Categorie / Proză

de VATRA

Aventuri livreşti cu Amiralul Columb şi ciobanul Ciobu

Daniel VIGHI

Daniel-Vighi-1

Acum, în ceea ce priveşte pe dona Felipe, este de căutat în genealogia domniei sale două strâmtori care duc spre două neamuri de-ale soaţei Amiralului: o dată neamul Moniz, a doua oară Perestrello. Pe când rosteşte asemenea pomelnic, i se arată căpitanului Ahabu localitatea Vila Baleira, la vreme de vară cu salcâmii şi plopii care slobod puful văratec peste uliţa Matei Corvin, dincolo de malul Mureşului, cu fostul spital orăşenesc care dormitează inutil de câţiva ani, dezafectat, cu toate că, după unele surse, este renovat, cu paturi pentru bolnavi aduse din Germania, paturi cu telecomandă, cu ferestrele, aceleaşi, din vremea când, prin anii 1962, baba Savita stătea într-unul, nu departe de fereastra luminată de soarele după amiezii, dormea după operaţie de hernie, anesteziată, şi atunci, în acele clipe, au venit orele 18, şi clopotul bisericii de peste Mureş, de dincolo, dinspre dealurile Mănăstirii franciscane tocmai umplea odaia liniştită a spitalului, a işpitariului, cum spun ţăranii locului, şi este amiază, putem să spunem ziua: 23 iunie, aceeaşi cu şedinţa echipajului în căpitănia din portul dezarticulat Gaspar Fructuoso pe nume Saudades da Terra, aceeaşi cu momentul în care căpitanul rătăceşte printre rafturile sălii de lectură de la etajul 3, toată lumea se pregăteşte pentru examene, pentru licenţă şi dizertaţii, unii plagiază, alţii se scobesc în nas plictisiţi, baba Savita aude din somnul anestezicului care a smuls-o din viaţa de zi cu zi pentru buna desfăşurare a operaţiei de hernie, aude clopotul şi ridică mână la frunte şi îşi face semnul sfintei cruci, ehe, zicem, cum este de bine să auzi, să ştii, să pricepi că este pragul serii de iunie peste uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul cu Monumentul Eroilor Sovietici, a mai scris scriitorul despre astea şi nici să vrea nu poate altfel, este prizonierul odăilor, uliţelor, stărilor, amintirilor, nici să vrea nu are altele. Viaţa se petrece între două, trei sau patru ”călicuţe” (diminutivul locului pentru cărare, cale, n.n.) care ne sunt puse deoparte. Sau poate mai multe, infinit de multe, atât de multe ”călicuţe” avem, câte putem produce – paradoxul timpului şi imposibilitatea călătoriei din viitorime în trecut, orice modificare pretinde o altă curgere, nu te întâlneşti în cutare zi cu cine ţi-ai programat, chiar în 23 iunie 1962, spre orele 18, pe uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul de pe malul râului împodobit cu Monumentul Eroilor Sovietici, nu eşti acolo când trebuia să fii, şi viaţa ţi se schimbă cu totul datorită acelei absenţe provocate, atunci şi acolo, printr-o intervenţie a cuiva venit din viitor, poţi fi chiar tu acela, şi viaţa se desfăşoară altfel, curge prin alte locuri, se rătăceşte într-o lume paralelă, aparţinând unui alt univers din multiversurile posibile. E aşa ca o alegere a însăşi ascendenţei soţiei Amiralui: se trage dintre ai lui Moniz sau dintre ai lui Perestrello. Dacă este urmaşa celor dintâi sau a celor de pe urmă, ne spune detectivul Vignaud Henri la istmul Études critiques sur la vie de Colomb avant ses découvertes : les origines de sa famille, les deux Colombo, ses prétendus parents, la vraie date de sa naissance, les études et les premières campagnes qu’il aurait faites, son arrivée en Portugal et le combat naval de 1476, son voyage au Nord, son établissement en Portugal, son mariage, sa famille portugaise (Paris, H. Welther Editeur, 1905).

Genealogia senioritei e din vremurile pomelnicelor mănăstireşti de pe la noi, dintre care cel dintâi fu Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, dar au mai fost spre pomenire şi altele încă, acela în care se arată popimea de la mănăstirea Titireciu de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea cu preacuvioasul kir ”popa Nicolae sin diaconului Radu, popa Năstăsie, popa Radu sin popa Nicolae, popa Ioachim sin popa Dofta”, mai apoi pomelnicul scris ”în firida proscomidiei dela biserica din Budeşti. Iată cuprinsul acestui pomelnic Păuna, Matei, Ştefan, Stana, Matei, Barbu, Catrina, Maria, Nicolae, Manolache, Costandin, Marica, Matei, Elena monaha, Popa, Ancuţa, Ioan, Balasa, Costandin cu tot neamul lor”. (Preot I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941). Aşa şi cu urmaşii seniorei Felipe, anume moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz a luat de nevastă pe jupâniţa Leonor Moniz cu care a avut cinci urmaşi, anume Diogo Gil, Vasco Gil, Ruy Gil, Guiomar Gil şi Isabel care la rândul ei l-a luat de bărbat pe nacealnikul Bartholomeu Perestrello I cu care avu doi urmaşi, unul se găseşte în pomelnicarele lusitane cu numele Bartholomeu Perestrello II şi o fată pe nume Philippa Moniz care luă de bărbat pe Christophor Columb, la Lisabona, după zisa cronicarului Oviedo la Historia général, lib. I, cap. IV,tome I, page 19. La Porto Santo, dacă ne luăm după spusele scribălăilor Lopez de Gomara sau Estevan de Garibay, de faţă fiind, în mulţimea din biserică, şi căpitanul Ahabu, şi ajutorul de cioban Ciobu, trimişi speciali de pe duneta goeletei Speranţa. Estevan dezvăluie la letopiseţ şi obârşia din neam a Amiralului: ”un hombre de nation Ytaliano llamado Christoual Colô”, fie-i memoria binecuvântată şi mormântul luminat!

Povestea celor doi viitori însurăţei începe în curtea interioară a mănăstirii Ogni Santi din Lisabona unde vieţuia monahia Phillipa Moniz, suntem la sărbătoarea Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe data de 29 iunie. Căpitanul Ahabu însoţit de ajutorul de cioban Ciobu se plimbă prin târnaţul curţii interioare în hainele vremii, cu sabia la brâu, se învârt pe acolo şi se aşază pe balustrada din piatră a ogrăzii mănăstireşti şi trag cu coada ochiului conform fişei postului, scrutează întâmplarea: frumos fecior, murmură căpitanul la vederea lui Christoual, un adevărat huomo di bella presenza, şi Vasco Gil, unchiul Felipei, încuviinţează, asta cam aşa e, spune acest frate al răposatului, moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz, care avu de fată pe Isabela, mama Felipei şi sora lui Vasco, care Isabela a născut pe monahia Phillipa. Aceasta tocmai iese cu pas sfielnic din umbra mânăstirii Ogni Santi din Lisabona la amiază, după liturghia de-i zice Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe care o găsim şi la greci cu cei doi mari apostoli ”prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece amândoi s-au săvârsit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui Pavel tăindu-i-se capul. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. (http://www.crestinortodox.ro).

Trece aşadar monahia Felipa în miros de bună mireasmă de tămâie şi sfânt mir, păşeşte nu departe de Ahabu şi Ciobu, se opreşte cu bucurie feciorelnică la sfat cu unchiul Vasco şi-i spune aproape în şoaptă Laudetur Iesus Christus şi unchiuţul îi răspunde după cum se cuvine In saecula! Amen. Căpitanul Ahabu îi sopoteşte în valahă lui Ciobu, se apleacă spre urechea dreaptă a acestuia cu care aude mai bine în vreme ce stau proptiţi de o frumoasă colonadă de piatră a coridorului din patio-ul monastiresc. Îi zice:

– La noi, prin Maramureş ţăranii zic: ”Lăudăm pe Isus” şi trecătorul cu care se întâlnesc răspunde ”În vecii vecilor”!

