Cornel BAN

Redescoperind clasa

Tematizările populare sau academice ale clasei sunt elementele constitutive ale apariţiei opoziţiei sociale la consensul neoliberal în România. În 2012 şi 2013, protestele sociale largi împotriva unor chestiuni atât de diferite precum continuarea privatizării din sănătate sau activităţile miniere ale unor multinaţionale au pus pe masă întrebări noi şi dificile privind relaţiile dintre piaţă şi societate din această ţară. Protestele au funcţionat nu doar ca forme de expresie ale frustrărilor legate de corupţie şi austeritate, sau doar ca oportunităţi pentru nişte mişcări cu o singură cauză. Ele s-au dovedit a fi, totodată, spaţii de deliberare în ceea ce priveşte măsura în care inegalităţile sociale generate de dezvoltarea dependentă a României sunt compatibile cu democraţia însăşi. Privilegiul de clasă şi privilegiul politic au fost legate laolaltă în discursul critic al acestui nou tip de mişcare cetăţenească. După ani de acceptare aproape automată a reformelor pro-piaţă de către publicul larg, aceste deliberări au scos la iveală reţele emergente de stânga, constituite din bărbaţi şi femei care s-au maturizat la sfârşitul anilor 1990 şi care au făcut din clasa socială o categorie fundamentală a analizei lor a status quo-ului. Critica lor vocală a capitalismului din România şi a capitalismului în general a fost o surpriză neaşteptată pentru establishment.

Aceşti critici nu au nimic de-a face cu liderii civici, în general bine finanţaţi şi instituţionalizaţi, care în anii 1990 şi-au făcut un nume prin intermediul unor campanii relativ de succes, pentru mai multă democraţie liberală, mai puţină corupţie şi instituţii statale mai eficiente. Pentru tinerii critici de stânga nou apăruţi, generaţia civică din 1990 era vinovată de a fi împachetat laolaltă democratizarea cu neoliberalizarea şi, astfel, de faptul că au avut rolul de coparticipanţi în adoptarea unor politici care au generat o mulţime de probleme sociale, de la inegalitatea tot mai mare la degradarea mediului şi la slăbirea naturii seculare a statului. În loc să apeleze la obişnuitele critici româneşti naţionaliste ale capitalismului, aceşti critici s-au bazat pe un repertoriu şi nişte referinţe discursive cosmopolite, care ar suna familiar în campusurile tipice din Europa sau America de Nord sau în mediile activiste. Articulaţi, educaţi, formaţi în Occident şi nepătaţi de legături cu trecutul autoritar, aceşti critici ai status quo-ului au demonstrat nu doar abilităţi academice sau dorinţa de a-şi asuma în mod deschis identitatea lor politică de stânga şi de a explora posibilităţile democratizării vieţii economice. Ei au fost de asemenea capabili să traducă critici academice ale neoliberalismului şi/sau ale capitalismului în limbajul curent. Într-o ţară care se remarcă prin sărăcia tradiţiei intelectuale de stânga şi prin consistenţa politicii sale postcomuniste liberal-conservatoare, apariţia acestei generaţii poate prevesti o deplasare capitală în cultura politică românească.

Faptele sugerează că apariţia unei analize critice a relaţiilor de clasă în România a fost rezultatul mai multor procese convergente, care s-au desfăşurat în timpul ultimului deceniu. Mai întâi, a existat o veritabilă revoluţie intelectuală în câmpul umanioarelor şi al media culturale care a început în Cluj, un centru universitar important, la cumpăna noului secol. În anii 2000, dezbaterile culturale s-au confruntat cu provocarea venită dinspre o generaţie de filosofi şi activişti culturali versaţi în diverse tradiţii de stânga, de la social-democraţie la socialism democratic. La sfârşitul anilor 2000, aceste transformări s-au extins de la filosofie politică şi arte la departamentele de sociologie ale celor mai bune universităţi din ţară. Aici, o masă critică de noi cadre universitare, formate sau legate de Central European University sau de alte universităţi din Vestul Europei sau America, au făcut din analiza de clasă o platformă de studii sistematică şi o componentă a cercetării empirice. În fine, radicalizarea politicilor neoliberale în timpul Marii Recesiuni şi asocierea strânsă a intelighenţiei liberal-conservatoare cu preşedinţia neoliberală a lui Traian Băsescu (2004-2014) au deschis noi canale de contestare intelectuală în spaţiul public. Pentru a susţine aceste argumente, lucrarea de faţă se bazează pe observaţie participativă, analiza surselor academice şi mediatice şi pe conversaţii cu principalii actori implicaţi.

