Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

29.V.1989

Ieri, cînd am scris, a fost, de fapt, 28, nu 27. Şi-aşa trăiesc cumva în afara timpului. Doar datele din catalog mă obligă să-mi amintesc în ce zi sîntem. Azi, 29.V.1989, o zi risipită. O mică discuţie cu Cristi pe tren, la întoarcere, eternele frecangeli cu Soso şi Petrică – veniţi pe la 6 după-amiază – o mică expediţie în centru, la ai mei, ca să recuperez nişte dalii. Singurul „eveniment”, devenit o banalitate: am aşteptat, la dus, troleibuzul aproape o oră.

Stau pe budă şi scriu. O poziţie originală. O sugestie pentru geniile viitorimii.

30.V

Încă o zi întorsurită, futută, cum ar zice-o pe şleau conu Cristi Murzea. Lecţii fără sens şi substanţă, cu copii cretinizaţi şi incapabili (şi nedoritori, fiindcă ştiu că nu serveşte la nimic în societatea asta) de un minim efort intelectual. Tania, tot mai grasă şi – ca atare – tot mai agresivă în relaţiile cu mine, încercînd în stilul tipic aberant al femeilor – să mă forţeze cumva s-o plac, strict fizic, ca în trecut (sau, cel puţin, să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Poltroneria aproape că e pretinsă de cei din jur, devine o formă a decenţei comportamentale – un semn de minimă „fineţe”. Altminteri: cinic, bădăran, agresiv, egoist, etc., etc. Groaznic mi se pare că şi în propria familie (de mine însumi aleasă şi făcută) se manifestă acelaşi tip de presiuni ca cele din viaţa literară şi socială, care e – am acceptat-o – ceva „inevitabil”, care a existat dinainte să fiu eu „participant”, pe care am învăţat cît de cît să le înfrunt. Dar şi aici! Iarăşi constat cît am fost de puţan, de naiv. Ca şi cum poţi fi cît de cît tu însuţi altfel decît relativ singur. Sau – şi într-un mod pe care nu-l accept, fiindcă ar fi să mă reneg – extrem de ipocrit. Poate, la limită, închizîndu-te în tine, chiar trăitor între ceilalţi (dar e împotriva firii mele). „Registru de văicăreli şi impasuri” – poate ăsta ar fi un titlu mai adecvat decît prezentul.

Iar am umblat la stilou: mă enerva cum scrie. Şi mă enervează în continuare. Parcă nimic nu mai merge, nici măcar stiloul, poate doar aberaţia. Mic subiectivism al unui mic om, în impas. N-am chef nici de muncă (nici măcar „de cea literară”?!?). Dar vreau să ajung mare gloriolă într-o lume (mică, România) în descompunere şi scufundare, într-o lume „mare” (madam Terra) zbătîndu-se să supravieţuiască şi să priceapă ce i se întîmplă de fapt. Asaltat de tot soiul de modele: de la Kirkegaard la Tolstoi sau Sri Aurobindo, de la Eliot la Baudelaire sau Dali, prins între o „etică ţărănească” destrămată şi o confuză estetică „neoantropocentristă”. Cum să fiu un „maestru”, un guru. Poate un curu. (Joc de cuvinte jalnic, în laşitatea durităţii sale aparente, în „nihilismul” lui tremuricios). Nani! E aproape 3 după-amiază, m-am culcat ieri la 12, m-am sculat la 5 fără ceva. Păi! Fiziologia, regina artelor, ştiinţelor şi religiilor, Magna Mater şi lumină a lumii.

                                                             *

Vizită a lui George. Un tip semidepresiv, care – culmea – mă face mai optimist. Prin calmul cu care-şi duce condiţia „de rob” (cum zice chiar el), prin tenacitatea cu care progresează încet, dar sigur, atît ca prozator, cît şi ca intelectual. Una din puţinele minţi cu care mai pot dialoga realmente în Braşov şi-n Lobotomania în general. Un dialog care mă ajută să descopăr şi idei „germinînde”, pe care nu le „aveam” înainte. (Ăsta fiind singurul dialog adevărat – cel socratic fiind o variantă didacticizată, singura care poate fi transpusă în scris, dar care e un artificiu şi o epură. Valoarea dialogului platonic e – dincolo de idei – aceea că demonstrează cum poţi să te înalţi peste ceea ce ştiai că ştii).

Cumva, un mare noroc că e-n Braşov, deşi – altminteri – sîntem extrem de diferiţi, pînă la o discretă opacitate reciprocă în cele imediat umane. E aproape 12 noaptea, mîine iar mă scol la 5, dar stau şi scriu – prost, confuz, dar necesar – aici. Meritul e al lui George. Într-o lume normală cîte lucruri n-am fi făcut împreună! (Culmea, nici măcar nu mă deranjează că mă dispreţuieşte niţel – poate justificat – pentru „tembelismul” meu, pentru pripeală, pentru felul în care mă risipesc aiurea. Am 35 de ani aproape, n-am realizat mai nimic, dar tot frec menta şi sper că va veni şi timpul meu. Fără să mă gîndesc că, poate, voi fi prea bătrîn). Acelaşi sindrom „filologist”: compar cele scrise aici cu jurnalele celor mari (Tolstoi etc.) şi constat că-s de-o platitudine jalnică. Bine că măcar continui. Tot e-un semn bun. Iar am fumat: o tîmpenie. Îmi face rău şi nu mă ajută să ies din degringoladă. Un fel de puţoi deştept, asta sînt. Uneori mă uit în oglindă şi sînt şocat de ce văd: un tip chiar viril. Doamne, şi ce-i în mintea virilului ăluia!

Nani! Să continui poemul cu animalele.

31.V

„Regele din somn”

2.06

Ieri a fost o zi sinistră. Am aflat – trecînd pe la George – că a murit Paul Grigore într-un accident. Azi am aflat că a fost o confuzie, Paul a scăpat, dar a murit un altul, accidentat în aceeaşi noapte. Probleme cu fierea. Coşmare. Zăcut în pat. Totul are un gust ciudat, totul „îmi miroase”. Uneori trebuie să-mi adun tot curajul ca să mai fac cele mai elementare gesturi, chiar să vorbesc, să mă ridic din pat. Uneori chiar mi-e groază să mă culc. Deşi mai tot timpul aş dormi. Ca acum. Care-i utilitatea acestui „Registru…”? Hîrtie înnegrită şi cam atît. Mai bine m-aş ţine de scris literatură. Dacă sînt în stare.

3.VI

Acest registru de văicăreli. În fond, fără nici o legătură cu scriitorul care sînt, dacă sînt. Doar cu personajul nu rareori ridicol sau penibil ce mă aflu (poate e o exagerare chiar şi în cele două epitete – nici măcar atît nu sînt, ci undeva spre). Adevărul e că ar trebui să mă pun pe treabă, să lucrez la un roman, de exemplu, chiar dacă-s sigur, din start, că va ieşi prost. Lumea din jur, propria-mi viaţă, lecturile chiar mă mai interesează atît de puţin, încît am început să am lapsusuri îngrozitoare, de tot felul, care tind să se generalizeze (şi, în genere, se susţinea că am o foarte bună memorie, lucru pe care nu l-am acceptat şi crezut niciodată – dar poate că se considera asta prin comparaţie cu media celorlalţi; acum, evident, tind să ajung sub medie).

De ce scriu aici? Pe cine interesează? Nici măcar sincer pînă la capăt nu sînt.

Tot ce mi se întîmplă, tot ce aud şi trăiesc are un aer de irealitate cvasiabsolută. Nevroză? Efectul excesului de lecturi? Sindrom general, datorită prea rapidelor transformări ale mediului tehnologic (şi, după el, ale celui socio-cultural)? Nici nu contează. Contează că n-am curajul şi generozitatea să mă retrag, să recunosc că nu mă mai interesează nimic şi să-i las pe ceilalţi în pace. O retragere spre meditaţie, deşi toate structurile statului totalitar sînt împotrivă (cu puţin noroc, cu puţin curaj şi puţină şiretenie – oribil „concept”! – ar fi, totuşi, perfect posibilă). Ceea ce ţine-n picioare mizeria actuală e generalizată, chiar dacă nu conştientizată, frică de viitor. Inerţia de aici vine: nimeni nu crede-n planurile pe 10-15 ani, dar nici n-are nimeni curajul să-şi imagineze ce va fi cu adevărat peste puţini ani.