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

EKG

Paul TUMANIAN

06-poemul-duminica

Singur cu asistenta în cabinetul de electrocardiografie, Filimon s-a lungit pe canapeaua tare peste care e întins un cearşaf alb şi o mică foaie de muşama cărămizie la picioare. Asistenta, o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi bine făcută, chiar cu alură sportivă s-ar putea spune, încearcă, profesionist, să le transmită pacienţilor, în particular lui Filimon, starea ei de încredere şi de relaxare, reală sau doar pentru uzul acestora. În timp ce, aşezată la măsuţa de la perete, trece în registru datele de pe biletul de trimitere, face, vorbind cu Filimon, o asociere neaşteptată între electrocardiograf şi poligraf… E vorba de detectorul de minciuni, precizează ea pe un ton neutru pentru cazul când el n-ar cunoaşte termenul… Filimon se amuză cu gândul că bine ar fi ca tulburările sale de ritm cardiac care îl neliniştesc de o vreme încoace să fie dovedite drept minciună… Aplecată peste registru, asistenta îi vorbeşte apoi, atingând subiectul cumva tangenţial, de radiaţiile emise de aparatele medicale, şi nu numai de cele de-aici din cabinet. Probabil că aşa se şi explică asocierea făcută de ea între electrocardiograf şi poligraf. Nu pare a fi deloc încântată de eterul saturat de electromagnetism, luat în ansamblu, în care îşi duce viaţa, care include şi contribuţia aparatelor electrocasnice de acasă. Ar putea fi o diversiune din partea ei, menită să abată atenţia pacientului de la obsesia bolii. Dar nu, mai degrabă e vorba de o preocupare reală a asistentei…

Cu doar câteva minute înainte, Filimon îşi aştepta rândul afară, pe holul destul de neprimitor, unde în general pacienţii fie se închid în muţenie, fie, dimpotrivă, se confesează unii altora în chip impudic, dezvăluind detalii ale suferinţelor lor, care pe tine, stătător de o parte, te dezgustă şi te înspăimântă în acelaşi timp…

Filimon simte pe piept contactele reci pe care i le fixează unul câte unul asistenta. Operaţie premergătoare unei execuţii! Iată un gând nostim, pe care Filimon, pentru a intra în jocul diversionist al asistentei, i-l împărtăşeşte. E bine că aveţi simţul umorului, apreciază asistenta. Dar mai important e să gândiţi pozitiv. Şi adaugă: Să gândim pozitiv şi să evităm stresul. De fapt, la stres voia să ajungă.

Stresul, desigur – asta e convingerea asistentei c-ar fi cauza bolilor de inimă. Şi nu numai. Poate că a tuturor bolilor… Lume stresată, fără ca cineva anume să fie vinovat… Zice: Ridicaţi-vă puţin mijlocul… Aşa. Râde politicos în timp ce îi strecoară pe dedesubt un elastic cu care îi fixează pe piept alte contacte reci. Acum, gata – zice –, nu mai vorbiţi. Staţi liniştit. Relaxaţi-vă… Filimon îşi dă toată silinţa: încearcă să se autosugestioneze că are destulă putere asupra propriului său corp, şi să-şi insufle încrederea că prin exerciţiu şi-l va stăpâni în totalitate. I se pare, apropo de prezenţa lui în cabinetul de electrocardiografie, că găseşte o oarecare linişte în gândul că oamenii, cum-necum, se ajută totuşi între ei. Ca să te eliberezi de teamă, îşi zice, trebuie doar să te laşi ajutat, să fii în rând cu ceilalţi… Dar care ar urma să fie contribuţia ta la liniştea semenilor? Altădată i se părea atât de complicat… O clipă, zice asistenta, s-a desprins un contact aici pe piept. Filimon simte îndemnul să-şi ia un aer familiar când îi răspunde glumind: N-am nicio vină… Sigur că n-aveţi, acceptă asistenta zâmbind. E din cauza pilozităţii.

Filimon o priveşte cu coada ochiului. Se întreabă dacă ceea ce vede pe faţa ei e un zâmbet strict profesional, sau uşor viciat de aluzia la unul din atributele sale masculine; în definitiv e şi ea femeie, şi încă destul de tânără. Asistenta arată ca o femeie independentă, destul de probabil nemăritată. Sau divorţată. Filimon se întreabă dacă are un partener pe măsura ei, adică unul înalt, solid, cu alură de sportiv, cumpătat şi, opus ei, scump la vorbă. Poate. Şi ar mai fi o variantă: să fie lesbiană. De multe ori i-au ajuns la ureche istorioare cu lesbiene dar niciodată n-a cunoscut vreuna şi nici nu s-a interesat de ele în detaliu. Oare, la fel ca şi la bărbaţi, una din partenere e activă, iar cealaltă pasivă? Dacă aşa stau lucrurile, asistenta, cu aerul ei voluntar (şi totuşi feminin), ar trebuie să fie activă. Dar în ce ar putea consta activitatea şi pasivitatea la femei? Mai multă sau mai puţină iniţiativă? Capricii acceptate din partea partenerei?…

Închide ochii şi ascultă. Înregistrarea a început de câteva secunde. Peniţele fâşâie continuu pe banda care se derulează, înregistrând ce? Oricât ai gândi de pozitiv, e greu de presupus că după aritmiile repetate din ultima vreme, electrocardiograma va arăta o inimă intactă…

Fâşâitul acului a încetat. Asistenta spune: Gata, asta o fost tot. Aţi scăpat de radiaţii!… Începe să desprindă contactele şi strânge sârmele colac. Şi adaugă pe acelaşi ton glumeţ: Aveţi grijă să vă feriţi de alte rele… Cam la ce rele să mă aştept? întreabă Filimon… O, sunt multe, răspunde asistenta cu un aer de cunoscătoare. Dacă nu le simţiţi vă puteţi considera un om fericit! Vorbeşte din nou în timp ce desprinde contactele de deasupra gleznelor, fără legătură cu meseria ei de asistentă, dezvoltând ideea cu relele care ne pândesc pretutindeni. Carnea de vită şi în general orice carne de culoare roşie… Eu una mă feresc de ele ca de dracu’! Carnea roşie conţine energii negative care, prin îngurgitare, te afectează din interior… Energii negative? Lui Filimon îi vine din nou să glumească: Doar prin îngurgitare, sau la simpla apropiere de respectiva carne? Se abţine însă.

Asistenta rupe din aparat fâşia de hârtie care conţine amprenta răului cuibărit în inima lui Filimon şi îşi aruncă privirea pe ea — o privire voit fugitivă, ca să nu lase impresia că o cercetare atentă din partea ei, o simplă asistentă, ar putea fi interpretată de către pacient drept pretenţie de a se substitui doctorului. O fi ea cunoscătoare, dar până la un punct. Spune: Mie nu mi se pare că sunt modificări importante… Mă rog, poate c-ar fi câte ceva… Dar… o să se pronunţe domnu’ doctor.

Îi înmânează lui Filimon fâşia de hârtie cu înregistrarea şi îl însoţeşte până la uşă pentru a-l invita pe pacientul următor.

