Etichetă / jurnal

de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Horia Gârbea la noul „Luceafăr”

De multă vreme trebuia ca revista „Luceafărul” să redevină ceea ce a fost și chiar mai mult decât atât: adică revista tinerilor scriitori, așa cum a fost menită de la începuturile ei (1958). Ultimul ei redactor-șef care a reușit să-i mențină demnitatea și rolul a fost Ștefan Bănulescu (în perioada ei cea mai bună, 1968-1971; acesta ar trebui să-i fie azi reperul), apoi revista s-a politizat din ce în ce mai accentuat, până în 1989. După 1989, nu a reușit să-și creeze un profil independent, devenind un fel de anexă a „României literare”, cum e și azi. A trebuit să moară oameni (vorba unui politician) pentru ca USR să încerce să o transforme dintr-o revistă a pensionarilor într-o (sperăm!) revistă a tinerilor. Din această toamnă, noul „coordonator” al redacției (așa este numit în caseta redacțională, unde figurează în continuare ca director regretatul Dan Cristea și redactor-șef regretatul Alex Ștefănescu) va fi Horia Gârbea, ales în urma unui concurs, anunțat pe site-ul USR. Din editorialul său inaugural, din nr. 10, octombrie 2024, intitulat Tinerețe fără bătrânețe?, cam confuz, deducem că nu are prea mare încredere în literatura tinerilor, pledând pentru „colegialitatea artiștilor (…) deasupra vârstei”. Drept dovadă a „noului” ei program, revista pune alături de editorial, chiar la deschidere, urarea de „La mulți ani!” pentru nonagenarul Ovidiu Genaru. Mai departe, în paginile următoare, încearcă o reprofilare, promovând câțiva tineri scriitori și cărțile lor. Deocamdată însă, revista „Luceafărul de azi” își păstrează aceeași figură palidă, nediferențiată de suratele din trustul de presă al USR.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Critică literară cu sentimente creștinești

Adică să nu judeci pe nimeni, să nu fii rău, să nu faci observații, să nu arăți eșecurile, să-i vorbești numai de bine pe scriitori și cărțile lor. Exemplul nostru cel mai potrivit în această categorie este N. Steinhardt. Mai pot fi adăugați și alții. Exemplificam altădată și cu Lucian Raicu și plasam acest tip generos și amabil de atitudine în categoria Perpessicius. Convingerea lor fundamentală este că în orice carte, oricât de proastă, există ceva bun ce merită arătat cu generozitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, depresia și faza critică

Cum intri în doliu e o fatalitate. Cum ieși din doliu e un cinism. Dacă poți să ieși. Mi se pare că, dacă ești cu adevărat devotat ființei pierdute, nu poți să ieși niciodată din doliu. Cum să uiți sau să ignori ruptura pe care ai trăit-o și care ți-a produs o traumă? Unii spun că e mai bine să închizi în tine suferința. Așa ar fi decent: să nu-i contaminezi pe alții cu tristețea ta. Terapeutic însă, pentru alinare, e mai bine să vorbești, să ai cu cine să vorbești, să-ți explici suferința. Pentru alinare, nu pentru uitare. Ești consolat de alții cu „asta-i viața!”, când tu simți și știi că „asta-i moartea!” Foarte puțini apropiați știu să vorbească cu un suferind, cu un îndoliat sau cu un depresiv, după cum e cazul, sunt situații diferite. Cel mai adesea, se evită subiectul, cauza suferinței, și ești îndemnat să uiți, să te gândești la altceva, ca și cum ai putea. Ceea ce te ajută e ocazia de a-ți analiza stările, dar pentru asta ai nevoie de un confesor de încredere. Și tu însuți, în deplină solitudine, poți să fii analitic, să ieși din tine, să te observi ca pe un altul, să vezi cum te-a transformat trauma și care sunt riscurile. În cazul în care nu ești copleșit, depășit, zdrobit.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite). Anul 2000: încă un an aparte (3)

dintr-un caiet mai vechi

Dimineață splendidă, caldă. În tren, un tren personal amărât, era lume multă. Am văzut un câmp cu stânjenei violeți. M-am gândit la arhitectura savantă a petalelor lor, ca niște ogive de ametist translucide suprapuse – la frumusețea lor pură și gratuită m-am gândit. Inutilă pentru perpetuarea speciei lor, pentru nevoile evoluției naturale, în termeni darwiniști. Misterul frumuseții lumii, în cele din urmă, m-a frapat din nou, m-a „lovit”: fie că e un hazard sau o predestinare, frumusețea lumii conține în ea atâta forță vizuală, atât șoc ființial, atâta suspendare a simțurilor și aporie a gândurilor, încât nu poți să nu te gândești, trecând prin plăcerea ei pură, la un sens, la un înțeles: abia el oferă vârful suprem al bucuriei misterioase a acesteia. Opacă, trimițând doar la sine, frumusețea e aproape insuportabilă, îți explodează cumva creierul, cu legile ei necunoscute. Dar dacă savurând-o ai presimțirea unui înțeles, fiorul enigmatic, freamătul unor bănuieli supramundane, parcă integrezi mai ușor impactul ei violent, și nu-l stingi, dimpotrivă, îl intensifici. Nu mă pot opri, de câte ori am acest șoc vizual, să nu găsesc frumusețea ca pe un semn, un semn exterior al unui tâlc care o depășește și o transfigurează, fie acesta pur și simplu armonia surprinzătoare, extaziantă a lumii; fie acesta pura revelare a Ființei, a Existenței, ca grad superlativ al ei; sau fie acesta un fel de treaptă pregătitoare (căci trăită prin simțuri) pentru un Înțeles mult mai vast pentru care nu suntem pregătiți. Am de fapt în fața ei, a frumuseții, aceeași neobosită perplexitate cu care trebuie să-ți lași deoparte rațiunea, să-ți desfaci simțurile, să te pregătești pentru un Altceva, care de fapt nu vine ci doar se lasă presimțit. Și nu pot decât să exclam: Asta e! Asta e ! Frumuseții nu-i poți răspunde decât printr-o uriașă Interjecție, care înăuntrul tău te-ar putea dizolva în Beatitudine. (1987)

