văzut că în general prețurile sunt chiar mai mari pentru un apartament ca ăsta, zise Doic nedumerit. Eu credeam că sunt chiar prost că cer așa de puțin, dar îmi trebuie banii, știți…
Știu mă nene. Ce să-i faci. Da mie nu-mi trebuie? Că uite abia mi-am luat și eu nevastă. Vrem și noi să stăm ca oamenii. Poate facem și noi un copil. Ne trebuie niște condiții, niște bani, știi cum e.
Vă înțeleg. Vă las să vă mai gândiți. Uitați-vă și la celelalte camere. La bucătărie. Totul e îngrijit.
Cuplul se plimba liniștit în casa lui Doic și intrară în dormitor.
Bă asta e mare prost. Ți-am zis fată că luăm ieftin apartamentu’. Și e mișto de tot.
Păi hai să-i spunem că-l luăm, zise femeia. și-așa pare necăjit. Ce rost mai are să ne prefacem că nu ne place.
Dă-l bă în pula mea. Lasă-l să mai lase din preț. Că ăsta e prost. Să vezi de nu-l iau mai ieftin.
Cei doi se întoarseră la Doic să-i ceară să mai lase din preț și Doic nu mai avea puterea să-i refuze. Rămăsese fără casă, dar cu bani care să-i ajungă să-și ia de mâncare până se va pune pe picioare. Avea și un plan la care se gândise mult. Banii îi va ține într-o geantă. În fiecare zi va lua mâncare doar pentru ziua aia, cât mai ieftină de la un magazin la marginea orașului. El o să doarmă pe un câmp dincolo de periferie. Odată la 3 zile va veni în oraș să caute de muncă. Va avea un rând de haine numai pentru oraș, curate…

*
Mă întinsesem cu picioarele pe scaunul gol din fața mea și mă gândeam la scena ciudată din gară. Poate că Marin încercase să plece și-l oprise Gore. Dar atunci de ce ar mai fi venit maică-sa în gară? Poate mă căuta pe mine. Poate Gore își omorâse fiul și femeia nu mai putea apela la nimeni decât la mine. De fapt, nimic nu prea făcea sens. Oricum o să am destul timp să mă gândesc la asta la București. Trebuie să-l sun și pe Marin, când o să am semnal. În prima stație. Poate că o să vină cu trenul de mâine. Sau poate că nu o să mai vină deloc. Deodată ușa compartimentului se deschise și intră Marin, fără bagaje, zâmbind, cu mâinile în buzunare.
Ia și tu picioarele. Și eu vreau să stau la geam, îmi zise el.
Credeam că…
Știu ce credeai, că n-o să mai vin. Ei bine, uite-mă. Ți-am zis că vin. Am și bani; și scoase din buzunar un teanc mare de bancnote. Am sticku’ la mine. Am pus pe el tot ce-mi trebuie, sunt aranjat. Zici că pot să stau la tine nu?
I-am zis că poate sta. La urma urmei, niciunul dintre colegii mei de apartament nu era în București. Rebu plecase să muncească la o firmă din provincie ca mecanic și lăsase Bucureștiul pentru o vreme. Încă mai plătea chirie pentru că era sigur că o să-și dea demisia cât de curând. Nu-i plăceau oamenii cu care lucra, deși era plătit extrem de bine. Iar Ann nu dormea niciodată acasă, preferând de fiecare dată să doarmă la prietenul ei, care nu era niciodată același. Ann nu era o fată rea, doar că nu credea în relațiile care nu sunt perfecte. Orice semn de inutilitate, plictis, gelozie etc. o făcea să fugă la un alt bărbat care la prima vedere promitea perfecțiunea.
Părinții Annei divorțaseră când ea era mică și cred că fusese pentru ea cea mai grea perioadă. Unii ziceau că se vede și în operele ei (era studentă la Arte și picta). Era destul de talentată pentru o hipioată care la prima vedere nu se deosebește cu nimic de celelalte. Sigur asta numai la o privire superficială care arată hainele cu prea multe culori și sandalele purtate pe condiții care depășeau puterile lor. Ann avusese o expoziție la Galerie și părea să promită extrem de mult. Desigur nici eu și nici Rebu, prezenți la expoziție, nu credeam cu adevărat în talentul ei. Poate că cel mai mult ne-a convins un om bătrân prezent și el acolo. Era un celebru critic de artă. Într-adevăr omul nu era genul care să descalifice din start orice operă de artă și, din câte am auzit, încuraja, în general, toate tinerele talente cu speranța că într-o bună zi toate aceste tinere generații îi vor fi recunoscătoare. La picturile lui Ann criticul s-a arătat însă ceva mai interesat. A început să vorbească cu un alt om care stătea lângă el. Eu și Rebu auzeam discuția și în curând toți oamenii din Galerie s-au apropiat de criticul bătrân să-i audă cuvintele, ca la un discurs de deschidere. Bătrânul părea de data asta să afirme extrem de categoric faptul că picturile Annei nu arată obiecte descompuse sau bucăți de piese dispuse aleatoriu, amestecul de culori nu este eterogen, ci picturile Annei surprind esența rupturii ca fenomen în sine. Cuvintele oricât de pompoase ar fi fost ele au reușit să impresioneze nu numai auditoriul avizat, dar chiar și pe mine și Rebu. Poate că Ann chiar avea talent, cine știe? De aici, însă, mai toți prietenii și profesorii Annei au tras concluzia că ea trebuie să fie marcată de divorțul părinților ei, că aceasta e ruptura existențială pe care ea o resimte atât de des, că Ann caută perfecțiunea părții și nu a întregului, ea fiind fata care se despărțise de o infinitate de bărbați.
Știi, mi s-a părut că am văzut-o pe maică-ta în gară. Nu sunt sigur, dar… Marin mă întrerupse imediat:
Știu. De aia nu am venit la tine pe peron. Știam că o să apară și ea. Vezi tu, când am ajuns acasă Gore nu era. Maică-mea era încă trează și eu am crezut că îl așteaptă pe idiot să vină de la băut sau ceva. Nici nu i-am zis nimic. M-am dus, am luat banii, sticku, și doar înainte să plec am intrat să vorbesc cu ea. Era în bucătărie. Da’ am văzut că plângea. Crede-mă că nici nu știam ce să fac, io mă gândeam că poate a bătut-o căcatu’ ala de om, mă și gândeam să mă duc să-l caut înainte să plec, să-i fut un pumn în muie și să-l las acolo mort. Dar să fim serioși, nu cred că eram în stare. Oricum, înainte să-i zic ceva, m-a lămurit ea. „A dispărut tac-tu. Eu cred că l-au omorât. Uite și tu că are pantofii aici, toate hainele sunt în casă. Poate o fi mers să ducă gunoiul, că nici nu știu unde ar putea fi” și nu mai știu ce a mai zis. Îți dai seama că probabil bou’ era la băut. De parcă trebuie să se îmbrace frumos ca să meargă să se îmbete ca porcu’. Atunci i-am zis direct: „Bă mamă, io vă las, plec la București. O să-ți trimit ție niște bani cam peste o lună cred, că am o slujbă acolo. Îmi pare rău că plec așa”, mă rog, și îi tot povesteam eu că o să fie bine, să stea liniștită, și ea, ea începe să plângă mai tare. Că cică o părăsesc și eu și Gore, că o lăsăm singură, că s-o ajut să-l caute pe idiot. Ce puteam să-i mai zic. I-am zis că ăla oricum se întoarce el, am încercat s-o pup, ea se ținea de mine să nu plec și am fugit. Când am ajuns la colț, am văzut că ieșise și ea din scară și eram sigur că ori merge să-l caute pe Gore, ori vine după mine. Acuma, judecând după scena pe care ai văzut-o și tu în gară măcar am consolarea că ține mai mult la mine decât la Gore, din moment ce a venit în gară și nu s-a dus prin bodegi după ăla.
Eram ușor amuzat de povestea lui dar nu puteam să nu îmi ascund și unele nelămuriri:
Păi și ție nu ți-e frică, lăsând la o parte cruzimea plecării tale, că Gore poate chiar o fi dispărut?
Unde să dispară mă ăla?îmi zise Marin plictisit.
Tot drumul până la București, singuri în compartiment, eu și Marin n-am mai prea vorbit. Mă uitam din când în când la el și părea că se gândește la lucruri mari. De fapt, el mereu părea că se gândește la ceva.