Moştenirea naţional-stalinismului

O combinaţie originală de naţionalism herderian şi (neo)stalinism a fost ideologia oficială a „socialismului realmente existent” din România pentru aproape o jumătate de secol după cel de-al Doilea Război Mondial¹. În discursul intelectual al vechiului regim, marxism-leninismul a fost altoit în mod creativ cu concepte etno-naţionaliste², iar marxismul critic, cu puţine excepţii (Lukacs, Marcuse şi Althusser) a rămas problematic din punct de vedere politic³. În ce priveşte analiza de clasă, mulţi sociologi au avut instrumentele necesare pentru a o articula, însă puţini au îndrăznit să se confrunte cu ortodoxia marxist-leninistă în mod frontal. Unii sociologi au folosit marxismul critic ca platformă pentru critica lor a stratificări staliniste de clasă⁴, însă represiunea i-a împiedicat să-şi publice analizele în România, şi cu atât mai puţin să formeze comunităţi de cercetători care să se ocupe cu analize neortodoxe ale structurii de clasă, aşa cum s-a întâmplat în unele din ţările învecinate⁵.

După 1989, cadrul intelectual dominant, prin care cei mai influenţi intelectuali publici şi comentatori au înţeles realităţile sociale ale postcomunismului a fost o sinteză de liberalism şi conservatorism⁶. Unii au ales filosofia socială şi economia libertariană, alţii au devenit neoliberali doctrinari, iar alţii au articulat o înclinaţie explicită pentru neoconservatorism. Însă toţi au avut în comun respingerea seacă a oricărei idei asociate cu stânga⁷. Conform unui comentator liberal de vază, chiar şi ideile teoretice asociate cu stânga democratică se confruntau cu o „presupoziţie de ilegitimitate intelectuală”⁸. O masă critică de oameni care foloseau uşile turnante dintre instituţiile academice de mare prestigiu, industria editorială, comentariatul şi organizaţiile elitei societăţii civile, împărtăşeau o ostilitate neobosită faţă de orice idee care ar fi putut fi asociată cu moştenirea socialismului, a social-democraţiei, a liberalismului de stânga sau chiar a ordoliberalismului economiei sociale de piaţă⁹. Rezultatul a fost că, în afara unor intervenţii jurnalistice speculative¹⁰, conceptul de clasă şi analiza efectelor sale au fost retrogradate la coşul de gunoi al activităţilor intelectuale dubioase¹¹.

Cu toate astea, departe de reflectoarele revistelor culturale principale şi a mass-mediei populare, anii 2000 au inaugurat o nouă situaţie intelectuală. Aspecte îndelung neglijate, privind distribuţia socio-economică au intrat în dezbaterea publică şi au reprezentat o provocare la adresa neoliberalismul postcomunist şi a inegalităţilor de clasă pe care le-a produs. În acest punct, analiza critică de clasă devenise deja o resursă principală a cercetării şi programei din cele mai importante departamente de sociologie şi ea forma gândirea unei noi generaţii de jurnalişti, organizatori comunitari, literaţi, artişti şi ale rândurilor tot mai extinse ale precariatului intelectual bine educat, supravieţuind din traduceri, granturi pe termen scurt şi slujbe ciudate. În cele ce urmează mă voi concentra asupra acestor dezvoltări.

Sociologia şi redescoperirea clasei sociale

Abia în a doua jumătate a anilor 2000 clasa socială a devenit obiectul unor cercetări sistematice în lumea academică. Deschizătorii de drumuri au fost departamentele de sociologie din principalele universităţi (Cluj, Bucureşti) şi Institutul de Studiere a Calităţii Vieţii, un think-tank de stat afiliat Academiei Române, unde sociologi veterani precum Dumitru Sandu şi Ioan Mărginean au tras primele salve¹². Ele au fost urmate destul de curând de munca unei tinere generaţii de sociologi¹³ care s-au dedicat unor cercetări empirice sistematice.

