Alexandru VLAD – in memoriam (1): Inedite

Ovidiu Muresan, Cornel Moraru, Al. Cistelecan,_Al.  Vlad,_Virgil Podoaba, Vasile Sav, Mihai Dragolea, Ion Muresan in fata la  Arizona

Nota red.: Cum Alexandru Vlad își făcea tot timpul scurte însemnări, oriunde se afla (notînd două-trei cuvinte, pe care, probabil, acasă le așeza într-o frază), fiind nedespărțit de carnețelul lui cu pătrățele, și cum elimina, în ultimele faze, sferturi, treimi și jumătăți de roman ori doar capitole întregi, ar fi de mirare să nu fi rămas de la el multe inedite. De regulă zicea că le aruncă, dar nu știu (și nici nu cred) că făcea literalmente așa. Fiind, de fapt, sub boema lui, foarte ordonat și foarte econom, e mai probabil că le-a adăpostit prin oarece fișiere de rezervă. Vom vedea.

Deocamdată, cu ajutorul Marianei Vlad și al lui Adrian, am reușit să văd doar un set de fișiere din care am ales pentru acest număr cîteva inedite. Mai întîi cel intitulat Jurnalul prozatorului (pe care-l reproducem integral, cu excepția poemelor împrăștiate printre notițe și care figurau aici atît în limba română, cît și în traducerile lor în engleză, realizate de Virgil Stanciu – iar unul în traducere germană, realizată de Dieter Schlesak pentru antologia lui de la Surkampf) și în care sunt cuprinse însemnări pe care ar fi urmat, desigur, să le dezvolte; pe unele, poate le-a și folosit. Am găsit apoi două proiecte ”vampirice”, un proiect de roman – Dracula – și un libret în cinci acte – care nu știu dacă ar fi urmat să se transforme într-o piesă de teatru ori într-un scenariu de film – intitulat Satanism rural (cu siguranță, un titlu provizoriu, de lucru). Ambele, după cum se vede, reprezintă un fel de opis cu întreaga desfășurare a acțiunii; e ceea ce Alexandru Vlad făcea de fiecare dată, căci fiecare roman avea, mai întîi, o astfel de epitomă, transpusă apoi într-un fel de hartă-grafic (mereu modificată) pe care erau hașurate capitolele realizate și marcate personajele ”definitivate”. Tema ”vampirică” pare a fi fost una luată în serios, de vreme ce figurează în două proiecte (diferite). Am adăugat acestor inedite textul unei conferințe – Gest și atitudine ­ – pe care dl. Tătuță a avut amabilitatea să ni-l transmită prin intermediul dlui Gheorghe Perian.

Al. Vlad, Nicolae Breban, Ion Muresan

 

JURNALUL PROZATORULUI

 

… Înainte de 1989, scrisul nostru (proza, poezia) era ceva care ţinea de revelaţie, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor, dincolo de ecranul mat care era faptul că ştiam cu toţii că undeva la mijloc s-a interpus câmpul perturbator al cenzurii.

Acum scrisul trebuie să fie tot mai mult marfă, ne-o cer editorii şi librarii, poate chiar şi cititorii care dau banii. Iar marfa trebuie să fie, pe cât se poate, şi revelaţie, altfel ceea ce scriem n-ar mai fi literatură. Aceasta e noua relaţie căreia scriitorul trebuie să-i facă faţă, şi pe care, cel puţin pe moment, o percepem ca pe o alienare.

                                                 ***

 

Cărţile din vis. Visam că citesc, aşa cum visam uneori că zbor, şi cam la aceeaşi vârstă. Visele ştiau să ofere cărţi rare, care nu erau niciodată într-o limbă necunoscută (de fapt nici nu se punea problema în ce limbă erau), şi le deschideam întotdeauna la întâmplare de parcă aş fi ştiut că nu am timp pentru o lectură metodică, ci numai pentru una inspirată. Literele se vedeau clare, textul era superb şi profund, concentrat şi revelatoriu. Nici nu ştiu ce să spun despre sursa de lumină, acum cînd mă gândesc mai bine. La ce fel de lumină citeam? De unde anume izvora aceasta? Nu era soarele, nu eram niciodată în exterior, ci totdeauna în interioare care erau aglomerate fără să-mi dea nici cea mai mică senzaţie de claustrofobie, de parcă la simpla mea dorinţă şi-ar fi putut mări oricât volumul. Şi numărul de cărţi de pe rafturi. Şi totuşi întotdeauna mă interesa o singură carte. Dar după o vreme începeam să realizez alarmat că de fapt sunt într-un vis, şi atunci mă agăţam cu disperare de text, de ultimele rânduri, încercam să prelungesc visul fulgurant, sau să răpesc textul şi să-l aduc cu mine în lumea reală, măcar un paragraf, pe când mă voi trezi. Şi acest moment, pe care l-am încercat nu o dată, era ca o fatalitate. Lumina pătrundea aproape imediat printre pleoape, dar tot mai reuşeam să păstrez în minte câte ceva, rămăşiţe, întotdeauna prea puţin, şi apoi, de parcă s-ar fi rupt o perdea, ziua năvălea peste mine clară şi gălăgioasă, cu ţipătul păsărilor de curte, mugetul vitelor prinse la jug şi zgomotul porţilor de la şură. Soarele pătrundea nemilos prin geam şi risipea rămăşiţele textului aburos.

                                                 ***

Pe timpul zilei bunica îmi interzicea să citesc, şi de câte ori mă prindea ascuns prin cotloanele grădinii îmi rupea cartea şi nu ţinea cont de lacrimile mele. Spunea că lectura o să-mi afecteze ochii şi o să-mi ruineze minţile, că mă va copleşi lenea la maturitate. Mi se părea strigător la cer, dar acum aproape că sunt înclinat să-i dau dreptate.

                                                 ***

Cărţile incomplete – cele cărora trebuia să le ghiceşti începutul şi sfârşitul. Sau să le propui tu pe amândouă. O bună primă provocare pentru un viitor scriitor, aş putea acuma spune, nu-i aşa?

Ce erau aceste cărţi? Peste ani le-am depistat pe unele. Romane de Felix Aderca  sau Mircea Gesticone, ori cine ştie ce alt autor pe care doar cursurile profesorului Zaciu îl mai scoteau de la naftalină. Iar mai deunăzi, scotocind într-un pod cu vechituri al unei case deja vândute, am deschis la întâmplare un tom prăfuit şi miracolul s-a întâmplat pe loc: chenare şi vigniete mici, texte numerotate, litera aceea atât de cunoscută, imagini cu ustensile desuete. Apoi au năvălit mirosuri şi gusturi, peste izul prafului dospit şi al hârtiei acrite. Am întors şi coperta pe care o vedeam pentru prima oară: Cartea de bucate a lui Sanda Marin, ediţia din 1954, scoasă de Editura Tehnică. Acum ştiam în sfârşit  ce anume era terfeloaga aceea preţioasă a bunicii, singura carte pe care o suporta în preajmă, burduşită cu reţete agramate scrise de mână cu creionul bont, pe care o scotea discret dintr-un sertar cu tacâmuri rar folosite din bufetul maro, pe care-l uitasem așijderea. Şi a fost singura carte pe care am luat-o din podul acela, declinând insistenţa generoasă a noului proprietar. Nu mai ştiu ce era acolo, dar nu puteau fi cărţile din vis. Singura care avea ceva de-a face cu acea perioadă se afla deja la mine în mână…

                                                 ***

Cărţile pe care le zărim în trecere undeva, într-un edificiu vechi şi întunecos, pot să aibă ceva cu cărţile din vis. Cu cât sînt mai puţine şi mai mari, cu atât par mai misterioase. Cel puţin până le deschidem. Sau e mai bine să ne abţinem, ca să nu constatăm că avem de-a face cu simple dicţionare nemţeşti, tipărite cu litere mărunte şi gotice. S-au tipărit mii de astfel de dicţionare nemţeşti, în care se preconiza să încapă toată informaţia lumii, şi de care nimeni nu mai are astăzi nevoie.

                                                 ***

Dar acum luăm curioşi orice fel de carte uitată în tren, indiferent ce carte este, cu speranţa de-o clipă că ar putea fi cartea din vis. Acum tragem cu ochiul la cele câteva cărţi aflate pe un colţ de raft, într-o casă în care intrăm pentru prima oară. Pe urmă ne liniştim – sunt cărţi pe care le-am mai văzut, apărute la edituri de care am auzit. Până la cartea din vis mai este….

***

Leneşul îşi construieşte, atât pentru sine cât şi pentru cei care-l au sub ochi, un mecanism prin care să pară a fi foarte ocupat. De cele mai multe ori el îşi umple ziua cu nimicuri, cărora abia dacă le mai poate face faţă. Uneori chiar pică în capcana lor, şi atunci singura soluţie i se pare cea de a schimba mediul, de a fugi de la oraş la ţară, de-a se expatria chiar. Fuga aceasta poate lua aspecte disproporţionate şi colosale.

***

Seara în care am năvălit la Muzeul Etnografic, unde un colaborator privilegiat al Securităţii (d-l Graur) putea adăposti unele manifestări mai altfel. De altfel cred că avea unele prerogative pe relaţia vest. Ambasadorul Canadei. Noi ştiam de altfel că la sfârşit vom fi serviţi cu un pahar de whisky. Pentru asta am suportat câteva discursuri şi un film despre viaţa indienilor de pe Yukon. Filmul se termină brusc, cenzurat ( din proprie iniţiativă?) de operator. Ambasadorul nu se lasă: cere să fie rulat filmul în întregime. Mai urmează o singură imagine – o statuetă mică din teracotă ce înfăţişa un cuplu întrepătruns. Şi se auzi restul de comentariu: „...la beaute de la vie!”

                                                

***

Satele acestea, de la oraş până la casa mea de la ţară, sunt ca nişte periferii succesive, tot mai puţin marcate de oraş pe măsură ce te depărtezi de acesta.

 

***

 

  1. O fată stă în tren şi citeşte cartea mea. Eu stau în cupeu vis-a-vis de ea şi mă duc la Bucureşti. Eu sunt autorul, ea e cititorul.

 

  1. Eu sunt curios şi o întreb dacă-i place cartea. Ea mă repede: „Citeşte şi d-ta o carte dacă ai!”

 

  1. Aveam, dar era la ea! Eu eram autorul şi nu puteam fi personaj. Ea era cititor şi nu putea fi personaj.

 

  1. Fata era frumoasă. Dar noi nu puteam fi protagonişti. Şansa fusese ratată. Viaţa se răzbuna cu ironie.

 

  1. Eu am ieşit pe culoar şi am aprins o ţigară. Am râs singur. Eram pe cale să devin un înţelept, sau cel puţin un filosof asupra condiţiei de scriitor.

 

  1. Să zicem că i-aş fi arătat buletinul. „Eu sunt autorul!” Aş fi făcut un lucru nepermis. Poate posibil în viaţă – nepermis într-un roman.

 

  1. Cred că am intrat într-o capcană. Şi în clipa aceea am intuit că nu voi mai fi un om ca alţii.

 

***

  Drumuri pe Vlădeasa de unul singur, pe furtună, am făcut multe. Doar că nu mi le amintesc – s-au suprapus toate în memorie ca o singură experienţă. Impresiile par a nu se fi raportat memoriei, ci direct cenesteziei. Spre diferenţă, când am avut pe cineva cu mine impresiile s-au întipărit mai bine în memorie, de parcă aş fi văzut cu ochii neexperimentaţi ai celuilalt, sau aş fi avut un martor, o anexă referenţială, ceva.

***

Copiii au o viziune foarte concretă despre lucruri. Exemplu.

Întrebare: Ce sunt fantomele?

Răspuns: Nişte oameni fără haine. Pentru că de aceea umblă cu un cearşaf în cap!

***

Când scrie, fie că e vorba de o carte sau doar de o singură frază, un autor trebuie să se exprime pe sine şi în acelaşi timp să comunice. Şi ambele deziderate concomitent. Expresia care conţine ambele valenţe e expresia auctorială ideală. O expresie cu „randament”.

***

Biserica – o instituţie care administrează sentimentele de culpă, şi nu numai pe cele care se justifică, ci şi pe cele originare.

***

Americanii – ce fel de naţiune este aceasta când toţi indivizii au acelaşi scris de mână?

***

Romancierul îşi scrie cărţile. Pe străzi hălăduiește, seara, doar ceea ce  mai rămâne din el după orele de scris – un individ cam abulic şi neglijent îmbrăcat, cu o surpriză amuzată în priviri când vede lucruri din cele mai fireşti.