*
Într-o vară în grădina domnului Fufu Monroe se instalase o mare familie de iepuri. Erau cel puțin 40 de iepuri și iepuroaice, mai mari sau mici, albi, maro, gri, cu urechi ascuțite sau pleoștite. Domnul Fufu Monroe recent căzuse dintr-un dud și reușise să-și rupă o mână și ambele picioare așa că multă vreme nu s-a putut mișca, iar infirmiera sa, o tânără extrem de frumoasă și bine plătită, se îngrijea de el. De grădină, însă, nu se mai ocupa nimeni și familia de iepuri ronțăia toată ziua zarzavaturile și legumele atât de frumos crescute.
După câteva săptămâni familia de iepuri terminase toată mâncarea din grădină, așa că au început să țopăie către alte grădini, dar undeva în spate, între crengile unui copac căzut la pământ un iepure rămăsese prins. Nu-și mai putea mișca piciorul și era foarte speriat că ceilalți iepuri deja se îndepărtaseră. Nu vroia să rămână singur, așa ca a tras cât a putut de tare de picior până l-a rupt. Acum șchiopăta și se uita speriat când la familia de iepuri care ajunsese foarte departe, când la piciorul său care sângera neputincios.
*
Se pare că mă înșelasem. Când am ajuns cu Marin am observat că ușa era descuiată. Ann era acasă.
Salut. Sunt Ann. Ce mai faceți, a zis ea cu o naturalețe specifică, ca și cum Marin stătuse cu noi în casă dintotdeauna.
Bună, i-a răspuns rece Marin.
*
…o mare lehamite față de tot ce omul tinde greșit să iubească. Ca și cum am fi cu toții sortiți să ne distrugem mai mult cu fiecare decizie pe care o luăm. Gânduri răsfirate îi treceau prin cap în timp ce cursul apei îi fura privirea. Pe un mal colorat de gunoaie care mărginea apa murdară, Doic aprindea un foc mic. Se însera, iar soarele portocaliu semăna tot mai mult cu focul. Un miros puternic de gunoi ars și de plastic topit se ridica în fumul dens și Doic începuse să privească mirat acest râu negru care curgea în sus.
Nu mai fusese de ani de zile la oraș, dar mereu gunoaiele din jur îi aduseseră esența urbei. Se gândea odată că dacă ar strânge tot gunoiul din jurul lacului, și apoi de pe maluri la râu sau de pe poteci o să-și construiască un întreg oraș numai al lui. La fel ca cel adevărat. Ar putea construi din gunoaie tot orașul, cu întreprinderea, pe care ar face-o din cutii de aluminiu, și poate chiar casa lui. Și ar putea chiar…dar o tuse seacă îi întrerupse gândurile. Focul pâlpâia leneș la fiecare tuse care îl lovea și Doic începea să se piardă tot mai mult printre gunoaie.

