KOCSIS Francisko – Dragă patrie

LEAD Technologies Inc. V1.01

dragă patrie, îţi aduc la cunoştinţă în scris că-mi merge prost, ca să nu te poţi preface mai târziu că n-ai ştiut, că nu ţi s-a spus (nici n-ar trebui, tu ar trebui să te interesezi); îţi spun că mi se face o mare nedreptate chiar într-unul din palatele tale de justiţie, dar mi se spune să-mi văd de lungul nasului, pentru că n-am habar de treburi atât de sofisticate, mi se spune flegmatic, de parcă aş merita să fiu scuipat în faţă, că mă pricep numai la poezie, sună de parcă aş fi acuzat că am săvârşit cine ştie ce ticăloşie; pentru asta ţie ar trebui să ţi se tragă o mamă de bătaie, ca să ţii minte măcar o dărabă de veşnicie; dar acum nu vreau decât să afli şi să-ţi pese că nu-mi merge bine; că deplâng să simt cum mi se scurge dragostea de tine;

dragă patrie, toată viaţa m-am rugat să nu fiu nevoit să aflu cât pot îndura, să nu fiu nevoit să aflu unde şi cu ce gânduri mi se sfârşeşte răbdarea, să nu-mi meargă atât de prost încât să simt mâncărime de răzbunare, dorinţă de a scălda nişte entităţi în fiere; cum-necum, m-ai adus în pragul acesta, sunt periculos ca un cutremur devastator, ca o explozie nucleară;

se spune, dragă patrie, că fiecare nedreptate se oblojeşte odată şi-odată şi cel vinovat va plăti, dar asta nu mă încălzeşte, am o singură viaţă, acum şi aici (ştiu şi latineşte vorba asta!), şi nu-s dispus cu nici un chip s-o transform în chin, nici un argument nu-i destul de întemeiat ca să cunosc iadul cu arvună; de aceea îţi vorbesc atât de frumos, ca să afli că m-am înfuriat şi pot fi declanşat în orice clipă; adevărul e că nici eu nu ştiu ce dezastre sunt în stare să provoc şi ar fi bine să evităm să le cunoaştem împreună; şi crede-mă, tot ce-am spus e rugăminte, nu ameninţare

 

[Vatra, nr. 11-12/2016]

KOCSIS Francisko – Melancolii negre, cu şi fără dedicaţie

letitia-ilea-intamplari

Cea mai recentă carte a Letiţiei Ilea* pare să-şi fi tras cititorii în adâncurile întunecate ale materiei lirice, e o poezie grea, aspră, abrazivă, care nu te îndeamnă să te apuci imediat de scris despre ea. În ciuda aparentei simplităţi, a adaptării discursului la funcţia de comunicare frustă, a eliminării oricărei tentaţii de calofilie ori de asociaţii scăpărătoare, poezia nu pluteşte pe ape limpezi. Fără să-şi fi propus, probabil, poeta ne pune în faţă un jurnal negru, al angoaselor, jurnalul liric al unei inadaptări la realitate, consemnarea cu un fel de brutalitate, furie, disperare a clipelor negre, a golurilor existenţiale din care ori nu există ieşire, ori numai ea nu ştie cum poţi scăpa din răul ontologic. Probabil ipostaza a doua e cea valabilă, câtă vreme ea însăşi îşi asumă neputinţa de a schimba ceva, e atâta resemnare încât simţi iminenţa unei implozii: „am căutat/ în pământ în cărţi în stele/ şi am aflat doar pustiul” (am căutat), un „gol care se lăţeşte la venirea serii” (***, p. 172). Stăruie impresia că toată poezia porneşte de la concretul existenţial, se trage din emoţii, trăiri, reacţii provocate de evenimente biografice, că e o poezie care se scrie pe principiul decantărilor, de la notaţia frustă, calmă sau înciudată uneori, până la nevoia imperioasă de a striga eliberator, de a diminua tensiunea lăuntrică, dar poate mai exact ar fi să spun că se scrie pe cel al acumulării sidefului pe firul de nisip, deşi a sugera o asemenea concentrare de suferinţă, de trăire negativă ar întuneca şi micile insule de lumină care mai apar în poezia ei. Este vorba mai cu seamă de însufleţirea temperată pe care o stârneşte prezenţa ori evocarea prietenilor, multora dintre ei dedicându-le poeme sensibile, căutând „cuvântul potrivit/ pentru un prieten în suferinţă”, ca să-l facă „să creadă din nou/ în ziua de mâine”, deşi în propriul suflet nu poate schimba nimic, „cariul îşi vede de treabă”, „în mintea ta/ s-a cuibărit spaima/ cu arme şi bagaje”, dar un licăr de speranţă pare să pulseze la gândul reciprocităţii, că „departe cineva/ caută cuvântul potrivit pentru tine/ se gândeşte cum/ să-ţi aline dintr-o dată toate durerile/ să te facă să crezi din nou/ în ziua de mâine” (unde să găseşti). Deşi nu pare, în comparaţie cu majoritatea poemelor sale, acesta este un moment tonic, fast. Ca şi ziua dătătoare de speranţă din lumină de octombrie, deşi porneşte de la ternul diurn: „lentoare tristeţe sfâşiere chiar./ ca şi cum vestea bună/ ar fi un fruct prea copt/ ce vai nu mai poate fi mâncat (…)/ realizezi dintr-o dată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt”. Îşi reînnoieşte promisiunea şi la sfârşitul unui scenariu al unei zile identică întru totul cu celelalte, „îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă” (vineri seara), dar simţim că e ceva ce nu obligă, e veşnica amânare, lipsa unei motivaţii puternice care să genereze sens, scop, utilitate, voinţă. La Letiţia Ilea până şi poemele ce par mai luminoase, mai optimiste, sunt impregnate în substrat de o melancolie evanescentă, chiar şi în momentele când are „senzaţia că timpul nu se grăbeşte prea tare”, când traversarea zilei e „mângâiere nu săgeată”, când „ursitoarea bună a alungat furtuna” (***, p. 90) nu se risipeşte cu totul starea de alertă, reacţia defensivă, nici când îşi ia inima-n dinţi, îşi ridică gulerul şi porneşte înainte cu mâinile înfundate-n buzunare nu sugerează alura unui cuceritor, ci numai îndârjirea celui ce nu are de ales. Citește în continuare →

Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline

kocsis teste

Bună parte dintre poemele lui Kocsis Francisko*, publicate în volumul Teste de identitate, le citisem o dată primite prin e-mail, iar a doua oară când am fost responsabil de număr al revistei Discobolul a sfârşitului de an 2015. Ţin cartea lui Francisko pe masa de lucru de două luni şi mă tem să mă apuc de citit, pentru că de fiecare dată poemele lui îmi răvăşesc sufletul. Acum nu mai am scăpare şi-ncep cu Povestea de seară de pe ultima copertă, când „Linda se sălta pe genunchii mei/ şi de-acolo striga lumii să se astâmpere,/ de acolo striga buzelor mele să mai aştepte/ cu povestea până se cuminţesc şi greierii”…, o poveste datată 3-4 iulie 1986, ca în volum să citesc poeme recente: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, iar la pagina 85, Octombrie 2015, ziua 5. Gândul mă duce desigur mult înapoi, provocat desigur de Povestea de seară, în care iubita poetului „râdea de parcă ar fi trecut prin gândul ei/ o orchestră cu o sută de castaniete”, şi „roiul de sunete zglobii se hârjonea/ în auzul meu pe-ndelete”, la poveştile din celelalte volume de versuri ale poetului scăpate să nu fie distruse de furia autorului în anii tinereţii, când Kocsis Francisko îşi făcuse obiceiul, deloc comod, de-a trăi în mod repetat prin poezie, imprevizibil, aducând în volumele sale poezii din diferite perioade de creaţie, unele recuperate din te miri ce dosare, file cu poezii uitate prin vreo carte. Acum însă poemele din această plachetă sunt creaţii recente, titlul volumului Teste de identitate ispitindu-ne la mai multe opţiuni interpretative, din care nu excludem nici autoironia, măcar că în substanţialitatea sa cea mai intimă Kocsis este un poet al transcendenţei, metafizica manifestându-se în tribulaţiile existenţiale dincolo de raţionalul la care adeseori poetul e întâmpinat de „contrariul”, de „nostalgia după un dar pierdut”, ceea ce făcea încă de copil, când vorbea „cu gâzele şi cu firele de iarbă”, cum constată el în poemul Nicidecum nu-i uşor din debutul volumului, cu nu puţine elemente de ars poetica, când vorbeşte despre „colosala diferenţă de limbă” sau când „fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister”.

Citește în continuare →

KOCSIS Francisko – Zugravul miniaturist

fulguratii-ioan-milea-cop-225x300

În anii din urmă, începând cu 2012 mai precis, Ioan Milea mi-a făcut onoarea de a-mi trimite cărţile sale tipărite în fragilul format A6, intitulate Fulguraţii, prima din anul amintit, apărută la Editura Eikon din Cluj, constituind a doua apariţie din şirul acestui ciclu, judecând după cifra romană care o individualizează, urmată de III şi IV la Editura Limes (2013 şi 2015).*

Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm la Ioan Milea este maniera în care scrie, în spiritul poeziei nipone clasice, dar el nu scrie haiku-uri în forma consacrată, ci mai degrabă terţine care trădează o strânsă înrudire cu poezia de la soare-răsare, terţine cărora el le zice cu justificat temei fulguraţii, căci ele sunt asemenea unor scăpărări delicate, nişte focalizări bruşte de lumină asupra unui petec de lume, de viaţă, de gând, toate văzute într-un fel neobişnuit, în nuanţe frapante, din unghiuri inedite şi în ipostaze surprinzătoare. Ioan Milea este un fin observator al lumii în care trăieşte, orice schimbare îi atrage luarea-aminte, îi atrage privirea şi-i provoacă reacţia emoţională, atitudinală şi uneori şi morală (mult mai rar, e adevărat, lăsând să se ghicească îndărătul scepticismului intrinsec lecţia bine învăţată a zădărniciei).

Citește în continuare →

KOCSIS Francisko – Naraţiuni despre realitate

cornel nistea

Cornel Nistea a publicat recent o carte de proză scurtă cu un titlu de-a dreptul cuceritor, Vânzătorul de apă colorată, povestirile unite sub acest titlu făcând o dată în plus dovada priceperii sale în arta naraţiunii condensate, de mică întindere, a cărei încărcătură simbolistică şi etică stă sub semnul socialului scrutat cu ochiul critic al observatorului atent la detalii care scapă unui spirit mai puţin sensibil la aspecte aparent anodine, însă de multe ori cu o mare încărcătura tensională capabilă de a  agresa, ocolite când se petrec în public, dar izolate de cele mai multe ori în mediul sordid care le generează şi le potenţează până la deznodăminte dramatice, când e vorba de mediile urbane, şi cu accente nostalgice, calde, evocative când e vorba de cele cu o încărcătură emoţională cu totul specială, de rememorare a unor locuri, ţinuturi, obiceiuri, timpuri şi oameni care ocupă un loc privilegiat în sensibilitatea autorului.

Lectura produce impresia că scenele descrise sunt decupaje de cotidian şi de trecut apropiat, sunt atât de autentic şi veridic zugrăvite încât îţi creează senzaţia că au corespondenţă în realitate, ba chiar îţi dau convingerea că pornesc de la un sâmbure de fapt petrecut în viaţa sau sub ochii scriitorului, dar nu trebuie să ne lăsăm ademeniţi de aceste asemănări înşelătoare şi să le catalogăm drept simple momente biografice, deşi sunt cu certitudine meşteşugit intarsiate în ficţiunea şi funcţiunea povestirilor şi asemenea secvenţe existenţiale, dar schiţarea câte unei figuri adună în chenarul povestirii o sumă de însuşiri menite a fixa în desenul în peniţă trăsături fizice sau de caracter memorabile.

Cornel Nistea se distinge, se impune chiar de la început ca un excelent portretist pe spaţii reduse, şi-a însuşit profund tehnica genului şi a dobândit îndemânarea de a condensa în câteva secvenţe poveşti întregi, conştient că nu are la dispoziţie întinderea romanului ca să adauge rând pe rând câte o trăsătură, să nuanţeze o însuşire, aici totul se întâmplă repede, dintr-o dată, proza scurtă nu-şi poate permite lenea romanului, curgerea sa leneşă de fluviu, secvenţele de acţiune şi trăire se consumă dintr-o scăpărare, nu există reveniri, retuşări, completări, detalieri. Execută linii decise, apăsate, energice, fără şovăieli, desenele sale au acurateţea gravurilor vechi şi acelaşi efect de străluminare în profunzimile omeneşti.

Putem delimita câteva teme care revin la Nistea ca o nevoie de clarificare ori de aprofundare, de îmbogăţire cu sensuri ori de surprindere a aspectelor care în alte locuri nu puteau fi aglutinate situaţiei sau personajului, de întărire a tuşelor unor trăsături de caracter, dar şi câteva situaţii cu tentative de caricaturizare, de care autorul se apropie cu prudenţă, cu reţinere, cu sfială, ele nefiind în registrul epic al scriitorului instrumente pe care să le mânuiască cu precizia de detaliu a observatorului realist, nemilos, persiflator, dar poate tocmai un dram de compasiune faţă de subiectul în discuţie diluează acidul acestor povestiri, caz în care şi ceea ce ar putea părea o ezitare să dobândească valenţe pozitive. Nu voi putea lua la rând toate temele lui Nistea, le-am grupat însă în câteva categorii pe care le voi analiza din perspectiva imperativelor etice kantiene pe care le simţim în subteranele textelor, asumate onest de scriitor prin căldura cu care înfăţişează personajele care stau de partea „bună” a baricadei sociale. Printre acestea, locuri de primă importanţă ocupă senectutea, categorii sociale, ocupaţii, evocarea secvenţială a unui trecut de spaime şi umiliri, resemnări şi gesturi nebuneşti (ca în Spaime, despre care voi vorbi mai jos), rememorări de locuri şi oameni din timpuri vechi, toate învăluite în ţesătura fină şi indicibilă a sentimentelor, emoţiilor, atitudinilor, reacţiilor.