Doctorul e un tip încă tânăr, de cel mult patruzeci de ani. Şade la biroul său, adâncit în studierea electrocardiogramei. Electrocardiograma lui Filimon. O baleiază cu privirea, sare de la o pistă la alta, îşi apropie faţa, şi-o îndepărtează, compară. Filimon ocupă scaunul din faţa sa şi, oricât ar dori să se autosugestioneze că nu-i decât un hop pe care o să-l treacă cu bine, aşteaptă totuşi cu nelinişte în suflet. Brusc, doctorul îşi ridică ochii spre Filimon, îl aţinteşte cu o privire intensă, hipnotizatoare, care parcă spune: Acum eu am să-ţi dau o veste proastă iar tu n-ai să te pierzi cu firea. Dar ai s-o iei în serios. Promiţi? Vine o întrebare: Aţi simţit în ultima perioadă o durere în piept, aşa, ca o gheară? Filimon tresare până în străfundul sufletului: joaca s-a terminat, am trecut la lucruri sumbre! A recunoscut imediat expresia aceea fatidică – gheară în piept. Aşadar infarct. E suspect de infarct… Nu, nu-şi aminteşte de nicio durere. Doar aritmiile de care i-a vorbit… Doctorul insistă, îşi îndulceşte tonul: Nu neapărat recent. Poate mai demult, ia încercaţi să vă aduceţi aminte. Se poate să se fi întâmplat chiar cu ani în urmă. Ştiţi, lucrurile astea lasă urme… Cu ani în urmă? Nu, Filimon n-a simţit nici mai demult o asemenea durere. Nu se poate înşela, e sigur. Nu, pur şi simplu nu-şi aminteşte… Doctorul nu-l mai scrutează cu privirea. Nu-i cazul să vă îngrijoraţi, se poate trăi foarte bine şi cu infarct, atâta doar că e nevoie de mai multă prudenţă. Şi oricum, în nicio situaţie prudenţa nu strică. Aşa că nu vi se cere nimic în plus. (A fost doar o glumă.) Am să vă dau o trimitere pentru un set de analize. Asta o să clarifice lucrurile. Doctorul acţionează ca unul care nu se află în faţa primului astfel de caz: se apleacă şi scrie dintr-o bucată biletul de trimitere pentru analize. Îşi aminteşte fără greş tot ce trebuie. După care, cu rezultatele în faţă, vor sta de vorbă pe îndelete.

Acuma da, e momentul să gândim pozitiv. Cine poate.

Filimon a părăsit policlinica fără să ia liftul. La ce bun să se grăbească? Încotro să se mai grăbească? A coborât încet pe scară, etaj după etaj… A plecat dintr-o lume şi iată că s-a pomenit într-alta. Înainte şi după. Aici soarele are mai puţină putere decât în lumea de dinainte. Insinuantă, o împăcare cu tot şi cu toate stă să i se infiltreze în viaţă. La cafeaua de după, în casa melancoliei, împreună cu noua sa prietenă care nu aşteaptă nimic de la el, şi nici el de la ea — şi de la nimeni. Un văl albăstrui atenuează petele de soare de pe străzi dar deopotrivă şi petele de umbră, atenuează totul, ca şi cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii. Se întreabă: să însemne asta oare nelinişte? Sau resemnare?

Lumea însăşi are un răspuns pentru toate: între cele două e domnia incertitudinii, blândă şi anestezică.

Lasă în urmă policlinica şi o ia pe strada Luigi Cazzavillan, îndreptându-se la întâmplare spre capătul tramvaielor 6 şi 20, la doi paşi de catedrala Sf. Iosif. Păşeşte de-a lungul unui zid împrejmuitor, cu sufletul toropit de acea incertitudine blând-adormitoare, cu înclinare spre speranţă – totuşi. Crengi albăstrii, frunze albăstrii, copaci albăstrii se înalţă aerian peste creasta acelui zid. O casă părăsită, veche de la început de secol 20 sau de la sfârşit de secol 19, se iveşte pe partea cealaltă a străzii, aşa, ca o recompensă pentru cât a fost – şi este încă – Filimon de dăruit trecutului. Acea casă, necunoscută, şi poarta de fier forjat de la stradă, atârnând într-o balama, legată cu un lanţ cu lacăt, toate la fel de ruginite, se armonizează între ele şi cu ceea ce simte acum… Îşi aminteşte disperarea care l-a cuprins când a spart cu câţiva ani în urmă, din neatenţie, o farfurie scumpă de porţelan de Meissen, patrimoniu al familiei. O revede în amintire: linii curbe albastre, margine ajurată, ciorchini de struguri cu frunze de viţă şi vrejuri răsucite… Doamne, cât de ireparabilă i s-a părut spargerea farfuriei, ce rană în suflet! Motiv de sinucidere, nu alta! Reconstituie în minte secvenţa scăpării din mână a farfuriei, îşi imaginează mişcările rapide – şi inspirate – pe care le-ar fi putut face pentru a preîntâmpina dezastrul. Pierderea farfuriei a devenit între timp o amărăciune aproape plăcută… Priveşte cu o curiozitate vlăguită, dincolo de poarta ferecată, casa părăginită dar chiar şi aşa impunătoare şi se întreabă cum de n-a încăput pe mâna vreunui potentat al regimului după ce proprietarul a fugit din ţară. Se întreabă dacă regimul îi va permite vreodată să se întoarcă şi să reia casa în posesie. Ghiceşte drama pe care proprietarul a trăit-o cu mulţi ani în urmă şi totodată i se pare de mirare că asemenea lucruri, iată, încă îl mai preocupă în noua sa condiţie… Ei, dar lumea nu începe şi se sfârşeşte odată cu el. N-a realizat asta pe când deasupra capului său nu plutea nicio ameninţare, în schimb o simte acum. Situaţia sa însăşi o percepe ca pe o amărăciune înfiorată, lipsită de orice orizont şi de orice finalitate. Dacă pierderea farfuriei de Meissen ar fi putut-o preîntâmpina, poate, făcând uz de una din dexterităţile sale latente, curmarea iminentă a vieţii, acum, prin ce dexteritate ar putea-o oare evita?

Cu câţiva ani în urmă a trebuit să facă o serie de şedinţe de fizioterapie pentru a-şi trata spondiloza. Un fleac la urma urmei, dar s-a gândit să nu neglijeze totuşi boala… Pentru a ajunge la pavilionul de fizioterapie a trebuit să străbată curtea spitalului „Dr. Camil Oncescu” împreună cu un asistent care, binevoitor, s-a oferit să-l însoţească pentru a-i arăta drumul. Dintr-o curte interioară se ajungea într-o altă curte interioară, mai mare, trecând printr-un scurt gang boltit. Acolo, în umbra acelui gang era uşa ce dădea în morga spitalului. Întâmplarea a făcut ca exact în momentul când Filimon a trecut pe acolo să fie scoase de la morgă, purtate pe brancarde, două trupuri moarte. A avut loc un schimb rapid de priviri cu luciri de nelinişte între Filimon şi asistent, care a ridicat uşor din umeri ca şi cum s-ar fi scuzat pentru nefericita întâmplare. Morţii erau doi tineri în costume de baie; nisipul se uscase pe trupurile lor înţepenite, pe faţă şi în păr, peste tot, de parcă trupurile moarte ar fi fost ele însele făcute din nisip. Ce apă înşelătoare i-a ademenit în adâncimea ei, în acea dimineaţă ori cu o zi înainte, Filimon nu va şti niciodată. Brancardele au trecut chiar prin faţa lui Filimon şi a asistentului, la doar doi paşi distanţă. Moartea a defilat prin faţa lui, triumfală, cu o trenă de tăcere şi de încremenire. Braţele unuia din cei doi tineri rămăseseră înţepenite într-o îmbrăţişare stranie, în jurul a ceva între timp dispărut, de a cărui dispariţie tânărul de nisip nu prinsese nici acum de veste. Ceva îi scăpase din braţe şi el nu ştia…

Cei doi tineri înecaţi au fost purtaţi pe brancarde către o dubă mortuară care îi aştepta în mijlocul celei de-a doua curţi interioare, cu uşile de la spate larg deschise. Trupurile au dispărut împinse în interior în timp ce o femeie tânără plângea, încovoiată de durere, sprijinindu-se cu braţul întins de peretele dubei.

N-au avut noroc cei doi tineri necunoscuţi – luaţi pe nepregătite, n-au avut timp să se gândească.

El în schimb, cu mai mult noroc, a avut aproape o viaţă întreagă la dispoziţie să mediteze la întâmplarea care ar fi putut să-l prefacă şi pe el într-un om de nisip, încremenit, poate îmbrăţişând şi el ceva scăpat pentru totdeauna.