*
Era clar că nu prevăzusem evoluția financiară atât de rapidă a lui Marin. În câteva zile se angajase și luase deja avansul. Avea bani și începuse să petreacă serile cu Ann pe canapea, se uitau la filme ciudate. Cred că lui Ann chiar îi plăcea să fie mereu contrazisă, și din acest punct de vedere Marin n-o ierta.
Mi se pare că tu pictezi așa de dragul artei. Parcă nu ai nimic de spus. Degeaba îmi zici tu că trebuie să ai vocație pentru asta, că tu nu prea ai. Nu știu, mi se pare fals tot ce încerci tu să faci pe aici.
Ann părea un pic supărată că lui Marin nu-i plăceau picturile ei dar imediat își revenea.
Cred că ești nebun. Uite asta e preferata mea, și-i arată un tablou cu multe culori care se îmbrățișează eterogen.
Ce e pata aia ciudată în stânga jos? Ce crezi tu că ar putea reprezenta asta? O întrebă Marin uitându-se atent la tablou.
Păi tocmai asta e frumos. Cred că poate fi orice. Poate fi un iepure dacă vrei…
Dacă vreau? și dacă eu sunt un prost care nu poate înțelege arta și nu vreau nimic? Atunci nu am voie să mă bucur de opera ta? Eu cred că și ultimului cretin îi poate plăcea o pictură bună, la tine nu cred că ar sta să atribuie sensuri…
Ba ar sta. Ar sta și bine ar face. Aici poate fi o întreagă poveste dacă vrei. Uite pata asta albă și singură aici poate fi un iepure care a venit cu familia lui într-o grădină să mănânce. Uite vezi aici ar fi familia lui de iepuri, petele astea albe și maro.
Și de ce l-au lăsat singur în colț?
Pentru că au plecat în altă grădină și au uitat complet de el, și el și-a rupt piciorul într-o creangă și nu mai poate merge…
E o prostie.
Ba tu ești o prostie. Să știi că multă lume apreciază picturile mele. O să-ți arăt la următorul vernisaj.
Marin o sărută și-i spuse arogant: știu.
*
Undeva într-o sufragerie îndepărtată, o sufragerie pe care o cumpărase Gore pe vremea când era tânăr de la un fost muncitor lovit de soartă, vortexul din iad rămăsese deschis. Se mărea și începuse să tragă în el totul. Mama lui Marin se dusese demult, când încerca să țină de o măsuță trasă brusc înspre iad. Se dusese și blocul cu toate autoritățile care erau de față și inspectau zona. Deja în iad se făcuse un depozit separat pentru toate lucrurile acestei lumi care ajunseseră acolo din greșeală. Unii înțelepți care fuseseră trași în vortex spuneau că depozitul era de fapt un purgatoriu, că pe pământ sigur nimeni nu se mai întoarce. Fiecare ar urma să fie judecat și apoi trimis unde-i era locul. Câțiva oameni începuseră să se roage. Nu mai făcuseră asta niciodată în viața lor și în iad și-au dat seama că măcar unul dintre zeii despre care au mai auzit s-ar putea să îi asculte. Erau în depozit și preoți care țineau slujbe frumoase, erau animale și plante care prinseseră rădăcini în pământul fierbinte și tare.
Eu m-am dus să iau calul din spatele casei, înainte să înceapă ploaia. Când am dat colțul și am intrat în curtea din spate totul era gol. Un câmp mare și alb se întindea ca un ghețar de la poli. Copacii, pământul arat, zarzavaturile, cotețul porcilor cu tot cu porci, calul și lumea dispăruseră. Stăteam nemișcat și priveam în depărtarea albului căutând parcă semne, urmele unei lumi pe care o știam atât de bine și care acum nu mai era. Orizontul se îngusta pe măsură ce încercam să-l cuprind cu privirea. M-am speriat când m-am văzut înconjurat de alb, și, de frică să nu fiu și eu înghițit, am urlat.
Obrazul mă ustura îngrozitor. Mă uitam la Ann cum mă scutura și-mi dădea palme. I-am zis să mă lase în pace. „iar ai visat urât”. De la o vreme Ann și Marin nu mai puteau să doarmă din cauza coșmarurilor mele. Țipam mult, mă mișcam și doboram lucrurile de pe noptieră.

*
M-am săturat de tot. În jurul meu artiste ieftine ca Ann ajungeau celebre, cretinii ca Marin realizau într-o săptămână mai mult decât am realizat eu de când stau în București și toată lumea asta nenorocită începe să semene cu un casting pentru telenovele.
A doua zi am plecat înapoi acasă. Nu mai puteam să stau în propria mea casă la București pentru că ajunsesem o povară pentru cei doi. Mă gândeam că în câteva zile o să mă sune să mă cheme înapoi sau măcar să-mi ceară banii pe chirie. Eram convins că după câteva zile o să ies din starea asta ciudată de cruntă lehamite care m-a cuprins brusc. Părinții îmi spuneau să mă întorc să nu pierd cursurile, deși aveam uneori senzația că se bucură că m-am întors.
După o lună deja părinții mei insistau să mă întorc. Să merg la cursuri, să mă duc să-mi plătesc chiria și să mă pregătesc pentru examene. De la Marin și Ann încă nu primisem nici un semn. Mi-am făcut bagajul. Mama m-a ajutat și am văzut-o când a strecurat două bancnote într-una din cărți. Era convinsă că surpriza găsirii banilor în carte e mult mai mare decât valoarea în sine a lor și de aia nu mi-i dădea pe loc. Am zâmbit, m-am prefăcut că nu văd și mi-am luat la revedere de la amândoi cu promisiunea că o să fac tot posibilul să fie cât mai bine.
În drum spre gară am aruncat bagajul la gunoi.
*
Mă plimbam printre potecile de gunoaie de parcă aș fi căutat ceva. Stăteam aici de multă vreme și ajunsesem să cunosc toate malurile astea murdare. Țin minte că demult, înainte să plec acasă, înainte să renunț la facultate, la familie și la tot, i-am zis lui Ann în glumă „mie îmi place să privesc universul prin gaura cheii, îl cuprind cu mintea mai bine așa”. Aici între gunoaie am fost repede absorbit și am dispărut.
Mergeam de-a lungul râului murdar și vedeam că gunoaiele din jurul meu sunt din ce în ce mai vechi. Pe aici se aruncaseră cărți mari cu coperte roșii, cuburi ruginite de fier, pânze groase și murdare, dar nimic nu semăna cu gunoiul obișnuit. Am mers o vreme uitându-mă la cer. Era toamnă și vântul începuse să bată, lumina parcă era mai întunecată de la nori, iar eu mă îndreptam convins înainte ca și cum aș avea o țintă fixă între munții tot mai mari de gunoaie.
Nu mai țin minte ce am simțit când am ajuns prima dată în fața orașului de gunoaie. O cetate a gunoiului și a uitării, pustie. Clădiri imense și statui, mari piețe cu bănci care priveau spre râu, străzi întinse și trotuare, toate făcute din gunoi. Am intrat într-o casă mică de lângă mausoleu. Patul era lângă fereastra deschisă. M-am așezat numai pentru o clipă, cât să simt că lumea se odihnește odată cu mine.

Vatra, nr. 6-7/2014

septembrie 4, 2014septembrie 24, 2014 de VATRA

Poeme de Oana Văsieș

Oana Văsieș s-a născut la Bistrița, a publicat poezii în câteva reviste literare și a avut lecturi în cadrul unor festivaluri. În prezent, e studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca și se pregătește să publice un volum de poeme.