Prima chestiune la care mă opresc este chiar o temă devenită extrem de delicată în ultima vreme, ca un cartof fierbinte, tot mai fierbinte, un caz social mereu pasat, mereu amânat, mereu insolubil pentru toate regimurile, considerat de toate mai la îndemână să-l nesocotească decât să caute soluţii, rezolvări, sperând nemărturisit într-o ecuaţie miraculoasă de asimilare, nerecunoscând niciodată că organismul social îi tratează ca pe o grefă, este vorba de ţigani, desigur, trecuţi la identitatea confuză de rom printr-o decizie politică ipocrită, de fapt, care recunoaşte neputinţa şi-i amplifică în timp şi consecinţele. Trei dintre povestirile lui Nistea, care are înţelepciunea de nu aborda sociologic, ci numai uman acest grup discriminat în mod tradiţional în toate societăţile (la care ar trebui să se ataşeze o abordare istorică lucidă, care ar explica o sumedenie dintre tarele care se perpetuează, se rostogolesc pe principiul bulgărelui de zăpadă, până va deveni mult prea mare pentru a mai putea fi stăpânit), îi are ca protagonişti pe aceşti semeni cu totul speciali în multe dintre ipostazele lor, dar şi reversul este la fel de tăios şi incredibil de supărător. Este vorba de povestirile Micii cerşetori, Liber profesionist şi Copilul cu ghiocul, în care lumea aceasta sordidă este prezentată în culori violente, nedomolite de tuşa moale a vreunui epitet: „fu înconjurat de cinci-şase copilaşi, ţigănuşi nespălaţi şi flămânzi din cartier, ieşiţi la cerşit. (…) Asaltat cum era, deodată avu imaginea din adolescenţă, înconjurat de o haită de câini de la o stână, gata să-l sfâşie, dacă nu i-ar fi venit în ajutor ciobanii…” (Micii cerşetori), care au devenit şi mai agresivi din clipa în care omul, văzând că nu are destui bani mărunţi, comite greşeala de a scotoci după alţii în portmoneu şi-i lasă să zărească bancnota de cincizeci de lei, ei bine, din clipa aceea nu mai pot fi refuzaţi, pentru că ştiu cu certitudine că are bani, se simt părtaşi ai sumei şi-şi cer partea. Cum am spus, Nistea are înţelepciunea de a nu judeca, de a nu reproşa ori culpabiliza pe cineva, se mulţumeşte să descrie, dar gestul de a nu trece pe lângă subiect dovedeşte că el încă n-a trecut hotarul indiferenţei, chiar şi dacă ştie că nu rezolvă nimic dând „un leu unui cerşetor”. O pată de culoare a povestirii o reprezintă în ceata de copii „singurul cu păr bălai dintre toţi ceilalţi, bruneţi”, un copil cu ochi albaştri, ca o proiecţie de lumină într-o speranţă.

Cealaltă povestire, Liber profesionist, e ceva mai întinsă şi concentrează un mic roman în câteva file, relatând cu sintaxă frustă, decantată, esenţializată, povestea vieţii unui cerşetor „profesionist”, devenit un maestru al „artei cerşitului”, „cea mai bănoasă afacere”, cu care a reuşit în câţiva ani să pună fundaţia unei adevărate vile, pe care a şi ridicat-o, dar nu pentru sine, ci pentru nevastă şi copii, el nu avea loc în ea, stătea într-un cotlon de la subsol şi nu avea dreptul de a ieşi din curte prin faţă când se ducea la cerşit, ci prin fundul grădinii, dar pentru că „familia avea pretenţii tot mai mari (…), şi-a sporit abilităţile de a cerşi” cu gândul să-şi facă plozii fericiţi, să-i dea la şcoală şi să-i facă domni, la şcoală spuneau că tatăl lor este liber-profesionist, asta suna de parcă ar fi om de afaceri, „cerşea pe orice vreme, pe arşiţă, pe ploaie, pe ger, fără odihnă. În câteva rânduri s-a îmbolnăvit, o dată a făcut pneumonie şi a fost câte pe ce să se cureţe”. A continuat să-şi ţină familia, dar n-a reuşit să facă din ei decât nişte profitori, risipitori, paraziţi, băiatul un împătimit al jocurilor de noroc, fata măritată cu un trântor, nevasta împătimită de zorzoane de aur, el rămânând în aceleaşi zdrenţe de ani de zile. La un moment dat, când încearcă să-şi educe tardiv copilul, primeşte un răspuns năucitor: „nu câştigi destul ca să fiu domn”, un răspuns trezitor într-un fel, apoi îi moare soţia, ginerele îl ameninţă pentru bani, îl cuprinde o amărăciune răvăşitoare şi nu se mai duce acasă, înnoptează sub un pod de cale ferată, ascultând „ţăcănitul roţilor trenurilor care treceau pe deasupra lui”, dar era tomnă târzie, dăduseră primele îngheţuri, noaptea s-a trezit leoarcă de sudoare, conştient din toate simptomele pe care le avea că sfârşitul e foarte aproape. Povestea este construită în cerc, debutează cu momentul acesta de luciditate, după care se rememorează orbitarea grăbită pe firul vieţii şi se revine în clipa resimţită ca eliberare. Orice comentariu în plus pe marginea povestirii n-ar face decât să repete inutil câteva din miile de opinii mai mult sau mai puţin veninoase, ironice, acide, raţionale, pătimaşe ori absurde brodate pe această temă de-a lungul timpului. Câinii latră, şatra trece.

A treia povestire e Copilul cu ghiocul, povestea ţiganilor nomazi care îşi instalează şatrele la marginea satului, lângă pădure, şi se îndeletnicesc „cu făcutul căldărilor de cupru şi cu repararea unor vase stricate ale sătenilor, iar femeile bântuiau satul cu ghiocul”, dând de multe ori peste „creduli cărora le goleau gospodăria de cereale, de găini, de-un purcel de lapte”. Stârnesc o seamă de nemulţumiri, apar furturile într-un loc unde nu se furase până atunci, se confruntă două moduri de viaţă reduse la două celule sociale. După plecarea lor, un sătean se duce la pădure să taie lemne şi dă peste „un pui de om. Un băieţel bălai de vreo patru anişori”, care se juca cu broaştele dintr-o baltă de parcă s-ar fi aflat într-un rai golit de orice ameninţare. Îl ia acasă, ce era să facă, nu-l putea abandona în pădure, e spălat, i se dă de mâncare, dar când vrea să anunţe autorităţile, la poliţie găseşte uşa închisă, primarul e neputincios, apoi e şatra de negăsit, nu se ştie al cui e copilul. Când, într-un târziu, se dă de urma şatrei şi se găsesc părinţii copilului şi sunt aduşi să-l ia acasă, fac un tărăboi de pomină, caracteristic, care a făcut faima neamului lor, reproşându-le ţăranilor că l-au „pus în puf” pe purdan şi l-au săturat, că de-acum nu-l mai pot lua înapoi, că ar muri după revenirea la viaţa de dinainte, apoi tatăl sare în căruţă şi dă bice cailor şi-l abandonează la familia adoptivă de ocazie. E vorba iarăşi de un copil blond, părăsit fără regrete, nedorit, respins ca străin, diferit. Privitor la legile acestor frânturi de triburi, noi nu cunoaştem decât legende care ne contrariază, ne aruncă într-o noapte istorică în care nu găsim explicaţii şi noimă. N-am avut intenţia de a zăbovi prea mult la această temă, dar sunt scene atât de obstinat prezente în realitate încât subconştientul domină prin pârghii nelămurite voinţa şi ne trezim despicând în patru un fir deja despicat în douăzeci şi patru.