Aceste dezvoltări au produs o ruptură între cea mai mare parte a intelighenţiei liberal-conservatoare, care vedea în clasă o categorie reziduală a marxismului sovietic, şi sociologii care considerau clasa şi efectele ei în realitatea socială drept categorii sociale relevante în analiza capitalismului eclectic din România. Clasa socială a generat noi agende de cercetare şi mai multe generaţii de studenţi au urmat cursuri despre stratificarea de clasă¹⁴. În mod ironic, poate, eforturile sociologilor de a face din clasă o categorie relevantă au fost susţinute de sectorul corporaţiilor, în măsura în care firmele de marketing, presa de afaceri şi posturile TV, care au încercat să demonstreze că România s-a eliberat de moştenirea ei social-economică din comunism, au început să producă date care arătau distribuţia tot mai dezechilibrată a veniturilor din ţară în favoarea deţinătorilor de capital şi a profesioniştilor.

Cercetarea sociologică de ultimă oră asupra clasei utilizează mai ales cadre analitice şi metodologice eclectice, care combină perspective weberiene, (neo)marxiste şi bourdiene¹⁵. Astfel, cercetarea lui Cătălin Augustin Stoica asupra formării clasei capitaliste româneşti se bazează mai ales pe concepte weberiene şi bourdiene pentru a explica conversia resurselor organizaţionale şi de reţea ale cadrelor din timpul lui Ceauşescu în întreprinzători capitalişti. În mod similar, demersul lui Octavian-Marian Vasile, de cartografiere a tuturor claselor sociale din România anilor 2000, porneşte de la un set de concepte preluat de la nişte sociologi atât de diferiţi precum Erik Olin Wright şi Anthony Giddens. De asemenea, cursurile despre stratificarea socială predate în departamentele de sociologie iau foarte în serios toate abordările prezente în universităţile din Occident¹⁶.

Un alt grup de sociologi se bazează mai degrabă pe analiza de clasă neomarxistă dezvoltată de E.P. Thompson, Stuart Hall, Raymond Williams. Cei mai mulţi dintre aceşti sociologi au fost pregătiţi la Central European University şi predau la departamentul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai, unde Marius Lazăr, şeful de departament, este şi veteranul neo-marxist al grupului. Cercetările cele mai vizibile la nivel internaţional realizate de grupul de sociologi neomarxişti de la Cluj includ lucrările lui Norbert Petrovici şi Florin Faje despre naţionalism, clasă şi spaţii urbane¹⁷, cercetările lui Gabriel Troc despre etnia romă, clasă, etnie şi migraţie, lucrările Cristinei Raţ despre implicaţiile de clasă ale reformei sistemului de protecţie socială¹⁸, textele Ancăi Simiona despre clasa managerială¹⁹, sau încercările unor Nicoleta Bitu şi Enicko Vincze de a combina feminismul, analiza de clasă şi cercetarea asupra rasismului²⁰.

În anii 2000, sociologii români au generat un angajament suficient de susţinut faţă de chestiunile redistributive pentru a produce un interes substanţial în analiza de clasă. Cea mai mare parte a acestei atenţii s-a îndreptat spre analiza clasei de mijloc sau înspre excluderile etnice şi de clasă care afectează săracii din comunitatea roma²¹. Abia în a doua jumătate a decadei se poate remarca un interes crescând al unei tinere generaţii de sociologi faţă de abordările neomarxiste privind clasa, precum cea a lui Erik Olin Wright. După 2010, deschiderea faţă de nişte abordări mai critice ale analizei de clasă în sociologia academică a fost însoţită de apariţia analizei de clasă în rândurile unei noi generaţii de jurnalişti şi activişti civici. Principala consecinţă a acestei mutaţii a fost faptul că dezbaterile privind conflictul social şi redistribuirea sunt acum completate de discuţii incipiente privind conflictele din sfera producţiei. Se poate spune că discursul critic privind politica stratificării de clasă în epoca neoliberalismului şi-a câştigat locul său de drept în spaţiul public românesc.

Schimbarea macazului în analiza de clasă. Apariţia stângii intelectuale în România

În anii 2000, dezbaterile culturale din România s-au confruntat cu provocarea reprezentată de o generaţie de cercetători şi activişti culturali iniţiaţi în diverse curente din corpusul stângii, de la liberalismul de stânga la marxism. Utilizatorii acestor noi discursuri au fost în general tineri, cosmopoliţi, multi-etnici care s-au distanţat de (şi au desconsiderat) reţelele şi ideile naţional-stalinismului. Această generaţie de cercetători, jurnalişti şi activişti civici şi-a definit identitatea sa prin contrastul cu consensul dominant anti-stânga din establishmentul cultural şi politic. Mai mult, după 2010 ei au reuşit să câştige un anumit profil naţional creându-şi propriile lor media alternative, edituri, organizaţii civice şi platforme activiste. Bloggerii şi activişti civici provenind din aceste reţele apar frecvent la emisiuni TV şi în paginile editoriale ale principalelor ziare naţionale.