Traducere

1.1

Se aprinde ecranul şi vibrează
pe obraz

Am avut la îndemână lentoarea
aş fi putut termina

Pregătită pentru Carieră
între margini partea roşie
stabilă
un fel de încărcătură
Nimeni nu s-a aruncat prea departe sau nimeni
n-a recunoscut

auzeam un copil cum şutează mingea în copaci
şi nimerea de fiecare dată
şi am vărsat roşu pe birou
l-am primit pe puşti
clar
din 3 în 3 minute
strâns
ca pe-un garou

1.2

Cum se activează un ţiuit cald pe dinăuntru
şi gata cu ce nu se susţine vizual
cum se activează principiile şi cineva aşteaptă la capăt
scuturându-se
dislocând polii
Şi un domnişor cu genunchii îndoiţi străluceşte întru preamărire

aşa să ne fie şi gestul
exact şi comun
ca o groapă

3.1

lovesc tocul de cap
şi prieteni de-ai mei
în spania
se furişează la umbră în hamac
se-nfig în corpuri ca-n roşiile castiliene
la pensat şi la plajă în grup

realitatea care e insalubră şi moale

cine a tras de fiare
taurul ăsta se ridică şi are la cine să se întoarcă
la fiecare pas mă tem
c-o să se rupă şi va trebui să dau explicaţii

[ în spatele blocului primii aleşi caută-n cutii
pe seară vine toată gaşca
se vor îmbrânci pentru resturi
resturi
termin mărul şi-l arunc pe geam
foarte aproape de grup
cerul e albăstrui
ca din setări ]

[să închid ochii şi să arunc ce-mi vine la mână
dar am bile sub pleoape
când le închid
livrez tot ansamblul ăsta
care-ntr-un fel creşte
programatic şi stupid]

4.1

ştiu cum e să te cuprindă oboseală şi să-ţi laşi mâinile jos dar le simţi în continuare deşi ar fi mai bine să nu şi dacă ieşi pe trepte e un soare de care trebuie să te fereşti mergi mai departe şi cum mergi sunt în special chestii fine care-şi fac loc spre tine dar nu ca să te blocheze ci ca să te rupă de performanţe şi virtuţi
într-un final într-o ceainărie va fi o fetiţă să-ţi amintească vei vrea s-o atingi să-i dai părul de pe frunte dar n-o să te lase o să zică mă descurc nu e nevoie şi apoi vor începe într-adevăr condiţiile
multe nopţi visul cum se unduieşte şi mai ales departe străvezie dintr-un alt secol mult peste

5.1

Ziua tot mai scurtă
la un moment dat n-o să mai ajungă
o să se întrerupă

Nimeni pe dinafară
au fost integraţi termenii
câte-un bec lumina slab
până târziu
apoi păsările ieşeau
se unduiau în forma aerului
accelerau spre sârmă
şi intrau
cu slabe şi nimicitoare sunete
în circuit
apoi cu mila Domnului
au scobit în fructe
succesiv
cu şi mai multă fermitate
decât primii

5.2

alteori aşteptam ultimele zile pentru bani
erau poveşti simple
sau le făceam noi
şi instinctiv
se strecurau bucăţile spre ieşire

au propus colaborări
înlocuiri
au provocat episoade
secvenţe
ameninţări
apoi am scos răspunsuri
treptat
modificat la cap

şi dincolo de filtru
ne-am desăvârşit

6.1

Stau în şes
Nu-i nimic să mă umple de mâhnire
prin pătură se simte fiecare denivelare
şi apăs cu podul palmei fiecare denivelare

Merg mai departe
nu are cine să-mi ameninţe siguranţa
am păşit cu atenţie
între stejarul bătrân şi plantaţia de cartofi
mi-am pipăit abdomenul
am apăsat cât am putut
mi-a venit greaţa
şi mi-a mai venit Picador
cât să mă-ndrepte spre îngăduinţa superioară

9.2

direcţia şi urmele care se pierd spre parapet
cât timp va fi nevoie de mine o să mă prezint
dac-o să scap singură
la urma urmei
un nou mandat nu înseamnă neapărat
idei noi
plus că aseară venind spre casă
mi-am făcut pariurile în minte
şi când m-am întins pe canapea
aveam picioarele foarte reci
le-am încălzit cu mâinile calde
şi timp de câteva minute
cu lumina stinsă şi fără forfota din baie
nu mi-a fost deloc frică

9.3

pregătit cameră
să nu mă mai întorc la
să nu revăd
din primele zile ale anului
primele bucăţi ale zilei
cu ce se ridică fulgerător
loveşte ca grindina în clape
apare la geam
şi dac-apare la geam ce să mai livrez
iată zic
variantă
mă duc la geam
şi mă apăs
pe ochi
din primele zile ale anului
primele secvenţe ale zilei
în grădină cad prune
ca grindina
cineva cu un par în mână şi cu tricou cu rock
râde şi se uită mai departe
cum stă femeia în rochie
şi nu zice
multă vreme
decât hai încă un pic

august 31, 2014septembrie 22, 2014 de VATRA

Poeme de Alexandru Agache

Dosar, Poezie
Alexandru Agache, Brașov, Corpul T, poezie, Radiohead
Scrie un comentariu

Alexandru Agache este absolvent al Masteratului de Inovare Culturală de la Brașov, program conceput și coordonat de către regretații profesori și poeți Andrei Bodiu și Alexandru Mușina. A citit texte proprii la evenimente organizate de Filologia brașoveană, precum Literatura iese în oraș sau Maratonul de poezie din 2013. Scrie cronici și recenzii literare pentru revistele Corpul T și Astra. Este fan Ian McEwan, Irvine Welsh și J.M. Coetzee, iar dintre scriitorii români îi plac foarte mult Ruxandra Novac, Adrian Schiop, Andrei Dósa și Cristina Ispas. O parte din poemele sale sunt influențate de muzica și textele formației Radiohead.

Filme și clișee de stânga

mă întorc de la muncă, optul e
arhiplin – în spate – o familie mișto
de țigani – un tată foarte scund și slab
cu mustața rasă subțire și doi copii –
unul mai mare de vreo doișpe ani, celălalt,
mai mic, de vreo nouă

o doamnă supraponderală țipă că
în România va fi bine numai când
toți țiganii vor dispărea, un domn țipă
că în România va fi bine numai când
ea va mânca mai puțin, toată lumea
țipă la țigani să se-ntoarcă de unde-
au venit

fratele mai mai mic se uită la fratele
mai mare care-l ia pe după umăr pe
fratele mai mic – tatăl îi ia pe după umăr
pe fratele mai mic și pe fratele mai mare –
toți trei se privesc ca femeile ălea din
Lista lui Schindler înainte să se dea drumu
la apă prin dușuri