Cealaltă categorie de povestiri, tot trei la număr, Poeţi, aplauze şi petrol, Scriitoarea şi Brânduşa şi maestrul, pun în pagină o cumplit, de nu chiar dramatic de greşit înţeleasă „chemare” spre scris, devalorizând prin grafomanie înclinată spre patologic actul estetic în sine şi sfidând instituţia critică prin determinarea îndărătnică de a continua în ciuda oricăror dovezi de inadecvare şi incongruenţă. Un amestec de vanitate, egolatrie, amatorism, confuzie, cultură subţire, elitism neînţeles şi râvnirea unui statut cu o aură de mister îi împinge într-o competiţie de vânare a unei iluzii. În prima povestire se descrie un mod anacronic de mediere între cultură şi public, din prima epocă de culturalizare a maselor, numită „luna cărţii la sate”, când câţiva scriitori, în special poeţi, erau duşi în aşezări uitate de Dumnezeu ca să citească în faţa unor ţărani strânşi acolo cu forţa versuri mai cu seamă patriotice şi ideologice, oameni pe care răbdarea greu îi ţinea pe loc, dar în povestirea lui Nistea sunt suspect de entuziaşti, şi la final aflăm şi de ce: li se va distribui petrol fără obligativitatea livrării a zece ouă pentru un litru, ca urmare aplauzele şi rumoarea aveau o explicaţie, şi de îndată ce au scăpat de corvoada familiarizării cu literatura s-au înghesuit să-şi primească porţia, „cu cât mai multe aplauze, cu atât mai mult petrol”, „că lumea aşa merge în ziua de azi”, cu o mică întrunire de păhărele la urmă, ca după o treabă bine făcută, numai că poetul care află toate astea le cam strică petrecerea cu „nazurile” sale idealiste.

În a doua povestire, Scriitoarea, autorul descrie vizita unui redactor de revistă la o  „scriitoare care publicase câteva cărţi nebăgate în seamă”, care afişează o boemă nepotrivită, ridicolă, cu poze şi gesturi de geniu romantic neînţeles, dar şi de eroină modernă a luptei împotriva unui „sistem” care o respinge din resentiment, crede ea, şi un dram consistent de invidie. Şi degeaba i-ai spune că a sărit calul, narcisismul ei ar deveni agresiv, jignitor, primitiv, ea crede cu patimă în propria valoare, nu contează că e singură împotriva tuturor, „ăsta-i destinul celor aleşi”, pare să spună ea şi să-şi asume tragismul condiţiei artistului aruncat în ghearele disperării numai şi numai pentru a putea fi pe deplin autentic în zugrăvirea existenţei. Că e cu totul extranee înţelegerii cadrului firesc în care se desfăşoară viaţa literară şi a literaţilor o dovedeşte cel mai bine descrierea vestimentaţiei ţipătoare (pantaloni negri şi sarafan roşu) şi a interiorului locuinţei (camere îmbâcsite, lipsa cărţilor, nici măcar o bibliotecă încropită de scos ochii vizitatorilor), ideea dobândirii succesului prin organizarea unor lansări pretenţioase şi costisitoare de carte, cu lăudători plătiţi şi ascultători amatori de o mică agapă, ba chiar şi invitaţia redactorului face parte din aceeaşi strategie de vânare a succesului cu o strânsură de vorbe. Spiritul lui Caragiale răzbate dintre rânduri, dar nu cu ironia muşcătoare a aceluia, ci cu îngăduitoarea sapienţă şi milă transilvană pentru prostie.

În Brânduşa şi maestrul, Nistea vorbeşte despre sateliţii care orbitează în jurul câte unui maestru şi strălucesc de la lumina transferată asupra lor. Brânduşa, o elevă de liceu cu adieri lirice adolescentine, este „descoperită” de maestrul gazetei literare locale şi promovată cu poezii „retuşate” aproape în întregime de maestru, fapt care n-o deranjează câtuşi de puţin, ea crede că e ceva normal, urmează apoi aventura ei în capitală, intrarea la restaurantul scriitorilor, cunoştinţele pe care le face, recursul la „ajutorul” maestrului pentru a apărea într-o revistă centrală, apogeul strălucirii, premii peste hotare, cartea tipărită, depozitată în pivniţă, după care mama pragmatică pune piciorul în prag şi o constrânge să se mărite cu Nuţu, un „mototol” de meseriaş pe lângă care îşi poate hrăni în continuare iluziile, cu sprijinul la fel de „dezinteresat” al maestrului. Mărturisesc, mintea sâcâitoare nu mi-a dat pace şi m-a îndemnat să caut asemenea comete şi steluţe căzătoare în literatura noastră – recunosc că suspectez a fi găsit câteva, dar n-ar avea nici un sens să rostesc nume pe care oricum nu şi le va mai aminti nimeni.

Dintre povestirile din mediul urban, mă opresc puţin la cea intitulată Spaime, pentru că îmi aminteşte de simpaticul bătrânel întâlnit pe vremuri într-un tren aglomerat, evocat de mine într-o notă: „În tren, un bătrânel simpatic şi puţin pilit, guraliv peste măsură, relua mereu, cu o stranie duioşie în glas şi un fel de subînţeles şiret, acest ciudat refren al gândului său: «Săracu’ nenea Poporul, multe poate el îndura». Prin gesturi, vorbă şi mimică, acompaniate de sticla de vodcă, mi­i amintea pe mujicii lui Cehov, ai domnului Cehov”. În povestirea lui Cornel Nistea, omul care traversa oraşul strigând, înjurând şi bătându-şi măgarul: „Na, Stalin, na!…”, „nu putea fi unul dintre cei abia ieşiţi din puşcărie, cel mult putea să fie vreun frate sau văr al celor arestaţi atunci” (revoltele de solidaritate cu revoluţia budapestană, n.m.), trebuia să fi fost „un calic din suburbiile oraşului sau din vreun sat din apropiere”, dar simplul fapt că în acele vremuri cineva a avut nebunia de a-şi boteza măgarul cu acest nume dovedeşte ori că şi-o căuta cu lumânarea, ori că era chiar nebun de legat. Celălalt personaj evocat în aceleaşi circumstanţe, trecând pe stradă la o zi distanţă, „o matahală de om, cu înfăţişare de cerşetor, călca apăsat chiar pe mijlocul carosabilului, gesticulând în semn de deznădejde” şi striga: „Unde eşti, Avrame? Unde eşti, Avrame? Vino de-ţi vezi poporul!…”, nu pare să conştientizeze că pentru el strada aceea nu avea capăt, nu va ajunge să-i vadă capătul, pentru că atunci nici oamenii cu mintea rătăcită n-aveau voie să aibă gura slobodă, deveneau într-o clipă pacienţii psihiatrilor şi nu mai deranjau cu gălăgioasa lor prezenţă timpanul social.