Această veritabilă reîntemeiere a intelighenţiei de stânga din România a fost făcută posibilă de convergenţa unor procese endogene şi transnaţionale în mediile culturale dizidente din Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Primii care s-au mişcat au fost un grup de studenţi de la departamentul de filosofie, cunoscuţi informal ca „Grupul de la Cluj” şi care au lansat o revistă de filosofie proprie²². Mai târziu, ei s-au bucurat de susţinerea lui Timotei Nădăşan, un fost profesor la facultatea de arte, reconvertit în antreprenor de succes în industria editorială. Membrii grupului au lansat câteva reviste culturale, una dintre ele (IDEA artă + societate) a reuşit nu doar să supravieţuiască din 2001, ci şi să devină revista românească de cultură cea mai apreciată pe plan internaţional²³. Nădăşan a înfiinţat de asemenea o editură care a publicat printre cele mai interesante referinţe din marxismul contemporan şi gândirea critică post-structuralistă²⁴. Atins de influenţe transnaţionale, grupul a beneficiat de pe urma experienţelor de cercetare din Franţa şi America de Nord ale filosofilor, teoreticienilor politici şi sociologilor locali. Pentru mulţi, această deplasare s-a datorat în bună măsură influenţei unor marxişti francezi sau maghiari cu puternice legături cu Clujul²⁵. În mod tradiţional un spaţiu al naţionalismului etnic înverşunat, acest oraş a devenit spaţiul stângismului internaţionalist. Filosofii politici din „Grupul de la Cluj”, precum Andrei State, Veronica Lazăr, Vasile Ernu, Ovidiu Ţichindeleanu, Gabriel Chindea, Alexandru Polgar, Adrian Sârbu, Bogdan Ghiu, Alex Cistelecan, Ciprian Bogdan şi Alexandru Boguş au făcut cu toţii muncă de pionierat în articularea unui discurs critic despre relaţiile de clasă în spaţiul public, prin jurnalismul lor, activismul civic, cercetarea sau stabilirea agendei în edituri ca Idea sau Tact.

După izbucnirea crizei economice, membrii „Grupului de la Cluj”²⁶ şi ai altor câteva grupuri au devenit membrii fondatori a trei site-uri (CriticAtac²⁷, Blogul de Urbană²⁸, Protokoll²⁹) care au pus laolaltă referinţe liberale de stânga, social-democrate şi (neo)marxiste, odinioară ignorate, privind relaţiile de clasă în capitalism. Începând cu 2010, CriticAtac, având baza în Bucureşti, a devenit principalul mediu de expresie al intelighenţiei de stânga emergente. Site-ul oferă texte zilnice de analiză teoretică, empirică şi normativă având mai mult sau mai puţin legătură cu chestiunea clasei. De exemplu, colaboratorii CriticAtac au scris analize substanţiale de 3000 de cuvinte, cu bibliografii consistente, care au chestionat în mod sistematic austeritatea, încercările de privatizare ale serviciilor publice, dereglementarea relaţiilor de muncă şi rentele extrase de sistemul bancar. Costi Rogozanu, jurnalistul cel mai proeminent al grupului, a tradus aceste analize în intervenţii editoriale bisăptămânale pe principalele canale media. În termeni normativi, în timp ce unele din analizele publicate de CriticAtac intră în zona de aspiraţii social-democrate³⁰, altele aparţin mai degrabă ideilor asociate cu socialismul contemporan. Indiferent de poziţiile lor, colaboratorii CriticAtac sunt secularişti angajaţi şi au refuzat critica socială a relaţiilor de clasă din capitalism propusă de intelectualii creştini. În timpul protestelor din 2012 şi 2013, unii din autorii asociaţi cu CriticAtac au organizat un grup separat de stânga, cu propria sa agendă socio-economică, slogane şi estetică a protestului şi care au intrat în conflict cu cele ale grupurilor de tineri conservatori.

Reţeaua CriticAtac acoperă sfere sociale extrem de diverse, de la cercetare academică la jurnalism şi activism civic, şi a devenit în ultima vreme un nume de referinţă pentru stânga intelectuală. Cei mai mulţi dintre colaboratorii săi locuiesc în România, dar un procent însemnat dintre ei studiază sau predau în campusurile din Vestul Europei şi America de Nord. Ca dovadă a internaţionalizării sale, din 2013 CriticAtac a lansat o platformă internet în limba engleză, numită LeftEast, care oferă analize angajate şi la zi despre evenimentele socio-economice din Europa de Est. Analizele sunt semnate de autori din Bulgaria, ex-Iugoslavia şi Ucraina şi tind să se concentreze asupra analizelor critice ale relaţiilor de clasă în regiune.