țiganii coboară la prima, cobor la
două stații după, mă simt de parcă aș fi
ieșit dintr-o secție de oncopediatrie

seara mă duc la prieteni – îmi zic că ce
fain e-n Grecia, apa e f curată, mâncarea
e-n regulă, prețurile sunt ok, casele și schiturile
sunt frumoase, salariul mediu pe economie
e 1500 euro/ lună – acolo nu’s țigani că nu dă
nimeni de pomană la hoţi şi cerşetori

Mă enervez, îi enervez, stingem cearta
uitându-ne la Doubt, cu Maryl Streep și
Philip Seymour Hoffman, ea e directoarea
unui colegiu catolic din Bronx, unde el, preot
și profesor, e acuzat de abuz sexual împotriva
singurului elev de culoare

finalul prost strică tot filmul

Expatriere

Medicul meu curant, doctorand la Paris
în transplant de pancreas, m-a întrebat
dacă n-aş fi de acord să-mi donez organele
neafectate, în cazul unui accident mortal

E un lucru foarte nobil, Alexandru,
salvezi o viață, renunțând la ceva
inutil, să ştii, Biserica e întru’ totul
de acord, decizia ta se înregistrează
într-o bază de date, rudele nu vor mai
avea niciun cuvânt de spus

Crede-mă, scumpule, organul transplantat
iradiază mereu ceva din spiritul donatorului,
între ai tăi și beneficiar se vor crea
legături emoționale foarte puternice

Gândește-te, Alexandru, o
parte din tine supraviețuiește
într-o altă persoană, într-un
organ de-al tău, o altă inimă
va pompa sânge

Golden Eye

Din ţevile pistoalelor
irump versatele
bacterii ce necrozează
organele

În ţevile de inox
cresc microorgansime
ce cariază lent
statuile-simbol

ochiul de aur
captează tumorile
mai mici de
0,8 mm.

ochiul de aur
fluidifică sângele
în arterele
rigide-ale
istoriei

Timpi morți

doi sexagenari discutând placid,
într-o dumincă după-amiază, la
Tvr1 despre prostie, iubire, ură,
umor, invidie, speranță, revelație,
de-o parte și de alta a unei mese
peste care cineva pare să fi trântit
la nervi o uriașă cuvertură

In Bloom

Te simțeai murdar ca bărbat, american și alb,
credeai că femeile sunt în mod natural mai puțin agresive decât tine,
că afro-americanii, ființe cu adevărat minunate, inventaseră punkul

Te lăsai inhalat de organismele corupte,
apoi le injectai în inimă celulele maligne,
trasai incizii în abdomenele pruncilor,
apoi penetrai inciziile, până când pruncii mureau,
visai ca într-o zi să poți ucide răul cel mare, apoi răul cel mic

Aseară te-am văzut pe Mtv,
spuneai că televiziunea e cel mai mare rău de pe planeta asta,
că pe tricourile cu voi, de acum înainte, vor apărea numai căluți de mare gestanți,
că ești mult mai scund decât Chris, că ai părul vraiște,
că torsul tău încape deja prin mâneca unei bluze obişnuite

august 29, 2014septembrie 26, 2014 de VATRA

Despre rescriere în proza recentă românească. Un articol de Oana Purice

Născută în 1989, a absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, iar apoi, tot aici, a urmat cursurile masteratului de Teoria literaturii şi literatură comparată, încheindu-le cu o lucrare despre literatura memorialistică românească publicată între 1945 şi 1989. A contribuit cu un text la volumul colectiv Intertext: pânza de păianjen, publicat în 2013 la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. A semnat articole în Cultura, România literară, Limba şi literatura, Transilvania şi Observator cultural.

Practica rescrierii în proza postmodernă românească

În 2003, la apariţia romanului său, Fetiţa, Mihai Zamfir recomanda: „Ce-ar fi dacă, în loc de a lansa pe piaţă noutăţi dubioase, ne-am consacra rescrierii capodoperelor? Dacă am actualiza, în felul nostru, arta medievală a copierii comentate, a scrisului în palimpsest? Ce-ar fi dacă cititorul ar şti din capul locului la ce să se aştepte atunci când deschide romanul?” .
Invitaţia este, aşadar, la rescriere, concept asupra căruia mă voi opri, având drept cadru teoretic principal un studiu din 2001 al lui Christian Moraru, și pe care îl voi ilustra cu două texte din spațiul românesc.
Rescrierea, urmărind sensul ei prim, indicat de prefixul iterativ (ca scriere din nou) este un fenomen literar cu o lungă tradiţie (identificată, de unii cercetători, cu însăşi istoria literaturii), dar productive sunt și extrapolările termenului, considerările metaforice. Nu doar literatura cunoaşte această practică, ci şi celelalte arte. Mult mai la îndemână şi mai uşor de reperat în realitatea imediată sunt exemplele din cultura de de masă: coverurile din muzică, remake-urile din cinematografie, revenirile automobilistice sau tendinţele din modă, ce se arată a fi un domeniu cu multe volute şi recuperări, azi realizând întoarceri în timp de la psihedelismului anilor ’60 la castitatea vestimentară a epocii victoriene.
Rescrierea nu intră doar unor zone artistice individuale, ci atinge şi domenii exterioare lor. Într-un studiu publicat în 2004, Didier Coste (profesor la Universitatea din Bordeaux) aminteşte de alte sensuri metaforice ale rescrierii, dezvoltate cu precădere în ultimele decade: „the rewriting of history, of genre or gender”. Prima ipostază, a rescrierii istoriei, este relevantă în mai mare măsură pentru spaţiul ex-comunist pe care îl voi avea în vedere mai jos. Una dintre funcţiile ideologiei este cea „distorsionantă” , manifestată şi în România socialistă, prin transfigurarea trecutului naţional. Fenomenul se extinde şi la nivelul istoriei literare, prin excomunicările şi revizuirile ulterioare şi ajunge şi la rescrirea literaturii înseşi.
Unul dintre cei care va rafina cercetarea asupra conceptului de rescriere şi va articula o teorie funcţională (atât în contextele american şi postcolonial – pe care le ia în discuţie, cât şi în spaţiul românesc, asupra căruia mă voi opri eu) este Christian Moraru, profesor de origine română de la University of North Carolina at Greensboro. În studiul său din 2001, Rewriting. Postmodern Narrative and Cultural Critique in the Age of Cloning, Christian Moraru propune o specializare a conceptului, circumscriindu-l esteticii postmoderniste şi oferindu-i trăsături specifice, care să-l diferenţieze de apariţiile lui anterioare în istoria literaturii.
Anunţând că va studia felul în care texte postmoderniste remodelează romane, nuvele sau poveşti ale secolului al XIX-lea, Christian Moraru pleacă în demersul său de la a-şi manifesta totala neîncredere în verdictele de tipul „all writing is rewriting” (xii); el consideră că rescrierea presupune o remodelare a unor coordonate socio-culturale, implicând „both literary and transliterary (social, political, ideological) permutations” (xiii). Cu alte cuvinte, rescrierea amestecă forme de postmodernism cu alte discursuri ale epocii contemporane şi cu memoria culturală sau textuală a istoriei (Christian Moraru va reveni la această idee, dezvoltând-o în cartea sa din 2005, Memorious Discourse. Reprise and Representation in Postmodernism).