***

Preoţii de ce nu dau cerşetorilor?

***

Zilele au început să mi se pară tot mai scurte. La început am crezut că e o problemă astronomică – abia ieşim din iarnă. Apoi mi-am dat seama că este o problemă biografică. Doar în copilărie zilele ni se păreau nişte ani pe credit. Sigur, e o impresie – dar în faţa acestei impresii orice realitate păleşte.

***

Am venit acasă cu două idei în cap. Până am găsit hârtie pe una am uitat-o. Am făcut un efort mental, mi-am amintit despre ce era vorba, şi până când am notat am uitat-o definitiv pe cealaltă. Pierzi ceva, rămâi cu ceva.

***

  Cărţile se scriu tot mai mult fără a se avea în vedere „anduranţa” lor. Au ajuns asemenea filmelor.

***

  Eu vreau să-mi apăr mica mea anormalitate. Mi-o ţin închisă în casă, în propria curte, nu vreau să ultragieze pe nimeni. Da nici nu vreau să vină nimeni la mine în curte să mă critice, să mă măsoare cu propria lui măsură şi să ajungă la concluzia că sunt greşit constituit.

***

  La găsirea unei expresii fericite parcă exorcizezi ceva din tine.

***

  La noi cultura e pe post de subcultură.

***

  După ce ai citit destul ca să percepi care sunt regulile literaturii nu mai trebuie decât să începi să trăieşti cu ele şi în viaţa adevărată. Şi apoi ai devenit unul din acei monştrii care se numesc scriitori. Chiar şi dacă nu scrii prea mult.

***

  Cei care te laudă nu sunt totdeauna nişte pricepuţi (nici sinceri nu sunt, uneori). De fapt, de cele mai multe ori se laudă pe sine, şi modul lor de-a ne înţelege. Şi suntem astfel la o răscruce: dacă le dăm credit şi începem să ne despărţim (poate iremediabil) de bunul nostru simţ interior, sau dacă nu le dăm credit şi mai rămânem sănătoşi o vreme. Timpul ne arată că admiratorii sunt de obicei de ocazie.

  „Dacă aş avea eu talentul dumneavoastră, spune admiratorul, aş face totul”.

  Oamenii construiesc mituri despre aceste lucruri. Cu cât mai simplu omul, cu atât mai solid mitul. Şi cu acestea ne confruntăm noi, nu cu oamenii. Pe acestea le slujim, când le acceptăm. Oamenii nu vor neapărat să ştie, cât să-şi confirme propriile idei preconcepute.

***

  Îmi fac proprii cititori. Aceştia abordează textul ca pe o necunoscută, acceptă convenţiile propuse, şi sfârşesc prin a gândi ca mine, cel puţin pe intervalul lecturii şi imediat după. Dacă se simt bine în această experienţă se cheamă că i-am sedus, că am de-a face cu un cititor îndrăgostit. S-ar putea, deci, să funcţioneze aici resorturi mult mai esenţiale şi mai naturale decât am crezut.

***

  Nu mai am nevoie de atâtea lecturi. Cândva mă îmbogăţeam, mă diversificam. Acum am impresia că multe n-ar face decât să-mi irosească timpul, un timp care se cere de la sine petrecut altfel. M-am osificat şi lecturile nu mai au aceeaşi funcţie.

***

  Noaptea pe lună parcă am vedea mai mult decât ziua, am vedea faţa ascunsă a lucrurilor. Razele de lună seamănă cu razele X.

***

 

Eram cu un poet irlandez şi voiam să-i arăt nişte ruine, undeva, din acelea despre care învăţasem la şcoală că sunt urmele şi dovada genezei poporului român. La Histria eram. Sincer să fiu nu arătau impresionante, dar pentru noi erau aproape sfinte.

– Acelea de colo sunt? mă întrebă irlandezul.

– Da, i-am spus. Sunt la doi paşi.

– În viaţa asta lungă a mea am văzut destule ruine, spuse el şi se aşeză pe o bancă, îndemnându-mă să stau cu el şi să împărţim ceva tutun.

Eram nişte goliarzi!

***

  Boală:

  – Apoi, brusc, după instaurarea bolii aceste gânduri au dispărut, ca şi cum nu fuseseră altceva decât nişte instrumente de subminare

  – Moartea se trăieşte şi ea. E ca încă o problemă pe care trebuie s-o rezolvi. O mai amâni, dar va trebui s-o introduci curând în inventarul de probleme

  – Mă trezeam noaptea, când ceilalţi dormeau, ca şi cum aş fi început să trăiesc un timp separat.

– În sătucul mic în care mă născusem trebuie că ajunsesem printr-un fel de repartiţie a sorţii etc….

***

  Am devenit prozator pentru că simţeam, încă din adolescenţă, tot felul de lucruri despre care eram convins că-mi aparţin şi că acestea trebuiesc împărtăşite, pentru că alţii nu le simt. Cu timpul mi-am dat seama că lucrurile stau taman altfel: şi ei le simt. Dar cu toate acestea, sau mai degrabă tocmai din această cauză, vor să le audă şi de la alţii.

***

  Am fost un pasionat al teoriei literare, al gramaticii compoziţiei, al geometriei ascunse a textului. Apoi brusc s-a întâmplat ceva, un fel de teleportare şi m-am trezit undeva dincolo de teorii şi scheme. E cum ai trece prin oglindă şi ai ajunge într-un teritoriu în care eşti liber să procedezi cum vrei. Nu-mi displac artificiile, cu condiţia să nu fie ostentative, nici măcar să nu pară astfel. Ştiu pentru totdeauna că forma este şi ea un mijloc de expresie.

***

  Oricât de bine am scrie nu ne mai alegem cu admiraţia cititorilor. Cel mult cu invidia confraţilor.

***

  Toate personajele acestea pe care le-am inventat şi care mă scoală noaptea din somn şi mă întreabă: „Bine, dar cu noi ce-ai de gând să faci?” Oare nu e momentul să intervenim, să luăm iniţiativa? Soarta noastră nu depăşeşte competenţa lui? Lipsa lui de fantezie ne va face să murim de plictis!

***

  Nu folosim atât limba cât expresivitatea ei. Scoatem lucrurile din neantul memoriei sau al imaginaţiei (această falsă memorie care funcţionează în revers) cu ajutorul acestei expresivităţi de parcă am haşura cu un cărbune peste hârtia aspră care ascunde un desen invizibil.

***

  Există zile în care nu poţi scrie nimic, ba, dacă n-ai avea de-acum experienţă, ai deschide mapă după mapă şi ai rupe materialele deja scrise, publicate şi nepublicate. Într-o astfel de zi trebuie să te fereşti de tine însuţi mai abitir decât de duşmanii şi detractorii tăi.

***

  Textul este un mediu amfibiu. Cititorul trebuie făcut să devină o astfel de fiinţă.

***

  Cea care se diminuează este, ca la actori, capacitatea de-a improviza, de-a inventa amănunte.

Al.Vlad, Al.Cistelecan, I.Muresan

 

 

Proiect (Dracula)

Convenţia este că e vorba de un text nonficţional, pentru că e important faptul că numele autorului e Vlad. Pe parcurs vor mai apărea şi alţi Vlazi, cum ar fi Iulian Vlad, generalul de Securitate.

  Jurnalistul A. Vlad merge, în primii ani după revoluţie, într-o localitate unde s-au descoperit, la un castel (castelul apare în Vis, la p. 14) pe cale de-a fi retrocedat foştilor proprietari, o pivniţă plină de schelete. Se spune c-ar fi vorba de victime ale Securităţii, oameni schingiuiţi în timpul interogatoriilor. Aici erau aduşi cei care se împotriveau noului regim, unii membrii tineri ai aristocraţiei româneşti, intelectuali periculoşi prin exerciţiul libertăţii la care nu-şi dădeau seama că vor trebui oricum să renunţe.

Presa se sesizează, apar articole diverse şi contradictorii, chiar şi fotografii.

Jurnalistul A. Vlad soseşte în localitate cu multă precauţie, pentru a nu rata oportunitatea de-a scrie în amănunt despre lucruri. Tocmai fusese numit de şeful lui jurnalist de investigaţie. Se cazează la un dascăl, fost coleg din facultate al editorului. Un personaj.

Merge direct la cinematograful din localitate, pentru  a nu pierde nici un moment, a se aclimatiza şi a face eventual unele contacte.

E vânat de o ţigăncuşă ochioasă şi cam dezinhibată pe întuneric. Îi vede din când în când albul ochilor la lumina de pe ecran. O serveşte cu bomboane din pachetul lui, şi ea se mută lângă el.

Află de la ea că aceia care sapă şi adună oasele în pungi de plastic sunt ţigani. Românii nu se „murdăresc” cu aşa ceva. O trage de limbă. Află despre acte de identitate, monezi lângă unele schelete (şi alte elemente după care se pot trage unele concluzii în ce priveşte data la care s-a întâmplat carnagiul).

Zilele următoare A. Vlad ajunge să se învârtă în jurul laboratorului forensic, unde lucrează o blondă frumoasă, dar malefică. O Ceraselă, din acelea revoluţionare şi suspecte.

Scenă de laborator. Blonda manevrează oase vechi în pungi septice, solvenţi incolori. E foarte sexy, provocatoare, de parcă dezinfectanţii şi moartea ar stimula-o.

Contrast: blonda – malefică, ţigăncuşa – benignă.

Seara prin sat şi în jurul castelului zboară zigzagat lilieci – firesc.

Autorităţile sunt foarte discrete şi gata să apere secretul săpăturilor. Colegul editorului îi găseşte o bătrână curajoasă care să declare că e nepotul ei de la oraş. Povestea bătrânei.

Oameni care îşi înfrâng teama şi povestesc despre noaptea când au fost aduşi în pădure cei ce urmau să fie executaţi. Un drum prin pădure în acele locuri. Păsările care zboară pe sus – corbi.

Apare şi un colonel de la SRI în inspecţie.

În concluzie se pare că din când în când Dracula revine în anumite conjuncturi istorice mai crude. Iulian Vlad este şi el o întrupare a lui. Iar ziaristul A. Vlad nu e străin de stirpe, i se spune.

  Nu cred că omul este cu adevărat interesat de viaţa veşnică. Cum s-ar putea suporta pe sine după câţiva eoni? Ar începe un derapaj sinistru. Cred că ceea ce doreşte el e mult mai puţin – accidentul morţii să fie evitat. Acele „ultime cincisprezece minute” de care vorbeşte Gibbon. Aşa cum îşi doreşte zilnic să nu existe o oră fixă la care sună ceasul şi trebuie să se trezească. Acest moment al trezirii să fie „de voie”, indefinit.

  De căutat în ziarele epocii articolele despre aceste săpături.

  Trebuie să existe şi o nuanţă comică, gogoliană, care – dacă se poate – să nu reducă impactul terifiant.

  Bufniţa satului – la ruine.

 

 

***

 

 Satanism rural

– libret în cinci acte, un prolog şi un epilog –

 

  Prolog

  E vorba de un sat care pentru mine e aproape de Dunăre, Marotinul de Sus, aflat undeva între judeţele Dolj şi Olt, între apele Jiului şi Oltului, nu foarte departe de vestitul Caracal dar nici de mult hulitul Kozlodui (peste Dunăre), sate mai apropiate fiind Amărăştii de Jos şi Apele Vii, dar oricum am lua-o tot la noi în ţară se cheamă că se află. Poate fi, evident, reperat din satelit, dacă cineva ar avea interesul. Pe aproape se vede o şosea ce vine de la Craiova, deci nu e chiar inaccesibil şi poate fi găsit pe un bun atlas Encarta. Şi de ce stabilesc eu atâtea repere, de ce e atât de important să nu ne rătăcim? Pentru că în acest sat, până mai ieri neştiut de nimeni, s-a adăpostit strigoiul. Şi de ce tocmai acolo? Am înţeles că avea acolo rude, după cum s-a constatat mai apoi, rude de gradul doi şi trei, adică moroi şi pricolici. Moroii sunt copii nebotezaţi care bântuie la început pe lângă dispensar, pe lângă biserică şi pe lângă şcoală, mai apoi prin bătătura care ar fi trebuit să fie părintească, şi apoi probabil peste tot. Pricolicii nu ştiu ce sunt, dar mă uit în dicţionar: „Duhuri rele, cu acţiuni nefaste, de structură demonică, un fel de oameni cu coadă născuţi dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea piperniciţi, umblând fără astâmpăr, deplasându-se rapid şi manifestându-se în apariţii nocturne. La dispoziţia diavolului.” Îţi dau şi aceştia destui fiori.