10.VI

Totuşi, Paul a murit! Am aflat-o luni după-amiază. Marţi seara am plecat spre Cămîrzana (la graniţa cu ruşii, în nord), ca să participăm la înmormîntare, miercuri spre joi noaptea ne-am întors. A fost nu sinistru, ci deprimant-stupefiant. În China studenţii (şi trecători oarecare, inclusiv copii) au fost călcaţi, pur şi simplu, de tancuri (pe cînd făceau greva foamei), împuşcaţi (şi pe la spate) fără somaţie ş.a.m.d. Şi eu scriu aici, viu şi încă (relativ) liber. Narcoza subtilă. În fond, ce (şi cine) mă mai interesează cu adevărat? Ar trebui să renunţ să mă mai gîndesc la „politică”, asta-i o chestie care nu mă mai preocupă cu adevărat. Dar nici la dramele semenilor mei nu mai sînt cu adevărat sensibil. Proiectele cu trilogia dramatică despre stalinism sînt pornite din lejeritate – 99% că nici nu mă voi apuca de ele. Şi-atunci despre ce să scriu? Dar, în fond, e obligatoriu să scriu? (inclusiv aici). Senzaţia că tot ce trăiesc şi fac (confuz) am visat deja (confuz), că – dată fiind această situaţie – nici nu trăiesc, nici nu visez cu adevărat. Un fel de mămăligă pripită. Care e importanţa acestui „registru”? Nici una. De ce mai scriu? Probabil pentru că nu-s în stare de altceva.

Ieri şi azi: măsurători la Şinca pentru procesul cu Vetuţa (aceasta perfect stupidă şi rea aberantă, cîinoasă şi puerilă – în înverşunările şi „logica” ei –, un fel de mecanism, de robot osînzos şi cărunţit pe jumătate; ce să discuţi, cum şi de ce să te „lupţi” cu ea?

11.VI

Nimeni nu consideră „normal” faptul că-s scriitor. Nici măcar Tania. Dincolo de neînţelegerea de suprafaţă, e această generală neîncredere în noi şi-n cel de lîngă noi, complexul socio-cultural, ideea că doar cineva de la „centru”, de departe poate fi mare, deosebit, poate crea ceva cu adevărat semnificativ. Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu). Nu-l judec, încerc să-l înţeleg şi, astfel, să-mi văd propriile porniri în aceeaşi direcţie, să mă „tratez” la timp. (Un alt simptom: excesul de orgoliu afişat, nesfîrşita vorbărie „despre”, în dauna scrisului propriu-zis). Oricum, nimeni nu mă va ajuta să mă tratez, dimpotrivă. Ca să revin la cei din jur (maică-mea, Tania, Radeţ etc.): din felul în care se poartă cu mine nu se vede defel că ar înţelege şi/sau aprecia cît de cît ceea ce e, în fond, esenţialul muncii mele: scrisul. Dar asta iar sună a văicăreală. În fond, poată că acest „Registru…” are, pînă la urmă, un rol strict terapeutic. Ideea de publicare e cam puerilă, în cele din urmă chiar nedăunătoare, într-o lume în care aproape totul se va publica, oricum importanţa unei asemenea scrieri va scădea pînă spre zero; vor rămîne tot operele literare propriu-zise, singurele care contează. (Excesul de subtilităţi ale „exegezelor” teoretico-literare ajunge la a le face să se anuleze reciproc, tot proza-poezia-teatrul rămînînd o lectură „cu folos” – aproape ajungi la ideea că „teoreticienii” care mai merită să fie citiţi, aproape exclusiv scriitori de valoare, sînt importanţi prin bunul lor simţ, prin încercarea de a reduce din nonsensul, din deriva gîndirii despre literatură a celorlalţi „teoreticieni”, în majoritate spirite mediocre, cu mari pretenţii şi cu un limbaj imposibil, hipersofisticat).

Gata, deocamdată.

                                                             *

Am recitit „Surprinderea serii. Eseu.” M-am mirat şi eu de cît de bun mi s-a părut.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru_musina_06191638_58162500

21.IV.1989

O exasperare în creştere, atîta doar că lipsită de energie. Am fost grav gripat, încă le mai zac prin paturi, fără să ştiu ce-i cu mine, Tania tot mai neînţelegătoare şi nervoasă, sau doar excedată de muncă şi incapabilă să se descurce şi, atunci, cu o tipic feminină pornire sîcîindu-mă tot timpul. Nici măcar nu mai caut vini, sau dacă le caut şi le „găsesc” tot acolo sînt, visez doar să mă adun, să găsesc un loc în care să mă pot concentra, să pot scrie. Ar trebui mulţi bani (pe care eu nu-i am) şi/sau o nevastă „neintelectuală”, care să nu se vrea „egală” în toate cele, ca să ai această linişte, rămînînd – în acelaşi timp – un familist „tradiţional”. Cum nu-ntrunesc nici una din cele două cerinţe… Ar trebui să bag capu-ntre umeri – ca George – şi să lucrez 2-3 ore pe noapte. Dar eu am nevoie de zile-ntregi de „trîndăveală”, cum ar zice Tania, ca să intru-n „stare”.

Însă, poate că între noi e ceva şi mai grav: şi dacă-am avea bani foarte mulţi, ea tot ar fi „nemulţumită” de mine; are – se pare – două „modele” masculine, unul „cultural”, dobîndit din lecturi, şi unul „natural”, mai precis, oricum unul din cei care vor un echilibru, care să transcendă nevroza, mizeria, confuzia. Dar nu un echilibru al uscăciunii, unul decadent-aristocratic, un leşinat „clasicism”. Îi admir pe Kavafis, Pound, Berryman, dar Eliot mă face să mă simt „dator” faţă de propria-mi (incertă, ca la toţi) „vocaţie” de poet. În raport cu el, mereu puţin întîrziat (sînt, în acest spaţiu cultural, extrem de singur, deşi am destui prieteni, oameni cu care mă simt solidar); dar împins spre aceeaşi soluţie: poemul lung. Visez la ceva peste „The Waste Land”, oricum care să poată sta calm alături de acesta – oare „Buchila Express” e la nivelul lui „The Love Song…”? Ar trebui să învăţ mai bine engleza, ca să-l „prind” în direct, nu prin intermediarii care – simt – îl falsifică discret (nici nu ar putea altfel). Şi Mărculescu şi Ivănescu sînt nişte oameni de bibliotecă, nişte „fini”, or Eliot nu era doar atît. Oh, de-aş putea călători! Dar sînt ţinut aici, în cuşcă, alături de mai toţi. Peste 5-6 ani va fi, cred, prea tîrziu pentru mine ieşitul în lume; şi-aşa e tîrziu, dar cum (din instinct?) sînt un pueril, un întîrziat, poate că mai rămîn ceva şanse…

Mă văicăresc ca o babă. Dar numai aici. În rest, fie par un optimist incorigibil, fie un tip rău, „scîrbos”, „intratabil”. În fond, un om ca mine (nu neapărat eu) trebuie să aibă condiţiile (şi libertatea de mişcare) necesare, tocmai pentru a fi „exploatat” cum se cuvine. Asta au învăţat-o, în secolul ăsta mai ales, ticăloşii (vorba uneia: „vor să trăiască numai ei bine”) de capitalişti.

Cel mai grav, pentru mine, e că sînt prea sărac, adică supus unei discrete presiuni economice (dar şi sociale, familiale) permanente, unei sîcîieli (şi interioare, căci sînt educat în aşa fel încît să nu-i „sacrific” cu totul pe ceilalţi idealurilor mele) care mă scoate din starea necesară.

Mai rău: viroza (gripa) nu-mi mai trece, revine la 2-3 zile; nici nu ştiu ce să-i mai fac. Asta-mi accentuează moleşeala, indecizia, lipsa de chef de lucru. Structura „romanului” mi se conturează tot mai clar. Dar… cînd naiba o să mă-apuc să-l scriu? Nu-s un leneş propriu-zis, dar am moştenit de la taică-meu (nu de tot, altfel…) acea nostalgie a „trăirii clipei”, a nelăsării timpului „să treacă”, chiar dac-o faci pentru lucruri deosebite, care ţie îţi fac bine. Şi – desigur – nici nu „trăiesc” (ca şi el, de-altfel). Relaţia „socială” care e literatura (mai ales proza şi mai ales cum gîndesc/simt c-ar trebui s-o fac eu) presupune „rezolvarea” problemei tatălui şi a mamei, o „tranşare” simbolică, dar care să nu excludă sinceritatea absolută. Dar, în spatele tatălui şi-a mamei e, întotdeauna, moartea şi mie, încă, mi-e frică să mă uit direct, cu ochii deschişi, în direcţia aia. În fond, „romanul” ar fi tocmai despre degradarea fizică, despre lipsa de coerenţă şi semnificaţie a trăitului, în absenţa unei credinţe religioase (în care, iată, nu mai poţi crede pînă la capăt).