…De pe plaja plină de lume, unde abia s-a instalat, Filimon priveşte peste întinderea mării care umple tot spaţiul de vuiet profund şi continuu, ca o uriaşă cascadă – şi nu sesizează niciun pericol…

A intrat în apă mergând pe fund, a înaintat destul de mult, până dincolo de capătul estacadei de promenadă, tot jucându-se, aruncându-se cu capul în fiecare val, tot fără a presimţi pericolul, împins de fiecare val fără să bage de seamă. Până când s-a pomenit la apă mare. Când a încercat să se întoarcă spre locul unde mai înainte picioarele îi atingeau cu uşurinţă fundul de nisip şuvoiul mării i s-a împotrivit cu înverşunare…

Plimbându-se pe străzi, Filimon îşi reaminteşte acea zi de început de august, la Mamaia, ca şi cum între timp nimic nu s-ar fi schimbat: aceleaşi nelinişti, acelaşi soare arzător, acelaşi fanion albastru ridicat pe plajă pentru a-i avertiza pe amatorii de aventură să nu se avânte în larg, acelaşi vuiet de cascadă al mării…

E deja acolo, în apă, undeva unde nu trebuia să ajungă… E prea târziu acum?… Pe terasa din capătul estacadei câţiva inşi stau cu coatele rezemate de balustradă şi privesc nepăsător spre larg. Filimon îşi învinge orgoliul, strigă după ajutor, îşi agită braţul ridicat. De fapt acum nu mai contează orgoliul, nu mai contează nimic… Colaci de salvare stau agăţaţi de parapetul estacadei. Ce uşor ar fi să i se arunce unul. Un pic de avânt, şi ar ajunge până la el. S-ar prinde de colac, s-ar salva. Dar valurile înalte şi zgomotul mării îi împiedică pe cei de pe estacadă să-şi dea seama că la o distanţă nu prea mare, în apa învolburată, cineva are nevoie disperată de o mână de ajutor. În ochii celor ce privesc în larg de pe estacadă, un braţ agitându-se deasupra apei, în mijlocul valurilor, ce-ar putea însemna? Mai nimic. Poate un semn voios către nişte prieteni? O joacă? Nimeni de pe estacadă nu vede nimic dramatic. Vreo trei înotători l-au înconjurat pe Filimon, călcând apa, păstrând însă o distanţă prudentă, incitaţi şi în acelaşi timp temători. Ezită să se apropie. Filimon ştie, are prezent în minte avertismentul către salvatori: dacă nu eşti sigur că te pricepi s-o faci, nu te apropia de cel ce se îneacă – rişti să te duci la fund odată cu el. De aceea pe cei trei, oricât ar fi de disperat, nici nu-i condamnă că rămân la distanţă. Totuşi unul din ei s-a încumetat să se apropie, lăsându-l pe Filimon să se ţină de el. Nu pentru mult timp…

Filimon hoinăreşte pe Calea Victoriei sub acelaşi soare lipsit de putere. Nu-i vine să se ducă acasă, n-are niciun chef să înceapă să dea explicaţii. Ajungerea acasă ar fi echivala cu sfârşitul libertăţii de a fi melancolic, cu necesitatea nu numai de a da cuvenitele explicaţii ci şi de a purcede, cu asistenţa familiei, la măsuri practice de supravieţuire, care or fi fiind acestea. Tincuţa va accentua negreşit că e important să aştepte mai întâi rezultatul analizei de sânge, după care om mai vedea, poate se infirmă verdictul. Iar mama ei va dezvolta subiectul cu lux de amănunte, ea care este expertul casei – autodidact – în materie de optimism, regimuri alimentare şi în general viaţă ordonată şi echilibrată.

Lui Filimon îi vine în minte o secvenţă dintr-un film al cărui titlu l-a uitat, cu un condamnat la moarte, cu tot cortegiul de gesturi umanitare pe care societatea se simte datoare să le facă faţă de fiinţa umană sortită dispariţiei. Printre altele, aşa cum se pare că se întâmplă de obicei, ultima dorinţă pe care o cer condamnaţii şi care li se îndeplineşte cu maximă bunăvoinţă este să fie lăsaţi să fumeze o ţigară. Dar acum ceva nou s-a putut vedea în secvenţă. Camera l-a urmărit pe condamnat fumând, în prezenţa oficianţilor execuţiei, preocupat, meditativ, iluzionându-se că îşi lungeşte clipele, că după clipa prezentă mai urmează încă o clipă de viaţă, şi încă o clipă, şi încă o clipă. Camera l-a urmărit stăruitor şi cu răbdare, gest cu gest, până când condamnatul a ajuns la ultimul fum – şi la ultima clipă. Gardianul i-a întins scrumiera pentru a strivi în ea chiştocul. Şi atunci omul şi-a dat seama că odată cu depunerea chiştocului i se vor fi irosit toate clipele vieţii şi că următoarea clipă nu este decât… Iraţional, s-a zbătut disperat să scape, iar gardienii l-au imobilizat prompt. După zbatere venea, inevitabil, resemnarea.

…Înotătorul s-a dovedit a fi până la urmă temător şi el, la fel ca ceilalţi doi, şi Filimon l-a lăsat să se îndepărteze, fără a se agăţa de el. A ales să se supună sorţii, să nu pericliteze viaţa altuia. E conştient că prin asta a contrazis ce se spune despre comportamentul disperat al celui ce se îneacă. Se surprinde chiar descoperind, undeva la marginea conştiinţei sale, orgoliul de a fi altfel. Totodată i se pare neverosimil să aibă reflecţii despre lucruri, aici în vecinătatea morţii. Şi totuşi reflectează… A rămas el singur cu valurile. Apa i-a trecut deja peste cap şi el se agaţă de viaţă încercând să sară de pe fund şi să mai apuce o gură de aer. Deasupra capului soarele s-a lichefiat, alb, şi s-a lăbărţat, clătinându-se în oglinzile strâmbe ale valurilor ce vin peste el. A obosit să mai lupte pentru viaţă. Sare pentru ultima oară să iasă cu gura deasupra apei. Şi dacă tot e ultima săritură, cu plânset în suflet desface braţele în sus către soare şi îşi ia adio. A fost un gest teatral, se gândeşte. Deci chiar şi intrând în moarte, conştiinţa lucrează. E o concluzie. Sufletul său încearcă să iasă. Sufletul apei încearcă să intre, pulverizându-se în băşicuţe de aer care îi crapă în urechi. E greu, e cumplit de greu. Un ultim gând se preface într-o ultimă întrebare: cum de unii sinucigaşi preferă să-şi ia viaţa alegând calea înecului – căci moartea prin înec e un chin. Uite vezi, e un chin.

Există un Univers-Fiinţă Unică ce cuprinde în el toţi aştrii şi toate planetele şi toate corpurile cereşti. Se vorbeşte de echilibrul sferelor, de rotirea lină a planetelor într-o linişte galactică, şi se vorbeşte de armonia celestă. Dar Universul-Fiinţă, el, Unicul, are o conştiinţă şi se dovedeşte că lucrurile stau altfel. Aştrii, planetele se întrepătrund în traiectoriile lor şi se sucesc într-o suferinţă cumplită, fără de sfârşit, atât de cumplită că toate scot un prelung, sfâşietor şi nesfârşit vaiet de jale. Iar Universul-Fiinţă, el, Unicul, prin însăşi alcătuirea lui din toată acea jale infinită a puzderiei de corpuri cereşti, suferă. Nimeni nu s-a gândit vreodată la Univers ca la o Fiinţă Unică ce suferă. Este ca o fiinţă umană care strânge în ea şi se resimte de pe urma suferinţei tuturor celulelor alcătuitoare. Universul–Fiinţă redevine Filimon, iar murmurul tânguitor al aştrilor şi al planetelor redevine murmurul mulţimii strânse în jurul lui, pe plajă, în soarele fierbinte. Suferinţa nu este a Universului-Fiinţă ci este propria suferinţă a lui Filimon. O suferinţă greu de îndurat. Dar este suferinţa unuia care trăieşte. Are un corp, viu, se răsuceşte pe-o parte şi vomită. Poate că suferinţa se atenuează. Realizează că mulţimea păstrează o anumită distanţă în jurul său. Şi realizează că a fost salvat. L-au scos din apă, apoi cineva s-a aplecat peste el, i-a făcut respiraţie artificială, l-a readus la viaţă. Nu ştie cine a fost, dar recunoştinţa îi inundă sufletul. Simte îndemnul să le mulţumească tuturor, chiar dacă nu-i sigur că de pe buzele sale se ridică vreo şoaptă articulată. Dar le mulţumeşte fierbinte tuturor.