  Actul I

  De fapt, de ce să ne mai ascundem, strigoiul era totuşi un fiu al satului, adică un om care câtă vreme a trăit a fost exact ca alţii: mai mergea la crâşmă, mai mergea la lucru, mergea şi la biserică de sărbători. Nu era din cale afară de activ, câteodată cam cârcotaş însă. Mai activ a devenit după ce-a murit şi a fost înhumat. Înainte de-a muri arătase ca toţi ceilalţi oameni din sat, aşa cum erau ei şi la înmormântare, să-l conducă pe ultimul drum: oameni cu căciuli, înfofoliţi, ştirbi, bătrâni. I s-a făcut mormânt frumos, din beton, pentru că dacă viii îşi ţin rangul după fala casei lor, după dimensiunea porţii, cei morţi şi-l păstrează după cât e de făţos mormântul. Familia nu s-a zgârcit şi mortul n-ar fi avut de ce să fie nemulţumit. Dar firea lui nu se dezminţi şi începu să le dea de lucru celor vii. Pentru că mortul se transformase în strigoi şi deranja lumea prin sat: ici scârţâia o uşă, colo se auzeau paşi prin pod, noaptea se mai vedea câte-o nălucă lângă gard. Se auzeau bătăi în uşă şi degeaba deschideai, căci nu era nimeni care să intre. Câte-o pală de vânt. Furca de tors îşi schimba locul că trebuia să te învârţi prin casă s-o găseşti. Era de ajuns să laşi basmaua din mână că n-o mai aflai. Câte-o vacă refuza în unele zile să se lase mulsă. Iar câte-o fată, destul de tânără să fie sănătoasă, se plângea de dureri de cap venite aşa din senin. Glume proaste din partea lui, lipsă totală de humor. Mai târziu o babă avea să declare: „Îl vedeam. Îi vedeam firea. Strigoiul întâi mănâncă din neamuri. Îl vedeam eu, apoi soţul, apoi fata aia mică.”

Actul II

Lumea a fost de acord, comunitatea mai avusese de-a face cu asemenea comportamente. Experienţa lor e mare. Ca urmare iniţiativa o ia cumnatul. Care astfel a devenit ceea ce în alte societăţi se numea şaman. Un prilej de-a se face remarcat, de a-şi întări rolul în comunitate, de-a o domina. S-a mers noaptea la cimitir, s-a dat placa de beton la o parte. Cinci oameni au asistat. Nu era prima oară când participau ei la procesiuni secrete şi nocturne. Căciulile lor înalte lăsau umbre după cum mişca felinarul. Toma (numele necredinciosului) a fost găsit cu mâinile chircite pe lângă el, cu gâtul strâmb, plin de sânge la gură. Iată şi dovada că intuiseră bine. Fostul cumnat al vampirului a efectuat lucrarea. „L-am tăiat pe burtă, i-am scos inima, am înfipt-o în furcă, am ars-o în foc şi din scrumul acela am făcut o băutură pe care am dat-o celor pe care strigoiul îi teroriza”, a povestit el când a fost întrebat. Dacă i-a fost frică? „Frică, nefrică. Am mai luat ceva la bord ca să nu ne fie frică”. Din ceaşca aceea au băut aproape toate rudele. „Am băut şi eu, şi soţul, şi soacra, copiii i-am mânjit şi asta a fost!” declară o femeie ceva mai tânără, asumându-şi atitudinea cu acea mândrie pe care numai faptul că respecţi tradiţia ţi-o dă, rudă şi ea probabil, sau vecină. Oamenii aceştia vorbesc cu toată justificarea: ei au fost cei curajoşi, cei care s-au luptat cu forţele oculte, ei şi-au luat o răspundere pe care în ochii lor nu are cine o contesta. Între religie şi superstiţie există pentru ţăran o legătură subterană, esenţială, rămasă din faza primitivă: pisicile negre îl întrupează pe diavol, există preoţi care exorcizează, scuipi în sân după ce ţi-ai făcut cruce. Satanismul strămoşesc e cu totul altceva decât satanismul delicvent al unor rockeri de cartier. Adolescenţi care răvăşesc cimitirele, delapidează câte-un mausoleu, pentru a apărea la discotecă cu un os. Cei care mânjesc cu fum câte-o cruce cu capul în jos. Sau îşi iau câte-un tricou pe care scrie un omagiu Diavolului pe care-l cred un fel de Alice Cooper, Marilyn Manson, şi în loc de strigoi cred în formaţia Kiss.

Actul III

Lucrurile acestea se petrec de când se ştie (sau, mai bine spus, de când nu se ştie) în satul doljean. Şi în eternitatea rurală s-ar fi petrecut probabil multă vreme, şi după intrarea noastră în Comunitatea Europeană, dacă n-ar fi intervenit televiziunea, cea care n-are nimic sfânt şi nici de strigoi nu se prea teme. Ea are altfel de strigoi. Probabil vreun corespondent local a ţinut ca s-o ia măcar odată înaintea celora de la „Discovery” şi să releve faţa ascunsă a idilicului sat românesc. Nu am văzut noi în fiecare an ştiri despre fetele care-şi pândesc ursitul în ochiul fântânii, nu am mai urmărit noi lupta pentru punerea în drepturi a lui Dragobete cel uzurpat de Sf. Valentin? Bieţii oameni încă mândri de isprava lor n-aveau de unde şti că nu există pe pământ exponent al diavolului mai eficient ca televiziunea. După această agresivă intervenţie a cameramanilor şi reporterilor nimic nu va mai fi cum a fost în Marotinul de Sus. Satul îşi va pierde metafizica. Toate babele de-acolo vor fi supuse unui şoc al civilizaţiei, unei modernităţi accelerate, cu consecinţe deocamdată greu de prevăzut.

Actul IV

Fiica, plecată din sat şi cu vederi oarecum mai largi, după o luptă grea cu sine, deschide acţiune la parchet aflând că tatăl ei zăcea fără inimă. Lângă cimitir au fost trase maşini cu însemnele poliţiei, medicinii legale şi procuraturii. Totul se întâmplă la vedere, fără ruşine, ziua în amiaza mare, oripilând populaţia. Bietul Toma este primul care are iarăşi de suferit, fiind a doua oară deshumat. Profanarea e de fapt o practică uzuală în sat. Mai multe morminte sunt în această situaţie. Locuitorii satului nu se consideră în nici un fel profanatori. Ei consideră că procurorii, care intră neaveniţi şi cu atâta duritate în viaţa lor, sunt adevăraţii profanatori. Şi pe ei nu-i pedepseşte nimeni. Ei înconjoară mormintele cu panglica galbenă şi cerată cu care delimitează perimetrul la locul crimei. Lucrurile se confirmă: Toma e înnegrit, eviscerat şi cu o coasă ruptă înfiptă în piept. Inima lipseşte, a fost folosită de leac pentru cei cu simptomele enumerate anterior. Durerea fiicei şi durerea văduvei sunt mari, dar diferite. Fiecare suferă pentru ceva, văduva e împietrită de durere, ruşine şi derută. Se fac fotografii. Urmează ca alte foruri să decidă soarta actanţilor nocturni, dar puşcăria va fi probabil primul lor contact cu modernitatea. Purtătoarele tradiţiei locale se simt ultragiate. Convingerea conclavului de femei e nestrămutată. „A fost bine ce-au făcut. Mureau altfel mai mulţi.” Oamenii nu au nevoie de o dovadă mai bună decât faptul că „s-a mai întâmplat”. După cum spun şi înţelepţii: ca să afli adevărul trebuie să fii pregătit să crezi în el. Zeci de morţi au fost ucişi din nou, declară o bătrânică. E o tradiţie a satului. Din bătrâni. Au fost 7-8-10 cazuri. Poate mai multe.

Pe la periferia grupului reporteriţele vânează opinii cât mai şocante posibil, şi se găsesc femei care să aibă curajul să le formuleze. O babă declară că ea nu va mânca ciorbă de os multă vreme de aici înainte, şi nici carne. Apare şi un fost beneficiar al ritualului. Acesta se oferă pe sine în viaţă ca dovadă că ritualul e eficient.

Actul V

Şi, vă veţi întreba, ce-au făcut în acest context autorităţile locale. Preotul refuză să discute, chiar fuge din faţa reporterilor. Dar e prea târziu pentru că în prealabil apucase să declare: „Sunt multe rele pe pământ, şi diavolul e în noi, în unii din noi”. În mintea lui se gândise şi la ziarişti. Acum nu-i exclus să aibă parte de un muştru sever de la mai marii lui care o să-l acuze de rătăcire. Înalţii ierarhi sunt totdeauna nişte diplomaţi. Dar oare dacă există sfinţi nu e aceasta cea mai bună dovadă că există şi diavoli?

Primarul spune că el unul n-a ştiut nimic. El era ocupat cu pregătirea alegerilor locale, care se fac pe alte criterii. Şi abia acum constată ce înseamnă să te împarţi între politica internă şi cea externă (a satului, fireşte).

Şi oare cum va fi viaţa în Marotinul de Sus în anii ce vor urma? Ce vor face viitorii strigoi, vor fi aceştia mai intimidaţi? Poate se vor abţine o vreme, pentru că totuşi oamenii din sat erau aliaţii lor, singurii care le recunoşteau existenţa. Şi ce vor face oamenii când vor auzi în miez de noapte câte-un scârţâit suspect sau un oblon trântit când nu e nici un pic de vânt? Ce poţi face când strigoii au aliaţi atât de puternici cum sunt poliţia şi procurorii? Sau ziariştii care vor fi o vreme la pândă, apărând pe neaşteptate şi trăgând câte-un beţiv de limbă.

Epilog

Apoi lumea, cu vremea, va uita. Dar satul nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Oamenii nu vor avea multă vreme curajul să se privească în ochi. Nu ştiu dacă vor spune vreodată că era mai bine pe vremea când aveau strigoi. Dar vor trăi mereu cu senzaţia că le-a furat cineva ceva. Şi că nimeni nu i-a înţeles. „E doar o tentativă de a-l face pe Dracula oltean!” mi-a spus un prieten transilvănean suspicios, unul din aceia care nu zâmbeşte niciodată.

***

la strambu, alexandru vlad, Ion Muresan

Gest şi atitudine

 

Arta performanţelor, considerată încă de multă lume o formă ciudată de auto-exprimare, în care artistul şi procesele sale creatoare sunt părţi ale operei, nu mai este considerată astăzi a fi chiar o noutate. Cu două zile în urmă, subsemnatul eram la Zalău unde am asistat la o performanţă interesantă, prin care un tânăr artist plastic se exprima, oarecum nemijlocit, printr-o acţiune care dădea multiple posibilităţi de interpretare şi discuţie.

Performanţele au fost definite în cărţile de specialitate ca „un mod progresiv şi fără închideri, cu variabile infinite” ori un „colaj-ambient”. Se predau acum, sau măcar sunt tolerate, în şcoli de artă, şi, ceva şi mai surprinzător, pe alte meridiane au devenit chiar o întreprindere rentabilă pentru casele organizatoare.

Intenţia acestei arte, spun cei care o practică, este să surpe barierele dintre artă şi viaţă. Arta trebuie să fie, ori să devină, o experienţă obişnuită, chiar accidentală, nu ceva la care oamenii să privească atunci când vor, în nici un caz ceva ce poate fi vândut şi cumpărat. Performanţele au loc de cele mai multe ori în mediu stradal, pentru a evita lumea negustorilor de artă, a galeriilor, a instituţiilor conservatoare.

Începuturile formei sunt ceţoase. În 1920, Marcel Duchamp face „happening”-uri în Paris (apărând o dată gol în public, pe fond muzical). În 1960, criticii americani de artă îl discutau pe Jackson Pollock nu atât în termenii picturii sale, ci mai degrabă în ai tehnicii sale, care era aceea de-a lăsa culoarea să cadă de sus pe pânza aşternută. Modelele lui Yves Klein se cufundau în culoare şi se impregnau pe pânză în faţa unui elegant auditoriu parizian; la Milano, Piero Manzoni se semna pe corpuri vii, dându-le un „certificat de autenticitate” ca „adevărate opere de artă”. În New-York, Claus Oldenburg îşi transformă atelierul în „Prăvălie” şi vinde gigantice artefacte, ruj uriaş, umeraşe supradimensionale, oricui vrea să le cumpere. Gilbert şi George, în Londra, îşi pregătesc apariţiile ca într-un serial BBC: Sculptură roşie, Sculptură cântătoare, Sculptură care bea, Prânzul.