Rescrierea – practică specializată

În demonstraţia sa, Christian Moraru apelează la o serie de concepte pe care le învesteşte cu semnificaţii specializate; în măsura în care echivalentele lor în limba română nu le modifică înţelesul, voi folosi, la rândul meu, acelaşi inventar, acolo unde situaţiile o vor permite. Pornind de la verbul „to rewrite”, Christian Moraru derivează „rewriting” (rescriere – procesul de a rescrie), „rewrites” (rescrieri – opere rezultate în urma procesului), „rewritten” (rescrise – operele-sursă) şi „rewriter” (rescriitorul). Cu la fel de mare implicare sunt recititorii („reredears”) , cei care sunt confruntaţi cu senzaţia de déjà-lu şi care devin, la rândul lor, prin lectură, rescriitori ai rescrierilor .
Întrucât rescrierea este şi o formă de punere în discuţie şi reevaluare a unor contexte culturale, sociale sau ideologii, cele mai predispuse la o astfel de practică sunt textele ce au devenit canonice (popularizate prin reeditări, includeri în programe şcolare etc.), care s-au mitizat (intrând în „cultural mythology”), ajungând să reprezinte o identitate naţională sau culturală. Moraru atrage însă atenţia că fenomenul depăşeşte graniţele unei literaturi naţionale, dezvoltând astfel şi o perspectivă transnaţională asupra studiului literaturii .
Odată stabilite originalitatea şi independenţa rescrierii în raport cu opera rescrisă , se ridică întrebarea cum se desfăşoară acest proces. Presupunând existenţa unor forţe de interacţiune în interiorul câmpului literar şi a unui raport (deseori conflictual) de tipul centru-periferie, Christian Moraru identifică următoarea practică: „they [rescrierile, n.m.] usually take on the representation of race, gender, or class in the model story and alter it, or […] other it from marginal standpoints. It is in this sense that rewriting carries out a complex, critical rereading of the rewritten narrative, fulfilling interpretive, aesthetic, as well as ideological and political functions” (9). Din această perspectivă, rescrierile fac cu uşurinţă obiectul studiilor culturale şi justifică apropierea lor de literatura postcolonială. Cu câteva pagini mai înainte, Moraru o citează pe Gloria E. Anzaldúa, care, în This Bridge Called My Back, mărturiseşte: „I write…to rewrite the stories others have miswritten about me” (cit. în Moraru 6). Pentru spaţiul românesc, relectura şi rescrierea critice sunt vizibile mai ales în cheie ideologică, adaptările vizând modificările structurale (sociale, politice, culturale) impuse de regimul comunist; acesta este cazul „Tainelor inimei”, romanul lui Cristian Teodorescu (ce preia titlul şi redimensionează începutul romanesc al lui Mihail Kogălniceanu, plasându-şi personajele în ultimii ani ai ceauşismului) sau al romanului lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa, considerat de unii critici o rescriere a Doamnei Bovary. Poate că în categoria gender rewriting s-ar putea plasa romanul Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase; deşi trimiterea intertextuală la cartea lui Choderlos de Laclos este evidentă, se poate cu greu găsi în jocurile Marchizei de Merteuil şi a ale lui Valmont o sursă pentru incertele pulsiuni dintre naratoare şi Alex (prietena şi colega ei de facultate), sau între prima şi fratele său. Căci, ceea ce pare lesbianism, se conturează în final a fi un „autoerotism obţinut prin dedublare” (Agopian cit. în Mihăilescu 2006, 228).
Ajungând la această observaţie, Christian Moraru diferenţiază rescrierile neo-clasice, care traduc şi adaptează (fenomen „underwriting”), de cele contemporane, care îşi subminează ironic „maeştrii”, stilul şi ideologia acestora; ele reprezintă ceea ce Moraru numeşte „counterwriting”. Prin folosirea acestui prefixoid, conceptul pare să se suprapună „anxietăţii influenţei” a lui Harold Bloom, pe care acesta o definea ca „o matrice de relaţii – imaginstice, temporale, spirituale, psihice – toate având în ultimă instanţă o natură defensivă” (20). Doar că, pe de o parte, rescrierea nu vine întotdeauna ca o revoltă împotriva operei-sursă (existând, dimpotrivă, motivaţia inversă, a unui elogiu adus precursorului), şi, pe de altă parte (de altfel şi cel mai important punct de incompatibilitate), în timp ce rescrierea este un proces intenţionat, existând o selecţie realizată în mod voit de scriitor, în funcţie de „his cultural positioning and agenda” (Moraru, 2001, xv), anxietatea influenţei „nu se supune dorinţei” (Bloom, 57), putând fi sau nu internalizată de scriitor.