Să nu vină nimeni să-i dea lecţii de optimism. Dacă ar fi să mai aibă ceva de făcut pe lumea asta, acum, până la rezultatul analizelor de sânge, care să confirme – sau nu – verdictul, ar fi să se gândească la cei trei care l-au abandonat în mijlocul valurilor. Să-i înţeleagă, aşa cum i-a înţeles atunci, în plină pustiire, şi să-i ierte că le-a fost prea dragă propria lor viaţă şi au stat de o parte. Ar fi să se gândească, în primul rând, la cel ce l-a readus la viaţă, pe plajă la Mamaia, şi să-i fie recunoscător, indiferent pentru câţi ani l-a redat vieţii.

Într-un fel sau altul, medicul cel încă tânăr, care i-a examinat electrocardiograma, s-a înşelat, asta e sigur.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proză de Robert Cincu

Robert Cincu – Născut la 12 Iunie 1987 în Tg-Jiu. Actualmente, doctorand al Facultății de Litere U.B.B. Cluj. Cronică literară, cronică de teatru, proză, poezie publicate în mai multe reviste (sau portaluri online) de profil.

526685_4880240606938_1343447533_n

Gaura cheii

Pentru Domnul Floro

Ușa se deschise brusc de la vânt, trântindu-se de perete. Soarele care bătea puternic nu mă lăsa să văd nimic. Părea că afară nu e decât o lumină albă care a înghițit totul. Auzeam, însă, în depărtare, cum curgea râul și știam că totul e real, că pe acolo colindam odată printre gunoaie și că acum mă simt cel mai bine.
*
„Shine your light on the world”; melodia repeta obsesiv versurile astea și ajunsesem să le ascult. Nu suna rău. De fiecare dată când mergeam pe la Marin el îmi punea o melodie, și fiecare era la rându’ ei „cea mai tare pe care am auzit-o vreodată”. De fapt, nu era niciodată așa, dar nu erau rele. Marin era mic de statură, destul de inteligent, dar se comporta ca și cum toți ar trăi într-o mare naivitate și numai el și-ar da seama de felul în care stau lucrurile cu adevărat: contrazicea pe toată lumea, de multe ori cu răutate, și așa ajunsese să fie catalogat drept nesimțit.
N-am înțeles de ce mai era prieten și cu mine. Sau poate îi convenea faptul că eu prea rar pretindeam că știu ceva despre univers, cu alte cuvinte nu-i dădeam prea multe ocazii să mă contrazică. I-am zis că și melodia asta e, ca și celelalte, cea mai tare. Cred că a resimțit ironia din vocea mea, căci a urmat o lungă explicație despre univers care poate fi modificat doar de lumina proprie a fiecărui individ, sau ceva de genu’. Stăteam și ascultam și deodată văd că lui Marin începe să-i curgă sânge din nas.
Frate cred că îți curge sânge din nas, ești bine?
Dă-l în morții mă-sii! Tu ești atent la sânge sau la ce-ți zic eu aici? Aș fi vrut să plec, să-i spun că nu dau doi bani pe ce zice și că arăta caraghios în demonstrația sa cu șiroaiele de sânge pe fată, dar știam că poate o să-l supere și mai tare.
Te-ascult, am înțeles până acu’; suntem captivi cu trupul, dar avem o scăpare, și că răspunsul e în melodia asta. Zi mai departe. Acum îi curgea sânge din ambele nări și-i ajunsese pe buze. Cred că se încăpățânase să nu se șteargă. Deodată se deschise ușa și intră Gore care-și căuta scrumiera. Când îl văzu pe Marin cu fața plină de sânge începu să râdă tare:
Ce mă-ta ai pățit bă? Te-a bătut ăsta? zise el arătând către mine.
A început să-i curgă din senin, îmi povestea ceva, am încercat eu să-l lămuresc pe Gore.
Du-te bă în pula mea la baie și spală-te că dacă te vede mă-ta așa zice că mori pe aici. Vezi să nu pătezi covoru’ boule. Marin închise boxele din care răsuna pentru a 3-a oară aceeași melodie despre lumina fiecăruia dintre noi și plecă cu mâinile la nas să se spele. Gore luă scrumiera și se așeză în fața mea. Începu să fumeze.
Marin nu semăna deloc cu taică-su. Gore era un om înalt și gras, genul căruia par să-i placă mult micii cu bere, care scuipă mândru după ce face un zgomot scârbos din gât și care ține ascuns faptul că fiul lui nu știe să joace fotbal și are toate șansele să ajungă gay (deși probabil Gore s-ar exprima ceva mai plastic zicând poponar sau bulangiu).
Gore mă privi cu un zâmbet care părea dezamăgit:
De ce nu-l iei mă pe ăsta odată, să mergeți și voi la femei. Bă eu nu suport când îl văd pe bou’ ăsta cum stă și se cacă pe el toată ziua, pe internetu’ mă-sii. Mergeți mă la femei, ce pula mea. Dacă merg eu la vârsta mea, voi ce pula mea aveți de nu mergeți? Nu știam exact ce să-i răspund.
Eu i-am mai zis să vină cu mine, dar nu prea vrea. Poate o să-i vină chefu’ dacă se duce la facultate. Am înțeles că ar vrea să meargă la București… Gore mă întrerupse:
La București!? Pai bou’ ăsta nici aici nu se descurcă mă. Aici unde eu îl țin, el zici că e handicapat. Ce mă-sa să facă la București? Marin intră în cameră spălat pe față și-mi zise să plecăm.
După ce am ieșit Gore a început să dispară încet încet.
*
Sute de tone de draci se vărsaseră în sufrageria lui Doic dintr-o greșeală ambiguă a iadului. Sa nu uităm că un singur drac, deși foarte mic, poate cântări enorm, materia din care sunt ei făcuți nefiind încă inventariată de vreun tabel. Erau de toate culorile: grena, mov, maro și chiar 2-3 draci albi. Niciunul nu depășea spațiul sufrageriei; stăteau cuminți, înghesuiți și clipeau sec. Din când în când unii draci își aruncau priviri întrebătoare: era clar că nu știau ce să facă, că nu mai ieșiseră altă dată din iad. Doic mânca liniștit în bucătărie. Era târziu, dar nu aprinsese lumina ca să facă economie. Nici măcar nu se schimbase din hainele de muncă, iar pantofii și ciorapii îi aruncase în hol. De afară nu se mai auzea niciun zgomot, decât rar un greier care cânta prin grădina din fața blocului.
Doic termină de mâncat și începu să spele vasele. Undeva în adâncurile iadului un drac încerca disperat să-și aducă prietenii înapoi din sufrageria aglomerată și numaidecât începu să creeze vortexul Iad – Sufrageria lui Doic. Vortexul era destul de strâmt, însă câte un drac putea să încapă destul de lejer. Cei de la suprafață s-au înțeles repede în ce ordine să intre și în câteva ore sufrageria era ca înainte – nu mai rămăseseră decât 2-3 fire de păr de la vreun drac mai bătrân care chelea. Doic adormise demult la el în cameră și nici nu trecuse prin sufragerie.
A doua zi se trezi la 8 dimineața să meargă iar la muncă. Intră în sufragerie să își caute un pulover într-un dulap cu haine mai groase. Dracii lăsaseră locul intact, iar Doic bine înfofolit plecă la muncă. Astăzi era o zi grea: un aparat de foraj se stricase și mai multe piese trebuiau schimbate. De cum își luă salopeta pe el, se duse spre aparat. Acolo îl aștepta șeful lui.
Bă dobitocule ce-ai făcut ieri cu electromotorul de la sistemul de filtrare?
Păi cum șefu? Se poate? L-am reparat; i-am pus niște…
L-ai făcut praf. Bă e a patra oară când se întâmplă. Eu ți-am zis că dacă văd că vă bateți joc de munca voastră eu nu pot să vă țin aici de pomană. Bă mie îmi pare rău, dar s-a terminat. Uite aici banii pe luna asta, și gata. Nu mai ai ce căuta aici.
Adică…
Am zis gata. Te rog eu frumos lasă salopeta și mergi acasă. Aici nu mai ai ce căuta.
Doic își luă banii și plecă spre vestiar. Era singur și se așeză pe un scaun, lângă dulapul unde își lăsase puloverul gros. Se schimbă încet. Înainte să plece din întreprindere începu să numere banii cu mâinile tremurând. Era aproape un salariu întreg, și totuși ultimul…
*
Gore e un idiot, îmi zise Marin după ce ieșirăm pe ușă. Ce ți-a mai povestit acu? Despre cât de șmecher e el cu țiganii lui de la muncă sau cum a agățat-o el pe maică-mea…
Mi-a zis să te duc la femei. A…și că ești un retardat care stă la calculator mereu, că nu te lasă să pleci la București. D-astea.
Ce idiot e. Dar să știi că am un plan. Nici n-am nevoie să mă lase el să plec la București. Am vorbit aseară cu cineva care a zis că pot oricând să mă angajez la ceva firmă care face antivirusuri. și o să-mi dea și mega mulți bani. Așa că zi-mi când pleci tu, că vin cu tine.
Păi…eu cred că aș fi plecat mâine. Dar…tu unde o să stai până când te angajezi, sau până îți găsești o garsonieră…?
Stai liniștit, mă întrerupse Marin. Dacă nu mai ai loc la tine, pot să merg liniștit la un hotel câteva zile. În maxim o săptămână o sa primesc și avansul, o să-mi caut între timp garsonieră. Totul e aranjat. La noapte îmi iau din casă doar banii pe care i-am strâns, sticku’, că am pus pe el C.V.-ul și niște programe pericol făcute de mine. Îi dau gata pe fraieri acolo, mă piș și pe Gore și pe toată mândria lui de tată ratat. Îmi pare rău doar de maică-mea că o las singură cu muistu’ ăsta. Da asta e. Mâine plecăm.
Bine. Și cred că o săptămână pot să te țin lejer la mine.
A doua zi am intrat pe peronul gării la 5 dimineața. Soarele încă nu răsărise dar cerul prindea o culoare albastru-închisă. Mă uitam în jur și speram să nu-l văd pe Marin, poate se răzgândise, poate își dăduse seama că nu e prea ușor să te angajezi, chiar și într-un oraș mare ca Bucureștiul. Nu venise. Trenul ajungea pe peron în 5 minute și era clar că Marin renunțase la plecarea lui în București. M-am uitat la biletul meu: vagonul 5, locul 53. Încercam să-mi imaginez cum ar putea fi numerotate locurile în tren. Oare o să nimeresc la geam? Dacă sunt 8 locuri în fiecare compartiment, numerotate 1,3,5,7 pe o parte și…trenul sosea în gară. Mi-am căutat compartimentul și am văzut că era gol. Puteam să stau liniștit la geam. După ce mi-am pus bagajele pe suport și m-am așezat, trenul a început să se miște încet. Când mi-am aruncat privirea încă odată spre peron am văzut printre oameni pe cineva alergând. Era mama lui Marin care făcea semne să oprească trenul și cred că plângea. După câteva clipe din peron nu se mai vedea nimic și eu încercam să înțeleg ce poate căuta femeia aia acolo. Mai ales că Marin nu apăruse.