Mai nou, în 1986 câteva happening-uri au fost ceva mai aproape de arta de expoziţie: de exemplu, cei care participau la deschiderea unei expoziţii la Riverside Studio au putut admira „Picturile vii” ale lui Stephen Tylor Woodrow – oameni vii, variat costumaţi, respirând, atârnaţi de pereţi.

Alte performanţe au fost costisitoare, foarte elaborate, adevărate spectacole luminoase şi muzicale, pentru a fi admirate de departe, de peste Tamisa. În America, teatrele experimentale Off-Broadway duc şi ele, probabil, la o scădere a interesului pentru happening-urile de atelier.

În orice caz, această artă, a performanţelor, este considerată a fi destul de veche şi constituită în sine pentru a beneficia de o istorie semnată de un doct cercetător al fenomenului, care îi analizează şi manifestările protocronice, trasându-i provenienţa de la futurism (rus şi italian) şi constructivism, prin Dada, suprarealism şi Bauhaus.

Putem vorbi deci de un trecut când vorbim de momentul când artiştii, care se manifestau în performanţe, erau anarhişti, încercând cu bună ştiinţă să facă lucruri excentrice ori mai degrabă rebele. Acum studenţii în arte pot găsi performanţele a fi un lucru natural şi lipsit de caracterul subversiv. Cel puţin în plan artistic, pentru că pe de altă parte, Alternativa Portocalie, grupul de studenţi polonezi care se produc într-un climat politic tectonic, au dat de furcă nu o dată autorităţilor şi au creat confuzie, luând în răspăr lucruri care sunt sacre şi pentru guvern, şi pentru opoziţie. Un exemplu din multele lor manifestări: în 1987, un grup de peste 5000 de studenţi îmbrăcaţi în roşu, cu drapele şi lozinci oficiale s-au grupat în jurul cuştii cimpanzeilor din Grădina Zoologică pentru a cânta imne staliniste.

Câteva acţiuni happening au fost de-a dreptul sado-masochiste (cele ale lui Brisley, de exemplu), altele au fost atât de informale încât constau în simple discuţii cu cine voia să stea de vorbă. Dar toate presupun o nouă imagine a artistului despre sine, o nouă imagine a artistului în ochii publicului său, aceste două imagini fiind acum în conflict, un conflict care pare mai puţin arbitrat de o critică specializată. Trebuie însă să recunoaştem oricum faptul că artistul e angajat eroic în explorarea propriilor limite, posibilităţilor şi imaginaţiei sale, statutului său social şi politic. Şi acest efort îl umanizează, dacă imaginea lui ar fi fost vreo clipă mai puţin umană în ochii cuiva.

Trăim un moment de mare consum, condiţionat de fapt de o mare libertate; se ascultă mai multă muzică decât oricând, autorii dramatici din toate epocile sunt jucaţi serios şi competitiv, dar mai ales cu o libertate ce-i revitalizează, muzeele sunt deschise peste tot, reeditările copleşesc lumea cu toate cărţile deodată. Toate tezaurele au devenit populare. În aceste condiţii, artistul în viaţă trebuie să atragă atenţia asupra faptului că e în viaţă, nu autor de tablouri expuse şi manuscrise conservate, nu vrea să fie expus acestui gen de consum, este o prezenţă serioasă, cu funcţie socială directă. Menirea lui nu e cea de autor de opere clasificate, el vrea să aibă un cuvânt de spus chiar şi în „forma” ce-o dă vieţii noastre. Se obligă astfel la atitudine, la gest, devine incomod când e neglijat ori ignorat, trece în opoziţie, într-o lume ce păşeşte spre sincretism social.

Atitudinea şi instanţa tind să-şi găsească o unitate comună, un fel de cronotop, ca să risc un termen din analizele textuale, sugerând de altfel şi urgenţa prin această conexiune esenţială între funcţie şi moment.

Funcţia socială a artistului e mai serioasă şi mai profundă, sunt dispuşi să i-o recunoască uneori ceilalţi factori implicaţi, şi considerăm prin natura lucrului înţeles că, între aceştia, artistul este conştient la nivelul spiritului său de adevăr. Nu e vorba de inversări ale funcţiilor, ci de-o demnă păstrare a acestora, amintindu-i artistului (ceea ce el foarte bine ştie) că instanţa (momentul) n-a absolvit niciodată de la gest şi atitudine. Ba dimpotrivă.

Într-o societate pe care distopiile încercau s-o prezinte pe cale de-a se automatiza la absurd, despre care Hegel prevedea că va marginaliza arta, menţinând în centru tehnica, artistul a ieşit la rampă în persoană şi temperament. Da Vinci se plângea că arta se schimbă din zece în zece ani, ori azi orice artist european îţi spune că arta rezidă în schimbare, în libertatea ei şi în evitarea oricărei repetări ori acumulări. Parcă dând replica lui Da Vinci, Andy Warhol spunea că în spectacolul viitor fiecare vom fi celebri cincisprezece minute. Artistul are grijă ca lumea să fie umană, îşi ia această povară, gestul său se sustrage monotoniei eficiente a utilitarului, ne salvează de la primejdia cu care eram ameninţaţi când se spunea că vom deveni cu toţii roboţi şi campioni ai procesului de producţie. Arta în noile ei forme dezinhibă şi umanizează, este părerea noastră. Spiritul şarjează cu libertate şi e instaurat într-un prezent continuu, fără mode, etape şi cicluri.

Aşa cum adevărul, propriu expus, are calitatea de-a fi eligibil în toate instanţele, aventura estetică, dublată de profunzime, dobândeşte virtuţile adevărului şi este în acelaşi grad eligibilă – această calitate trebuind să devină noul criteriu ce presupune o nouă responsabilitate şi datoria noastră de-a o accepta.

(Din arhiva Constantin Tătuţă)

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

 

14.VI.1989

Ar trebui să mă preocup mai puţin de cele imediate şi din jur, şi-aşa nu pot schimba mare lucru. Dacă vocaţia mea e de scriitor, scriind voi acţiona cu adevărat. Desigur, cei din jur nu mă înţeleg (discret), dar dacă nu scriu vina e exclusiv a mea (în general, oamenii nu ştiu precis ce vor şi, pînă la urmă, se obişnuiesc aproape cu orice, inclusiv c-un scriitor). Rareori, în societăţi şi sărace şi autoritare (cum e a noastră) vor exista stimulente pentru creaţia literară. Practic, cererea (potenţială) nu este admisă/codificată social, astfel încît scrisul e fie o întreprindere „inutilă”, fie chiar una „periculoasă” (pentru precarul echilibru existent şi pentru cei care profită de el).

Dar să revin la subiect: dacă nu scriu şi-o lălăiesc, vina îmi aparţine în exclusivitate. Chiar fără „inspiraţie”, ce-ar trebui să fac în imediat?

1) să-mi definitivez şi să pun la punct volumele de poezii: Poeme cotidiene (pe structura celui dat în ’79 la editură, dar cu toate „întîmplările”; Didactica nova (în formula deja existentă), Duminica blondă (poeziile de dragoste, dar găsindu-le o nouă arhitectură) şi – cele rămase – într-un alt volum, căruia să-i găsesc un titlu, poate chiar „Manualul tînărului liniştit”); apoi „Şi animalele sînt oameni!”, plus, separat, poemul cel lung „ecologist”, să rearanjez, adunînd la un loc toate „piesele” existente, volumul de eseistică. Suficient de lucru, chiar în absenţa „muzei”.

15.VI

Fond, crescînd, de nervozitate. O societate cu perspective sumbre, sufocîndu-se sub tentaculele birocratice, în delirul generalizat al unei pseudocomunicări (singurii vectori sociali: frica şi interesul imediat, orb, sinucigaş). Sînt, au fost celelalte societăţi altfel (la nivelul la care mă aflu, undeva spre partea de jos a „mijlocului). Desigur, eterna lozincă: să scriu! Dar pentru asta trebuie o speranţă sau o furie sau/şi o „comandă socială”. Singura „comandă socială” în circulaţie liberă e o labă pe hîrtie. Corect. Asta fac aici. Ei şi? (E îngrozitor de greu să fii sincer şi – în acelaşi timp – să ai haz, să fii interesant. Toate astea presupun un minim „artificiu”, un indice de atenţie de captare/dominare/modificare a celorlalţi – măcar una din cele trei, dacă nu toate deodată; dar „ceilalţi” nici nu doresc altceva de la un text, mai ales cu pretenţii literare).

16.VI

Dacă vreau să fiu scriitor, să nu mă mai preocupe atît meschinăriile exterioare (inclusiv publicatul). Să scriu.

17.VI

Scriu aici ca să mă aflu-n treabă. Nici măcar operaţiile elementare de a-mi pune ordine în poeziile deja scrise n-am chef să le fac. Stupide tensiuni cu Tania. E nemulţumită că sînt exact cum ştia foarte bine că sînt cînd ne-am căsătorit (?!?). Vrea să facă din mine-un meşterici şi-un robotici, pe modelul lui taică-său, probabil. Modelele socio-comportamentale, pattern-urile „neexplicite”, dar cu atît mai puternice, sînt – se pare – mai tari decît propria raţiune sau realitatea mai mult decît „evidentă”. Deşi ştie că sînt poet – şi şi pentru asta m-a iubit – nu se poate stăpîni să nu încerce să instituie o relaţie identică cu cea văzută de ea în familia ei. Şi degeaba-i explic asta! În primul rînd că nu recunoaşte, pe faţă, că-i aşa, apoi se simte extrem de frustrată, suferă sincer că nu ne încadrăm în „modelul” subconştient. Nu sufăr – cred – de mania persecuţiei. De-altfel nici nu pot explica altfel permanenta stare conflictuală dintre noi, fără o motivaţie „imediată” (Lipsa de bani nu-i o cauză plauzibilă – cel mult are un efect de amplificare -, iar ipoteza unui amant – de neexclus, în principiu – e, cred acum, foarte puţin probabilă). Evident că are nevoie de afecţiunea mea, dar o vrea într-un „pattern” străin realităţii şi, în plus, cu „mijloacele” bietei soacră-mea. (Care, în fond, nici n-a prea reuşit: dragul de „tataie” o înşela aproape sigur şi o minţea – culmea degradării ar fi să-ajung ca el şi în latura asta!). Principiul „soţul nu trebuie lăsat să lenevească”, mi se pare atît de ridicol şi mic-burghez, atît de naiv, în fond, că mă mir că Tania, deşi gîndeşte altfel, se poartă conform lui (cel puţin în ultima vreme, în relaţia cu mine). Desigur, fiecare caută să-şi extindă „spaţiul vital” în detrimentul celuilalt şi căsnicia are latura ei de „polemos” – dar asta-i calea cea mai catastrofică pentru Tania: obţine un scriitor ratat, sîcîit, un soţ tot mai leneş şi mai plin de resentimente. Evident, ea ţine la mine (sau, cel puţin după cum se poartă, sînt obligat să cred asta), dar are manifestări atît de aberante în viaţa de zi cu zi încît… naiba ştie! (Mai bine m-aş apuca de proză, acolo-i mai uşor să „înţelegi”, „să fii dăştept”). Dincolo de moartea lui Paul, de condiţia de robi pe care-o avem, chestia asta mă roade mai tot timpul. Trebuie găsită o soluţie (fie şi provizorie). Dar ţin la ea şi sînt şi copiii. Dramă mic-burgheză tipică. Şi literatura?!? Păi?!?

                                                             *

Situaţia e ruinătoare pentru mine, ca scriitor. Nu mă pot concentra mai mult de cîteva ore. Tensiunea psihică mi-a terminat memoria şi cheful de a mai face ceva. Nici nu mă mai bucur de nimic (asta, de-altfel, ar irita-o pe Tania, care mă cunoaşte suficient pentru a şti cum să mă facă să-mi treacă orice euforie „ilegitimă”). În plus, toată atenţia, toate preocupările mele trebuiesc concentrate asupra familiei (orice „evadare” e o dovadă de lipsă de afecţiune şi responsabilitate de soţ şi tată!?! Şi literatura, nu-i aşa?, n-are cum să fie altfel! E o „evadare”. În fond, a mă preocupa de cele literare a devenit cea mai gravă manifestare a „egoismului” meu, a „iresponsabilităţii” mele. Ridicol şi înnebunitor).