Multe dintre povestirile din mediul citadin se rezumă la câte o secvenţă memorabilă, în jurul ei ţesându-se un fundal de linii şi culori, fiecare vehiculând un sens moral sau metaforic. Între ele, Profesorul digresionist are o savoare aparte prin atitudinea şi fondul mistic al acestuia; admirator al lui Dante şi convins că nu poate fi tradus inefabilul originalului Divinei Comedii, are convingeri care, la alt nivel, îl pun în rând cu cei doi „nebuni” din povestirea Spaime, dacă are curajul să afirme în contra ideologiei că „numai omul îşi duce puiul în braţe”, dovadă irefutabilă că nu se trage din maimuţă şi „a venit pe pământ de pe o altă planetă”, ca puţin mai încolo să afirme la fel de nonşalant că „dacă asistăm la un spectacol al unei tragedii greceşti sau dacă citim Cartea Căii şi a Virtuţii a lui Lao Tsu, ne izbeşte adevărul extraordinar că mintea omului n-a evoluat în ultimii cinci mii de ani mai deloc, a făcut numai depozite de inteligenţă”.

O temă recurentă a lui Nistea o reprezintă universul rural cu peisaje, locuri cunoscute, unchi, mătuşi, verişoare, moţi, mineri, aurul Apusenilor, în care descrie totul cu o empatie radiantă, între ele Nuţica şi Grinda cu răboj sunt două amprente de sensibilitate. Tot în aceste povestiri este abordată tema delicată şi dureroasă a senectuţii, a satelor îmbătrânite, fără viitor, care privesc în urmă, aşteptând parcă soluţii care n-au cum să vină din direcţia aceea: Parmena, Motântoaia, Sub acelaşi patrafir, Scorbura cu bolovanul de aur, Amar, dar dulce şi altele. Aceste povestiri îi facilitează lui Nistea recursul la vocabularul neaoş, la arhaisme de o savoare aparte, fără a abuza însă, cum face Pentru M. Ardelean în Zile arse (de înţeles totuşi, pentru că rostul însuşi al cărţii era acesta, cred eu) sau Ion Ilie Mileşan în Sub zodia patimilor, dând frazei o curgere mai domolită, mai calmă. Între ele, câteva la care ţin să apară aici: ultoi, citav, stălaj, ratotă, coptorariţă, ştramă, schintă, conie, palant, poiată.

Am lăsat la urmă povestirea care dă titlul volumului, Vânzătorul de apă colorată, în care descoperim personajul omniprezent al vremurilor noastre, comerciantul de mărunţişuri şi mărfuri dubioase apărut imediat după revoluţie, itinerant şi ambulant la început, buticar mai apoi şi om de afaceri la sfârşit, întâlnit în toate oraşele şi comunele mai de doamne-ajută, personajul pentru care măsura tuturor lucrurilor a devenit banul, pentru care nu contează onestitate, moralitate, legalitate sau ce o mai fi mişcând resorturile vieţii sociale cât de cât normale, totul pentru profit, asta pare să fie deviza lui şi se ţine de ea mai ceva decât benedictinul de tipic. Vânzătorul lui Nistea e un „calic” autorizat de primărie să vândă în spaţiul public sucuri colorate la pahar, preparate în condiţii precare de igienă din siropuri concentrate, servite în câteva pahare spălate după fiecare consumator într-o găleată cu apă nu prea des schimbată (nici vorbă de clătire cu apă curată), alături de care mai comercializa acadele (preparate în casă, se pare) şi îngheţată la bidon. Nimeni n-a ţinut seama niciodată de pericolul infecţios pe care îl reprezenta, a fost lăsat să colinde oraşul, târgurile şi să agonisească din afacerea lui de subzistenţă, cum părea, o adevărată avere, pe care o investeşte în construirea unui castel-cetate pe post de pensiune turistică şi unde continuă să servească aceeaşi „apă colorată în aceleaşi păhăruţe pe care le folosea altădată în târgurile de ţară”. Iar acadelele sunt mândria casei… Îl descoperi oriunde te-ai duce, este un personaj central al ultimelor două decenii ale istoriei noastre, este omul care şi-a sacrificat viaţa pentru chiverniseală şi apoi îşi exhibă lipsa de gust prin felul în care o afişează.

Pe scurt, Cornel Nistea este un abil desenator de profiluri umane reprezentative pentru epoca sa. Avem sentimentul că în galeria figurilor sale îi descoperim pe toţi cei cu care ne-am intersectat la un moment dat în viaţă, sunt chipuri zugrăvite cu atâta acurateţe şi autenticitate încât par secvenţe rupte din realitate. O realitate trecută însă prin filtrul de fin observator al scriitorului, transferată în ficţiunea literară cu priceperea şlefuitorului de metale preţioase.

_______

* Cornel Nistea, Vânzătorul de apă colorată, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

KOCSIS Francisko – Un autoportret

Ruleta-maghiara

Apariţia în limba română a unei cărţi despre personalitatea literară şi politică a lui Markó Béla nu poate să treacă neobservată de cei ce i-au cunoscut poezia şi i-au urmărit cariera publică, oferind posibilitatea şi riscul confruntării cu ceea ce s-a configurat deja în mentalul fiecăruia şi ceea ce ni se oferă de către cel în cauză însuşi, căci este vorba despre o carte de confesiuni, un interviu-maraton acordat lui Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară.* Trebuie să spun că titlul cărţii m-a contrariat de la bun început. Primul lucru a fost să mă uit la titlul original, unde este vorba despre Cartea maghiară (A magyar kártya), ruleta este un joc al hazardului mecanic, orb, al unor raporturi de forţe fizice, pe când jocul de cărţi presupune participare afectivă, psihică, intelectuală, voliţională, la jocul de cărţi intervine opţiunea pentru o combinaţie sau alta dintr-un număr mai mare de posibilităţi, nu-i totuna ce carte joci, nu-i totuna cu ce carte îţi răspunde adversarul, pentru că jocul de cărţi se desfăşoară cu parteneri, pe când ruleta… la jocul de cărţi, adversarul te poate constrânge să joci într-un anumit fel, să sacrifici o anumită carte dintr-un calcul care vizează un câştig ulterior, pe când ruleta… în jocul politic e la fel ca la cărţi, e ca un pocher subtil, perfid, ticălos, cacealmist, un joc de strategii, de cedări inteligente şi ademeniri în capcane, de stăpânire de sine şi evaluări, de anticipări şi provocări, de derutări şi simulări, pe când ruleta… în acest joc e vorba de tot arsenalul de tertipuri, stratageme, subterfugii, păcăleli, ipocrizii, măşti şi orice altceva ce poate sluji într-un fel sau altul la obţinerea unui avantaj. Aşadar, cartea maghiară, pe cartea aceasta s-au jucat în anii postrevoluţionari o sumedenie de mize, multe dintre ele resimţite în viaţa de toate zilele.

