Nu cred că Margaret Atwood mai are nevoie de vreo prezentare. Cu siguranță că cei care nu i-au citit romanele au văzut măcar ecranizările unora dintre ele. Amintim totuși că scriitoarei canadiene născute în 1939 i-a fost decernat de două ori Booker Prize, pe lângă numeroase alte premii literare relevante.
Citește în continuare →
Volumul cu care Mihai Manole a câștigat premiul „Alexandru Mușina” / 2023 pentru debut în poezie, de piele ne va fi cel mai dor*, este numit prin preluarea titlului uneia dintre creațiile cuprinse între paginile sale, pe care o transformă astfel în una programatică. Este o poezie redusă la câteva imagini frisonante și consistente simbolic: „de piele ne va fi cel mai dor/ cât va dura războiul. Micul Prinț/ cu picioarele bandajate/ va mângâia patul puștii din lemn de baobab &/ va trage, va trage, va trage/ pentru-a simți mușcătura șarpelui/ din nou, din nou și din nou.” O creație, iată, cu apetență vizionară, despre angoasă, prevestind o rană ce acoperă în întregime trupurile, învăluindu-le complet în durere, pe durata războiului. Este cât se poate de strident aici apelul la două resurse poetice, care se dovedesc viguroase în întregul grupaj: pe de o parte, culturalul, esențializat de Micul Prinț, pe de alta, simbolistica uzitată în demersul psihanalitic, reprezentată de „mușcătura șarpelui”, ambele purtându-și cu sine invitația la glosele aferente. Între ele și motto-ul preluat din Louise Glück („Cineva pronunță un cuvânt: Eu./ Din această curgere/ marile forme –”) potrivirea este deplină. Aceste resurse trimit spre un eu care își construiește propria lume, una în care, printre mărcile unicității ei, se remarcă și cele ale celorlalte, ale generalității.
Citește în continuare →
După ambițiosul proiect vizionar din Lucy (2021), care se propunea ca un exercițiu de arheologie poetică în căutarea protoumanității, cu oprire în prezent doar pentru a arunca privirea spre o postumanitate dintr-un viitor nu prea îndepărtat, în tentativa de a verifica cu propriile instrumente acel miez dur, nealterat, nesubjugat de cultură, care ne definește ca specie, iată că în ultimul volum*, Teodora Coman face un alt tip de investigație, la fel de curajoasă – o autoscopie. Pornind de la epiderma transpirată spre o interioritate a viscerelor și dincolo de ele, spre universul chimic și alchimic al corporalității, al cărui spectacol se desfășoară la adăpost de privirea deschisă în afară, poeta sibiană nu lasă nicio zonă – vizibilă sau invizibilă – neexplorată. Tonul e neschimbat, aceeași directețe dulce-amară, același combo irezistibil, marca Teodora Coman, de fragilitate și cruzime, de melancolie și precizie a diagnosticelor – aplicate propriei persoane sau mediului social, aceeași deplasare sigură pe un eșichier etic, fără a se lamenta de eșecurile noastre personale sau colective, dar inventariindu-le fără cruțare, cu o consistentă doză de voluptate. De data aceasta, se pune pe tapet, oarecum surprinzător, unul din fetișurile societății de consum: corpul fit, lucrat intens la sală, menținut într-o optimă stare de funcționare cât mai mult timp. Tinerețea fără bătrânețe, prin fitness și nutriție e noua mantră care ne ghidează existența în acest mileniu și cea care devine marea temă, aparent frivolă, supusă reflecției poetice de către o poetă renumită pentru seriozitatea ei.