Am scris astea – bineînţeles – după ce-am recitit „The Waste Land”, orice amărît de poet sud-vest european se visează (sau, măcar, ar trebui să o facă) un Eliot. Deşi puţină luciditate ar trebui să-i spună că nu orice e de nasul oricui, mai ales oriunde. Acum, în clipa asta, nici măcar nu sufăr (re)descoperind această crudă (?!) situaţie „obiectivă”. Nu că m-ar satisface să fiu the Bigest în Papuaşia, dar sînt lucruri împotriva cărora n-are rost să lupţi, pentru a putea să-ţi consacri forţele pentru a face bine puţinul care-ţi e la îndemînă. Ciobanul trebuie să facă brînză bună, nu să viseze la ăia cu supertehnologii şi turme gigantice; gospodina să spele şi să dea la găini, înainte să viseze la spălătorii şi la crescătorii de pui. Că sînt suspendat… corect, dar scrie chiar despre asta, nu mai tot freca menta!

Atît de greu scapi de iluzia că faci parte dintr-o literatură „mare” (cu asta am fost drogaţi de mici, cu asta ne drogăm în continuare), dar ce bine te simţi, ce real începi să te simţi renunţînd la jalnica perspectivă a „buricului pămîntului”, la complexata iluzie că totul s-ar învîrti în jurul literaturii noastre. Sînt solidar prin limbă şi prin faptul că exprim, cumva, aceleaşi rădăcini spirituale cu această literatură, în fond, de mîna a doua, mai ales în perioada postbelică. Cum altfel îţi explici că pot fi consideraţi „mari” alde Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, chiar Breban şi Bănulescu. Păi! Dacă-ai pe ăştia ca „sistem de referinţă”, eşti pierdut. Nichita: un mare talent risipit; simţi că-ţi crapă creierii, dacă vrei să faci o antologie, realizînd distanţa între ce putea ieşi şi ce-a ieşit. Fără invidie. Cred că era un talent mai mare decît mine, dar, în final, voi fi un poet mai mare decît el. Rămîn colegii de generaţie: un grup de poeţi buni şi foarte buni (în acest penibil „sistem de referinţă”) dar în care nici unul nu reuşeşte să „sară” peste acest sistem de referinţă, peste interbelici, peste propria limitare (cumva „genetică”, legată de o surdă neîncredere în posibilitatea de a fi „central” şi în afara acestei limbi, de o anume „desuetudine”).

Şi eu? Conştient de toate astea. Dar nu ştiu cît de puternic (şi talentat) pentru a putea ieşi din „cercul vicios”. (Revin: desigur o ieşire în străinătate… cum au avut şi Eminescu, Barbu, Blaga, Arghezi etc.) Totuşi, să vedem ce se poate în condiţiile date.

Drama „Stalin”, romanul, poemele (Borîtura, Răţuşca, Aprilie negru).

24.V.1989

Azi nu m-am dus la şcoală, deşi aveam ore. Suport tot mai greu ideea de serviciu, de loc în care să te duci după program, pentru a face, în fond, o muncă absolut inutilă (junii ţărănuşi întorsureni nu-nvaţă deloc; şi de ce-ar face-o? – şi-aşa trec clasa, şi-aşa nu le foloseşte franceza la nimic – la fel şi matematica, fizica etc. Aberaţia e structurală (ei au o reacţie aproape „normală” în chiar pornirea lor de a refuza să înveţe ceva – un refuz cumva pasiv, fireşte). Probleme cu ficatul, iar. Aseară, o discuţie extrem de interesantă (deşi vag teatral am fost chiar eu, care – pînă la urmă – sînt un buimac) cu George, Ioana şi Toma (la cei doi din urmă acasă). La un moment dat, o mică „revelaţie”: mi-e frică să mă angajez total în scris, nu am o miză „maximă”, de-asta o tot lălăiesc şi, atunci cînd scriu, nu-mi iese nimic.

Deşi stiloul e nou, chinezesc, de calitate, totuşi mă enervează cum scrie, nu mai „stă” bine în mînă. Sau mîna mea nu mai are nici un chef să scrie? Săptămîna trecută – vineri şi sîmbătă – am fost la Şinca, la flori. Sîmbătă, dezintoxicat, chiar m-am simţit bine. Să mă duc mai des la Şinca. Singura problemă: mămica-i obsedată de procesul ei cu Vetuţa şi mă înnebuneşte cu subiectul (pe lîngă că-mi face rău s-o văd distrusă de toate nimicurile adiacente); în plus, a făcut fixaţia că nu mai ţin la ea (ci doar la Tania), că o mint şi vreau s-o trag pe sfoară şi, cînd discutăm, are o atitudine în consecinţă. Totul mi se pare derizoriu, dar nu mă răneşte mai puţin. Senzaţia de caraghioslîc, de chestie pe care-o ştii, previzibilă şi deja „formalizată”, dar din care nu poţi scăpa şi care, pînă la urmă (şi asta-i cel mai grav!) e propria ta viaţă, e viaţa ta unică, fragilă şi repede trecătoare.

Vina e şi-a mea: nu reuşesc să devin „plauzibil” (prin comportamentul imediat) pentru cei din imediata apropiere ca aceea ce – cred, poate cred şi ei – sînt. Adică un scriitor foarte bun. „Teoretic” sînt înţeles şi acceptat, practic faptul că scriu, scrisul meu nu intră în nici o ecuaţie a celor din jur cînd e vorba de mine. Mă şi culpabilizez singur, empatic cum sînt ajung chiar eu să consider că timpul pentru scris e „sustras” altor ocupaţii mai importante (?!?). Cum naiba să mai scrii în condiţiile astea?

Aseară, toţi mă îndemnau să mă ţin de eseuri. Dar – cel puţin acum – nu mă interesează. Mi se par atît de perisabile, atît de supercontextualizate, atît de „uscate”. Nu am ambiţii de eseist, deşi – cum viaţa e o ironie – s-ar putea ca chiar asta să fie şansa mea. (Stiloul ăsta mă enervează mereu!)

Nici nu mai ştiu la ce e bun acest registru, scrisul în el. De-aia am lăsat-o baltă o perioadă.

Acum e ora 12 noaptea.

24.V

Bineînţeles că mă simt într-un fel de închisoare, dar una care nu are nici măcar un „regulament de ordine interioară” foarte clar. Mai rea, însă, decît cvasicertitudinea că nu pot ieşi peste graniţe e senzaţia de comedie jalnică, de marionete care nu sesizează că-s aşa a majorităţii celor din jur. Ei chiar se cred directori, secretari de partid, şefi şi şefuleţi, şi pentru ei asta e chiar viaţa, şi copiii lor sînt la fel – se cred oameni şi deplin aşa, deşi-s nişte animăluţe dresate şi ţinute-n cuşti – şi totul merge înainte. (Stiloul ăsta, al lui Tania, scrie mult mai bine).

Tot soiul de treburi îmi trec prin cap. Inclusiv că o s-o iau razna cu superstiţiile mele numerice, cu bătutul în lemn etc.; în plus, că sînt prea meschin (nu dau niciodată pomană, ştiind că majoritatea cîştigă, într-o zi de cerşit, mai mult decît mine la şcoală) pentru a avea cu adevărat noroc. (Şi cred în noroc – am ajuns să cred, mai ales după ce m-am trezit – eu, superpremiantul – marginalizat social). Încerc să mă înţeleg, să-mi găsesc un drum, dar nu mai cred în nimic, nici măcar în scepticism. Paradoxal: am poftă de viaţă, dar n-am chef de nimic concret. Un fel de reacţie similar cu al felinelor ţinute în cuşcă.

Desigur, ar trebui să mă apuc de scris. La roman. Cu poezia nu mai merge, cel puţin acum. Probabil că chiar sînt scriitor şi starea pe care-o am se datorează faptului că nu scriu (de scîrbă de cenzură şi frică de securitate), deşi am nevoie de asta, îmi trebuie să scriu. Nu atît ca să mă înţeleg şi să înţeleg lumea, cît pentru a comunica cu ceilalţi (toate celelalte forme – directe – de comunicare mă plictisesc îngrozitor, inclusiv cînd fac pe clovnul), pentru a mă exprima, pentru a avea senzaţia că trăiesc (asta e „vocaţia”, cum felinele au „vocaţia” vînătorii).

Cerneala din stiloul cel bun s-a terminat, o iau cu celălalt, al meu. Peste cinci minute mă duc după Alu la „găgă”, cum zice el. Abia cînd scriu – chiar şi aici – redevin „uman”, „normal”, îmi recapăt adevărata dragoste şi înţelegere faţă de ceilalţi, care au fost ale mele dintotdeauna. Nu pot fi „egoist”, să lupt „pentru burta mea”, ci numai pentru „idei”, dar „ideea” sînt tot oamenii: nu simt, însă, asta decît scriind, rareori cînd discut cu ceilalţi (tocmai fiindcă-i văd – în majoritate – atît de disperat contraţi pe ei înşişi. Poate şi eu sînt egocentric, dar nu-mi acord mie, ca intelect slab şi trecător, o importanţă exagerată, ştiu să mă fac – în faţa ideilor şi a vieţii – „transparent”, nu „opac”, în aşa fel încît acestea să se vadă mai mult decît mine; grandomania afişată nu e una în care cred, dovadă că pe proşti îi enervează, pe deştepţi îi amuză, dar nici unul nu e convins cu ajutorul ei).

