Andrei GORZO – Scene dintr-o căsnicie: Ana, mon amour al lui Călin Peter Netzer

ana mon amour

Înainte de a fi un film de Călin Peter Netzer, pe un scenariu cosemnat de regizor cu (jurnalistul cultural și romancierul) Cezar Paul-Bădescu și cu (actrița) Iulia Lumânare, Ana, mon amour a fost o autoficțiune literară publicată în 2006 de Bădescu sub titlul Luminița, mon amour. Protagonistul acesteia se numește Cezar și spune la persoana întîi povestea unei relații amoroase care, începută în studenție (la Litere-București), s-a întins pe destul de mulți ani și a produs un copil. Că relatarea lui este căutat de-glamour-izantă e puțin spus (iată cum își amintește naratorul primele lui impresii despre cea care avea să-i devină soție: “Așa nu arăta rău, dar cel mai mult mă deranja la ea că era cam hirsută”); fără a renunța la alibiul literaturii, Cezar-Paul Bădescu își invită în permanență cititorii să-l suspecteze că se răfuiește cu persoane reale. Pentru o asemenea răfuială, Luminița, mon amour e însă un one-man-show destul de ludic. Persona proiectată de Bădescu pe pagină e mai degrabă una de clovn decît una de martir al unui amor toxic sau de victimă a unei femei fatale. Multe pagini sînt dedicate întîlnirilor celor doi tineri – ambii năuci, iar Luminița suferindă în plus de nenumărate fobii care pentru un timp o reduc practic la invaliditate – cu un șir nesfîrșit de psihanaliști, popi și terapeuți care mai de care mai alternativi. Această căutare buimacă a iluminării e tratată de Cezar Paul-Bădescu în registrele farsei și satirei – la un moment dat, naratorul lasă în stand-by povestea căsniciei sale pentru a se lansa într-un pamflet antireligios. Citește în continuare →

Christian FERENCZ-FLATZ – Trei șanse ratate. Despre Inimi cicatrizate al lui Radu Jude

inimi-3

Inimi cicatrizate este – la fel ca Aferim! sau Țara moartă („documentarul” pregătit de Jude din fotografiile lui Costică Acsinte) – un experiment în genul filmului istoric. Acest experiment constă în încercarea de a pune trecutul istoric în tensiune cu prezentul, creând rime sau ecouri între ele. Iar dacă un atare demers a izbutit admirabil în Aferim!, merită spus pe scurt de ce Inimi cicatrizate n-ajunge totuși la o reușită similară. Succesul lui Aferim! se datora, în esență, unei combinații de două circumstanțe: pe de o parte, faptului că, abordând perioada pre-pașoptistă1, el nimerise peste o pată oarbă, netapetată cu clișee, din imaginarul istoric popular, iar pe de altă parte, faptului că, referindu-se la tema robiei țigănești, el lovise eficace un punct nevralgic în conștiința publică a prezentului. Or, dacă Inimi cicatrizate nu produce un scurt-circuit similar în pofida eforturilor lui Jude, acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că perioada la care se referă filmul, în speță interbelicului, este deja obiectul unui clișeu persistent, pe care el nu face îndeajuns să-l contrarieze; în al doilea rând, faptului că tema prin care filmul ar fi vrut să atingă prezentul, în speță ascensiunea naționalismului extremist în anii 30 și ecourile sale prezente, nu devine suficient de acută măcar și numai fiindcă ea e la rândul ei deja o parte amplu metabolizată a clișeului cu pricina, iar cele câteva încercări altminteri ingenioase pe care le întreprinde Jude pentru a nuanța tema – prin aluzii comice („Mozart și Marin”), small-talk politic sau știri radio electorale – nu sunt suficiente pentru a o face să sune a mai mult decât o lozincă placată peste un material mai curând refractar la ea. Privită sub acest aspect, problema filmului nu este deci până la urmă aceea că el nu oferă o reprezentare suficient de autentică în termeni realiști a perioadei interbelice, ci dimpotrivă aceea că el cimentează același vechi clișeu al interbelicului cu legionari, amoruri, romanțe și discuții filozofic-literare, pe care ar fi trebuit mai întâi să-l demonteze pentru a reuși în tratamentul său ce-a reușit Aferim! fără preparații similare. – Și totuși: prin trei detalii anume ale filmului său, Jude atinge deopotrivă niște teme, care ar fi putut eventual obține efectul istoric dorit.  Citește în continuare →