Interviurile cu membrii reţelei CriticAtac sugerează că criza economică din 2008 a fost un punct de cotitură major în această evoluţie a dezbaterilor intelectuale. Desigur, chiar şi înainte de criză, versiunea românească de capitalism neoliberal ajungea nu reuşea să satisfacă aşteptările celor mai mulţi. În mod crucial, formarea unei clase de mijloc consistente, reperul conducător al celei mai mari părţi din politica postcomunistă, a fost mult mai puţin robustă decât se aştepta. A devenit totodată evident că, chiar în momentul în care România trăia primul său boom economic de lungă durată între 2000 şi 2009, noul sistem economic retrograda majoritatea populaţiei la statutul de săraci în câmpul muncii, în timp ce partea din economie deţinută de câteva sute de milionari şi miliardari continua să crească în ritmuri vertiginoase³¹. Însă abia după ce criza a lovit tot mai mulţi oameni au început să observe că astfel de dezvoltări nu sunt patologii ale economiei politice româneşti, ci dezvoltări curente din ţări altădată lăudate ca modele de manual de dezvoltare neoliberală, precum Irlanda sau Estonia.

Concluzii

Viaţa intelectuală din România a străbătut un drum lung în raportarea sa la chestiunile privind clasa. După un deceniu de dominaţie a ideilor neoliberale în legătură cu relaţiile stat-societate, măsurile politice controversate declanşate de criza economică au scos la iveală o provocare critică şi robustă la adresa status quo-ului ideologic, de pe nişte poziţii clar de stânga. Această lucrarea abordează această transformare intelectuală din perspectiva revenirii graduale a clasei în calitate de categorie analitică în discursurile publice şi academice. Constituită de o tânără generaţie de jurnalişti din noile media, cercetători în ştiinţele sociale şi filosofi, această opoziţie a ajuns să aibă o prezenţă importantă în academie, societate civilă şi mass-media nouă sau veche. Activi şi tot mai vizibili, reprezentanţii acestei critici susţinute a relaţiilor de clasă din România se poate să fie prea puţini sau prea diferiţi din punct de vedere ideologic ca să se constituie într-o mişcare socială sau partid politic. Cu toate astea, ei reprezintă un prilej pentru noile generaţii de intelectuali să abordeze în mod critic chestiunile profunde ale politicilor de clasă şi ale limitelor democraţiei. Momentul lor de cădere a zidului Berlinului nu a fost 1989, ci 2008, şi asta poate să schimbe politica românească aşa cum o ştim pe termen lung.

* Mulţumiri lui Andrei State pentru sprijinul acordat în munca de documentare şi lui Norbert Petrovici pentru comentariile sale prompte şi profunde.

(traducere din limba engleză de Alex Cistelecan)

_______________

^[1] Katherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania,Berkeley: University of California Press, 1995. A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

² De interes pentru ceea ce urmărim aici este analiza subtilă realizată de Verdery a eforturilor unor sociologi şi teoreticieni importanţi de a produce o versiune de marxism revizionist, care însă a plasat în mod neverosimil un concept herderian de naţiune în centrul analizei de clasă. Cf. Verdery, pp. 158-165.

³ Vladimir Tismăneanu a putut să-şi realizeze cercetarea sa asupra Şcolii de la Frankfurt şi a Noii Stângi doar dezvoltând contacte cu cercetători americani veniţi pe teren sau cu proprietari locali de mari biblioteci.

⁴ Milovan Đilas, The New Class. New York: Holt, Rinehart & Winston, 1957; Class Structure in the Social Consciousness. London: Routledge & Kegan Paul J. Kuron, and K. Modzelewski. 1966. „An Open Letter to the Party.” New Politics, 5 (2): 5-47; Stanislaw Ossowski, Class Structure in the Social Consciousness. London: Routledge & Kegan Paul, 1963; pentru o panoramă a analizei de clasă în socialism, vezi Ivan Szelenyi’s „Social Inequalities in State Socialist Redistributive Economies.” International Journal of Comparative Sociology 10, 1978; pp. 63-87; “The Intelligentsia in the Class Structure of State-Socialist Societies” The American Journal of Sociology, 88, 1982, pp. 287-326.