28 VI

Exact acum 5 luni fără o zi, pe 29 VI, am făcut criza: epilepsie, cu debut întîrziat. O frumoasă criză de „grand mal”, cum scrie în tratate şi prin cărţi, minus balele de la gură. Se pare că, de fapt, nu-s un fel de epileptic „obişnuit”, ci unul… vorbe! Poate e pe bază de hipocalcemie (cum zice maică-mea), poate-s sechele ale meningitei de la un an şi ceva, poate… Oricum, situaţia e cum e: întreruptă şcoala (un an), tratament permanent, lăsat total de băut (nu şi de fumat!), sărăcie lucie (sau aproape, am început să-mi vînd din cărţi, dubluri, cărţile „de dragoste”, „aventuri” etc.).

Deci: am făcut-o şi pe asta! Sînt genial! Ei şi? De scris nu prea mai scriu, deşi am timp; în fond, nu timpul a fost la mine problema, ci lipsa energiei şi curajului de a merge pînă la capăt în literatură – lipsă ce-mi prisoseşte şi acum. Un paradox, care poate subliniază cel mai bine latura mea „veleitară”: nu m-am îndoit nici o clipă că sînt genial, dar nici nu m-am gîndit să mă angajez cu totul în ceea ce fac şi scriu (?!). (Între timp a năvălit Alu, ca să-mi cînte un cîntec nemţesc, învăţat la grădiniţă „Alle meine Fingerlein”, cred că aşa-i zice).

Blocaj. Pauză.

Recitit de prin „Registru…”: cred că îmi e realmente necesar, ca să nu mă mediocrizez sau alienez, chiar dacă-mi consumă din „energia creatoare” (pe care oricum n-am curajul s-o folosesc cum trebuie). E – cumva – o asumare a singurătăţii spirituale, pentru că, în cele „de vîrf”, sînt singur. Un fel de „exerciţiu de respiraţie”: noi, cei născuţi în margini de civilizaţii, trebuie să ne inventăm tehnicile de echilibrare, de fortificare pentru a putea depăşi „zgomotul de fond”. Un dezavantaj? Nu contează, asta e!

Primo: să nu mai fumez.

Secundo: să fiu mai afectuos şi mai puţin nervos şi grăbit cu cei foarte apropiaţi; mai atent – să fac un efort să-mi depăşesc „clişeele” comportamentale şi verbale, care s-au adunat în număr cam mare.

Tertio: să nu mai pierd timpul, din exces de politeţe, cu tot felul de persoane care n-au treabă (poate simpatice, în doze mici): Anduţa, Danieluţa etc.; mai bine să dorm.

                                                             *

S-a făcut 3 după-amiază. O zi în care, iar, am lîncezit. Poate că ar trebui să mă apuc – orbeşte – de un roman, să umplu zeci şi sute de pagini cu tot ce-mi trece prin cap şi după aia să mai văd… Oricum, ceva care să mă smulgă din nevroza pseudopolitică în care au intrat aproape toţi românii: mizeria a ajuns maximă, oamenii sînt terminaţi fizic şi psihic – nu-s în stare de nimic toată ziua, iar seara ascultă la radio („V. of A.”, Bucureşti 4, etc.) şi comentează, comentează, comentează. Sau înjură, mai ales la beţie. În ultimele 2 săptămîni în Braşov a fost veritabilă stare de asediu: nesfîrşite patrule de militari, miliţieni cu cîini, plus hiene tipice: „pictorul” Modîlcă-Nodîlcă? Păi fata pare de treabă, săritoare… Cloaca. Asta ne termină. „Convieţuim” prea uşor cu jigodiile, lingăii, ticăloşii şi/sau „nevinovaţii” care profită de pe urma lor! Practic, nu există o minimă separare socio-culturală între profitori şi cei buliţi; această „imprecizie” e cultivată deliberat – muncitorul X mai degrabă m-ar urî pe mine, un amărît decît pe fratele prietenului Z, care bea cu el, dar e securist şi – la o adică – ar trage în el fără milă. Dar eu? Eu – la fel. Dar… să nu mai discut cu Dan, băiat minunat şi prieten din copilărie numai fiindcă taică-său a fost (zeci de ani!) securist „de partid”? Dar cumnatul lui George, ce e? „În particular” toţi sînt „de treabă” – împreună alcătuiesc armătura dictatorială care ne-a terminat pe toţi, de care se plîng toţi, inclusiv ei, „săracii” securişti (?!?) Nu-i o analiză prea bună ce-am făcut aici, dar mi-a făcut bine… simt uneori că aş borî (la propriu), îmi vine să urlu la oameni pe stradă (mai ales cînd îi văd la nesfîrşite cozi): „Robilor! Robi nenorociţi!” Ca şi cum eu aş fi altul (?!?), ca şi cum aş fi altceva. Scuza literaturii – zero! Dar cum să faci… şi aşa o luăm pînă la capăt, în timp ce afară e o după-amiază minunată de toamnă, ninge uşor, în timp ce mizeria creşte, creşte, creşte…

                                                             *

E aproape 8 seara. Am pierdut toată după-amiaza recitind (a 3-a oară, poate) amintirile unor scriitori ruşi din prima jumătate a secolului (între care şi Pasternak şi Kaverin) – o lectură cumva îndobitocitoare. Lectura „memoriilor” (ca şi a jurnalelor, corespondenţei etc.) e ca un fel de drog, un drog diferit cumva de literatura propriu-zisă – îţi oferă un fel de substitut diferit, substitut de viaţă „reală”.

E, poate, bun pentru cei tineri (cînd e vorba de mari personalităţi culturale: gen Tolstoi, Kafka etc.) pentru că-l stimulează pe tînăr să se „sacrifice” pentru idealul său şi-i oferă „argumente” împotriva tendinţei generale a celor din jur de a-l „mediocriza”, „normaliza” etc. Altminteri, sînt la fel de „anihilante” ca un roman „documentar” sau unul poliţist, S.F. etc. Literatura „mare” este ceea ce depăşeşte „normalitatea”, chiar şi a unui geniu, propunîndu-ne un model de normalitate/anormalitate. Tolstoi, cel din „Jurnal” e – inevitabil – sub cel din „Război şi pace” sau „Ana Karenina” – nu e la mijloc o prejudecată, ci o diferenţă de intensitate şi tensiune orientată – literatura „mare” e nu o simplă viaţă, ci un obiect artistic, ceva care restructurează percepţia şi trăirea lumii, ceva ca o descoperire ştiinţifică sau o invenţie tehnologică – dincolo de ea se trăieşte altfel; – viaţa propriu-zisă a nimănui (şi cu atît mai puţin cu cît e scrisă de el însuşi) nu are acest efect – cumva vieţile noastre sînt, pînă la urmă, substituibile; nu şi operele care înseamnă ceva în literatură (statutul acesta îl au doar cărţile de mîna a doua).

Deci: „Registrul…” de faţă prezintă un interes minor (oricum: dacă-s mare scriitor, e clar, dacă-s prost, va fi citit cum o citim pe „Adèle de Boigne, par examplu).

Dar, pentru mine, acum, e indispensabil: loc al descărcărilor nervoase, al prostiei proprii, al unor intuiţii mai răsărite, un ghiveci.

Ascult „The Voice of America”: un alt drog – publicistica de tot felul. Cine-l controlează şi/sau propune droguri de calitate superioară, care să cîştige piaţa, cîştigă partida (pe moment, că partida-i lungă şi nu ştie nimeni exact care e miza ei, sensul şi „finalul” ei).

                                                             *

Tania face chiftele, o mîncare rară în aceste zile de succese nesfîrşite în toate domeniile (cum ni se predică zilnic): simţurile mele au reacţionat excesiv de capitalist, adică au intrat în alertă, avide (vorbesc de miros şi gust, desigur). Secolul al XIX-lea, cu a sa „punere în ecuaţie” a trupului (în fond o ignorare a lui în concreteţea-i atît de apropiată fiecăruia), cu tendinţa de „punere în ecuaţie” a tuturor celor umane, e – pînă la urmă – îngrozitor de mistic; dar probabil că „progresul” nu e posibil fără fanatisme, fie ele şi ştiinţifice. Poate că numai exagerînd (şi suferind) îngrozitor din cauza puterii ştiinţei şi slăbiciunii umane (în slujba căreia e această putere) putem deveni mai înţelepţi, să presimţim, să descoperim un nou orizont. Care e ăsta!? Puţină libertate, şi-am să încerc măcar să-l descopăr (cît sînt eu în stare). Deşi… ce mă opreşte acum? Lenevia, slăbiciunea, care-s eterne (cît sînt eu de „etern”).

Destule prostii! Să trecem la chiftele.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

29.V.1989

Ieri, cînd am scris, a fost, de fapt, 28, nu 27. Şi-aşa trăiesc cumva în afara timpului. Doar datele din catalog mă obligă să-mi amintesc în ce zi sîntem. Azi, 29.V.1989, o zi risipită. O mică discuţie cu Cristi pe tren, la întoarcere, eternele frecangeli cu Soso şi Petrică – veniţi pe la 6 după-amiază – o mică expediţie în centru, la ai mei, ca să recuperez nişte dalii. Singurul „eveniment”, devenit o banalitate: am aşteptat, la dus, troleibuzul aproape o oră.

Stau pe budă şi scriu. O poziţie originală. O sugestie pentru geniile viitorimii.

30.V

Încă o zi întorsurită, futută, cum ar zice-o pe şleau conu Cristi Murzea. Lecţii fără sens şi substanţă, cu copii cretinizaţi şi incapabili (şi nedoritori, fiindcă ştiu că nu serveşte la nimic în societatea asta) de un minim efort intelectual. Tania, tot mai grasă şi – ca atare – tot mai agresivă în relaţiile cu mine, încercînd în stilul tipic aberant al femeilor – să mă forţeze cumva s-o plac, strict fizic, ca în trecut (sau, cel puţin, să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Poltroneria aproape că e pretinsă de cei din jur, devine o formă a decenţei comportamentale – un semn de minimă „fineţe”. Altminteri: cinic, bădăran, agresiv, egoist, etc., etc. Groaznic mi se pare că şi în propria familie (de mine însumi aleasă şi făcută) se manifestă acelaşi tip de presiuni ca cele din viaţa literară şi socială, care e – am acceptat-o – ceva „inevitabil”, care a existat dinainte să fiu eu „participant”, pe care am învăţat cît de cît să le înfrunt. Dar şi aici! Iarăşi constat cît am fost de puţan, de naiv. Ca şi cum poţi fi cît de cît tu însuţi altfel decît relativ singur. Sau – şi într-un mod pe care nu-l accept, fiindcă ar fi să mă reneg – extrem de ipocrit. Poate, la limită, închizîndu-te în tine, chiar trăitor între ceilalţi (dar e împotriva firii mele). „Registru de văicăreli şi impasuri” – poate ăsta ar fi un titlu mai adecvat decît prezentul.

Iar am umblat la stilou: mă enerva cum scrie. Şi mă enervează în continuare. Parcă nimic nu mai merge, nici măcar stiloul, poate doar aberaţia. Mic subiectivism al unui mic om, în impas. N-am chef nici de muncă (nici măcar „de cea literară”?!?). Dar vreau să ajung mare gloriolă într-o lume (mică, România) în descompunere şi scufundare, într-o lume „mare” (madam Terra) zbătîndu-se să supravieţuiască şi să priceapă ce i se întîmplă de fapt. Asaltat de tot soiul de modele: de la Kirkegaard la Tolstoi sau Sri Aurobindo, de la Eliot la Baudelaire sau Dali, prins între o „etică ţărănească” destrămată şi o confuză estetică „neoantropocentristă”. Cum să fiu un „maestru”, un guru. Poate un curu. (Joc de cuvinte jalnic, în laşitatea durităţii sale aparente, în „nihilismul” lui tremuricios). Nani! E aproape 3 după-amiază, m-am culcat ieri la 12, m-am sculat la 5 fără ceva. Păi! Fiziologia, regina artelor, ştiinţelor şi religiilor, Magna Mater şi lumină a lumii.

                                                             *

Vizită a lui George. Un tip semidepresiv, care – culmea – mă face mai optimist. Prin calmul cu care-şi duce condiţia „de rob” (cum zice chiar el), prin tenacitatea cu care progresează încet, dar sigur, atît ca prozator, cît şi ca intelectual. Una din puţinele minţi cu care mai pot dialoga realmente în Braşov şi-n Lobotomania în general. Un dialog care mă ajută să descopăr şi idei „germinînde”, pe care nu le „aveam” înainte. (Ăsta fiind singurul dialog adevărat – cel socratic fiind o variantă didacticizată, singura care poate fi transpusă în scris, dar care e un artificiu şi o epură. Valoarea dialogului platonic e – dincolo de idei – aceea că demonstrează cum poţi să te înalţi peste ceea ce ştiai că ştii).