Înainte de a fi politician şi personalitate publică, Markó Béla a fost şi a rămas un remarcabil poet, eseist şi traducător, inclus de mine în antologia Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, în care i-am creionat un scurt portret liric şi-i stabileam un loc în fenomenul cultural maghiar din România prin însuşi gestul selecţiei, care n-a ţinut seamă de poziţia publică dobândită de el. Redau aici un pasaj din această prezentare: „A debutat, ca majoritatea autorilor maghiari din România, în colecţia Forrás a Editurii Kriterion în anul 1974 cu volumul În oraşul cuvintelor (A szavak városában), volum al cărui titlu sugerează că între coperte vom descoperi o poezie a diversului citadin, dar întregul volum este, de fapt, o discret mascată elegie bucolică în care, ca pâlcurile de maci în lanurile de grâu, distonează câteva elemente străine peisajului (…) Imaginile surprinzătoare, metaforele şocante de o prospeţime izbitoare, aluziile livreşti inserate în text ne dau măsura talentului său încă după prima carte. Impresia de ansamblu este că în prima perioadă de creaţie poezia lui Markó nu se poate sustrage total de sub influenţa covârşitoare pe care au exercitat-o asupra întregii lirici maghiare cei doi maeştri: Szilágyi Domokos şi Lászlóffy Aladár. Sub presiunea acestora şi în strădania de a se îndepărta de modele, de a-şi găsi drumul propriu, poezia din perioada următoare se schimbă radical, poemul epic devine dominant (…). În poezia lui Markó se observă o cotitură şi o tendinţă puternic ascendentă în a doua jumătate a deceniului al nouălea, marcată de apariţia volumului  Ani în flăcări. Poetul revine la vocea sa autentică din tinereţe ca la filonul de valoare al creaţiei sale. Îşi încearcă puterile, cu multe reuşite notabile şi majore, şi în sonet, această armură cu măsură fixă în care puţini au reuşit să se simtă în largul lor, în care poţi face dovada virtuozităţii, dar te poţi şi rata. Markó Béla reuşeşte cu superlative, dând impresia, după ce a frecventat stiluri şi modele diferite, că toată creaţia sa anterioară n-a fost decât o lungă perioadă de ucenicie la maeştri, un exerciţiu de transpiraţie care i-a premers perioadei de exprimare plenară, de graţie”.

A trecut multă vreme de atunci, dar tuşele acestui portret nu s-au schimbat în mod esenţial. Mărturisesc însă că n-am putut răspunde decât foarte evaziv la o întrebare recentă a unui critic român, care îmi cerea să-l încadrez pe poet într-o ierarhie a liricii maghiare moderne. Pe cât de laxă era circumscrierea, la fel a fost şi răspunsul, între cei mai buni douăzeci din perioada postbelică, dar nici răspunsul acesta nu reflecta decât subiectivitatea mea sau imposibilitatea de a răspunde la asemenea întrebări irelevante. Un lucru este însă sigur: notorietatea politicianului o întrece cu mult pe cea a poetului şi întunecă meritele omului de cultură nu numai în mediile româneşti, ci şi cele ale limbii maghiare. Inclusiv această carte îl aşează pe locul secund pe poet, deşi aş fi vrut să fie altfel şi chiar am crezut că va fi altfel când am citit motoul care patronează volumul: „Există totuşi ceva ce nu se poate transmite prin poezie: ura naţională. Poezia veritabilă nu suportă decât adevărul, iar învrăjbirea naţiunilor reprezintă triumful minciunii. Tocmai de aceea cred eu că ne putem traduce gândurile adevărate şi drepte din maghiară în română şi din română în maghiară” (Markó Béla, Preţul fildeşului). Am crezut că poetului i se vor pune mai multe întrebări decât politicianului, i se vor cere mai multe răspunsuri, dar balanţa înclină şi de data aceasta în favoarea politicului, trebuie să recunoaştem însă că domeniul atrage mai mult, incită, stârneşte curiozitatea, cu atât mai mult cu cât este vorba de o personalitate aflată în toţi aceşti ani în mijlocul evenimentelor, în cercurile restrânse unde s-au luat decizii, s-au prefigurat destine. Şi este justificată orice tentativă de astâmpărare a curiozităţii atât a celui ce formulează întrebările, cât şi a cititorului.

Structura cărţii este diacronică, exact cum m-am aşteptat, începând cu „amintirile”, cu istoria orală a familiei, transfer care-i revine bunicii, ca peste tot unde nepoţii rămân în grija lor, informaţii despre obârşie, despre vremuri neguroase, despre predecesori, familia trăgându-se din vechi colonişti italieni, cum atestă numele şi denumirea localităţii de origine a familiei, aşezarea italienilor, Tălişoara, dar astea contează numai de coloratură transilvăneană. Ceea ce e de luat aminte aici: Markó Béla consideră, în ciuda părerii cvasiunanime, că familia secuiască se organizează în jurul femeii, nu al bărbatului, care e cam hoinar („bunica fusese o viaţă întreagă femeia în jurul căreia gravita totul, ea dirija familia, ea era stăpâna casei. În familiile secuieşti femeia comandă. E doar o iluzie că ar fi altfel. Prietenii, colegii mei din Secuime insistă fără drept de apel, încearcă să mă convingă că este vorba de o comunitate care gravitează în jurul bărbatului. După părerea mea, în nici un caz nu este vorba de aşa ceva, dimpotrivă. Bărbaţii hoinăreau în lung şi-n lat prin lumea cea mare, munceau pe unde apucau, iar femeile răspundeau de familie, o ţineau în frâu”. p. 11), caută de lucru şi la distanţe mari de casă, mulţi au ajuns ca dulgheri, zidari, pietrari sau transportatori şi la Bucureşti, a existat o vreme în care în capitală erau atât de mulţi maghiari încât Bucureştiul era considerat al doilea oraş maghiar ca mărime, fapt neconfirmat de statistici, dar recensământul din 1930 arată că numărul lor era considerabil, aflându-se pe locul al treilea, după români şi evrei (Hencz Hilda, Bucureştiul maghiar. Scurtă istorie a maghiarilor din Bucureşti de la începuturi până în prezent, Editura Biblioteca Bucureştior, 2011, p. 144).