27.V

Întors de la Şinca, unde am făcut febră musculară, tot grădinărind. Fiziceşte: acceptabil. Altminteri: o imensă buimăceală. Oamenii de ştiinţă, înţelepţii, chiar scriitorii simplifică şi, astfel, lămuresc şi dau un sens. E un joc în care nu mai pot să intru. Îţi trebuie o mare credinţă, deci şi multă autoiluzionare, pentru a putea afirma ceva cu inima liniştită. Sigur, sînt lucruri care sar în ochi, par „la mintea copiilor”, dar… Cînd se amestecă filmul, cînd nu mai distingi elementele şi ansamblul (unul din cauza celuilalt) e altceva. Sînt confuz şi în expresie – o manifestare clară a impasului. Dar un impas de nu în mod special, adică unul care nici măcar nu înseamnă nimic, fiindcă totul (exceptînd, poate, propria supravieţuire fizică) ţi-e indiferent, pînă şi ideea de impas (literar, existenţial etc…) Păi da! Ar trebui nici să nu mai scriu aici, dar o minimă onestitate mă obligă să mă arăt şi aşa cum sînt acum: tîmpit şi fără haz. Un document ar fi un jurnal scris cu convingere, din care să vezi autorul, la început viu şi inteligent, cuprins pe nesimţite de scleroză şi senilitate. Literariceşte: aproape nul, căci pentru a obţine asupra cititorilor efectul scontat, a-i obliga să sesizeze scleroza suficient de repede pentru a nu se plictisi citind de toate pentru toţi la nesfîrşit, deci pentru a o sesiza la început, cînd, în mod normal, e greu sesizabilă, ar trebui un artificiu. Ceea ce, acum, nu mă mai interesează (cum nici o proză cu scleroză – rimă semiinvoluntară!?!)

                                                             *

Suspendaţi în trecut: la radio melodii de septuagenari, cîntate de tot felul de epave (inclusiv octogenarul Gică Popescu!). În muzica rock, ultima oră rămîn tot „eternii” Phoenix, fugiţi de peste 10 ani! În rest, reziduuri – fie vestice, fie interbelice, fie – mai nou – proletcultiste. Asta la nivelul „aerului”, adică al mediului în care trăim (muzica „de consum” e un indiciu socio-cultural dă bază!) Aceste suspendări, fracturi în timp şi în intelect, poţi să ai – sesizîndu-le – doar senzaţia de rătăcire într-un muzeu de ceară – nici măcar moartea nu mai e sesizabilă, acută, vie, pentru că – de fapt – nici nu trăieşti. E vorba de mine, de intelectualii lucizi şi oneşti din generaţia mea.

                                                             *

Ca să „redevin” cu adevărat inteligent şi talentat mi-ar trebui o bună doză de cinism. Poate că sentimentalismul mă va salva, dar asta într-un viitor neprecizat. Discuţie aberantă cu frate-meu, care se crede mare afacerist, dar care e un „looser” tipic, care însă are mari pretenţii şi ştie să-şi „stoarcă” propria familie (doar pe ăştia!?). Pe de o parte mă declară „afacerist”, pe de altă parte nu ia în seamă sfaturile mele „financiare”, care-l privesc pe el şi pe mămica. Situaţie imposibilă, fiindcă maică-mea, ţine cont numai de opiniile lui. Care, el, nici nu prea ştie ce vrea. (Intermezzo penibil, cînd mi-a cerut – indirect – volumul pentru copii ca să facă prietena lui ilustraţiile, deşi Petrică a făcut o bună parte din ele şi i-am declarat deja că-l prefer pe respectivul). Şi totu-i amestecat asemenea în toate. M-am săturat să mă preocup obsedant de bani, dar sîntem foarte săraci şi Tania mă bate – normal – la cap (uneori n-avem nici bani de pîine; avem şi cam 1.000 datorii – deocamdată venituri ioc!). Cinismul, singura soluţie.

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

poza2

18.III.1989

Astăzi, prima zi în care m-am simţit mai bine, am simţit cu adevărat şi primăvara. Era în aer. Trebuie să fim şi fericiţi, mi-am zis, de fapt îmi zicea tot corpul. E un presentiment al libertăţii. Nu ştiu cît de corect. (Între timp au venit doi musafiri: Doina Staicu şi domnul Răducanu. Convorbiri agreabile, dar… dar tot cu gîndul la minima libertate). Ce-o fi însemnînd, concret, şi libertatea asta? Pentru mine: să public ce scriu, să scriu şi să vorbesc (…) pe ceilalţi ceea ce numai eu îi pot învăţa. Şi – evident – să scap de Întorsura şi de sentimentul că sînt legat de glie. Şi-aşa viaţa, în sine, e plină de mizerii şi de „imposibilităţi”.

Într-un fel de tensiune. Care, concret, înseamnă inactivitate. Aşteptînd. Ca şi cum se poate ceva aştepta în lumea asta. Descompunerea generală m-a cuprins şi pe mine. Mai grav, şi cretinizarea. Cele scrise în prezentul „Registru…” sînt cea mai bună dovadă.

În ce măsură „Registrul…” e un substitut? E evident că, de cînd scriu aici, nu m-am apucat de nimic „serios”. (S-ar putea ca volumul pentru copii să fie tot ce am scris eu mai bun, dar evident că miza lui e cumva „excentrică”). Poate, pentru unii scriitori, jurnalul este dăunător. Unul dintre efectele cele mai nocive, la mine, e că se împinge în faţă ideea că sînt scriitor; mă tot compar cu alţii, mă gîndesc ce-am făcut şi n-au făcut ei, calculez exagerat semnificaţia fiecărui gest sau rînd scris, sînt preocupat atîta de „exterior”, încît nici nu mai am resurse pentru „interior”: scrisul propriu-zis. Poate şi atmosfera cam provincială (totuşi) din Braşov, deşi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine!

28.III

Mai întîi, însă, o dramă „interioară” (din fantasme şi personaje-arhetip) în versuri sau proză ritmată. O nouă testare a posibilităţilor limbajului. Pentru asta: să-mi creez un timp şi un spaţiu de linişte, să mă las de fumat ca să mă refac psihic. Nici nu ştiu de ce fumez? Din pur tembelism: tot cer ţigări de la alţii, ţigările-s proaste şi-mi dau o stare de proastă condiţie fizică şi de buimăceală. Sînt, cumva, anihilat, redus la modul comun de a trăi, simţi şi – mai grav! – a mă exprima, a mă manifesta. În definitiv, această aplatizare e o negare a sinelui, a individualităţii. Şi totuşi, nevoia – mai mult psihică – de a trage din cînd în cînd cîte o ţigară! Scuză (slabă!): nu poţi lupta chiar singur împotriva monstruozităţii lumii înconjurătoare. Sau poţi, dar… Ar trebui să mă conving realmente că singurul mod eficient de a lupta e scrisul (nu la acest jurnal!), dar unul cu toate forţele, radical, în care să merg pînă la capăt. Poate nu-i mult, dar tot e ceva în raport cu bălmăjeala sterilă de acum, cu nesfîrşitele – şi ridicolele – amînări „cu scopul de a…”.

9.IV

Mi-e greu pînă şi să mai scriu aici. Existenţă suspendată, obsedată de o politică ce ne distruge, ce ne aruncă în Africa.

Ieşi pe stradă: totul pare normal, dar… în magazine mai nimic, oamenii arată jerpeliţi (fizic şi vestimentar), străzile-s pline de ţigănci care fac bişniţă. Energia lor tîmpă şi zoioasă într-un negoţ „de doi bani” îmi face mai rău decît zeci de comentarii politice. Şi copiii mizeri, colindînd în haite, trăindu-şi cum pot, în felul lor, copilăria. Dumnezeule, despre ce să scrii?! Sînt, aparent, chestii „exterioare”, perisabile, dar asta e lumea mea, asta-i chiar, mărunta şi perfect explicabila socio-economic, dramă a mea. Poate că literatura mai există fiindcă oamenii simt că dincolo de politică şi economie, de sociologie şi ziaristica de calitate, de psihologie şi religie mai e ceva, ceva esenţial, ireductibil, care nu poate intre în nici un metatext, în nici un discurs „fundamental”.