Andrei GORZO – Pentru un interviu: Fixeur al lui Adrian Sitaru

fixeur-poza-1

Atunci cînd două românce minore sînt arestate la Paris pentru prostituție, iar una dintre ele depune plîngere împotriva unui client, ele devin interesante pentru agențiile internaționale de presă. Personajul principal (Tudor Aaron Istodor) al filmului Fixeur este stagiar la biroul din București al agenției France-Presse (AFP), pentru care lucrează și prietena lui (Andreea Vasile). Reporter aspirant, el e deocamdată un fixeur, adică cineva care mijlocește accesul reporterilor la marfă – la interviurile dorite. Regizat de Adrian Sitaru pe un scenariu de Claudia și Adrian Silișteanu, bazat pe experiențele lui Adrian Silișteanu ca fixeur la AFP, filmul prezintă această activitate, fără niciun echivoc, ca pe una sordidă, cum prezintă de altfel întregul business. Pe scurt, ce arată filmul este că, după ce-au fost obligate să devină lucrătoare sexuale la Paris, cele două minore, între timp repatriate, sînt exploatate din nou – de către jurnaliști de astă dată: intervievate în cadrul unor emisuni-anchetă difuzate de televiziuni franceze, ele sînt de fapt exploatate în interesul unui spectacol TV care se pretinde umanist, dar nu e departe de-a fi pornografic. Filmul nu e tocmai subtil (dar nici subiectul nu cere neapărat subtilitate) în stabilirea de paralele între rolul fixeur-ului și cel al unui proxenet, sau între clienții cu care fetele au avut de-a face la Paris, ca lucrătoare sexuale, și jurnaliștii francezi care le intervievează acum. Jurnaliștilor nu numai că le e mai ușor să se pună în pielea compatriotului lor cercetat pentru sex cu minore decît în pielea minorelor vîndute pentru sex, dar e evident că de acestea nu le pasă cîtuși de puțin – vor doar să-și facă treaba cu ele. Bodogănesc frustrați un ONG religios care a luat-o pe una din fete sub acoperișul său și nu-i lasă s-o vadă (“Niște cretini complet obtuzi!”), deși (după cum amintește cineva fără să se gîndească ce-i iese pe gură) “slavă Domnului că există și o a doua fată”. În ceea ce-o privește pe prima, aici intervine fixeur-ul, cu abilitatea lui de a o scoate de la centrul religios și de a le-o livra, de a o cumpăra și de-a o vinde.
Citește în continuare →

Christian Ferencz-Flatz – Cinemaul direct față cu istoria. Câteva note despre Sieranevada

sieranevada-cristi-puiu

1. Într-o cronică apărută de curând pe blogul său, Andrei Gorzo vedea în Sieranevada un simptom al „clasicizării” cinemaului lui Puiu, care ar bate de la o vreme „magisterial pasul pe loc” în vreme ce gustul publicului larg l-a ajuns din urmă1 – de aici și succesul aproape nesperat al filmului. Gorzo se referă în cronica sa în primă instanță la tematica filmului, considerând că Puiu s-ar fi „instalat confortabil” într-un „mod de a vedea lumea” pe care literatura, teatrul și cinemaul l-au demonetizat de mult, dar judecata sa are deopotrivă și o dimensiune stilistică, sugerând că Puiu – spre deosebire de Jude, după cum consideră Gorzo – a încetat să mai fie inovator în egală măsură și la nivelul expresiei cinematografice. Formulată în acești termeni, judecata sa își găsește, păstrând proporțiile, un precedent teoretic grăitor într-o cronică scrisă de André Bazin la sfârșitul anilor 1940 despre unul dintre filmele lui Dreyer. Bazin scrie aici: „Precum contemporanul său, Ivan cel Groaznic, acesta este un film care nu e în acord cu prezentul, un fel de capodoperă anacronică și fără vârstă. Poate că o artă mult mai evoluată cum este literatura îi permite scriitorului să rămână toată viața fidel unui anume stil și unei anume tehnici, dar cineastul nu se bucură de o atare independență. S-ar putea spune că în cinema nu există valoare intrinsecă. Dimpotrivă, geniul personal nu poate lucra aici decât în măsura în care împinge înainte frontul cinematografiei însăși. Căci, oricât de frumos ar fi el altminteri, un film care nu face să avanseze cinemaul nu e cinema până la capăt, nefiind în acord cu sensibilitatea actuală a publicului.”2 Tocmai de aceea, conchide Bazin, „Carl Dreyer e în continuare la fel de mare, dar opera sa, care a intrat de 15 ani în istorie, nu iese de acolo prin Dies Irae”. La fel, Puiu este, potrivit lui Gorzo, „cea mai importantă figură din istoria filmului românesc”, dar a încetat cu toate acestea să mai fie un înnoitor, instalându-se momentan „în poziția de clasic în viață”. Citește în continuare →

Andrei Gorzo și Veronica Lazăr – „Toni Erdmann”: Luînd clasa de mijloc în serios

14997174_1818102938447727_461172577_n

Acest text este în parte o replică dată unei cronici la filmul german Toni Erdmann, publicată recent de David Schwartz în Gazeta de artă politică (http://artapolitica.ro/2016/11/02/toni-erdmann-perspectiva-salbaticului/). El provine atît dintr-un interes față de filmul Toni Erdmann, care ar fi rezultat în mod normal într-o cronică de sine stătătoare (de dimensiuni mult mai reduse), cît și, în această formă, din nevoia de-a clarifica niște probleme legate de modurile de-a face artă politică, respectiv de-a vorbi sau scrie politic despre artă. (Avînd aceste obiective, textul comite un număr de spoiler-e.)