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, singurătatea și deprimarea.

Cum poți să scrii când îți țiuie urechile de singurătate?! Sau să scrii tocmai pentru a umple acest gol?! Dar pustiul e sonor, muzică abstractă, și nu poate fi bruiat cu scrisul, care e grafică surdă, acționează în alt registru, nu poate fi un substitut sau o compensație. Nu există decât un leac pentru singurătate: muzica clasică. De fapt, nu e leac, ci alinare. Mai funcționează și un refugiu cotidian, care să facă să vibreze absențele: radioul. Nu poți să desenezi sau să scrii când singurătatea îți paralizează toate mișcările, te fixează într-o stare de pasivitate și perplexitate, de stai și te uiți cu ochii în gol. Simt uneori de parcă m-ar ține cineva de mâini și de picioare! Cum să scrii în această stare? Și, dacă scrii, cum să scrii de bine? Nu te lasă supărarea pe o lume rău alcătuită. De ce-aș fi rău? Și totuși…

Citește în continuare →
de VATRA

Eveniment editorial: Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994)

Nicoleta Sălcudeanu

Marea crăpelniță culturală

Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind  anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Fragmente de jurnal (XV)

Vineri, 5 martie 1976

E o dată pe care o găsesc înscrisă de mult, astăzi, când e deja 16 aprilie. De atunci, am fost prin Grecia, despre care nu voi mai avea curajul să transcriu aici cele 40 de pagini de însemnări făcute în fiecare zi a călătoriei. [Ele au fost publicate  în câteva numere ale revistei Discobolul din anul 1919]. S-au mai dus încă două săptămâni, într-un fel de abandon primăvăratic, deşi îmi făcusem planuri mari de lucru, mai ales pentru scrierea studiului mereu amânat despre avangardă, la Editions du Champ Libre. Am citit, însă, despre suprarealism, în Breton – Perspective cavalière, culegere compozită de articole,  cu multe elemente interesante,  o parte din Le surréalisme et la peinture, L’Amour fou, – şi mai am pe masă Manifestele în ediţia Pauvert, pentru o revizuire.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Fragmente de jurnal (XIV)

9 decembrie [1975]

            Lucru intens la Transcrieri, între dactilografierea unor pagini deja scrise şi umplerea cu alte vorbe a spaţiilor albe. Comentariul la Privelişti-le lui Fundoianu creşte greu, deşi am impresia că ştiu exact ce vreau să spun. Citesc paralel şi din Philippide şi-mi dau seama că nu mi-e foarte la îndemână să scriu despre el. Revederea Aurul-ui sterp mă decepţionează şi un sentiment de non-adeziune pune stăpânire pe mine: prea multă retorică, enorm spectacol zgomotos şi alegorismul greu de suportat. Ici-colo câte un poem frumos, de deformări expresioniste sau de satanism decorativ, post-baudelairian.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Fragmente de jurnal (13)

5 noiembrie [1975]

Cursuri, toată ziua, la Censier: geografie, prima oră de limbă română. Între ele, îndelungă confesiune cu prietenul M.I., la cafeneaua « Royal Mirbel ». Viaţa lui simplă şi modestă în Brazilia, experienţa timpurie a suferinţei, un fel anume de a « învăţa  » lumea. Reticenţele lui faţă de mine, venit din altă parte a continentului. Apoi, proiecte literare, – el de teatru, eu de poeme.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Fragmente de jurnal (11)

1 iunie [1975]

Duminică, vânt rece, neaşteptat pentru începutul de iunie. Stau în casă toată ziua. Citesc, între altele, Les 120 jours de Sodome, de Sade, prima lectură, de fapt, din opera straniului marchiz. După câteva pagini bine scrise, începe decepţia: simplu catalog de aberaţii sexuale. Sfârşitul, în cloaca cea mai ticăloasă, al unei clase definitiv decăzute. Absolutismul transferat în sfera erosului deturnat, ultimă manifestare a teribilei voinţe de a domina împotriva celorlalţi, chiar şi cu conştiinţa propriei distrugeri. Îmi dau seama perfect acum de ce trupa italiană văzută cu vreun an în urmă la Espace Cardin a scos din această carte murdară o viziune sugerând un fel de totalitarism fascist al carnalului.

Citește în continuare →