*
Da, e frumos apartamentu’ ce să zic. Da tot mi se pare că ceri cam mult, zise bărbatul cu un aer de superioritate.
Vă rog să mă înțelegeți, m-am interesat și am văzut că în general prețurile sunt chiar mai mari pentru un apartament ca ăsta, zise Doic nedumerit. Eu credeam că sunt chiar prost că cer așa de puțin, dar îmi trebuie banii, știți…
Știu mă nene. Ce să-i faci. Da mie nu-mi trebuie? Că uite abia mi-am luat și eu nevastă. Vrem și noi să stăm ca oamenii. Poate facem și noi un copil. Ne trebuie niște condiții, niște bani, știi cum e.
Vă înțeleg. Vă las să vă mai gândiți. Uitați-vă și la celelalte camere. La bucătărie. Totul e îngrijit.
Cuplul se plimba liniștit în casa lui Doic și intrară în dormitor.
Bă asta e mare prost. Ți-am zis fată că luăm ieftin apartamentu’. Și e mișto de tot.
Păi hai să-i spunem că-l luăm, zise femeia. și-așa pare necăjit. Ce rost mai are să ne prefacem că nu ne place.
Dă-l bă în pula mea. Lasă-l să mai lase din preț. Că ăsta e prost. Să vezi de nu-l iau mai ieftin.
Cei doi se întoarseră la Doic să-i ceară să mai lase din preț și Doic nu mai avea puterea să-i refuze. Rămăsese fără casă, dar cu bani care să-i ajungă să-și ia de mâncare până se va pune pe picioare. Avea și un plan la care se gândise mult. Banii îi va ține într-o geantă. În fiecare zi va lua mâncare doar pentru ziua aia, cât mai ieftină de la un magazin la marginea orașului. El o să doarmă pe un câmp dincolo de periferie. Odată la 3 zile va veni în oraș să caute de muncă. Va avea un rând de haine numai pentru oraș, curate…