15.IV.1989

Zile de aşteptare, cu inerentele frecări (procesul lui maică-mea cu Vetuţa, drumul Taniei la rude, cenaclul cel amărît de vineri etc.). Am mai scris 4 poezii pentru copii. Şi cam atît. Teoretic, sînt în vacanţă, dar nu am simţit-o în nici un fel. De ani buni nu mai simt timpul, totul e fără aderenţă şi strălucire; în fond, nu mai trăiesc cu adevărat. Nici măcar panici sau speranţe „devastatoare” nu mai am.

Dacă noi oamenii sîntem doar elemente ale unei imense maşini cibernetice, o supermaşină de gîndit, care se autoreproduce (fizic), care se amplifică (numeric), care – cu sincopele inerente (vezi „viruşii” calculatoarelor) analizează, rafinează şi stochează (perpetuează) informaţia, un uriaş creier care trebuie, a fost programat (de un „zeu”, dar cine e acest zeu?) pentru o cunoaştere mai deplină a lumii. Din această perspectivă pot fi re-analizate nu numai modelele culturale, dar şi înseşi structura şi funcţia culturii, a organizării socio-economice etc. (Artele, desigur). Acest super-sistem trebuie şi să-şi asigure funcţionarea (să supravieţuiască) şi să facă o operaţie de cunoaştere a ceea ce este în afara sa, ceea ce explică nu doar complexitatea sa, ci şi aparenta evoluţie „în zig-zag”; certă este sporirea cantităţii (şi calităţii) informaţiei în supersistem. Nu sînt specialist nici în genetică, nici în computere, dar – cred – o conexiune a „modelelor” elaborate de ciberneticieni şi cele descoperite de geneticieni ar putea să te pună pe gînduri. Şi încă: asta ar permite o explicare funcţională nuanţată (globală) a existenţei unor componente culturale, dintr-o perspectivă îngustă aparent „gratuită”, neimportante. Dar dacă noi sîntem doar „celule”, material perisabil, dar permanent reînnoit, fiindcă indispensabil unui supercomputer, mai complex (deci cu mai mari „probleme”) decît tot ce ne putem imagina?

Dincolo de „scopul” fiecăruia, e un „scop” pe care-l servim, în ciuda urii şi repulsiei pentru o asemenea idee (intuită!). De-aceea pornirile autodistructive, care sporesc (ar trebui o anchetă sociologică) odată cu sporul „de cunoaştere”, cu sporul cantităţii de informaţie şi al vitezei de circulaţie a acesteia. Progresul tehnologic poate fi văzut şi ca satisfăcînd nevoile oamenilor, dar şi ca accelerînd (şi amplificînd) viteza de transmitere a informaţiei (posibilităţilor de transmitere a acesteia).

Pare un joc al minţii, care poate duce analizele foarte departe? Dar dacă nu e? Oricum, o asemenea perspectivă ar permite o optimizare atît a structurilor sociale, a relaţiilor interumane, cît şi a cunoaşterii, a vitezei de amplificare a acesteia (prin descoperirea de „punţi” între arte, ştiinţe, religii etc. – ceva de genul ştiinţelor „diagonale” ale lui Caillois, dar nu prin asocieri de tipul celor de acolo, ci prin atenţie la „funcţie”, „nivel de explorare”, „necesitate de structurare/funcţionare «internă»” etc.).

Într-o povestire s.f. (poate a unui francez) se afirmă că oamenii ar fi fost „construiţi”, de către viruşi, că ar fi „scăpat de sub control” şi de aceea, acum, viruşii încearcă să-i distrugă. Ce propun eu nu e o „inversare a rolurilor” („producătorul” fiind infinit mai mare, noi un fel de „viruşi”), pur şi simplu. Dar, acceptînd ideea unui „accident” cosmic, care a făcut ca viaţa/inteligenţa umană să fi apărut din întîmplare, e evident că – chiar fără zeu – noi nu avem sens, nu putem fi înţeleşi în afara unui efort global de cunoaştere. Şi ajungem tot la ideea unor componente ale unui supercomputer. Că a fost făcut de cineva, că s-a născut din întîmplare, perspectiva e aceeaşi, aceeaşi necesitatea de a-i „optimiza” funcţionarea din moment ce ştim (intuim) ce este şi ştim (aproximativ) cum face, deşi – evident – nu şi ce face, sau vrea (trebuie) să facă pînă la urmă.

Poate ideea a venit şi altora. Oricum, datoria mea ar fi să o lansez. Dar sînt într-o „zonă” a supercomputerului momentan „blocată”, dezorganizată, atacată de „viruşi”. Totuşi.

                                                                       *

Discrètément alcoolisé, după o vizită la familiile Pârvulescu şi Dobrescu (unde, de fapt, am băut). „Normalitate” şi aşteptare, mirarea că oameni perfect normali, autosuficienţi „occidentali”, sînt – în fond – în această societate a clipei actuale, nişte „marginali”, nişte „toleraţi”. De unde apar (şi cum, totuşi) troglodiţii în politică şi ce (le) vor ei? O întrebare aiurea, explicabilă poate doar pe baza ipotezei scrise azi aici (şi care mi-a venit ieri, de care nu pot să mă despart de atunci. Un efect pozitiv oricum: acţionează ca un drog, mă fortifică împotriva aparentei aberaţii a realităţii; combinată cu alcoolul – acum – îmi dă o stare de euforie „echilibrată”, pe care nu am mai avut-o demult. Acum, nici măcar nu mă mai deranjează că trăiesc la „marginea lumii” civilizate, în franjele unei lumi cu adevărat a sfîrşitului de secol XX, într-o limbă „de mîna a II-a”, cu abia 22-23 de milioane de vorbitori, fără mari, îndelungi tradiţii culturale scrise, sub opresiune, într-o literatură – şi cultură – suspecte, diminuate artificial în formele lor de manifestare publică, cu prea puţine mari personalităţi etc.

Alu m-a făcut să rîd. Îi place să „se prostească”, are pornirea de clovn care e – în general – a copiilor, dar şi – mă s-o cred – moştenită de la mine. Totul e să nu-ţi pese (abia atunci eşti liber vizavi de mediocritatea, normală, a celorlalţi). Dacă, realmente, porţi o informaţie, sau intuiţie de informaţie, cu adevărat nouă, diferită, e normal să nu te sinchiseşti de program „de rutină”, de menţinere, de aşteptare, al celorlalţi. Grea e disimularea, jocul în care nu contrazici – aparent – programul celor din jur, dar rămîi tu însuţi, respectînd patternul nou, original pe care – întîmplător? – îl ai în tine. Aşa – în fond – e explicabil de ce geniul e acceptabil, suportat, admirat la distanţă, spaţială, temporală – contactul direct e dezastruos pentru „programul normal, de întreţinere”, de rutină al celor mai mulţi. Oricum, informaţia „nouă nu poate fi preluată…”

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

13.03.1989

            O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin                                                                         Kirov

Zinoviev                                                                    Ramon Mercadez

Kamenev                                                                   Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki                                                                         Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin                                                                      Portretul lui Lenin

Jdanov                                                                                   Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon)                                            Orjokinidzé&comp.

Molotov                                                                     Hitler,Ribbentropp&restul

Beria                                                                          Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian                                                                     Corul muncitorilor

Kaganovici                                                                Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda                                                                       Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov                                                                          Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

            Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

            Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

            Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile  termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

            Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

            Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

            Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

            Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

            Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

                                                                       *

            Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

            Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

            Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

            Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

            Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

            Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

            N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

            Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

            Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Ovidiu Ivancu. Patru ani în India

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ

ivancu

Judecând după recenta lui carte, Ovidiu Ivancu se numără printre scriitorii cu un dram de noroc. Întâi, pentru că nu oricine îşi vede împlinită ambiţia (ce lui însuşi i s-a părut trufaşă la început) de a obţine un post de lector de limba română în New Delhi. Apoi, fiindcă o asemenea experienţă naşte şi o carte interesantă: Vremea musonului: patru ani în India.* Subintitulată Jurnalul meu indian (2009-2013), aceasta seamănă mai degrabă cu o peliculă realistă ale cărei episoade tratează impactul – cu urmări ireversibile – al unui european cu civilizaţia asiatică.

Despre ce noroc să fie totuşi vorba aici? În niciun caz despre cel al începătorului. În definitiv, autorul nu este la prima experienţă scriitoricească (a debutat cu poezie, şi-a publicat teza de doctorat despre „identitatea culturală şi mentalul colectiv românesc în postcomunism”, precum şi diverse articole de critică literară). Cel mult, despre şansa unei aventuri unice, posibile o dată în viaţă. Dar, dacă e adevărat, norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui, aşa că o incursiune în fascinanta lume hindusă nu poate fi chiar întâmplătoare. Temerară, este posibil; mai ales când ea porneşte de la o premisă ce, în final, devine certitudine: „cu cât stai mai mult în India, cu atât înţelegi mai puţin din ceea ce se întâmplă aici” (p. 91). Căci dacă găsirea unui spaţiu diferit de al Europei occidentale era întrucâtva previzibilă, descoperirea unei Indii profane, antagonice imaginii exotice instituite de Eliade, îl poate descumpăni până şi pe cel mai prevenit cititor. Pe autor – se vede din însemnările sale – l-a şocat de-a binelea („îmi vor trebui ani pentru a estompa din memoria mea afectivă disperarea autentică pe care am trăit-o la primul contact cu această ţară cât un continent” – p. 8).