1. Oranjul e noul gri

În volumul din 2001 (Memorious Discourse. Reprise and Representation in Postmodernism), Christian Moraru reia ideea istoricităţii postmodernismului, afirmând că „Postmodernism […] is anything but ahistorical, a culture without memory or dispassionate exercise in political apathy […]; the postmodernism fundamentally rests upon a complex engagement with the world, upon a relational pathos that renders postmodernist texts, tunes, and art objects deeply dialogic, as we used to say back in the Bakhtinian eighties” (9). Conştiinţa istorică a postmodernismului este un fapt uşor de demonstrat, ilustrat și de povestirea lui George Cuşnarencu asupra căreia mă voi opri.
George Cuşnarecu îşi publică colecţia de proză scurtă abia în 2005, dar sub titlul de Colonia penitenciară oranj, el adună atât texte scrise înainte de căderea comunsimului, cât şi unele scrise după aceea. Povestirea care dă numele volumului este o rescriere cu acte în regulă, care pare să urmeze fidel teoria lui Christian Moraru.
Trimiterea intertextuală este vizibilă, textul-sursă fiind proza lui Franz Kafka, „Colonia penitenciară”. Anul scrierii textului este 1980, aşadar plin ceauşism, iar ceea ce se realizează este o răsturnare cu intenţie ironică a sistemului concentraţionar descris de Kafka. Dacă, în „Colonia penitenciară”, centrală este imaginea maşinăriei de tortură manevrate de ofiţer, în „Colonia penitenciară oranj” punctumul este reprezentat de poarta penitenciarului, vopsită în „oranj şi alb”, oranjul fiind culoarea preferată a deţinuţilor, „reacţia lor cromatică la viaţa care se desfăşura dincolo de gardul de sârmă ghimpată” (15). Chiar şi aceste detalii anunţă o incongruenţă între insula lui Kafka şi lumea lui Cuşnarencu, dar ceea ce urmează destabilizează complet universul de aşteptare. În spatele acestei porţi se construieşte o comunitate aflată în totală antiteză cu societatea exterioară, degradată sub o conducere defectuoasă. Aşadar, în interiorul penitenciarului, deşi veneau la muncă, deţinuţii se schimbau în haine curate, purtau mănuşi oranj şi pantofi de lac, „arătau ca nişte lorzi în recreaţie” (15). Mai mult, ei se bucurau de cinci ore de destindere după cele două ore de lucru, de şase mese pe zi (însumând 6000 de calorii), dar şi de sală de mese cu fotolii capitonate, piscină, salon de masaj, saună, bibliotecă, sală de cinema (unde rulau filme interzise în afară); peste toate acestea, mai primeau şi bani şi alimente la intervale regulate, pentru a le trimite acasă. Totul este astfel o utopie cu tuşe groase de ironie.
Miza povestirii vine în epilog, când după o relatare derutantă prin lipsa de semnificaţie (despre furia directorului de la C.E.S.T., Gregorian Dumitru), apare în prim-plan Pantazi G. un funcţionar la aceeaşi întreprindere. Surprinzând momentul în care deţinuţilor le sunt aduse cadourile de Crăciun (căci era o tradiţie să primească la astfel de ocazii sau la zilele de naştere „cadouri nevinovate” ca whiskey, ţigări, videocasetofoane sau combine audio), Pantazi vrea să intre în colonie, să devină unul dintre deţinuţi. Imediat însă este oprit de paznic: „Ce faci,tată? Fugi de dracu? […]. Ţara are nevoie de braţele tale vânjoase” (25). Şi naratorul pare să empatizeze cu păzitorul: „Păi ce? Colonia penitenciară oranj era pentru oricine?” (25).
În timp ce textul lui Kafka se constituie în mare parte din prezentarea funcţionării instalaţiei de tortură, existând o antiteză clară între condamnat şi exploratorul liber, care poate alege oricând să părăsească colonia, în cel al lui George Cuşnarecu lucrurile sunt exact pe dos. Se descrie armonia coloniei şi se pun în contrast libertăţile de care se bucură un condamnat şi restricţiile pe care le întâmpină un om liber. Critica şi reinterpretarea sunt aici îndreptate nu spre textul-sursă (cum discută Christian Moraru), ci spre ideologia şi deraierile pe care ea le-a provocat. Kafka este folosit aici mai mult ca element de subversiune, trimiterile fiind mult mai ample , la romanele sale şi la lumea kafkiană pe care a ilustrat-o. Semnalele de alarmă ar fi multiple; colonia oranj e fie imaginea idealistă pe care propaganda o proiecta, contrastând cu realitatea propriu-zisă, fie locul de refugiu din lumea angoasantă, care deşi oranj şi plin de beneficii, rămâne un spaţiu concentraţionar, dar pe care personajul l-ar alege cu entuziasm. Indiferent de poziţie, concluziile sunt clare: România anilor ’70-’80 devenise un spaţiu claustrant în care libertatea îşi pierde semnificaţia şi valoarea, din care nu există scăpare, deoarece „colonia oranj nu e pentru oricine”.

2. Domnul K. vrea înapoi

Kafka este o recurenţă în spaţiul rescrierilor româneşti, la nouă ani de la apariţia volumului lui Cuşnarencu, publicându-se romanul lui Matei Vişniec, Domnul K. eliberat, scris, cum mărturiseşte autorul în prefaţă, între 1988 şi 1989. Și Vişniec răstoarnă coordonatele textului-sursă (Procesul), dar păstrează atmosfera, care devine şi aici cheie de interpretare. Dacă romanul lui Kafka începea cu anunţarea arestării lui Josef K., cel analizat aici debutează cu vestea eliberării lui Kosef J. Se observă astfel şi inversarea onomastică, care vine în dezacord cu titlul. Se referă Vişniec la personajul lui Kafka, într-un simplu act de intertextualitate sau este marcantă intenţia de a păstra iniţiala prenumelui? Într-o logică a rescrierii aşa cum e teoretizată de Christian Moraru, cea de-a doua situaţie pare mai veridică, dovedind astfel fie o familiaritate a naratorului/autorului cu personajul (identificabilă şi în prefaţă, unde mărturiseşte acelaşi şoc al întâlnirii cu libertatea: „nu ştiam ce să fac cu libertatea mea”, 6), fie o dezumanizare a eroului, prin minimalizarea persoanei, redusă la o iniţială aparţinând şi ea unui nume cu o capacitate mică de individualizare.
Lui Kosef J. i se amână anunţul eliberării, dându-i-se, în schimb, semne succesive ale schimbării statutului; în acelaşi crescendo, starea lui de îngrijorare se amplifică, până când, conştientizând, „se simţi, dintr-odată, nespus de singur” (27), pentru că, eliberat, „nu avea niciun punct de reper” (29). Libertatea devine un concept relativ în roman, atât pentru că protagonistul amână părăsirea penitenciarului, ba chiar tânjeşte după celula lui cu numărul 50, cât şi pentru că, explorând împrejurimile închisorii şi apoi oraşul, îşi dă seama că trăieşte, de fapt, într-un spaţiu concetraţionar extins, şi că cei de afară au doar iluzia libertăţii. Critica sistemului comunist represiv este miza principală a romanului, Vişniec folosind procedeul rescrierii pentru a găsi un corelativ recognoscibil al stării sale imediat după emigrarea în Franţa; echivalentul este găsit nu în realitatea imediată, ci într-una livrescă.
Dacă Didier Coste şi Christian Moraru insistă mai ales asupra naturii ofesnive a rescrieii, în raport cu opera rescrisă, în introducerea de la Rerwriting/Reprising in Literature: The Paradoxes of Intertextuality se notează dubla dimensiune a practicii: „many re-writers waver between homage and pillage, in a complex attitude founded on the illusion of filiation” (xi). Dacă în cazul lui Cuşnarecu, nu se pot stabili proporţiile dintre omagiu şi „jefuire”, în ceea ce îl priveşte pe Vișniec influența este clară, întrucât autorul însuşi mărturiseşte în prefaţă că „romanul meu, Domnul K. eliberat, este, în primul rând, un omagiu adus lui Kafka” (6).
Un aspect important al teoriei rescrierii este cel legat de încadrarea morfologică a practicii. În opinia lui Christian Moraru, rescrierea nu este un gen literar, ci mai degrabă un „arhigen” sau o „practică hibridă”; este, cu siguranţă, „an intertextual and inter-discursive phenomenon, a writing process that may absorbe any of the canonical genres, textual relations and techniques […], while showing off this absorbtion by means of specific reference, allusions and, more important, […] elaborate narrative parallelisms” (19). Atât „Colonia penitenciară oranj”, cât și Domnul K. Eliberat probează această idee.