⁵ În anii 1980 sociologii Pavel Câmpeanu şi Mihail Cernea au folosit marxismul critic ca pe o platformă pentru critica stratificării de clasă staliniste, sistem pe care ei îl cunoşteau foarte bine graţie poziţiei lor în interiorul regimului. Cu toate astea, teama de represiune i-a împiedicat pe cei doi cercetători să-şi publice analizele lor în România sau să încerce să pună bazele unor noi comunităţi de cercetare în jurul analizei de clasă. Publicată sub pseudonim în SUA la sfârşitul anilor 1980, Societatea sincretică a lui Pavel Câmpeanu a fost o analiză a naţional-stalinismului românesc şi a structurii sale de clasă de pe o perspectivă marxistă critică. Din păcate, analizele sale au fost mai puţin riguros empirice decât cele ale sociologilor polonezi sau maghiari, însă argumentele sale porneau de la experienţa de observator a lui Câmpeanu în calitate de fost membru al elitei Partidului. Pentru rolul extraordinar al lui Câmpeanu în analiza socială critică din Estul Europei, vezi Katherine Verdery, “Konrad and Szelenyi’s model of socialism, twenty-five years later, ” in Theory and Society, 34, 2005, pp.1-7; “Theorizing Socialism: A prologue to the ,Transition.” American Ethnologist, 18 (3), pp. 421-422; 424-425. Atât Câmpeanu cât şi Cernea au părăsit ţara pentru Statele Unite.

⁶ După ce trimiterile marxiste s-au retras în fundal într-o atmosferă intelectuală în care marxismul, stalinismul şi neo-comunismul erau adesea folosite ca sinonime, moştenirea naţional-stalinistă a continuat să persiste sub forma a diferite constructe ideologice hibride precum Noua Dreaptă şi socialismul de stat. Cu toate astea, această metamorfoză nu a reuşit să devină hegemonică în mainstreamul politic, în academie sau în societatea civilă organizată.

⁷ Pentru o panoramă, vezi I. Preoteasa, “Intellectuals in the Public Sphere in Post-Communist Romania: A Discourse Analytical Perspective” in Discourse and Society, 13 (2), 2002, pp. 269-292; M. Miroiu, (1999) Societatea Retro Bucuresti: Editura Trei; D. Barbu, Republica absenta, Bucuresti: Nemira, 1999;  O. Tichindeleanu, “Colonizarea intimă şi stânga în România” Le monde diplomatique (Romanian edition), 2006; A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

⁸ A. Cornea, “Prezumţia de ilegitimitate a stângii.” Dilema 416, 2001.

⁹ Cf. I. Preoteasa, “Intellectuals in the Public Sphere in Post-Communist Romania: A Discourse Analytical Perspective” in Discourse and Society, 13 (2), 2002, pp. 269-292; M. Miroiu, (1999) Societatea Retro Bucuresti: Editura Trei; D. Barbu, Republica absentă, Bucuresti: Nemira, 1999;  O. Ţichindeleanu, “Colonizarea intimă şi stânga în România”, Le monde diplomatique (Romanian edition), 2006; A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009. See also A. Cornea, “Prezumţia de ilegitimitate a stângii.”, Dilema 416, 2001.

¹⁰ Unii intelectuali liberal-conservatori au petrecut mult timp criticând ceea ce ei vedeau drept dovadă a faptului că în anii 1990 România nu s-a apropiat de modelul neoliberal: existenţa unei superclase de manageri ai întreprinderilor de stat, a birocraţiei corupte şi a infractorilor de diverse feluri, alături de refuzul clasei muncitoare şi al ţărănimii de a migra în sectorul serviciilor şi al micilor afaceri. Genul acesta de discurs jurnalistic despre clasa socială a devenit un instrument retoric folosit în susţinerea cauzei liberalizării economice.

¹¹ În mod ironic, această ignoranţă auto-impusă a rezultat în neglijarea completă a contribuţiilor libertariene la analiza de clasă. Libertarienii sau „liberalii clasici” şi-au articulat propria lor teorie de clasă anti-marxistă, a cărei principală teză este că capitaliştii sunt, alături de muncitori, o clasă productivă care creează utilitate prin schimb voluntar, şi nicidecum o clasă parazită sau exploatatoare. În plus, atâta timp cât muncitorii îşi vând munca în mod liber, exploatarea e imposibilă. Vezi David M. Hart and Walter E. Grinder. “The Basic Tenets of Real Liberalism. Part IV Continued: Interventionism, Social Conflict and War,” in Humane Studies Review 3, no. 1 (1986): 1–7; Leonard P. Liggio, “Charles Dunoyer and French Classical Liberalism,” in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977): 153–78; Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory: A Comments on Professor Liggios’s Paper,” in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977): 179–83; Hans-Hermann Hoppe, “Marxist and Austrian Class Analysis” The Journal of Libertarian Studies, vol IX, no. 2, 1990.