Plecat (în 2009) să exploreze India secolului al XXI-lea, Ovidiu Ivancu se găseşte pe aeroportul din New Delhi întors în timp cu cel puţin câteva sute de ani. Un tablou pestriţ al unei capitale asiatice mari cât ţara sa, pestilenţial şi invaziv, îl întâmpină încă de la aterizare: „pe Aeroportul Internaţional Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină şi balegă în proporţii indistincte. E mirosul pe care îl simţiţi în nări atunci când mergeţi la grădina zoologică şi rămâneţi o bucată de vreme în zona în care sunt ţinuţi elefanţii. Şi zgomot… zgomotul unei mulţimi pe care nu o contemplasem până acum decât din faţa televizorului! Oamenii se bulucesc în diferite direcţii, filtre de securitate la tot pasul, soldaţi purtând pe umeri puşti moştenite, parcă, din vremea colonială (se poate ca această apreciere să nu fie nimic mai mult decât o exagerare, având în vedere lipsa mea de experienţă militară!). Şi, în fine… India” (p. 6). O ţară mizeră şi vulgară, violentă până la abrutizare, ignorantă şi excesivă, cu un procent considerabil de analfabetism, birocratică şi coruptă, primitivă şi conservatoare. La care orice turist ar adăuga foametea, „luxul” procurării apei potabile şi al beneficierii de electricitate, o igienă superficială, când nu inexistentă, şi un sistem sanitar precar.

În faţa unei asemenea aventuri „agresive”, dominată de „neplăcutul sentiment al naufragiului într-o non-lume”, plasată undeva la graniţa dintre închipuire şi realitate, tânărul profesor – un Gavrilescu mai lucid şi stăpân pe experienţele sale – se simte cel puţin nepregătit. Să se întoarcă (aşa cum îl îndeamnă primul impuls) e, se înţelege, sub demnitatea unui învingător, să se adapteze înseamnă din capul locului acceptarea unui compromis cu sine şi cu „valorile de european”. Îi rămâne atunci să transforme o situaţie inconturnabilă în oportunitate. Aşa se face că, angrenat în dinamica unei ţări halucinante de dincolo de ocean, Ovidiu Ivancu acceptă să devină mesagerul ei către Europa.

Ingrată poziţie, nici vorbă. Căci dacă este posibil ca, în devălmăşia cotidiană, locuitorilor din New Delhi să nu le fie cu mirare un intrus pus pe dezvăluiri, de cealaltă parte, cititorul familiarizat cu o concepţie străveche de filosofie, cultură şi spiritualitate indiană, cu greu va accepta o paradigmă indiană viciată şi inconsistentă. „O vreme mi-a fost teamă – recunoaşte şi autorul – să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanţial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câţi ochi privesc către ţara aceasta” (p. 65). Cea din paginile lui Ovidiu Ivancu este cu adevărat critică, la fel ca privirea celui care o contemplă. Şi cum să fie altfel în faţa unor evenimente, destule de găsit în carte, cu adevărat oripilante pentru europeanul de astăzi? Iată câteva: inegalitatea încă persistentă între sexe, cruzimea unor linşaje petrecute în plină stradă, iminenţa atacurilor teroriste sau practica încă actuală a unor familii de a-şi ucide nou-născuţii (cu precădere, de sex feminin), din cauza precarei situaţii materiale care îi împiedică să le asigure un trai decent. Cu adevărat tragică se dovedeşte povestea unei fete care moare la puţin timp după ce, violată de mai mulţi bărbaţi, este aruncată din autobuzul (de altfel, împânzit de călători) în care se afla. Dezgustătoare devine pentru cel atent la consecinţe poate nu atât întâmplarea în sine, cât mai degrabă „rezolvarea” ei: „o femeie care poartă fustă vrea să fie violată şi merită ceea ce i se întâmplă” (p. 127).

De mirare pare însă că, în mijlocul unor astfel de atrocităţi, Ovidiu Ivancu mai găseşte prilej de insatisfacţie într-un simplu gest excentric, cum este cel practicat anual, în preajma Festivalului Culorilor („una dintre cele mai importante sărbători pentru hinduşi”): „înarmaţi cu provizii de vopsele, oamenii aruncă unii în alţii, fiecare după posibilităţi şi intelect, uneori cu găleţi cu apă şi vopsea roşie, alteori doar cu pudră de diferite culori. A te aventura pe străzi în astfel de zile e aproape o nebunie” (p. 60). De-ar fi numai atât, dar exemple de acest gen – ilustrative pentru o „democraţie simulată” ca aceea din New Delhi – întâlneşte autorul la tot pasul, încât nu e chiar neobişnuit să i se pară agasante: „magazinele sunt biete chioşcuri infecte, oamenii mănâncă în stradă, muştele se aşează pe mâncare şi pe farfuriile de hârtie, văd în jurul meu indieni care îşi folosesc mâinile şi îngurgitează de parcă ăsta ar fi ultimul gest pe care îl fac în calitate de muritori. După ce termină de mâncat, aruncă totul în stradă, râgâie şi se scarpină în părţile intime” (p. 8). Mai mult decât atât, în timpul vizionării unui film, de pildă, „oamenii discută aprins, mai vorbesc la telefon”, „fără a face nici cel mai mic efort de a coborî tonul vocii” (p. 61). După o masă copioasă, eructează zgomotos, pe stradă, scuipă liber, iar, în spaţii publice, urlă deşănţat. În tot acest timp, tinerii încă mai acceptă căsătorii aranjate, iar companiile aeriene anulează zboruri cu puţine minute înainte de decolare. Peste toate, mizerie cumplită şi miros de fecale – singurele norme ale unei lumi care lui Ovidiu Ivancu (nu ştim ce vor fi gândind înşişi localnicii despre toate acestea!) îi pare scăpată de sub control.

Straniu, un asemenea libertinaj social nu are însă nimic în comun cu mediul preuniversitar, unde tiranica relaţie profesor-elev inhibă orice drept la opinie personală: „calitatea precară a dascălilor e dublată de un riguros simţ al unei discipline de fier. De fapt, acest soi de militarizare a şcolii merge mână în mână cu ignoranţa profesorilor. Când te simţi atât de nesigur în legătură cu obiectul pe care îl predai şi pe care se presupune că trebuie să îl stăpâneşti, ce altceva îţi mai rămâne de făcut decât să fii satrap?” (p. 104). În schimb, o crasă lipsă de punctualitate înfrăţită cu ignoranţa hrăneşte iluzia libertăţii depline în mediul universitar: „când încerc să vorbesc despre elemente de cultură, de literatură, să le explic obiceiuri sau atitudini, [studenţii] mă ascultă doar din politeţe. Cunoştinţele lor literare, chiar şi atunci când vine vorba de propria lor literatură, sunt minimale… Şi sunt studenţi ai Facultăţii de Arte! Într-o zi, am adus în discuţie numele lui Salman Rushdie. Nicio reacţie. Am crezut iniţial că pronunţia mea e atât de diferită, încât nu ştiu exact despre cine vorbesc, aşa că am scris numele pe tablă. M-aş fi bucurat ca pronunţia să fi fost de vină” (pp. 100-101). Cât despre profesorii indieni (sau despre intelectuali, în general), de vină pentru obtuzitatea din privire sunt – la fel ca şi la noi, zice autorul – naţionalismul şi puterea infinită de a-ţi idolatriza ţara.

Nimic, aşadar, din spiritualitatea unei lumi pline de misticism în jurnalul lui Ovidiu Ivancu. Dimpotrivă, o carte demistificatoare, când nu de-a dreptul virulentă, la adresa unei Indii „perverse”, capabile „de a se livra celorlalţi sub forma unei atrăgătoare sirene”. Desigur că, din prisma autenticităţii, abia dacă i s-ar putea reproşa ceva autorului: „Ce aş fi putut scrie important despre India în afară de ceea ce trăiesc eu, zi de zi?” (p. 120). Cel mult, pretenţia de adevăr a unei perspective subiective (aşa cum singură se proclamă) asupra unui timp şi spaţiu. Dar numai dacă nu acceptăm premisa lui Ovidiu Ivancu potrivit căreia acesta este chiar jurnalul: o colecţie de impresii personale („gânduri”, „uimiri”, „neînţelegeri”, „ezitări şi renegări”, „retrageri succesive, mirări, enervări şi replieri”) născute „la întâlnirea” dintre o conştiinţă şi realitatea pe care o contemplă. Şi totuşi, textele lui Ovidiu Ivancu nu sunt, în ciuda aparentului fragmentarism şi a spontaneităţii lor, marcă a genului diaristic. Lăsând la o parte convenţia datării (care, prin caracterul ei aproximativ, dă mai degrabă impresia unor consemnări selective, relevante pentru evoluţia evenimentelor), ceea ce subminează conceptul tradiţional de jurnal sunt expresia literară şi filonul narativ al întâmplărilor.