Născut în orăşelul Târgu-Secuiesc, Markó a copilărit într-un mediu excesiv de conservator, dominat de un „naţionalism defensiv” (p. 26), unul care „îi educase pe oameni într-un spirit de un naţionalism aproape de un romantism sălbatic. Era o lume închisă” în care oamenii au identificat „oprimarea cu românii” (p. 25) pentru că „şi experienţele istorice sunt amare” (p. 33). Orăşelul copilăriei s-a dezvoltat ca un loc în care se organizau târguri, „dezvoltându-se ca un oraş al meşteşugarilor. Un oraş al cizmarilor, cum se spune, un oraş al breslelor, inclusiv în ceea ce priveşte arhitectura” (p. 43), în care s-a dezvoltat concomitent şi învăţământul, oraşul având „un gimnaziu de peste trei sute de ani” (p. 43), oraşul în care a turnat Gábor Áron tunurile folosite în revoluţia de la 1848-49. Markó e de părere că ar trebui să se vorbească „mai precaut despre originea secuilor. Nu consider că este util, nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere politic, să-i tratăm pe secui ca fiind un popor separat” (pp. 45-46), probabil că originea lor ar trebui căutată în teritoriul maghiar de dincolo de Dunăre, unde „graiul” este izbitor de asemănător cu al lor. „Cred că la ideea vehiculată de unii care consideră secuii un grup etnic separat au condus, în primul rând, deosebirile din domeniul administraţiei, modul particular de organizare, libertăţile specifice, tagma secuilor liberi” (p. 47); „dincolo de o anumită limită, mă irită că se vrea cu orice preţ ca secuii să fie prezentaţi ca o entitate separată.” (p. 49). Teritoriul disputat reprezintă „pentru toţi maghiarii, Ardealul este pământul strămoşesc. Despre cât este sau nu de motivat – se poate vorbi. Din punct de vedere etnografic, al literaturii şi al muzicii populare, au rămas valori care în Ungaria nu au mai putut fi găsite, conservate. În Ungaria, timpul s-a derulat parcă mai repede” (p. 45), „Pentru maghiari, Ardealul este, motivat sau nu, pământul tradiţiilor, răsăritul strălucitor al soarelui. Şi românii vorbesc cu însufleţire despre faptul că Ardealul este leagănul limbii române, dar şi aspectul acesta este doar un mit, la fel cum este în cazul nostru, să spunem, originea hunică. În cultura românească, Ardealul înseamnă într-adevăr apusul, deschiderea europeană. Pentru ei apusul, pentru noi răsăritul.” (p. 46) E de admirat şi apreciat sinceritatea lui Markó atunci când vorbeşte despre Ardeal, despre istoria şi locuitorii lui, o face fără reţinere, nu are tendinţa de a trece sub tăcere aspecte care ar putea stârni puseuri de reacţii resentimentare, o face ca unul care crede că veşnica amânare a discutării problemelor delicate nu duce la eliminarea lor, ci la o acumulare de tensiune. Multe dintre opiniile sale nu sunt pe placul nici unei părţi, probabil, dar ele pot constitui puncte de pornire ale unor dezbateri oneste. În plus, cunoscător fiind al celor două entităţi ale acestui spaţiu bipolar care este Ardealul (care a rămas bipolar după emigrarea în masă a saşilor, dar care îşi va pierde din nou această structurare din clipa în care romii vor reprezenta „un factor cultural şi politic”, p. 36), opiniile sale au o mare deschidere şi empatie, lipsite de intransigenţa celui lipsit de perspectivă asupra celeilalte entităţi.

Ţinutul secuiesc a dat culturii maghiare o seamă de personalităţi culturale, literare, ştiinţifice, istorice, politice, precum Apáczai Csere János, Gábor Áron, Mikó Imre, Mikes Kelemen, Körösi Csoma Sándor, Benedek Elek, Orbán Balázs, Tamási Áron, a căror memorie este cultivată cu pricepere şi pioşenie, constituind totodată şi un îndemn şi ideal pentru generaţiile tinere, ale căror perspective sunt însă tot mai limitate de condiţiile istorice. O întrebare de o sensibilitate aparte pune problema egalităţii de şanse pentru copiii acestui ţinut, şi nu numai, ci al tuturor celor din regiuni izolate, aflate departe de centre urbane înfloritoare, depozitare de cultură. După părerea sa, nu există şi nu se poate realiza această egalitate în raport cu cei din centre unde accesul la educaţie calitativ superioară şi informaţie este la îndemână şi nici nu se poate înfăptui decât cu eforturi extrem de mari. Dar, probabil, se va putea reduce considerabil în viitorul relativ apropiat, cred eu, prin extinderea reţelei de internet şi prin accesul copiilor din mediile defavorizate şi zonele marginale la avantajele pe care le oferă. În plus, bagajul genetic îşi spune totuşi cuvântul, chiar numele înşirate mai sus întăresc acest adevăr, pentru că nici ei nu făceau parte toţi dintre cei ce pornesc cu prima şansă.

Nu ştiu dacă îndrăzneala tot mai evidentă a întrebărilor, care nu ocolesc temele sensibile, problematice, a venit pe parcurs, ca o consecinţă a răspunsurilor dezinhibate, sau a fost o convenţie apriorică, oricum avem impresia că pentru Markó nu există, se pare, teme tabu, intangibile, răspunsurile sunt îndrăzneţe, tranşante, fără echivoc, fără eterna scaldă în apa călduţă a vorbelor, nu se feresc de chestiunile delicate, gingaşe, spinoase, veninoase. Şi nu este vorba numai de curaj, ci de convingerea sinceră că ele trebuiesc discutate, puse într-o ordine de priorităţi şi aşteptări pentru găsirea unor soluţii viabile pentru majorităţi covârşitoare de ambele părţi, atât de covârşitoare încât să domine pentru vremuri lungi vocile veşnic nemulţumite. „Convieţuirea trebuie fundamentată pe parteneriat, pe faptul că suntem egali”, „în viaţa de toate zilele trebuie să căutăm şi să găsim posibilităţile convieţuirii” ca nişte „oameni cu capul pe umeri” (p. 61).