*
Mă întinsesem cu picioarele pe scaunul gol din fața mea și mă gândeam la scena ciudată din gară. Poate că Marin încercase să plece și-l oprise Gore. Dar atunci de ce ar mai fi venit maică-sa în gară? Poate mă căuta pe mine. Poate Gore își omorâse fiul și femeia nu mai putea apela la nimeni decât la mine. De fapt, nimic nu prea făcea sens. Oricum o să am destul timp să mă gândesc la asta la București. Trebuie să-l sun și pe Marin, când o să am semnal. În prima stație. Poate că o să vină cu trenul de mâine. Sau poate că nu o să mai vină deloc. Deodată ușa compartimentului se deschise și intră Marin, fără bagaje, zâmbind, cu mâinile în buzunare.
Ia și tu picioarele. Și eu vreau să stau la geam, îmi zise el.
Credeam că…
Știu ce credeai, că n-o să mai vin. Ei bine, uite-mă. Ți-am zis că vin. Am și bani; și scoase din buzunar un teanc mare de bancnote. Am sticku’ la mine. Am pus pe el tot ce-mi trebuie, sunt aranjat. Zici că pot să stau la tine nu?
I-am zis că poate sta. La urma urmei, niciunul dintre colegii mei de apartament nu era în București. Rebu plecase să muncească la o firmă din provincie ca mecanic și lăsase Bucureștiul pentru o vreme. Încă mai plătea chirie pentru că era sigur că o să-și dea demisia cât de curând. Nu-i plăceau oamenii cu care lucra, deși era plătit extrem de bine. Iar Ann nu dormea niciodată acasă, preferând de fiecare dată să doarmă la prietenul ei, care nu era niciodată același. Ann nu era o fată rea, doar că nu credea în relațiile care nu sunt perfecte. Orice semn de inutilitate, plictis, gelozie etc. o făcea să fugă la un alt bărbat care la prima vedere promitea perfecțiunea.
Părinții Annei divorțaseră când ea era mică și cred că fusese pentru ea cea mai grea perioadă. Unii ziceau că se vede și în operele ei (era studentă la Arte și picta). Era destul de talentată pentru o hipioată care la prima vedere nu se deosebește cu nimic de celelalte. Sigur asta numai la o privire superficială care arată hainele cu prea multe culori și sandalele purtate pe condiții care depășeau puterile lor. Ann avusese o expoziție la Galerie și părea să promită extrem de mult. Desigur nici eu și nici Rebu, prezenți la expoziție, nu credeam cu adevărat în talentul ei. Poate că cel mai mult ne-a convins un om bătrân prezent și el acolo. Era un celebru critic de artă. Într-adevăr omul nu era genul care să descalifice din start orice operă de artă și, din câte am auzit, încuraja, în general, toate tinerele talente cu speranța că într-o bună zi toate aceste tinere generații îi vor fi recunoscătoare. La picturile lui Ann criticul s-a arătat însă ceva mai interesat. A început să vorbească cu un alt om care stătea lângă el. Eu și Rebu auzeam discuția și în curând toți oamenii din Galerie s-au apropiat de criticul bătrân să-i audă cuvintele, ca la un discurs de deschidere. Bătrânul părea de data asta să afirme extrem de categoric faptul că picturile Annei nu arată obiecte descompuse sau bucăți de piese dispuse aleatoriu, amestecul de culori nu este eterogen, ci picturile Annei surprind esența rupturii ca fenomen în sine. Cuvintele oricât de pompoase ar fi fost ele au reușit să impresioneze nu numai auditoriul avizat, dar chiar și pe mine și Rebu. Poate că Ann chiar avea talent, cine știe? De aici, însă, mai toți prietenii și profesorii Annei au tras concluzia că ea trebuie să fie marcată de divorțul părinților ei, că aceasta e ruptura existențială pe care ea o resimte atât de des, că Ann caută perfecțiunea părții și nu a întregului, ea fiind fata care se despărțise de o infinitate de bărbați.
Știi, mi s-a părut că am văzut-o pe maică-ta în gară. Nu sunt sigur, dar… Marin mă întrerupse imediat:
Știu. De aia nu am venit la tine pe peron. Știam că o să apară și ea. Vezi tu, când am ajuns acasă Gore nu era. Maică-mea era încă trează și eu am crezut că îl așteaptă pe idiot să vină de la băut sau ceva. Nici nu i-am zis nimic. M-am dus, am luat banii, sticku, și doar înainte să plec am intrat să vorbesc cu ea. Era în bucătărie. Da’ am văzut că plângea. Crede-mă că nici nu știam ce să fac, io mă gândeam că poate a bătut-o căcatu’ ala de om, mă și gândeam să mă duc să-l caut înainte să plec, să-i fut un pumn în muie și să-l las acolo mort. Dar să fim serioși, nu cred că eram în stare. Oricum, înainte să-i zic ceva, m-a lămurit ea. „A dispărut tac-tu. Eu cred că l-au omorât. Uite și tu că are pantofii aici, toate hainele sunt în casă. Poate o fi mers să ducă gunoiul, că nici nu știu unde ar putea fi” și nu mai știu ce a mai zis. Îți dai seama că probabil bou’ era la băut. De parcă trebuie să se îmbrace frumos ca să meargă să se îmbete ca porcu’. Atunci i-am zis direct: „Bă mamă, io vă las, plec la București. O să-ți trimit ție niște bani cam peste o lună cred, că am o slujbă acolo. Îmi pare rău că plec așa”, mă rog, și îi tot povesteam eu că o să fie bine, să stea liniștită, și ea, ea începe să plângă mai tare. Că cică o părăsesc și eu și Gore, că o lăsăm singură, că s-o ajut să-l caute pe idiot. Ce puteam să-i mai zic. I-am zis că ăla oricum se întoarce el, am încercat s-o pup, ea se ținea de mine să nu plec și am fugit. Când am ajuns la colț, am văzut că ieșise și ea din scară și eram sigur că ori merge să-l caute pe Gore, ori vine după mine. Acuma, judecând după scena pe care ai văzut-o și tu în gară măcar am consolarea că ține mai mult la mine decât la Gore, din moment ce a venit în gară și nu s-a dus prin bodegi după ăla.
Eram ușor amuzat de povestea lui dar nu puteam să nu îmi ascund și unele nelămuriri:
Păi și ție nu ți-e frică, lăsând la o parte cruzimea plecării tale, că Gore poate chiar o fi dispărut?
Unde să dispară mă ăla?îmi zise Marin plictisit.
Tot drumul până la București, singuri în compartiment, eu și Marin n-am mai prea vorbit. Mă uitam din când în când la el și părea că se gândește la lucruri mari. De fapt, el mereu părea că se gândește la ceva.

*
Într-o vară în grădina domnului Fufu Monroe se instalase o mare familie de iepuri. Erau cel puțin 40 de iepuri și iepuroaice, mai mari sau mici, albi, maro, gri, cu urechi ascuțite sau pleoștite. Domnul Fufu Monroe recent căzuse dintr-un dud și reușise să-și rupă o mână și ambele picioare așa că multă vreme nu s-a putut mișca, iar infirmiera sa, o tânără extrem de frumoasă și bine plătită, se îngrijea de el. De grădină, însă, nu se mai ocupa nimeni și familia de iepuri ronțăia toată ziua zarzavaturile și legumele atât de frumos crescute.
După câteva săptămâni familia de iepuri terminase toată mâncarea din grădină, așa că au început să țopăie către alte grădini, dar undeva în spate, între crengile unui copac căzut la pământ un iepure rămăsese prins. Nu-și mai putea mișca piciorul și era foarte speriat că ceilalți iepuri deja se îndepărtaseră. Nu vroia să rămână singur, așa ca a tras cât a putut de tare de picior până l-a rupt. Acum șchiopăta și se uita speriat când la familia de iepuri care ajunsese foarte departe, când la piciorul său care sângera neputincios.
*
Se pare că mă înșelasem. Când am ajuns cu Marin am observat că ușa era descuiată. Ann era acasă.
Salut. Sunt Ann. Ce mai faceți, a zis ea cu o naturalețe specifică, ca și cum Marin stătuse cu noi în casă dintotdeauna.
Bună, i-a răspuns rece Marin.
*
…o mare lehamite față de tot ce omul tinde greșit să iubească. Ca și cum am fi cu toții sortiți să ne distrugem mai mult cu fiecare decizie pe care o luăm. Gânduri răsfirate îi treceau prin cap în timp ce cursul apei îi fura privirea. Pe un mal colorat de gunoaie care mărginea apa murdară, Doic aprindea un foc mic. Se însera, iar soarele portocaliu semăna tot mai mult cu focul. Un miros puternic de gunoi ars și de plastic topit se ridica în fumul dens și Doic începuse să privească mirat acest râu negru care curgea în sus.
Nu mai fusese de ani de zile la oraș, dar mereu gunoaiele din jur îi aduseseră esența urbei. Se gândea odată că dacă ar strânge tot gunoiul din jurul lacului, și apoi de pe maluri la râu sau de pe poteci o să-și construiască un întreg oraș numai al lui. La fel ca cel adevărat. Ar putea construi din gunoaie tot orașul, cu întreprinderea, pe care ar face-o din cutii de aluminiu, și poate chiar casa lui. Și ar putea chiar…dar o tuse seacă îi întrerupse gândurile. Focul pâlpâia leneș la fiecare tuse care îl lovea și Doic începea să se piardă tot mai mult printre gunoaie.