Citește în continuare →
Când am citit romanul de debut, O formă de viață necunoscută (2018), eram foarte curioasă dacă formația Andreei Răsuceanu de critic literar, specialist într-un domeniu nu atât de comun la noi, și anume geografia literară, geocritica (Bertrand Westphal) sau geopoetica (K. White & M. Brosseau), își va face simțită prezența, mai ales că îi citisem volumele de critică relativ recent. Cu siguranță, se poate afirma că Andreea Răsuceanu are vocația cartografierilor, fie că ne referim la propriul univers ficțional sau la devoalarea strategiilor prin care anumiți autori au valorificat imaginea orașului în operele lor (a se vedea analizele aplicate, de o acribie care merită salutată, în cazul unor autori precum Eliade, Cărtărescu, Adameșteanu, St. Tănase, Simona Sora, Ioana Pârvulescu ș.a.). Și-a însușit, desigur, foarte bine lecția de la întemeietorii așa-zisului „spatial turn”, care au mutat atenția asupra determinismului geopolitic sau geografic. Sau, cum afirma F. Moretti (Atlas of the European Novel. 1800-1900), literatura conturează pe de o parte așa-zisele geografii (re)cunoscute, și, pe de altă parte, produce propriile geografii, așadar, o abordare „geografică” a literaturii ar presupune analiza spațiului din literatură și a literaturii în spațio. Nu e de mirare că demersul teoretic și hărțile prin care Andreea Răsuceanu a propus o tipologie a locurilor – și aici mă refer în special la București –, reale și/ sau fictive (reprezentările autorilor), i-au oferit autoarei instrumentele și, în același timp, modelele pentru a-și construi, în mod exemplar, universul ficțional „despre inepuizabilele relații” dintre spațiu (sau traseele personajelor) și evoluția lor, ca să o parafrazăm chiar pe autoarea Bucureștiului literar. Cum foarte precis observă Cristina Timar în cazul ultimului roman al trilogiei formate din O formă de viață necunoscută (2018), Vântul, duhul, suflarea (2020) și Linia Kármán (2023), Andreea Răsuceanu este o „discipolă a Gabrielei Adameșteanu” (în Vatra, 1-2/ 2024). Aș mai adaugă însă că, din perspectiva „geografiilor organice”, a „geografiei emoționale” (a vieții și a morții) și a „spațiilor nostalgice” ale „memoriei-oraș”, în termeni de procesualitate, modelul Bucureștiului cărtărescian rămâne o sursă de inspirație esențială.
Citește în continuare →
Anii 2000 amenințau cu un brav și masiv val de cronicari literari, cu nimic mai prejos decât cel interbelic ori cel apărut în anii ʼ60. O listă cu ei, nu chiar completă, dar tot mulți chiar și cu ceva lipsuri, dă Alex Goldiș în introducerea la Zoom in/zoom out (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2023). Păreau atunci să fie întrunite toate premisele fericite (și niciuna nefericită!) pentru o adevărată națională a foiletoniștilor: multe minți agere în deplină libertate de cuget și opinie, cu o școală mult mai bună decât a tuturor seriilor postbelice precedente, conectați din pornire la fluxul internațional al teoriilor și metodelor critice – în fine, prima serie de comentatori cu adevărat liberi și eliberați de complexe, pregătiți și de un asalt doctrinar. Dar tocmai când să vedem apogeul ofensivei constatăm că aproape toți combatanții au dezertat și s-au refugiat în domenii (nu chiar străine, totuși) mai confortabile, mai burgheze. Ba e gata să reizbucnească iar cearta de copii dintre foiletonistică și savantă, în care mai toți foiletoniștii promiși pe vremuri au trecut de partea savantei. Goldiș a rămas (o vreme doar și el) aproape singur și a spune despre el că e, azi, cel mai important cronicar e mai degrabă o constatare statistică decât o evaluare. Desigur că mai avem zilieri critici, dar aproape toți ceilalți s-au apucat și de alte îndeletniciri mai atractive (romane, biografii romanțate ș.a.) și mai acaparatoare. Chiar și Goldiș e cu un picior gata de plecare.
Citește în continuare →
Cu vom trece de Marte dar nu imediat, un (re)debut apărut anul trecut la Casa de Editură Max Blecher (o reluare a plachetei publicate acum câțiva ani, fără ecouri, conform mențiunilor editorului său), Șerban Mihalache bifează o apariție cel puțin ciudățică pe linia volumelor apărute în ultima vreme. Suficient cât să nu fie un marginal propriu-zis, dar să atragă atenția prin discursul lui neobișnuit, cu o frazare inedită, care mizează pe retorică SF/ distopică/ robotizată, în general vorbind și pe o „dotare” imagistică aferentă. E un soi de voce tehnicizată aceea care vorbește aici, dar care o face, dincolo de luciditatea ei funciară, de necontestat, cu o execuție savuroasă a versului manierist, construit prin intersecții și acumulări de imagini care dinamizează textele. Probabil „defect profesional” pentru absolventul & specialistul în tehnologia informației care este Șerban Mihalache, volumul ăsta se remarcă, în primul rând, prin stilistica lui luxuriantă și abundentă în terminologie tehnologică.