Născut din dorinţa de a înregistra evenimente şi cutume, oameni şi locuri, comportamente şi mentalităţi, „jurnalul indian” al lui Ovidiu Ivancu devine, astfel, „unul personal”, o carte despre autor şi personajele sale, despre sine şi metamorfozele proprii: „posibilitatea ca în acelaşi spaţiu să se regăsească, în acelaşi timp, un text, autorul şi personajele lui mi s-a părut a fi o problemă de teorie a literaturii, o abstracţiune la care nu merită să reflectezi prea mult, probabilitatea de a se întâmpla fiind atât de mică. Până azi, de fiecare dată când scriam, India era undeva afară, în spatele uşii metalice a apartamentului meu. Rămânea acolo până când terminam de scris. De azi e ca şi cum India stă alături de mine, în faţa aceluiaşi laptop, uitându-se peste umărul meu la ceea ce scriu, la cum frazele acestea se înşiră pe ecran, de îndată ce literele şi semnele de punctuaţie sunt tastate. E o situaţie ciudată…” (p. 120). El însuşi recunoaşte, deci, că, de la un punct încolo, nu mai descrie o experienţă („scriu în jurnal din ce în ce mai greu”; „e posibil să fie epuizat tot ceea ce aveam de spus” – p. 119), se scrie, de fapt, pe sine. De aici şi titlul, explică undeva autorul, Vremea musonului sau transfigurarea unei lumi reale în expresie personală: „Musonul este una dintre realităţile care modifică cel mai mult viaţa de zi cu zi în India. Când începe musonul, vreme de o săptămână-două-trei-o lună, plouă aproape permanent, canalizările nu fac faţă, tot oraşul se blochează. Musonul reprezintă, într-un fel, şi trecerea de la experienţa mea de european, la experienţa în India”.

Veritabilă (auto)ironie, aventura lui Ovidiu Ivancu: pornită ca o explorare a unui teritoriu străin, ea se dovedeşte, în final, o introspecţie a propriei identităţi, poate nu atât a celei personale, cât mai degrabă a celei naţionale. Cu implicaţii nu tocmai onorabile pentru cea din urmă. E adevărat, pusă în relaţie cu societatea hindusă, naţia română (deloc „occidentală” în puţinele pasaje care o tratează) iese basma ceva mai curată, dar nici mult nu se deosebeşte de prima. Ba poate, oglindite în dimensiunile şi diversitatea culturală a Indiei, carenţele bietei Românii devin parcă şi mai greu de tolerat: „aceleaşi realităţi infecte, trăite în aceleaşi locuri: Aeroportul Henri Coandă şi Gara de Nord. Şoferii de taxi bucureşteni, de departe specia cea mai bizară şi vulgară de taximetrişti pe care am întâlnit-o până acum, în România sau aiurea… Apoi, Gara de Nord, cu cerşetorii ei şi micii interlopi, pe lângă care trece nepăsător, la intervale neregulate, câte un poliţist. Trenul care vine de la Constanţa are, desigur, 200 de minute întârziere”. „Am timp suficient – continuă pe un ton persiflant călătorul – să încerc un exerciţiu de imaginaţie: cum trebuie să se simtă un străin, venit pentru prima dată în România, pe această rută infernală aeroport-Gara de Nord. Trenurile sunt anunţate, cu rare excepţii, doar în română, sala de aşteptare mişună de indivizi dubioşi, care-ţi oferă telefoane mobile sau cine ştie ce altceva, din când în când se mai produce câte o altercaţie în care cineva urlă şi altcineva oferă, generos, palme şi pumni vreunui cerşetor pripăşit prin gară…” (pp. 127-128). În fine, conchide la fel de ironic: „Numai străin să nu fii!”. Dar nici român – nu-i parcă mai mare cinstea. Cel puţin, nu în jurnalul lui Ovidiu Ivancu: „îmi amintesc de programul obositor care nu îmi lăsa timp pentru a citi sau a scrie. E încă omniprezentă în România ideea că profesorul trebuie să fie un lucrător într-o fabrică de şuruburi, cu un program fix şi cu o normă la fel de fixă. Ne mirăm mai apoi că profesorii români sunt învechiţi, că nu mai au acces la noutăţile din domeniul despre care vorbesc. Cum ar putea să fie altfel, când nici timpul şi nici resursele financiare nu le permit să participe la conferinţe, să îşi cumpere cărţi şi mai apoi să le citească?!” (p. 69). O mentalitate rigidă şi lipsită de perspective, aşadar, cu nimic mai promiţătoare decât cea din New Delhi.

Aşa cum arată India în cartea lui Ovidiu Ivancu, cu greu s-ar mai putea cineva lăsa fascinat de ea. Şi mai puţin convins să-i calce aievea pragul.

 

_______

* Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India, Editura Eikon, 2014

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

 

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

15.II.1989

Ora 3, poate 2,30 după-amiaza. Singur acasă, liber. Un fel de rege. Peste cîteva minute, ore, ce va fi, însă? Dureri în genunchi, deja. Reumatism. Pe marginea mizeriei toţi, scufundîndu-ne încet. Soarele arde, ţara se descompune, scene groaznice – pe care le credem numai din filme sau cărţi – au fost şi vor fi. Noi ne purtăm ca şi cum nimic…Nu am fost educaţi astfel, minţiţi din copilărie, cîntece şi vorbe mari şi uniforme, şi iar cîntece şi vorbe mari, mereu aceleaşi vorbe despre paradisul terestru, aici, acum, iată-l! ce, nu-l vedeţi? ăsta-i! iată-l! bucuraţi-vă de el! Şi noi? Ar trebui să scriu în primul rînd despre asta, despre asta să scriu. Despre Utopia şi, în acelaşi timp, „dictatura gestionarilor”, despre satisfacţiile şi mîndria de „a te fi descurcat”. Despre fazani şi despre „şmecheri”, tot fazani în fond. Şi despre disperarea troglodiţilor că sînt semianalfabeţi şi goana lor după titluri şi foncţii şi „putere”, adică dreptul de a ţipa la cei „mai mici”, care vine după obligaţia de a te căciuli, de a lua, zîmbind, şuturi în cur de la „cei mai mari”. Despre cum mi-a penetrat sufletul şi l-a descompus fascinaţia şi spaima birocratică faţă de/pentru birocraţie, faţă de/pentru această „ierarhie” absurdă şi degradantă. Sînt un om liber? Nu, nu, nu! Nici măcar interior, pentru că – deşi par (şi sînt) un „colţos” – nu o fac cu nepăsare, cu naturaleţe. Libertatea – minimă – e ceva ce, am senzaţia – nu mi se cuvine (?!), ceva „ilegal”, pentru care mă lupt şi pe care mi-l doresc, dar ca pe un „viciu”, ca pe o plăcere ruşinoasă. Pentru că – în fond – sînt foarte sensibil la ce şi cum simt şi gîndesc cei din jur, iar pentru majoritatea libertatea e ceva „anormal”, nu doar că nu există şi nu şi-o doresc, dar nici nu o înţeleg, nu înţeleg la ce-i bună, la ce serveşte. Care libertate? Nu mă-ncurc în definiţii, să zicem cea pe care (şi cum) o înţeleg occidentalii, sau o înţelegeau romanii şi grecii din democraţii. Vorbim limba română, dar „sufletul” ni s-a orientalizat.

*

Imnul homosexualilor: „Foaie verde duru-duru/Cea mai bună pizdă-i curu’”

*

Oboseală şi iritare permanentă. Simplu: sindromul sclavului laş.

Nici măcar nu scriu literatură. Doar eseuri, din ce în ce mai ridicole prin distanţa faţă de „viaţa reală”. Sigur, poate pentru asta trăim, să „avanseze” poezia, deşi noi ne degradăm, dar…Prea mulţi de dar. Devin redundant. Previzibil. Il est plicticos. Nu am curajul s-o neg. În fond, femeile simt mai bine: nu mai sînt un bărbat adevărat. Inteligenţa mea nu face decît să amplifice penibilul. O naţie e terminată cînd toţi nu mai vor decît să supravieţuiască fizic, cum o fi, dar numai să mai trăiască, să mai prindă o zi şi încă o zi…Să nu se mai bucure de nimic, dar să aştepte. Ce? Să moară dictatorul? Nici măcar. Să se tîrască pînă mîine şi atît.