Cumva, un mare noroc că e-n Braşov, deşi – altminteri – sîntem extrem de diferiţi, pînă la o discretă opacitate reciprocă în cele imediat umane. E aproape 12 noaptea, mîine iar mă scol la 5, dar stau şi scriu – prost, confuz, dar necesar – aici. Meritul e al lui George. Într-o lume normală cîte lucruri n-am fi făcut împreună! (Culmea, nici măcar nu mă deranjează că mă dispreţuieşte niţel – poate justificat – pentru „tembelismul” meu, pentru pripeală, pentru felul în care mă risipesc aiurea. Am 35 de ani aproape, n-am realizat mai nimic, dar tot frec menta şi sper că va veni şi timpul meu. Fără să mă gîndesc că, poate, voi fi prea bătrîn). Acelaşi sindrom „filologist”: compar cele scrise aici cu jurnalele celor mari (Tolstoi etc.) şi constat că-s de-o platitudine jalnică. Bine că măcar continui. Tot e-un semn bun. Iar am fumat: o tîmpenie. Îmi face rău şi nu mă ajută să ies din degringoladă. Un fel de puţoi deştept, asta sînt. Uneori mă uit în oglindă şi sînt şocat de ce văd: un tip chiar viril. Doamne, şi ce-i în mintea virilului ăluia!

Nani! Să continui poemul cu animalele.

31.V

„Regele din somn”

2.06

Ieri a fost o zi sinistră. Am aflat – trecînd pe la George – că a murit Paul Grigore într-un accident. Azi am aflat că a fost o confuzie, Paul a scăpat, dar a murit un altul, accidentat în aceeaşi noapte. Probleme cu fierea. Coşmare. Zăcut în pat. Totul are un gust ciudat, totul „îmi miroase”. Uneori trebuie să-mi adun tot curajul ca să mai fac cele mai elementare gesturi, chiar să vorbesc, să mă ridic din pat. Uneori chiar mi-e groază să mă culc. Deşi mai tot timpul aş dormi. Ca acum. Care-i utilitatea acestui „Registru…”? Hîrtie înnegrită şi cam atît. Mai bine m-aş ţine de scris literatură. Dacă sînt în stare.

3.VI

Acest registru de văicăreli. În fond, fără nici o legătură cu scriitorul care sînt, dacă sînt. Doar cu personajul nu rareori ridicol sau penibil ce mă aflu (poate e o exagerare chiar şi în cele două epitete – nici măcar atît nu sînt, ci undeva spre). Adevărul e că ar trebui să mă pun pe treabă, să lucrez la un roman, de exemplu, chiar dacă-s sigur, din start, că va ieşi prost. Lumea din jur, propria-mi viaţă, lecturile chiar mă mai interesează atît de puţin, încît am început să am lapsusuri îngrozitoare, de tot felul, care tind să se generalizeze (şi, în genere, se susţinea că am o foarte bună memorie, lucru pe care nu l-am acceptat şi crezut niciodată – dar poate că se considera asta prin comparaţie cu media celorlalţi; acum, evident, tind să ajung sub medie).

De ce scriu aici? Pe cine interesează? Nici măcar sincer pînă la capăt nu sînt.

Tot ce mi se întîmplă, tot ce aud şi trăiesc are un aer de irealitate cvasiabsolută. Nevroză? Efectul excesului de lecturi? Sindrom general, datorită prea rapidelor transformări ale mediului tehnologic (şi, după el, ale celui socio-cultural)? Nici nu contează. Contează că n-am curajul şi generozitatea să mă retrag, să recunosc că nu mă mai interesează nimic şi să-i las pe ceilalţi în pace. O retragere spre meditaţie, deşi toate structurile statului totalitar sînt împotrivă (cu puţin noroc, cu puţin curaj şi puţină şiretenie – oribil „concept”! – ar fi, totuşi, perfect posibilă). Ceea ce ţine-n picioare mizeria actuală e generalizată, chiar dacă nu conştientizată, frică de viitor. Inerţia de aici vine: nimeni nu crede-n planurile pe 10-15 ani, dar nici n-are nimeni curajul să-şi imagineze ce va fi cu adevărat peste puţini ani.

10.VI

Totuşi, Paul a murit! Am aflat-o luni după-amiază. Marţi seara am plecat spre Cămîrzana (la graniţa cu ruşii, în nord), ca să participăm la înmormîntare, miercuri spre joi noaptea ne-am întors. A fost nu sinistru, ci deprimant-stupefiant. În China studenţii (şi trecători oarecare, inclusiv copii) au fost călcaţi, pur şi simplu, de tancuri (pe cînd făceau greva foamei), împuşcaţi (şi pe la spate) fără somaţie ş.a.m.d. Şi eu scriu aici, viu şi încă (relativ) liber. Narcoza subtilă. În fond, ce (şi cine) mă mai interesează cu adevărat? Ar trebui să renunţ să mă mai gîndesc la „politică”, asta-i o chestie care nu mă mai preocupă cu adevărat. Dar nici la dramele semenilor mei nu mai sînt cu adevărat sensibil. Proiectele cu trilogia dramatică despre stalinism sînt pornite din lejeritate – 99% că nici nu mă voi apuca de ele. Şi-atunci despre ce să scriu? Dar, în fond, e obligatoriu să scriu? (inclusiv aici). Senzaţia că tot ce trăiesc şi fac (confuz) am visat deja (confuz), că – dată fiind această situaţie – nici nu trăiesc, nici nu visez cu adevărat. Un fel de mămăligă pripită. Care e importanţa acestui „registru”? Nici una. De ce mai scriu? Probabil pentru că nu-s în stare de altceva.

Ieri şi azi: măsurători la Şinca pentru procesul cu Vetuţa (aceasta perfect stupidă şi rea aberantă, cîinoasă şi puerilă – în înverşunările şi „logica” ei –, un fel de mecanism, de robot osînzos şi cărunţit pe jumătate; ce să discuţi, cum şi de ce să te „lupţi” cu ea?

11.VI

Nimeni nu consideră „normal” faptul că-s scriitor. Nici măcar Tania. Dincolo de neînţelegerea de suprafaţă, e această generală neîncredere în noi şi-n cel de lîngă noi, complexul socio-cultural, ideea că doar cineva de la „centru”, de departe poate fi mare, deosebit, poate crea ceva cu adevărat semnificativ. Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu). Nu-l judec, încerc să-l înţeleg şi, astfel, să-mi văd propriile porniri în aceeaşi direcţie, să mă „tratez” la timp. (Un alt simptom: excesul de orgoliu afişat, nesfîrşita vorbărie „despre”, în dauna scrisului propriu-zis). Oricum, nimeni nu mă va ajuta să mă tratez, dimpotrivă. Ca să revin la cei din jur (maică-mea, Tania, Radeţ etc.): din felul în care se poartă cu mine nu se vede defel că ar înţelege şi/sau aprecia cît de cît ceea ce e, în fond, esenţialul muncii mele: scrisul. Dar asta iar sună a văicăreală. În fond, poată că acest „Registru…” are, pînă la urmă, un rol strict terapeutic. Ideea de publicare e cam puerilă, în cele din urmă chiar nedăunătoare, într-o lume în care aproape totul se va publica, oricum importanţa unei asemenea scrieri va scădea pînă spre zero; vor rămîne tot operele literare propriu-zise, singurele care contează. (Excesul de subtilităţi ale „exegezelor” teoretico-literare ajunge la a le face să se anuleze reciproc, tot proza-poezia-teatrul rămînînd o lectură „cu folos” – aproape ajungi la ideea că „teoreticienii” care mai merită să fie citiţi, aproape exclusiv scriitori de valoare, sînt importanţi prin bunul lor simţ, prin încercarea de a reduce din nonsensul, din deriva gîndirii despre literatură a celorlalţi „teoreticieni”, în majoritate spirite mediocre, cu mari pretenţii şi cu un limbaj imposibil, hipersofisticat).

Gata, deocamdată.

                                                             *

Am recitit „Surprinderea serii. Eseu.” M-am mirat şi eu de cît de bun mi s-a părut.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru_musina_06191638_58162500

21.IV.1989

O exasperare în creştere, atîta doar că lipsită de energie. Am fost grav gripat, încă le mai zac prin paturi, fără să ştiu ce-i cu mine, Tania tot mai neînţelegătoare şi nervoasă, sau doar excedată de muncă şi incapabilă să se descurce şi, atunci, cu o tipic feminină pornire sîcîindu-mă tot timpul. Nici măcar nu mai caut vini, sau dacă le caut şi le „găsesc” tot acolo sînt, visez doar să mă adun, să găsesc un loc în care să mă pot concentra, să pot scrie. Ar trebui mulţi bani (pe care eu nu-i am) şi/sau o nevastă „neintelectuală”, care să nu se vrea „egală” în toate cele, ca să ai această linişte, rămînînd – în acelaşi timp – un familist „tradiţional”. Cum nu-ntrunesc nici una din cele două cerinţe… Ar trebui să bag capu-ntre umeri – ca George – şi să lucrez 2-3 ore pe noapte. Dar eu am nevoie de zile-ntregi de „trîndăveală”, cum ar zice Tania, ca să intru-n „stare”.

Însă, poate că între noi e ceva şi mai grav: şi dacă-am avea bani foarte mulţi, ea tot ar fi „nemulţumită” de mine; are – se pare – două „modele” masculine, unul „cultural”, dobîndit din lecturi, şi unul „natural”, mai precis, oricum unul din cei care vor un echilibru, care să transcendă nevroza, mizeria, confuzia. Dar nu un echilibru al uscăciunii, unul decadent-aristocratic, un leşinat „clasicism”. Îi admir pe Kavafis, Pound, Berryman, dar Eliot mă face să mă simt „dator” faţă de propria-mi (incertă, ca la toţi) „vocaţie” de poet. În raport cu el, mereu puţin întîrziat (sînt, în acest spaţiu cultural, extrem de singur, deşi am destui prieteni, oameni cu care mă simt solidar); dar împins spre aceeaşi soluţie: poemul lung. Visez la ceva peste „The Waste Land”, oricum care să poată sta calm alături de acesta – oare „Buchila Express” e la nivelul lui „The Love Song…”? Ar trebui să învăţ mai bine engleza, ca să-l „prind” în direct, nu prin intermediarii care – simt – îl falsifică discret (nici nu ar putea altfel). Şi Mărculescu şi Ivănescu sînt nişte oameni de bibliotecă, nişte „fini”, or Eliot nu era doar atît. Oh, de-aş putea călători! Dar sînt ţinut aici, în cuşcă, alături de mai toţi. Peste 5-6 ani va fi, cred, prea tîrziu pentru mine ieşitul în lume; şi-aşa e tîrziu, dar cum (din instinct?) sînt un pueril, un întîrziat, poate că mai rămîn ceva şanse…

Mă văicăresc ca o babă. Dar numai aici. În rest, fie par un optimist incorigibil, fie un tip rău, „scîrbos”, „intratabil”. În fond, un om ca mine (nu neapărat eu) trebuie să aibă condiţiile (şi libertatea de mişcare) necesare, tocmai pentru a fi „exploatat” cum se cuvine. Asta au învăţat-o, în secolul ăsta mai ales, ticăloşii (vorba uneia: „vor să trăiască numai ei bine”) de capitalişti.

Cel mai grav, pentru mine, e că sînt prea sărac, adică supus unei discrete presiuni economice (dar şi sociale, familiale) permanente, unei sîcîieli (şi interioare, căci sînt educat în aşa fel încît să nu-i „sacrific” cu totul pe ceilalţi idealurilor mele) care mă scoate din starea necesară.

Mai rău: viroza (gripa) nu-mi mai trece, revine la 2-3 zile; nici nu ştiu ce să-i mai fac. Asta-mi accentuează moleşeala, indecizia, lipsa de chef de lucru. Structura „romanului” mi se conturează tot mai clar. Dar… cînd naiba o să mă-apuc să-l scriu? Nu-s un leneş propriu-zis, dar am moştenit de la taică-meu (nu de tot, altfel…) acea nostalgie a „trăirii clipei”, a nelăsării timpului „să treacă”, chiar dac-o faci pentru lucruri deosebite, care ţie îţi fac bine. Şi – desigur – nici nu „trăiesc” (ca şi el, de-altfel). Relaţia „socială” care e literatura (mai ales proza şi mai ales cum gîndesc/simt c-ar trebui s-o fac eu) presupune „rezolvarea” problemei tatălui şi a mamei, o „tranşare” simbolică, dar care să nu excludă sinceritatea absolută. Dar, în spatele tatălui şi-a mamei e, întotdeauna, moartea şi mie, încă, mi-e frică să mă uit direct, cu ochii deschişi, în direcţia aia. În fond, „romanul” ar fi tocmai despre degradarea fizică, despre lipsa de coerenţă şi semnificaţie a trăitului, în absenţa unei credinţe religioase (în care, iată, nu mai poţi crede pînă la capăt).