În Vatra, nr. 6-7 / 2014

august 25, 2014septembrie 22, 2014 de VATRA

Proză de Adrian Haidu

Adrian Haidu – Absolvent facultate Litere, București. Lucrat prin diverse locuri (Mediafax, Ubisoft, Pro TV, Propaganda). Scris online (defunctul batranulsafo.com, proiectul biografii postume – bucharestian.wordpress.com, platforma Lapunkt.ro, defunctul AudVoci.ro, povestire în Dilema online, etc.) și făcut filmulețe funny pe youtube. Tag-line: Profesorii râdeau de mine când le spuneam că vreau să trăiesc din scris. Iată, au trecut 8 ani de atunci și pot să spun că acum eu sunt cel care râde de mine. Citește în continuare →

august 22, 2014septembrie 22, 2014 de VATRA

Poeme de Valeriu A. Cuc

Valeriu are 23 de ani. Locuiește în cămin. Încă studiază filozofia la Cluj. Poate dă la Regie, deocamdată nu știe sigur. A avut o iubită. Nu sunt despre ea poemele. Citește în continuare →

august 21, 2014septembrie 22, 2014 de VATRA

Poeme de Victor TZVETOV

Victor Tzvetov s-a născut în 12 mai 1990, Nimoreni, Ialoveni. Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale comunicării. A publicat în revistele: Stare de urgenţă, Contrafort, Revista la plic, Egophobia, Familia etc. Prezent pe site-urile literare clubliterar.com, poezie.ro. Recitaluri: cenaclul Republica, cenaclul de la Litere, Zilele Revistei Familia, locuri publice. A luat câteva premii. Citește în continuare →

Interviu cu Alexandru Polgar

Era cumva şi o reacţie la momentul istoric imediat, tranziţia postcomunistă?

Mai degrabă a fost o iniţiativă a unor studenţi care îşi căutau locul, punctele cardinale…

Dar de ce aţi ales tocmai gândirea slabă ca reper, când mai în vogă era – cred – recuperarea interbelicilor?

Dar dacă eraţi şi filosofi, şi artişti, de ce n-aţi încercat la Echinox?

Ne-am dat seama destul de repede că nu vrem să fim cu filologii. Când am început să facem revista, una dintre deciziile principiale în legătură cu ea a fost să nu publicăm literatură.

Cu atât mai ciudat cu cât în contextul respectiv, cei care se mai ocupau de gândirea slabă şi apoi de Derrida şi ceilalţi erau mai degrabă literaţii.

Cu toate că v-aţi separat de la bun început de filologi, nu v-aţi retras într-o sobrietate acră, într-o postură academică. Revista era foarte vie, consistentă, dar şi dinamică.

Încă nu era un roi de discipoli în jurul lui Virgil Ciomoş?

Eu ştiu că erau unii care mai scrâşneau pe la facultate.

Bineînţeles. Cum să spun, era inevitabil. Dar aşa e un proiect cît de cît zglobiu – are şi prieteni, şi duşmani, cum zic manelele.

Câte numere aţi scos?

Tu de ce te-ai apucat?

Sub ce formă exista atunci Idea? Era deja editură?

Şi revista IDEA când s-a lansat?

Chiar, în ce măsură era Karnoouh o prezenţă în grupul acesta?

În ce măsură vedeaţi din interior – pentru că de-afară se vedea, erau clare influenţa şi atracţia pe care o exercitau produsele Idea, în perioada aia, mai ales că era singura editură de genul acesta nu doar din Cluj, dar şi din ţară – din interior se vedea lucrul acesta?

Dar mă refer mai degrabă la impactul de la nivelul spaţiului public. Pentru că tot în perioada aia de la începutul anilor 2000 apărea şi la noi un discurs politico-teoretic mai critic…

Nicidecum la începutul anilor 2000. Discursul critic autohton a început pe la mijlocul anilor 2000. Ştiu asta în mod precis, pentru că la începutul anilor 2000, când încercam să-mi găsesc aliaţi politici, abia dacă am găsit o mînă de oameni.

Crezi că explozia asta din ultimii ani de activism, de organizaţii militante, se datorează pe undeva şi activităţii Idea?

(Interviu realizat de Alex Cistelecan)

Răspund: Alin TAT și Claudiu GAIU

Care ar fi principalele puncte de convergenţă şi linii de fractură ale curentelor, grupurilor şi instituţiilor câmpului ştiinţelor sociale clujene?

Răspunsuri

Alin TAT

Găsesc, într-adevăr, similitudini structurale, aşa-zicând, între generaţia postdecembristă şi generaţiile amintite, dat fiind faptul că toate acestea au fost puse să regândească, în cheie social-politică, vieţuirea în comun, idealurile şi valorile revendicate.

Cât despre fracturi, aici se vede limpede cum acestea sunt preluate din peisajul global – dar cum ar putea fi altfel? – şi suplimentate de micile şi localele orgolii de grup, de şcoală, de centru de cercetare.

Acestea fiind spuse, încă aştept o filosofie politică adecvată, precum şi o întrupare clujeană a acesteia.

Claudiu GAIU

Cornel BAN

Redescoperind clasa

Moştenirea naţional-stalinismului

Sociologia şi redescoperirea clasei sociale

Schimbarea macazului în analiza de clasă. Apariţia stângii intelectuale în România

Concluzii