¹² Dumitru Sandu, (2000). „Patterns and dilemmas in class empirical analysis. Introductory note

for part one” Transeurope internet course. Module 5 – Stratification and lifestyle; Mărginean, Ioan, Larionescu, Maria, Neagu, Gabriela. (2006). Constituirea clasei mijlocii în România. Bucureşti: Editura Economică.

¹³ Cătălin Augustin Stoica, “From Good Communists to Even Better Capitalists? Entrepreneurial Pathways in Post-Socialist Romania” East European Politics and Societies, 18, 2004, pp. 236-280; Laureana Urse, Clasele sociale în România, CIDE Anale nr.3/2002; Stănculescu, Manuela Sofia, Berevoescu, Ionica. (2004). Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România. Bucureşti: Editura Nemira; Octavian-Marian Vasile, „Stratificare sociala in Romania: o analiza de clase latente” Calitatea vietii 3-4/2008; Comşa, M. (2006): Stiluri de viaţă în România după 1989. Cluj: Presa Universitară Clujeană, pp. 55-71, 161-233, Irina Culic, I. (2002): Câştigătorii, Cluj-Napoca: Ed. Limes.

¹⁴ Interviu al autorului cu sociologul Norbert Petrovici, 12 iunie 2011.

¹⁵ Cei mai importanţi economişti români din perioada interbelică (Vasile Madgearu şi Mihail Manoilescu) au luat în serios clasa, iar Madgearu a mers chiar atât de departe încât a acceptat ideea de luptă de clasă. Vezi Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la romani, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1987.

¹⁶ Departamentul de sociologie de la universitatea din Cluj oferă un curs despre stratificarea socială în care studenţii sunt iniţiaţi în contribuţiile clasice şi moderne la studiul claselor sociale şi al inegalităţii. Cursul are reputaţia de a-i impulsiona pe studenţi să aplice aceste concepte la realităţile sociale româneşti.

¹⁷ Petrovici, Norbert. „Articulating the Right to the City: Working—Class Neo—Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania.” Headlines of Nation, Subtexts of Class. Working Class Populism and the Return of the Repressed in Neoliberal Europe (2011): 57-77; Petrovici, Norbert. „Workers and the city: Rethinking the geographies of power in post-socialist urbanisation.” Urban Studies 49.11 (2012): 2377-2397; Petrovici, Norbert. „Excluderea muncitorilor din centrul Clujului. Gentrificare într-un oraş central-european.” Sociologie Românească 03 (2007): 42-70; Faje, Florin. „Football Fandom in Cluj: Class, Ethno—Nationalism and Cosmopolitanism.” Headlines Of Nation, Subtexts Of Class: Working Class Populism and the Return of the Repressed in Neoliberal Europe 15 (2013): 78.

¹⁸ Raţ, Cristina. „Romanian Roma, state transfers, and poverty: A study of relative disadvantage.” International Journal of Sociology 35.3 (2005): 85-116; Inglot, Tomasz, Dorottya Szikra, and Cristina Raţ. „Reforming Post-Communist Welfare States.” Problems of Post-Communism 59.6 (2012): 27-49.

¹⁹ Simionca, Anca. „Neoliberal Managerialism, anti-Communist Dogma and the Critical Employee in Contemporary Romania.” Studia Universitatis Babes-Bolyai-Sociologia 1 (2012): 123-149.

²⁰ Biţu, Nicoleta, and Enikő Vincze. „Personal Encounters and Parallel Paths toward Romani Feminism.” Signs 38.1 (2012): 44-46.

²¹ Singura excepţie e Crăciun, M., Grecu, M., Stan, R. (2003) Lumea Văii. Bucureşti: Paideia.

²² Revista Philosophy & Stuff a apărut continuu între 1997 şi 2001. După 2001 redactorii revistei şi-au unit forţele cu Timotei Nădăşan şi Attila Tordai-S. şi au publicat revista culturală Balkon, un proiect care s-a schimbat rapid în revista IDEA artă + societate şi editura Idea.