Am scris astea – bineînţeles – după ce-am recitit „The Waste Land”, orice amărît de poet sud-vest european se visează (sau, măcar, ar trebui să o facă) un Eliot. Deşi puţină luciditate ar trebui să-i spună că nu orice e de nasul oricui, mai ales oriunde. Acum, în clipa asta, nici măcar nu sufăr (re)descoperind această crudă (?!) situaţie „obiectivă”. Nu că m-ar satisface să fiu the Bigest în Papuaşia, dar sînt lucruri împotriva cărora n-are rost să lupţi, pentru a putea să-ţi consacri forţele pentru a face bine puţinul care-ţi e la îndemînă. Ciobanul trebuie să facă brînză bună, nu să viseze la ăia cu supertehnologii şi turme gigantice; gospodina să spele şi să dea la găini, înainte să viseze la spălătorii şi la crescătorii de pui. Că sînt suspendat… corect, dar scrie chiar despre asta, nu mai tot freca menta!

Atît de greu scapi de iluzia că faci parte dintr-o literatură „mare” (cu asta am fost drogaţi de mici, cu asta ne drogăm în continuare), dar ce bine te simţi, ce real începi să te simţi renunţînd la jalnica perspectivă a „buricului pămîntului”, la complexata iluzie că totul s-ar învîrti în jurul literaturii noastre. Sînt solidar prin limbă şi prin faptul că exprim, cumva, aceleaşi rădăcini spirituale cu această literatură, în fond, de mîna a doua, mai ales în perioada postbelică. Cum altfel îţi explici că pot fi consideraţi „mari” alde Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, chiar Breban şi Bănulescu. Păi! Dacă-ai pe ăştia ca „sistem de referinţă”, eşti pierdut. Nichita: un mare talent risipit; simţi că-ţi crapă creierii, dacă vrei să faci o antologie, realizînd distanţa între ce putea ieşi şi ce-a ieşit. Fără invidie. Cred că era un talent mai mare decît mine, dar, în final, voi fi un poet mai mare decît el. Rămîn colegii de generaţie: un grup de poeţi buni şi foarte buni (în acest penibil „sistem de referinţă”) dar în care nici unul nu reuşeşte să „sară” peste acest sistem de referinţă, peste interbelici, peste propria limitare (cumva „genetică”, legată de o surdă neîncredere în posibilitatea de a fi „central” şi în afara acestei limbi, de o anume „desuetudine”).

Şi eu? Conştient de toate astea. Dar nu ştiu cît de puternic (şi talentat) pentru a putea ieşi din „cercul vicios”. (Revin: desigur o ieşire în străinătate… cum au avut şi Eminescu, Barbu, Blaga, Arghezi etc.) Totuşi, să vedem ce se poate în condiţiile date.

Drama „Stalin”, romanul, poemele (Borîtura, Răţuşca, Aprilie negru).

24.V.1989

Azi nu m-am dus la şcoală, deşi aveam ore. Suport tot mai greu ideea de serviciu, de loc în care să te duci după program, pentru a face, în fond, o muncă absolut inutilă (junii ţărănuşi întorsureni nu-nvaţă deloc; şi de ce-ar face-o? – şi-aşa trec clasa, şi-aşa nu le foloseşte franceza la nimic – la fel şi matematica, fizica etc. Aberaţia e structurală (ei au o reacţie aproape „normală” în chiar pornirea lor de a refuza să înveţe ceva – un refuz cumva pasiv, fireşte). Probleme cu ficatul, iar. Aseară, o discuţie extrem de interesantă (deşi vag teatral am fost chiar eu, care – pînă la urmă – sînt un buimac) cu George, Ioana şi Toma (la cei doi din urmă acasă). La un moment dat, o mică „revelaţie”: mi-e frică să mă angajez total în scris, nu am o miză „maximă”, de-asta o tot lălăiesc şi, atunci cînd scriu, nu-mi iese nimic.

Deşi stiloul e nou, chinezesc, de calitate, totuşi mă enervează cum scrie, nu mai „stă” bine în mînă. Sau mîna mea nu mai are nici un chef să scrie? Săptămîna trecută – vineri şi sîmbătă – am fost la Şinca, la flori. Sîmbătă, dezintoxicat, chiar m-am simţit bine. Să mă duc mai des la Şinca. Singura problemă: mămica-i obsedată de procesul ei cu Vetuţa şi mă înnebuneşte cu subiectul (pe lîngă că-mi face rău s-o văd distrusă de toate nimicurile adiacente); în plus, a făcut fixaţia că nu mai ţin la ea (ci doar la Tania), că o mint şi vreau s-o trag pe sfoară şi, cînd discutăm, are o atitudine în consecinţă. Totul mi se pare derizoriu, dar nu mă răneşte mai puţin. Senzaţia de caraghioslîc, de chestie pe care-o ştii, previzibilă şi deja „formalizată”, dar din care nu poţi scăpa şi care, pînă la urmă (şi asta-i cel mai grav!) e propria ta viaţă, e viaţa ta unică, fragilă şi repede trecătoare.

Vina e şi-a mea: nu reuşesc să devin „plauzibil” (prin comportamentul imediat) pentru cei din imediata apropiere ca aceea ce – cred, poate cred şi ei – sînt. Adică un scriitor foarte bun. „Teoretic” sînt înţeles şi acceptat, practic faptul că scriu, scrisul meu nu intră în nici o ecuaţie a celor din jur cînd e vorba de mine. Mă şi culpabilizez singur, empatic cum sînt ajung chiar eu să consider că timpul pentru scris e „sustras” altor ocupaţii mai importante (?!?). Cum naiba să mai scrii în condiţiile astea?

Aseară, toţi mă îndemnau să mă ţin de eseuri. Dar – cel puţin acum – nu mă interesează. Mi se par atît de perisabile, atît de supercontextualizate, atît de „uscate”. Nu am ambiţii de eseist, deşi – cum viaţa e o ironie – s-ar putea ca chiar asta să fie şansa mea. (Stiloul ăsta mă enervează mereu!)

Nici nu mai ştiu la ce e bun acest registru, scrisul în el. De-aia am lăsat-o baltă o perioadă.

Acum e ora 12 noaptea.

24.V

Bineînţeles că mă simt într-un fel de închisoare, dar una care nu are nici măcar un „regulament de ordine interioară” foarte clar. Mai rea, însă, decît cvasicertitudinea că nu pot ieşi peste graniţe e senzaţia de comedie jalnică, de marionete care nu sesizează că-s aşa a majorităţii celor din jur. Ei chiar se cred directori, secretari de partid, şefi şi şefuleţi, şi pentru ei asta e chiar viaţa, şi copiii lor sînt la fel – se cred oameni şi deplin aşa, deşi-s nişte animăluţe dresate şi ţinute-n cuşti – şi totul merge înainte. (Stiloul ăsta, al lui Tania, scrie mult mai bine).

Tot soiul de treburi îmi trec prin cap. Inclusiv că o s-o iau razna cu superstiţiile mele numerice, cu bătutul în lemn etc.; în plus, că sînt prea meschin (nu dau niciodată pomană, ştiind că majoritatea cîştigă, într-o zi de cerşit, mai mult decît mine la şcoală) pentru a avea cu adevărat noroc. (Şi cred în noroc – am ajuns să cred, mai ales după ce m-am trezit – eu, superpremiantul – marginalizat social). Încerc să mă înţeleg, să-mi găsesc un drum, dar nu mai cred în nimic, nici măcar în scepticism. Paradoxal: am poftă de viaţă, dar n-am chef de nimic concret. Un fel de reacţie similar cu al felinelor ţinute în cuşcă.

Desigur, ar trebui să mă apuc de scris. La roman. Cu poezia nu mai merge, cel puţin acum. Probabil că chiar sînt scriitor şi starea pe care-o am se datorează faptului că nu scriu (de scîrbă de cenzură şi frică de securitate), deşi am nevoie de asta, îmi trebuie să scriu. Nu atît ca să mă înţeleg şi să înţeleg lumea, cît pentru a comunica cu ceilalţi (toate celelalte forme – directe – de comunicare mă plictisesc îngrozitor, inclusiv cînd fac pe clovnul), pentru a mă exprima, pentru a avea senzaţia că trăiesc (asta e „vocaţia”, cum felinele au „vocaţia” vînătorii).

Cerneala din stiloul cel bun s-a terminat, o iau cu celălalt, al meu. Peste cinci minute mă duc după Alu la „găgă”, cum zice el. Abia cînd scriu – chiar şi aici – redevin „uman”, „normal”, îmi recapăt adevărata dragoste şi înţelegere faţă de ceilalţi, care au fost ale mele dintotdeauna. Nu pot fi „egoist”, să lupt „pentru burta mea”, ci numai pentru „idei”, dar „ideea” sînt tot oamenii: nu simt, însă, asta decît scriind, rareori cînd discut cu ceilalţi (tocmai fiindcă-i văd – în majoritate – atît de disperat contraţi pe ei înşişi. Poate şi eu sînt egocentric, dar nu-mi acord mie, ca intelect slab şi trecător, o importanţă exagerată, ştiu să mă fac – în faţa ideilor şi a vieţii – „transparent”, nu „opac”, în aşa fel încît acestea să se vadă mai mult decît mine; grandomania afişată nu e una în care cred, dovadă că pe proşti îi enervează, pe deştepţi îi amuză, dar nici unul nu e convins cu ajutorul ei).

27.V

Întors de la Şinca, unde am făcut febră musculară, tot grădinărind. Fiziceşte: acceptabil. Altminteri: o imensă buimăceală. Oamenii de ştiinţă, înţelepţii, chiar scriitorii simplifică şi, astfel, lămuresc şi dau un sens. E un joc în care nu mai pot să intru. Îţi trebuie o mare credinţă, deci şi multă autoiluzionare, pentru a putea afirma ceva cu inima liniştită. Sigur, sînt lucruri care sar în ochi, par „la mintea copiilor”, dar… Cînd se amestecă filmul, cînd nu mai distingi elementele şi ansamblul (unul din cauza celuilalt) e altceva. Sînt confuz şi în expresie – o manifestare clară a impasului. Dar un impas de nu în mod special, adică unul care nici măcar nu înseamnă nimic, fiindcă totul (exceptînd, poate, propria supravieţuire fizică) ţi-e indiferent, pînă şi ideea de impas (literar, existenţial etc…) Păi da! Ar trebui nici să nu mai scriu aici, dar o minimă onestitate mă obligă să mă arăt şi aşa cum sînt acum: tîmpit şi fără haz. Un document ar fi un jurnal scris cu convingere, din care să vezi autorul, la început viu şi inteligent, cuprins pe nesimţite de scleroză şi senilitate. Literariceşte: aproape nul, căci pentru a obţine asupra cititorilor efectul scontat, a-i obliga să sesizeze scleroza suficient de repede pentru a nu se plictisi citind de toate pentru toţi la nesfîrşit, deci pentru a o sesiza la început, cînd, în mod normal, e greu sesizabilă, ar trebui un artificiu. Ceea ce, acum, nu mă mai interesează (cum nici o proză cu scleroză – rimă semiinvoluntară!?!)

                                                             *

Suspendaţi în trecut: la radio melodii de septuagenari, cîntate de tot felul de epave (inclusiv octogenarul Gică Popescu!). În muzica rock, ultima oră rămîn tot „eternii” Phoenix, fugiţi de peste 10 ani! În rest, reziduuri – fie vestice, fie interbelice, fie – mai nou – proletcultiste. Asta la nivelul „aerului”, adică al mediului în care trăim (muzica „de consum” e un indiciu socio-cultural dă bază!) Aceste suspendări, fracturi în timp şi în intelect, poţi să ai – sesizîndu-le – doar senzaţia de rătăcire într-un muzeu de ceară – nici măcar moartea nu mai e sesizabilă, acută, vie, pentru că – de fapt – nici nu trăieşti. E vorba de mine, de intelectualii lucizi şi oneşti din generaţia mea.