Filmul regizoarei-scenariste Maren Ade poate fi descris ca o comedie neo-chapliniană în care inumanității capitaliste i se opune subversivitatea blîndă a unui erou clovn. Capitalismul este, desigur, updatat față de al lui Chaplin: nu mai e vorba despre „timpurile noi” ale uzinelor Ford, ci despre timpurile acestea – ale capitalismului global financiarizat. Personajul titular, un profesor de școală generală în vîrstă de vreo 65 de ani, care se numește de fapt Conradi (Peter Simonischek), sosește la București cu intenția de a-și reface legătura afectivă cu fiica sa, Ines (Sandra Hüller), care e consultant de management la o multinațională. Jobul ei, în acel moment, este să dea afară cîteva mii de muncitori de la o companie petrolieră locală, luată în primire de un cumpărător internațional. Tatăl ei, căruia Ines îi reproșează la un moment lipsa de ambiții, e un excentric format în anii ’60 și un practicant de farse elaborate, care cer peruci, dinți falși, machiaj, nume de împrumut etc. Eforturile lui de a-și recupera, de fapt reumaniza fiica, iau forma unei serii de intruziuni clovnești în viața ei – la serviciu, la recepții, în barurile în care petrece alături de colegii de firmă –, sub numele (la fel de fals ca proteza lui detașabilă și claia lui neagră de păr ondulat) de Toni Erdmann. Aceste sabotaje comise de el cu gentilețe îi precipită nevroticei Ines o criză, care se manifestă prin două ieșiri: mai întîi într-o vizită la o familie bucureșteană, în timpul căreia, la cererea tatălui (care o acompaniază la pian), ea cîntă „The Greatest Love of All” al lui Whitney Houston („A lonely place to be / So I learned to depend on me”) unui public românesc în parte amuzat, în parte înmărmurit; și apoi la o petrecere de firmă despre care ea decretează din senin că trebuie să fie în pielea goală. Urmează un epilog plasat în Germania, în care Ines pare mai afectuoasă cu tatăl ei, deși se pregătește să plece din nou, cu o altă multinațională, de astă dată la Singapore.

Citește în continuare →

Andrei GORZO – Două de gen

caini

În lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirică, intitulat Cîini, Dragoș Bucur joacă rolul unui bărbat sosit de la București undeva în Dobrogea, aproape de granița cu Ucraina, ca să ia în primire o moștenire: o casă ridicată în pustietate, cu pustietatea cu tot – 550 de hectare de pămînt care i-ar fi aparținut bunicului său încă de pe vremea lui Ceaușescu (“Nici comuniștii n-au putut să facă CAP aici”, spune cineva). Că patriarhul respectiv fusese un gangster devine clar destul de repede (ceea ce nu se poate spune și despre natura traficului cu care se îndeletnicea); iar afacerile merg înainte și după moartea lui. În fiecare noapte, nepotul vede din curtea casei lumini de faruri, marcînd locul unor întîlniri misterioase. Iar poliția locală descoperă o gheată cu o bucată de picior înfiptă în ea.

Filmul are ceva atmosferă, sintetizată preponderent din romane de Cormac McCarthy și din thriller-uri americane mai mult sau mai puțin indie, care exotizează regiuni din sudul, din vestul sau din Midwest-ul Statelor Unite într-o notă absurdist-sinistră. Lumea e înceată la vorbă și excentrică. Într-un schimb de replici de pe la început, desfășurat într-o secție de poliție – unde cineva se plînge de reumatism și dă vina pe vreme, iar atunci cînd i se semnalează că, de fapt, vremea e frumoasă, expediază obiecția cu un “eh” prelung –, se poate detecta și posibila influență a lui Corneliu Porumboiu (a cărui firmă, 42 Km Film, a produs Cîini). Într-o secvență ulterioară, calculată astfel încît să fie antologică, un polițist jucat de Gheorghe Visu e observat îndelung, cu umor impasibil, de o cameră de filmare nemișcată, în timp ce examinează bucata de picior putrefact scoțînd-o din gheată cu o furculiță, pe farfuria de pe care tocmai a mîncat. După care o pune într-un sufertaș și merge să i-o arate unui medic local (Teodor Corban), deopotrivă veterinar și legist (dacă nu și altele), cu care se sfătuiește în timp ce sug amîndoi din niște beri – în plină zi – și transpiră, doctorul făcînd glume macabre, soarele bătîndu-i pe amîndoi în cap, pauze căscîndu-se între spusele unuia și spusele celuilalt.   Citește în continuare →

Claudiu Gaiu – Singham 3 – Avancronică cinematografică!

singham 3

(Iarna 2016/2017, regia: Rohit Shetty)

 

Singham!