²³ Publicată atât în Engleză cât şi în română, în 2006 revista IDEA artă + societate a participat cu un număr special dedicat genealogiei postcomunismului la proiectul Documenta 12 Magazines, unul din cele mai prestigioase proiecte editoriale germane.

²⁴ Editura Idea a publicat primele traduceri în limba română ale unor autori importanţi precum Walter Benjamin, Jean-Luc Nancy, Alain Badiou, Remo Guidieri, Giorgio Agamben, Boris Groys, Michel Foucault, Jacques Derrida, Paul Virilio, Gérard Granel, G. M. Tamás.

²⁵ Claude Karnoouh a fost cercetător în antropologie la CNRS şi fost membru al Partidului Comunist Francez, care şi-a făcut cercetarea de teren în satele din România. G.M. Tamas, filosof maghiar, jurnalist şi politician de stânga născut şi crescut în Cluj, este una din somităţile stângii radicale internaţionale.

²⁶ Vezi Gabriel Chindea, „Din nou despre decembrie 1989, dar şi despre ce mai rămâne să însemne marxismul astăzi”, Cultura, ianuarie 2010; Alex Cistelecan, „Marxism tradiţional, marxism critic”, in Alex Cistelecan, Veronica Lazăr (coord.), Ghid practic de teorie critică, Asociaţia Protokoll, Cluj, 2010; Alex Cistelecan, „Which Critique of Human Rights? Evaluating the Postcolonial and the Post-Althusserian Alternatives”, in Aakash Singh Rathore, Alex Cistelecan (eds.), Wronging Rights?: Philosophical Challenges for Human Rights, Routledge, New Dehli, 2011; Bogdan Ghiu, „Criză, anticriză, contracriză. Să fim pragmatici!”, IDEA artă + societate, 33-34, 2009; Veronica Lazăr, „Abstract, abstracţie”, in Alex Cistelecan, Veronica Lazăr (coord.), Ghid practic de teorie critică, Asociaţia Protokoll, Cluj, 2010; Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, „Sensuri ale Revoluţiei Române. Între capital, politică şi tehnologie media”, in Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu (coord.), Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor, Idea Design & Print, Cluj, 2009; Florin Poenaru, „Nostalgie, pedagogie, umor, sau despre a doua venire a anti-comunismului”, CriticAtac, octombrie 2010; Alexandru Polgár, „Restul comunist”, in Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009; Ovidiu Ţichindeleanu, „Modernitatea postcomunismului”, in Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.”; Ovidiu Ţichindeleanu, (D)elective Electricities: Continuous Currents in the New Democracy,” The Rethinking Marxism 2003 Gala, „Marxism and the World Stage,” 6-8 November 2003, University of Massachusetts, Amherst, MA; „The Concepts of ‘Production’ and ‘Creation’ by Félix Guattari,” in the panel „Rethinking Production After Marx,” The Rethinking Marxism 2003 Gala, „Marxism and the World Stage,” 6-8 November 2003, University of Massachusetts, Amherst, MA.

²⁷ Blogul de urbană este o reţea de sociologi şi antropologi bazaţi la Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Bucureşti şi Central European University. Ei publică un blog academic specializat în studii critice de urbanism.

²⁸ Protokoll organizează o şcoală populară de artă contemporană, publică analize politice şi organizează seminarii de teorie critică. Printre membrii săi fondatori se numără trei foşti membrii ai grupului Idea (Attila Tordai-S, Andrei State şi Alex Cistelecan).

²⁹ CriticAtac este o platformă internet care acoperă întregul spectru de la liberalismul progresist la marxism. Doi dintre fondatorii săi (Vasile Ernu şi Ovidiu Ţichindeleanu) provin din grupul Idea. De la apariţia sa, CriticAtac a fost cea mai activă platformă de a stângii intelectuale româneşti, publicând câte un text pe zi, şi prima iniţiativă de stânga care a luat poziţie faţă de o chestiune a „vechii” stângi: dereglementarea Codului Muncii.

³⁰ Victoria Stoiciu, “Noul Cod al Muncii si legiferarea vechilor coduri nescrise” Critic Atac, December 6, 2010; “Fructele necoapte ale maniei noastre,” Critic Atac, October 5, 2010. “Cât de leneşi sunt românii” Critic Atac, September 21, 2010.

³¹ Din 2005, săptămânalul Capital publică lista celor mai bogaţi 300 de români. Din 2009, ediţia românească a Forbes produce şi ea propriul său clasament.

[Vatra, nr. 6-7/2014]