22.II

Există, desigur, o minciună „socialmente necesară”. Dar eu, îmbolnăvit de atmosfera din jur (exces de empatie!), am ajuns să mă mint şi să mint şi-n chestii în care nu-i necesar. De exemplu: nu mai sînt în stare (n-am chef) să scriu decît poezii pentru copii. Dar, eu îmi spun (şi spun) că o fac şi pentru bani (dacă nu-n primul rînd pentru bani) care bani, odată, o să-mi permită să scriu opera „mare”. Rahat! O prejudecată atît de comună – lit. pentru copii e „minoră” – pe care o şi preiau, dar nici nu vreau să recunosc că-s atît de comun în prejudecăţi (Ca şi cum ar exista prejudecăţi „de excepţie”, „geniale”).

Nici nu mai ştiu cum s-o-ntorc. Îmi doresc glorie, dar drumurile pînă la ea mă scîrbesc şi, dacă e să fiu sincer, nici gloria nu mă prea atrage. Nu mă atrage ca scop, pentru mine ar fi un mijloc (pentru a ajunge la ce?  să fiu iubit cu naturaleţe, de exemplu, dar gloria tocmai acest tip de afecţiune nu îl presupune, ca tot ce e excesiv intermediat social); dar e evident şi că va veni prea tîrziu, pentru a o mai putea „folosi” la ceva. Egoism excesiv, recunosc. Sau doar umana disperare că îmbătrînesc, că nu-s aşa de important pe cît mă imaginam, că mor…că n-am făcut mai nimic din ce îmi doream, din ce visam. Deşi, iată, am scris poezii mai bune decît aş fi putut visa la 19 ani că voi scrie.

A doua slăbiciune: prea marea importanţă acordată nulităţilor locale şi naţionale, faptelor, textelor şi „succeselor” lor. O lume care se va scufunda, care se va fărîmiţa, fiindcă nu există. Şi-atunci? Nu mai citesc revistele cam de 1 an, dar tot mai sînt sensibil la zvonuri, opinii, etc. Am nevoie de „mediu” şi asta-i lumea (inclusiv literară) în care-am crescut, în care m-am format. Toţi căcaţii, gen Itu, Drăgan, Brumaru, Lăncrănjan, Dumbrăveanu etc. încă mă mai (deşi discret) ating, încă mă mai descurajează cumva noile lor „isprăvi”, „succese” etc. Nici nu ştiu de ce, cînd e evident că tinerii sînt incapabili (sau dezinteresaţi) de o minimă solidaritate combatantă, care să modifice puţin climatul literar, „regulile jocului”. Cu cine, în fond: Buduca, Pecie, Ţăposu etc.? Hai să vorbim să n-adormim. Mai bine treci şi scrie ceva cît de cît viabil pentru copii!

23.II

O joi, în care sînt tot bolnav. O viroză, probabil. Nici nu mai ştii ce să crezi despre lumea asta, orice poziţie e excesivă şi/sau relativă. Pot să scriu despre mizeria zilnică, dar şi despre zîmbetul fetiţei mele, despre iarba care iese de sub zăpadă, despre corpul minunat al femeii, dar şi despre infernul fiziologiei sau cel casnic. Uneori mă simt Tolstoi, alteori Byron, uneori Camus, alteori T.S. Eliot, uneori Shelley, alteori Dostoievski şi, rareori, Kavafis sau Tournier. Îmi plac autori atît de diferiţi, sînt atît de empatic în relaţiile inter-umane încît mă întreb dacă am vreun „centru”, dacă „biografia” mea înseamnă altceva decît o înaintare năucă, cu dese schimbări de macaz, un consum de energie psihică şi inteligenţă risipit în stînga şi-n dreapta, aiurea adică; o înaintare care e, în fond, o împrăştiere. Rămîn poeziile: dar ele reprezintă oare ceva? Le sînt, realmente, de vreun folos celorlalţi? De obicei aş răspunde, fără ezitări, da. Azi însă sînt discret bolnav, afară e senin şi soare, sînt singur, azi, acum, într-o clipă suspendată îmi pot permite să fiu detaşat; şi răspunsul e: nu ştiu, e foarte problematic.

Mai grav e că mă simt blocat, că am fost cuprins de entropia din jur (iată c-am ajuns şi la Pynchon! Apropo: încerc, cu turbare, să-i citesc pe americani, limba n-o prea înţeleg, dar îi dau înainte, cu senzaţia că – acolo – e unul din spaţiile care mă mai pot, spiritual, excita, pot să-mi dea senzaţia participării la o aventură a spiritului. Iluzie, poate, dar nu prea mai am alta de care să mă agăţ, literatura noastră-i blocată şi – sincer să fiu – colegii mei „de generaţie” au început să mă dezamăgească: produc, totuşi, lucruri de mîna a doua sau se repetă, dar se comportă ca şi cînd ar scrie chestii de vîrf. Îşi fac curaj unul altuia, şi ca să nu „vadă” – deşi văd – condiţia lor umilitoare, dispreţul cu care sînt trataţi de „oficiali”, milogeala sau linguşeala pentru publicare, statutul socio-intelectual jalnic etc.).

Dar, e un soare de primăvară! (Efectul de seră, aşa tot repet, am ajuns un papagal înfiorător, repet aceleaşi fraze, propoziţii, sintagme la nesfîrşit, Tania are dreptate să fie exasperată, dar ăsta-i modul meu de a mă răzbuna. Pe cine? Pe lumea din jur, pe mine însumi, cel devenit un fel de ciupercă intelectuală. Un fel de regele-ciupearcă, poetul-ciupearcă, cu mintea bearcă, care geaba încearcă, să se caţere-n barcă. Barca lui Li-Tai-pe, desigur. Barca vieţii de-adevăratelea, nu a celei ca-şi-cum.

*

Am tot citit la un imbecil roman american „The Man from Riondo”. Problema-i: imbecil, imbecil, dar nu m-am putut dezlipi de el, deşi personajele n-aveau nici un chichirez, intriga peticită şi previzibilă, cît despre „filozofia de viaţă”…Totuşi, l-am recitit pe Jane Grey de 3 ori, cu al său asemeni „Nevada” – un dram de stupizenie zace adînc în mine. Ce meditaţie! Ce probleme profunde! Ce atenţie la lumea din jur, ce luptă cu cuvîntul! Un nesăţios cetitor de romane cretinizante, aiăsta-i poetul!! Halal!

  De fapt, degeaba mă agit aici, nici nu prea mă simt vinovat şi, oricum, viciul ăsta mă domină. În loc să stau să lucrez la roman, să citesc ceva ca lumea…Desigur, nu-s un „academic”, dar atunci să scriu şi eu, pe bani, prostioare deastea. Vezi, de asta n-am chef, chiar mă plictiseşte. Numai să citesc. Atît.

  Pe cine interesează acest „Registru”? Exceptînd nenorociţii de funcţionari, preocupaţi să nu gîndească şi să trăiască nimeni cu adevărat…Cumva, ironie a vieţii, în sistemul ăsta ţi se dă mai multă importanţă, chiar dacă numai pentru a te aduce la un numitor comun. Moştenim, degradînd-o, grija „comunitară” a actului faţă de calitatea vieţii şi comportamentului fiecăruia. Un reflex – şi o mentalitate – constructiv „educativ” e întors în cale de deformare, de degradare a individului. Totul, desigur, în numele unor „înalte idealuri”, între care inclusiv libertatea. Banal proces, nu mai puţin stupefiant. Problema e: ce mai ţine-n picioare o lume în care nimeni nu se mai simte cu adevărat bine, nu mai trăieşte cu adevărat? Un coşmar continuu, început cu primul război mondial, continuat cu o revoluţie şi-un nesfîrşit război civil (victime cam 20 milioane), întins şi la noi, rozînd cel puţin trei generaţii, întreţinînd conflicte aiurea de mult rezolvate şi acumulîndu-le şi pe cele din afară…Oh, nu, nu e cea mai rea dintre lumile posibile, se poate (se putea pînă acum 3-4 ani) trăi şi aici, dar după ce-ai dat cu nasul în Europa, cum să te simţi în Asia? Oh, e lejer să stai la Paris şi Chicago şi să demonstrezi valoarea (în ultimă instanţă) fiecărui „model cultural”, dar tare n-aş fi vrut să-l văd pe Eliade trăind într-un trib din Papua – Noua Guinee, sau în Iran, sau chiar la noi!? Vulcănescu a murit cum a murit, Noica ce-a ajuns?!? Mai bine să nu mă gîndesc, că mi se face rău. Pentru că nu vreau să emigrez! Naiba ştie de ce, în fond.

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]