… este forţa pilozităţii populare, eternitatea şarmului mustăcios învingând fără luptă orice estetism trecător al absenţei briceagului, fie că e vorba de efeminarea adolescentină a lui Urban Keith sau de  elitismul adult lui George Clooney.

… este sinteza dintre lentoarea ritual-canibalică a îngrozirii adversarului şi instantaneitatea ultramodernă a aplicării corecţiei fizice. Doar un Žižek ar putea descrie asta, dar acaparat 100% de la box-office-ul hollywoodian, e surd la sublimul ideologiei hindustani şi la obiectul său. Păcat! Ca şi Bud Spencer, celălalt bărbos mediteranean de succes, Slavoj Žižek reuşeşte în toate fără efort: cinema, jurnalism, hermeneutică hegeliană, stângism academic. Mai apropiat totuşi de performanţele atletice ale actorului italo-american, fost olimpic la nataţie, încarnat mai apoi în comisarul Piedone, Singham se depărtează de cei doi pentru a se identifica pe deplin cu problemele poporului mărunt. El n-a scris niciodată un rând în The Guardian şi nu a candidat vreodată pe listele Forza Italia! Ceea ce demonstrează o dată pentru totdeauna superioritatea absolută a mustăţii asupra diverselor încâlceli bărboase!

… e comparabil doar cu zeităţi preolimpiene ca John Wayne sau Dirty Harry, dar fără mizerabilismul lor spân şi fără a avea nevoie să-şi ascundă tandreţea în flegma taciturnă. El opune acestor obrazuri netede o prodigalitate hirsută şi un sentimentalism zbârlit. O atitudine în mişcare pentru care doar Christian Ferencz-Flatz ar găsi descrierea potrivită în cea de a şasea versiune a Originii operei de artă în epoca reproductibilităţii tehnice, manuscrisul pierdut din Walter Benjamin. Dar Singham e dincolo de rigorile dicţionarelor şi ale dialecticii istorice, de blugii tociţi pe scaunele Bibliotecii Academiei şi de cămăşile în pătrăţele ale fenomenologilor. Pe el, uniforma de Texas ranger cade conform eleganţei Kurta Panjama, la fel cum mişcările disco beats se scufundă în străvechi tam-tamuri dravidiene.

Să ne reamintim scena anticorupţie din primul film al seriei (ne referim la versiunea hindi din 2011, precedat, să recunoaştem, de un Singam tamil în 2010)! Baronul local, Jaykant Shire, după ce eşuează în tentativele sale de intimidare fizică, încearcă să-l cumpere pe noul poliţist din Goa. Trimisul său îi înmânează lui Bajirao Singham un plic voluminos cu precizarea în dialect prâkrit:mălai!” Aceeaşi scenă s-a petrecut probabil şi în anii 90, în contextul spolierii avuţiei publice prin retrocedări imobiliare şi despăgubiri. Trimisul cuiva a intrat în biroul tinerei avocate Monica Macovei şi a spus: „mălai”! Sau ceva asemănător. Cu o lovitură de picior Singham îl zvârle pe ispititor în afara secţiei de poliţie, apoi îi reaminteşte că a pătruns acolo în afara orarului de relaţii cu publicul şi încheie conversaţia restituindu-i pachetul cu o lovitură între ochi! Viitoarei doamne ministru i-a lipsit oare forţa fizică sau doar cea morală? Sau pur şi simplu nu stăpânea tehnica de autoapărare kalaripayattu? Fapt e că întreaga sa carieră s-a construit pe încercarea de a-şi ispăşi clipa de slăbiciune de atunci. De unde continua urmărire a corupţiei sub orice formă ar exista ea, medicală, universitară, administrativă, politică, bancarrrr…, ăăăă… asta încă nu. O grea moştenire spirituală, matern catolic-năsăudeană, o obligă să-şi răscumpere clipă de clipă acest peccatum originale. Or, în hinduism, ca  şi-n ortodoxie, în ciuda dogmei oficiale a ultimei, nu există păcat decât faţă de superior: uciderea brahmanului, adulterul cu soţia guru-ului, furtul din bunurile castelor superioare. Dar Singham e anticorupţia preventivă, stârpirea răului înaintea producerii sale, Adam smulgând limba şarpelui, după ce, în prealabil, a trimes-o pe Eva la cratiţe!