                                                             *

Ca să „redevin” cu adevărat inteligent şi talentat mi-ar trebui o bună doză de cinism. Poate că sentimentalismul mă va salva, dar asta într-un viitor neprecizat. Discuţie aberantă cu frate-meu, care se crede mare afacerist, dar care e un „looser” tipic, care însă are mari pretenţii şi ştie să-şi „stoarcă” propria familie (doar pe ăştia!?). Pe de o parte mă declară „afacerist”, pe de altă parte nu ia în seamă sfaturile mele „financiare”, care-l privesc pe el şi pe mămica. Situaţie imposibilă, fiindcă maică-mea, ţine cont numai de opiniile lui. Care, el, nici nu prea ştie ce vrea. (Intermezzo penibil, cînd mi-a cerut – indirect – volumul pentru copii ca să facă prietena lui ilustraţiile, deşi Petrică a făcut o bună parte din ele şi i-am declarat deja că-l prefer pe respectivul). Şi totu-i amestecat asemenea în toate. M-am săturat să mă preocup obsedant de bani, dar sîntem foarte săraci şi Tania mă bate – normal – la cap (uneori n-avem nici bani de pîine; avem şi cam 1.000 datorii – deocamdată venituri ioc!). Cinismul, singura soluţie.

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

poza2

18.III.1989

Astăzi, prima zi în care m-am simţit mai bine, am simţit cu adevărat şi primăvara. Era în aer. Trebuie să fim şi fericiţi, mi-am zis, de fapt îmi zicea tot corpul. E un presentiment al libertăţii. Nu ştiu cît de corect. (Între timp au venit doi musafiri: Doina Staicu şi domnul Răducanu. Convorbiri agreabile, dar… dar tot cu gîndul la minima libertate). Ce-o fi însemnînd, concret, şi libertatea asta? Pentru mine: să public ce scriu, să scriu şi să vorbesc (…) pe ceilalţi ceea ce numai eu îi pot învăţa. Şi – evident – să scap de Întorsura şi de sentimentul că sînt legat de glie. Şi-aşa viaţa, în sine, e plină de mizerii şi de „imposibilităţi”.

Într-un fel de tensiune. Care, concret, înseamnă inactivitate. Aşteptînd. Ca şi cum se poate ceva aştepta în lumea asta. Descompunerea generală m-a cuprins şi pe mine. Mai grav, şi cretinizarea. Cele scrise în prezentul „Registru…” sînt cea mai bună dovadă.

În ce măsură „Registrul…” e un substitut? E evident că, de cînd scriu aici, nu m-am apucat de nimic „serios”. (S-ar putea ca volumul pentru copii să fie tot ce am scris eu mai bun, dar evident că miza lui e cumva „excentrică”). Poate, pentru unii scriitori, jurnalul este dăunător. Unul dintre efectele cele mai nocive, la mine, e că se împinge în faţă ideea că sînt scriitor; mă tot compar cu alţii, mă gîndesc ce-am făcut şi n-au făcut ei, calculez exagerat semnificaţia fiecărui gest sau rînd scris, sînt preocupat atîta de „exterior”, încît nici nu mai am resurse pentru „interior”: scrisul propriu-zis. Poate şi atmosfera cam provincială (totuşi) din Braşov, deşi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine!

28.III

Mai întîi, însă, o dramă „interioară” (din fantasme şi personaje-arhetip) în versuri sau proză ritmată. O nouă testare a posibilităţilor limbajului. Pentru asta: să-mi creez un timp şi un spaţiu de linişte, să mă las de fumat ca să mă refac psihic. Nici nu ştiu de ce fumez? Din pur tembelism: tot cer ţigări de la alţii, ţigările-s proaste şi-mi dau o stare de proastă condiţie fizică şi de buimăceală. Sînt, cumva, anihilat, redus la modul comun de a trăi, simţi şi – mai grav! – a mă exprima, a mă manifesta. În definitiv, această aplatizare e o negare a sinelui, a individualităţii. Şi totuşi, nevoia – mai mult psihică – de a trage din cînd în cînd cîte o ţigară! Scuză (slabă!): nu poţi lupta chiar singur împotriva monstruozităţii lumii înconjurătoare. Sau poţi, dar… Ar trebui să mă conving realmente că singurul mod eficient de a lupta e scrisul (nu la acest jurnal!), dar unul cu toate forţele, radical, în care să merg pînă la capăt. Poate nu-i mult, dar tot e ceva în raport cu bălmăjeala sterilă de acum, cu nesfîrşitele – şi ridicolele – amînări „cu scopul de a…”.

9.IV

Mi-e greu pînă şi să mai scriu aici. Existenţă suspendată, obsedată de o politică ce ne distruge, ce ne aruncă în Africa.

Ieşi pe stradă: totul pare normal, dar… în magazine mai nimic, oamenii arată jerpeliţi (fizic şi vestimentar), străzile-s pline de ţigănci care fac bişniţă. Energia lor tîmpă şi zoioasă într-un negoţ „de doi bani” îmi face mai rău decît zeci de comentarii politice. Şi copiii mizeri, colindînd în haite, trăindu-şi cum pot, în felul lor, copilăria. Dumnezeule, despre ce să scrii?! Sînt, aparent, chestii „exterioare”, perisabile, dar asta e lumea mea, asta-i chiar, mărunta şi perfect explicabila socio-economic, dramă a mea. Poate că literatura mai există fiindcă oamenii simt că dincolo de politică şi economie, de sociologie şi ziaristica de calitate, de psihologie şi religie mai e ceva, ceva esenţial, ireductibil, care nu poate intre în nici un metatext, în nici un discurs „fundamental”.

15.IV.1989

Zile de aşteptare, cu inerentele frecări (procesul lui maică-mea cu Vetuţa, drumul Taniei la rude, cenaclul cel amărît de vineri etc.). Am mai scris 4 poezii pentru copii. Şi cam atît. Teoretic, sînt în vacanţă, dar nu am simţit-o în nici un fel. De ani buni nu mai simt timpul, totul e fără aderenţă şi strălucire; în fond, nu mai trăiesc cu adevărat. Nici măcar panici sau speranţe „devastatoare” nu mai am.

Dacă noi oamenii sîntem doar elemente ale unei imense maşini cibernetice, o supermaşină de gîndit, care se autoreproduce (fizic), care se amplifică (numeric), care – cu sincopele inerente (vezi „viruşii” calculatoarelor) analizează, rafinează şi stochează (perpetuează) informaţia, un uriaş creier care trebuie, a fost programat (de un „zeu”, dar cine e acest zeu?) pentru o cunoaştere mai deplină a lumii. Din această perspectivă pot fi re-analizate nu numai modelele culturale, dar şi înseşi structura şi funcţia culturii, a organizării socio-economice etc. (Artele, desigur). Acest super-sistem trebuie şi să-şi asigure funcţionarea (să supravieţuiască) şi să facă o operaţie de cunoaştere a ceea ce este în afara sa, ceea ce explică nu doar complexitatea sa, ci şi aparenta evoluţie „în zig-zag”; certă este sporirea cantităţii (şi calităţii) informaţiei în supersistem. Nu sînt specialist nici în genetică, nici în computere, dar – cred – o conexiune a „modelelor” elaborate de ciberneticieni şi cele descoperite de geneticieni ar putea să te pună pe gînduri. Şi încă: asta ar permite o explicare funcţională nuanţată (globală) a existenţei unor componente culturale, dintr-o perspectivă îngustă aparent „gratuită”, neimportante. Dar dacă noi sîntem doar „celule”, material perisabil, dar permanent reînnoit, fiindcă indispensabil unui supercomputer, mai complex (deci cu mai mari „probleme”) decît tot ce ne putem imagina?

Dincolo de „scopul” fiecăruia, e un „scop” pe care-l servim, în ciuda urii şi repulsiei pentru o asemenea idee (intuită!). De-aceea pornirile autodistructive, care sporesc (ar trebui o anchetă sociologică) odată cu sporul „de cunoaştere”, cu sporul cantităţii de informaţie şi al vitezei de circulaţie a acesteia. Progresul tehnologic poate fi văzut şi ca satisfăcînd nevoile oamenilor, dar şi ca accelerînd (şi amplificînd) viteza de transmitere a informaţiei (posibilităţilor de transmitere a acesteia).

Pare un joc al minţii, care poate duce analizele foarte departe? Dar dacă nu e? Oricum, o asemenea perspectivă ar permite o optimizare atît a structurilor sociale, a relaţiilor interumane, cît şi a cunoaşterii, a vitezei de amplificare a acesteia (prin descoperirea de „punţi” între arte, ştiinţe, religii etc. – ceva de genul ştiinţelor „diagonale” ale lui Caillois, dar nu prin asocieri de tipul celor de acolo, ci prin atenţie la „funcţie”, „nivel de explorare”, „necesitate de structurare/funcţionare «internă»” etc.).

Într-o povestire s.f. (poate a unui francez) se afirmă că oamenii ar fi fost „construiţi”, de către viruşi, că ar fi „scăpat de sub control” şi de aceea, acum, viruşii încearcă să-i distrugă. Ce propun eu nu e o „inversare a rolurilor” („producătorul” fiind infinit mai mare, noi un fel de „viruşi”), pur şi simplu. Dar, acceptînd ideea unui „accident” cosmic, care a făcut ca viaţa/inteligenţa umană să fi apărut din întîmplare, e evident că – chiar fără zeu – noi nu avem sens, nu putem fi înţeleşi în afara unui efort global de cunoaştere. Şi ajungem tot la ideea unor componente ale unui supercomputer. Că a fost făcut de cineva, că s-a născut din întîmplare, perspectiva e aceeaşi, aceeaşi necesitatea de a-i „optimiza” funcţionarea din moment ce ştim (intuim) ce este şi ştim (aproximativ) cum face, deşi – evident – nu şi ce face, sau vrea (trebuie) să facă pînă la urmă.

Poate ideea a venit şi altora. Oricum, datoria mea ar fi să o lansez. Dar sînt într-o „zonă” a supercomputerului momentan „blocată”, dezorganizată, atacată de „viruşi”. Totuşi.

                                                                       *

Discrètément alcoolisé, după o vizită la familiile Pârvulescu şi Dobrescu (unde, de fapt, am băut). „Normalitate” şi aşteptare, mirarea că oameni perfect normali, autosuficienţi „occidentali”, sînt – în fond – în această societate a clipei actuale, nişte „marginali”, nişte „toleraţi”. De unde apar (şi cum, totuşi) troglodiţii în politică şi ce (le) vor ei? O întrebare aiurea, explicabilă poate doar pe baza ipotezei scrise azi aici (şi care mi-a venit ieri, de care nu pot să mă despart de atunci. Un efect pozitiv oricum: acţionează ca un drog, mă fortifică împotriva aparentei aberaţii a realităţii; combinată cu alcoolul – acum – îmi dă o stare de euforie „echilibrată”, pe care nu am mai avut-o demult. Acum, nici măcar nu mă mai deranjează că trăiesc la „marginea lumii” civilizate, în franjele unei lumi cu adevărat a sfîrşitului de secol XX, într-o limbă „de mîna a II-a”, cu abia 22-23 de milioane de vorbitori, fără mari, îndelungi tradiţii culturale scrise, sub opresiune, într-o literatură – şi cultură – suspecte, diminuate artificial în formele lor de manifestare publică, cu prea puţine mari personalităţi etc.

Alu m-a făcut să rîd. Îi place să „se prostească”, are pornirea de clovn care e – în general – a copiilor, dar şi – mă s-o cred – moştenită de la mine. Totul e să nu-ţi pese (abia atunci eşti liber vizavi de mediocritatea, normală, a celorlalţi). Dacă, realmente, porţi o informaţie, sau intuiţie de informaţie, cu adevărat nouă, diferită, e normal să nu te sinchiseşti de program „de rutină”, de menţinere, de aşteptare, al celorlalţi. Grea e disimularea, jocul în care nu contrazici – aparent – programul celor din jur, dar rămîi tu însuţi, respectînd patternul nou, original pe care – întîmplător? – îl ai în tine. Aşa – în fond – e explicabil de ce geniul e acceptabil, suportat, admirat la distanţă, spaţială, temporală – contactul direct e dezastruos pentru „programul normal, de întreţinere”, de rutină al celor mai mulţi. Oricum, informaţia „nouă nu poate fi preluată…”

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

13.03.1989

            O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin                                                                         Kirov

Zinoviev                                                                    Ramon Mercadez

Kamenev                                                                   Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki                                                                         Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin                                                                      Portretul lui Lenin

Jdanov                                                                                   Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon)                                            Orjokinidzé&comp.

Molotov                                                                     Hitler,Ribbentropp&restul

Beria                                                                          Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian                                                                     Corul muncitorilor

Kaganovici                                                                Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda                                                                       Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov                                                                          Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

            Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

            Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

            Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile  termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

            Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

            Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

            Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

            Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

            Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

                                                                       *

            Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

            Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

            Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

            Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

            Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

            Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

            N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

            Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

            Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]