*
Era clar că nu prevăzusem evoluția financiară atât de rapidă a lui Marin. În câteva zile se angajase și luase deja avansul. Avea bani și începuse să petreacă serile cu Ann pe canapea, se uitau la filme ciudate. Cred că lui Ann chiar îi plăcea să fie mereu contrazisă, și din acest punct de vedere Marin n-o ierta.
Mi se pare că tu pictezi așa de dragul artei. Parcă nu ai nimic de spus. Degeaba îmi zici tu că trebuie să ai vocație pentru asta, că tu nu prea ai. Nu știu, mi se pare fals tot ce încerci tu să faci pe aici.
Ann părea un pic supărată că lui Marin nu-i plăceau picturile ei dar imediat își revenea.
Cred că ești nebun. Uite asta e preferata mea, și-i arată un tablou cu multe culori care se îmbrățișează eterogen.
Ce e pata aia ciudată în stânga jos? Ce crezi tu că ar putea reprezenta asta? O întrebă Marin uitându-se atent la tablou.
Păi tocmai asta e frumos. Cred că poate fi orice. Poate fi un iepure dacă vrei…
Dacă vreau? și dacă eu sunt un prost care nu poate înțelege arta și nu vreau nimic? Atunci nu am voie să mă bucur de opera ta? Eu cred că și ultimului cretin îi poate plăcea o pictură bună, la tine nu cred că ar sta să atribuie sensuri…
Ba ar sta. Ar sta și bine ar face. Aici poate fi o întreagă poveste dacă vrei. Uite pata asta albă și singură aici poate fi un iepure care a venit cu familia lui într-o grădină să mănânce. Uite vezi aici ar fi familia lui de iepuri, petele astea albe și maro.
Și de ce l-au lăsat singur în colț?
Pentru că au plecat în altă grădină și au uitat complet de el, și el și-a rupt piciorul într-o creangă și nu mai poate merge…
E o prostie.
Ba tu ești o prostie. Să știi că multă lume apreciază picturile mele. O să-ți arăt la următorul vernisaj.
Marin o sărută și-i spuse arogant: știu.
*
Undeva într-o sufragerie îndepărtată, o sufragerie pe care o cumpărase Gore pe vremea când era tânăr de la un fost muncitor lovit de soartă, vortexul din iad rămăsese deschis. Se mărea și începuse să tragă în el totul. Mama lui Marin se dusese demult, când încerca să țină de o măsuță trasă brusc înspre iad. Se dusese și blocul cu toate autoritățile care erau de față și inspectau zona. Deja în iad se făcuse un depozit separat pentru toate lucrurile acestei lumi care ajunseseră acolo din greșeală. Unii înțelepți care fuseseră trași în vortex spuneau că depozitul era de fapt un purgatoriu, că pe pământ sigur nimeni nu se mai întoarce. Fiecare ar urma să fie judecat și apoi trimis unde-i era locul. Câțiva oameni începuseră să se roage. Nu mai făcuseră asta niciodată în viața lor și în iad și-au dat seama că măcar unul dintre zeii despre care au mai auzit s-ar putea să îi asculte. Erau în depozit și preoți care țineau slujbe frumoase, erau animale și plante care prinseseră rădăcini în pământul fierbinte și tare.
Eu m-am dus să iau calul din spatele casei, înainte să înceapă ploaia. Când am dat colțul și am intrat în curtea din spate totul era gol. Un câmp mare și alb se întindea ca un ghețar de la poli. Copacii, pământul arat, zarzavaturile, cotețul porcilor cu tot cu porci, calul și lumea dispăruseră. Stăteam nemișcat și priveam în depărtarea albului căutând parcă semne, urmele unei lumi pe care o știam atât de bine și care acum nu mai era. Orizontul se îngusta pe măsură ce încercam să-l cuprind cu privirea. M-am speriat când m-am văzut înconjurat de alb, și, de frică să nu fiu și eu înghițit, am urlat.
Obrazul mă ustura îngrozitor. Mă uitam la Ann cum mă scutura și-mi dădea palme. I-am zis să mă lase în pace. „iar ai visat urât”. De la o vreme Ann și Marin nu mai puteau să doarmă din cauza coșmarurilor mele. Țipam mult, mă mișcam și doboram lucrurile de pe noptieră.

*
M-am săturat de tot. În jurul meu artiste ieftine ca Ann ajungeau celebre, cretinii ca Marin realizau într-o săptămână mai mult decât am realizat eu de când stau în București și toată lumea asta nenorocită începe să semene cu un casting pentru telenovele.
A doua zi am plecat înapoi acasă. Nu mai puteam să stau în propria mea casă la București pentru că ajunsesem o povară pentru cei doi. Mă gândeam că în câteva zile o să mă sune să mă cheme înapoi sau măcar să-mi ceară banii pe chirie. Eram convins că după câteva zile o să ies din starea asta ciudată de cruntă lehamite care m-a cuprins brusc. Părinții îmi spuneau să mă întorc să nu pierd cursurile, deși aveam uneori senzația că se bucură că m-am întors.
După o lună deja părinții mei insistau să mă întorc. Să merg la cursuri, să mă duc să-mi plătesc chiria și să mă pregătesc pentru examene. De la Marin și Ann încă nu primisem nici un semn. Mi-am făcut bagajul. Mama m-a ajutat și am văzut-o când a strecurat două bancnote într-una din cărți. Era convinsă că surpriza găsirii banilor în carte e mult mai mare decât valoarea în sine a lor și de aia nu mi-i dădea pe loc. Am zâmbit, m-am prefăcut că nu văd și mi-am luat la revedere de la amândoi cu promisiunea că o să fac tot posibilul să fie cât mai bine.
În drum spre gară am aruncat bagajul la gunoi.
*
Mă plimbam printre potecile de gunoaie de parcă aș fi căutat ceva. Stăteam aici de multă vreme și ajunsesem să cunosc toate malurile astea murdare. Țin minte că demult, înainte să plec acasă, înainte să renunț la facultate, la familie și la tot, i-am zis lui Ann în glumă „mie îmi place să privesc universul prin gaura cheii, îl cuprind cu mintea mai bine așa”. Aici între gunoaie am fost repede absorbit și am dispărut.
Mergeam de-a lungul râului murdar și vedeam că gunoaiele din jurul meu sunt din ce în ce mai vechi. Pe aici se aruncaseră cărți mari cu coperte roșii, cuburi ruginite de fier, pânze groase și murdare, dar nimic nu semăna cu gunoiul obișnuit. Am mers o vreme uitându-mă la cer. Era toamnă și vântul începuse să bată, lumina parcă era mai întunecată de la nori, iar eu mă îndreptam convins înainte ca și cum aș avea o țintă fixă între munții tot mai mari de gunoaie.
Nu mai țin minte ce am simțit când am ajuns prima dată în fața orașului de gunoaie. O cetate a gunoiului și a uitării, pustie. Clădiri imense și statui, mari piețe cu bănci care priveau spre râu, străzi întinse și trotuare, toate făcute din gunoi. Am intrat într-o casă mică de lângă mausoleu. Patul era lângă fereastra deschisă. M-am așezat numai pentru o clipă, cât să simt că lumea se odihnește odată cu mine.

Vatra, nr. 6-7/2014

de VATRA

Proză de Adrian Haidu

Haidu

Adrian Haidu – Absolvent facultate Litere, București. Lucrat prin diverse locuri (Mediafax, Ubisoft, Pro TV, Propaganda). Scris online (defunctul batranulsafo.com, proiectul biografii postume – bucharestian.wordpress.com, platforma Lapunkt.ro, defunctul AudVoci.ro, povestire în Dilema online, etc.) și făcut filmulețe funny pe youtube. Tag-line: Profesorii râdeau de mine când le spuneam că vreau să trăiesc din scris. Iată, au trecut 8 ani de atunci și pot să spun că acum eu sunt cel care râde de mine. Citește în continuare →

de VATRA

Ţara cu un singur scriitor

 

ALEXANDRU VLAD

alexandruvlad2

 

            Se spune mereu despre scriitori că ar fi o specie dificilă, că ar avea defecte pe care măcar de le-ar folosi ca să conceapă personaje negative, dar fac mai degrabă uz de acestea în conflictele dintre ei. Conflictele pot avea un caracter plural, adică orice organizaţie de breaslă se împarte curând în două sau trei partide, fiecare visând să aibă alt statut şi alţi lideri, sau iau forma unor rivalităţi nominale care pot să se întindă pe întreaga viaţă. Că ei sunt ei înşişi abia la masa de scris, sau când călătoresc.

Citește în continuare →