Citește în continuare →
Volumul de debut al lui Alexandru Funieru* își întâmpină cititorul, pe coperta întâi, cu imaginea unui șezlong învăluit în năvod, în centrul unui fond alb și sub titlul candelabre în valul artificial. Legătura directă dintre titlu și imagine e dată de înscrierea în semantica acvatică. Pornind de aici, se poate, bineînțeles, vorbi mult și bine despre damnare, limite, artificialitate ș.a.m.d. Pe coperta a patra, Caius Dobrescu și Andrei Dósa anunță un spectacol poetic ce tinde spre critică socială și autocritică, unul în care se îmbină frisonul, ivit din devoalarea funcționării unor inerții păguboase, și delectarea, oferită de inteligenta gestiune a ludicului. Lor le confirmă parte din spuse clapeta care conține inspirat selectatele versuri: „pe vremea lui mumulean se făcea carte/ și țuică de pere se făceau prunci icnind de durere/ din brazi și păltinași și din neveste severe/ se făceau integrale din sinus pătrat de cosinus la cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda”. Sunt, iată, versuri care jonglează inteligent cu perspectivele asupra trecutului. De o parte, se recunoaște cea care-l idealizează, ea fiind caracteristică discursului conservator, mândru de uzitarea tuturor clișeelor folclorice și mistificărilor romantic-bombastice privitoare la sănătatea, vigoarea și inteligența nației, care ar fi puse în pericol de progresismul denaturant al prezentului. De cealaltă, e persiflarea acestei idealizări, căci toate sacrosanctele conservatorismului par „radical din ursul panda” – o sintagmă ce poate suporta destule semantizări.
Citește în continuare →
Să fi trăit altfel, altcândva, într-o cameră cu iz de portocală, înghesuită sub privirile celor dragi, sau într-o curte de spital, printre frunze casante, înghiţită de o singurătate apăsătoare. Aceasta este existenţa fragilă pe care Mioara o duce într-o antecameră a memoriei şi aceştia sunt pereţii între care se zbate personajul compozit al Luminiţei Rusu în viaţa prin lentile groase*.
Citește în continuare →
Trecerea la roman a Simonei Goșu, cu Stela (Polirom, 2023), vine relativ repede după debutul remarcabil cu Fragil (Polirom, 2021) – un volum de proză scurtă bine primit, multiplu nominalizat și câștigător al unui premiu special, cel al liceenilor, pentru cea mai îndrăgită carte la FILIT 2021. Lucru care nu e de mirare, fiind vorba despre o carte vitală și brutală, ca adolescența, o carte care te cotropește, te cucerește și te lasă sleit. Un vast repertoriu al vulnerabilității, al fragilității, al traumei este desfășurat de-a lungul celor douăzeci de povestiri saturate de adulți ciuntiți, disfuncționali, care vin lesne, prea lesne, în contact cu copii la fel de lesne lăsați de izbeliște. Sunt preponderent adulți antrenați să nu mai simtă durerea, ceea ce îi determină să le-o provoace cu ușurință altora; feminitatea/maternitatea sunt trăite dificil, infiltrate de haos, în timp ce pe spectrul masculinului se evoluează la extreme, între neputință și malignitate.
Citește în continuare →
Cel mai recent volum al lui Dmitri Miticov – Dmitri: INTJ (OMG, 2023, copertă – Cătălin Furtună) – este „o cercetare despre modalitățile și locurile în care te / poți situa, în spațiu sau timp, pentru o mai bună observare. / Nu-i un studiu științific, datele-s contestabile și relevante / doar în sens metaforic, ci unul simbolic – aproape literar”. O călătorie-cercetare ale cărei etape sunt reprezentate sub diferite forme grafice: textele poetice capătă aerul unor cercetări științifice, abandonând terenul poeziei unanim recunoscute și acceptate drept poezie și accesând ambițios valențele axiomatice ale acesteia, o poezie-adevăr științific, în care cunoașterea paradisiacă nu mai strivește corola de minuni a lumii, ci o completează pe cea luciferică. Eul creator este un cercetător-observator în descendența lui Heisenberg, care nu mai urmează linia determinismului, ci se deplasează prin salturi în spațiu și în timp, folosind memoria și imaginația ca vehicule: „tot ce se poate întâmpla cu tine are incontestabila capacitate de / a se-ntoarce în trecut și a-l modifica (…). Ai spune că ai transformat niște / momente din trecut în zone pline de neprevăzut la fel / cu episoadele care urmează, idee care situează ciudat / și chiar paradoxal tot ce s-a întâmplat cu tine în zona / unui viitor alternativ și virtual care forțează limitele / universului tău cunoscut. Tot ce se întâmplă cu tine / este pus în valoare și reinterpretat de fapte viitoare”. La final avem o cheie mitologic-fantastică, prin recurs la intertext, la poemul lui Ghilgameș, la Urshanabi și la apele morții. Glosa este dovada „că-n cealaltă parte e un univers necunoscut unde săgeata timpului e inversată”.
Citește în continuare →
revistavatra.org 