Este binevenită clarificarea pe care o aduce Markó în privinţa cultului neaşteptat şi oarecum împotriva firii de care s-a bucurat o vreme scriitorul Wass Albert, dar şi revirimentul interesului pentru Nyírő József, a cărui reînhumare a provocat un scandal internaţionalizat din motive electorale, iniţiatorii făcându-şi rău atât lor, cât şi scriitorului, al cărui trecut nu poate fi iertat sau şters. Pentru că este zadarnică orice „încercare încăpăţânată de a-i găsi scuze, explicaţii pentru biografia sa, fapte care nu pot fi şi nici nu este permis să fie scuzate. Nu este vorba de interesul lui Nyírő, ci de interesul nostru. Nimeni nu poate fi disculpat din moment ce fusese ataşat de extrema dreaptă sau dacă avusese asemenea perioade în viaţă” (p. 55), chiar dacă scriitorul respectiv are şi câteva scrieri importante în care descrie cu măiestrie viaţa grea a secuilor. Dar Markó nu-l consideră pe Nyírő „un scriitor de linia întâi, e prea exaltat (…) limbajul lui Nyírő este artificial, fals. Nu are umor” (p. 55) în comparaţie cu Tamási Áron, cu care a fost adesea la concurenţă, despre care afirmă lucruri pe care eu însumi le-am afirmat în repetate rânduri, anume că proza lui are toate ingredientele necesare pentru a fi socotită deschizătoare a unui realism magic aparte prin felul în care începuse, „exista o şansă pentru marea proză din Ardeal, dar nu s-a realizat. Ce se spune în legătură cu proza sud-americană, de exemplu, ei bine, ceva asemănător existase şi la noi, dar nu s-a concretizat nimic” (p. 56), iar continuatorul său cel mai înzestrat, Sütő András, împinge limbajul într-o „formă atinsă de manierism” (p. 56), şi faţă de opera lui interesul scăzând extrem de mult într-un timp foarte scurt, însă dramaturgia şi prozele scurte din ultima perioadă în vor asigura un loc peren în istoria literaturii, pe când Wass Albert este sub nivelul tuturor. Romanele lui Tamási, al căror erou central este Ábel, şi cartea lui Sütő András, intitulată Un leagăn roşu pe cer (Anyám könnyű álmot ígér), în traducerea lui Romulus Guga, au reprezentat momente de cotitură, „din motive diferite, fireşte. Ar fi putut constitui temelia pe care apoi să se construiască o întreagă orientare. Ardealul este o regiune în care sunt concentrate tot felul de belele, haos identitar, probleme istorice, credinţe, erezii, diferite tradiţii, religii, culturi. Acest haos minunat, hai să-i spunem astfel, existent în Ardeal, greu îl găseşti în altă parte şi, paradoxal, tocmai din cauza asta arta de aici ar putea fi universală. Este vorba concomitent de haos, de influenţe reciproce şi, totodată, o existenţă separată, dură, din când în când chiar fundamentalistă” (p. 57). Pe fondul reizbucnirii naţionalismului în anii ’90, au fost readuse în spaţiul public autori şi opere care altfel ar fi rămas în sertarele prăfuite ale trecutului, astfel se explică şi cultul lui Wass, născut din nevoia de a umple un gol şi de a crea un bastion de apărare, de a găsi o umbrelă sub care să se adune la un loc cei ce se simt ameninţaţi. Poezii patetice care îndeamnă la ocrotirea, păzirea valorilor identitare are şi Reményik Sándor, care este un poet onorabil câtă vreme se limitează la temele fireşti şi eterne ale poeziei, dar îşi retează singur deschiderea spre universalitate din clipa în care devine tezist, se condamnă să fie vocea unei orgolii rănite ori a unei spaime viscerale. Pentru că a fost cel mai autentic admirator al lui Ady şi s-a străduit cu reuşite remarcabile să-i semene, l-am inclus în amintita mea antologie, cu un număr redus de traduceri, e adevărat, şi i-am tradus ulterior, la cerere, poemele scrise la Valea Vinului, incluse în volumul Ultima casă, dar am refuzat să-i traduc, la solicitări ulterioare, poeziile de tentă patriotardă, cu ton ofuscat. Dar în timp am constatat că poetul se păstrează în conştiinţa publică tocmai prin aceste creaţii minore, dar asta pentru că numai la ele se face apel la întruniri de diverse feluri, restul operei sale rămânând cvasinecunoscută. Aceste clarificări vin să susţină inclusiv ierarhiile mele, stabilite aproape inconştient, doar pe baza lecturilor şi empatiei. Markó a avut şi are posibilitatea de a-şi exprima răspicat şi punctele de vedere „care diferă de opinia publică” (p. 62), dar crede că nu a făcut destul în acest sens, „nu cred că-n anumite situaţii mi-am exprimat opinia personală suficient de persuasiv, de puternic, de accentuat, de consecvent”, însă ar fi refuzat să inaugureze vreo statuie a lui Wass Albert, chiar dacă ar fi fost rugat, spune el, „aş fi declinat o asemenea invitaţie, trimiţând pe altcineva în locul meu” (p. 63), numai că acest refuz personal ar fi implicat Uniunea în aceeaşi măsură, orice reprezentare ar fi girat acordul ei.

Markó Béla mărturiseşte că nu se consideră un om comunicativ, a avut o perioadă când avea complexe de a vorbi în public, handicap pe care a trebuit să-l învingă prin voinţă şi disciplină. Asta în ciuda faptului că atât universul poeziei, cât şi lumea politicului pretind disponibilităţi de comunicare, chiar dezinvoltură. El şi-a dorit de copil să devină poet, a aspirat la acest statut, îşi dorea să fie asemenea unor modele precum Petőfi, Arany, Ady, József Attila, politica n-a fost decât „îmbrăcarea unei uniforme”, „despre aşa ceva este vorba şi-n cazul politicii, porţi o uniformă invizibilă” (p. 66), însă politicul l-a acaparat într-atât încât l-a îndepărtat cu totul de poezie, „am fost complet dominat de politică, n-am simţit nevoia să scriu poezie. Am scris poezie ultima oară în 1995, înaintea unui lung deceniu de tăcere” (p. 67). După acest deceniu de tăcere, recunoaşte franc: „Făcând politică, am produs mult rău naturii mele poetice. După un timp, oamenii nu mai sunt curioşi să afle cum este un politician în interiorul sufletului său. (…) Nimeni nu-i curios să afle ce gândeşte despre dragoste, ură, nici cum simte un politician, dacă-l preocupă sau nu întrebările legate de viaţă, moarte, existenţă, inexistenţă, Dumnezeu şi lume, de credinţă şi necredinţă” (p. 81). „Artistul, scriitorul este egoist, vanitos şi, din când în când, invidios. Invidia este o problemă de moralitate, dar egoismul, vanitatea nu neapărat” (p. 72). „După aproape un deceniu, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc urgent să păşesc pe acel podeţ îngust care încă mă conduce înapoi la forma adevărată a exprimării de sine, la poezie, dacă mai sunt în stare de aşa ceva” (p. 73). Şi aşa a venit sonetul, forma fixă care trebuie umplută cu parcimonie, pentru că nu ai la dispoziţie mai mult spaţiu, e un exerciţiu de disciplină, măiestrie, talent. Revenirea la literatură înseamnă în acelaşi timp şi o treptată îndepărtare de politică. În opinia lui Markó, în literatură, în artă, nu prea funcţionează principiul evoluţiei, care ne-a fost inoculat în şcoală, „am ajuns la concluzia că în nici un caz nu-i adevărat că datorită artelor şi literaturii urcăm, din pas în pas, pe scara. Cu toate acestea… aceste clişee există în capul nostru” (p. 102), „pe malul Mării Egee am recitit, pentru a treia oară, Odiseea… şi iar am fost deznădăjduit. Odiseea conţine totul. Odiseu este un veritabil european din zilele noastre” (pp. 102-103). „Arta se schimbă în permanenţă, dar n-aş avea curajul să spun că e o evoluţie. Se schimbă. Atât.” (p. 119). Sunt numeroase alte opinii privind literatura şi artele în general care ar merita să fie evidenţiate, dar spaţiul nu ne mai permite. Dar singurul lucru important este că aceste confesiuni vin după lungi perioade de decantări care le-au conferit calitatea cristalului.

Am insistat mai mult asupra literatului, deşi nici în acest interviu n-a fost privilegiat, pentru că politicianul a acaparat şi aici partea mai mare a spaţiului, dar despre el voi spune mai puţine, el este mult mai cunoscut decât poetul. Măcar din când în când să ocupe locul secund. Politicianul este un om cu discurs bazat pe şabloane, „vorbeşte întruna despre cei o mie de ani pe care-i avem în spate, despre cei o mie de ani pe care-i vom zidi în viitor, cu toate că politicianul trăieşte în prezent, într-un prezent în care de cele mai multe ori se foloseşte de diferite tactici. Cel mult speră că zideşte viitorul, că pune bazele unei structuri durabile, apoi, la un moment dat, îşi dă seama că în lumea politicului care-l înconjoară este vorba, de fapt, de tehnicile privind obţinerea şi păstrarea puterii” (p. 77). Nici când este vorba de politică, Markó nu este genul hipersecretos, aproape că nu există întrebare la care să nu răspundă franc, fără ocolişuri, nu se ascunde nici în spatele atât de des invocatelor secrete de alţii, nici nu urmăreşte să devină mai misterios, posesor al unor adevăruri care rămân pentru totdeauna apanajul celor aleşi, el este politicianul interesat de probleme identitare, a făcut o „politică de reprezentanţă etnică” (p. 78), de conservare a identităţii maghiare, a „felului în care se poate crea o relaţie între cele două etnii, astfel încât să rezulte o convieţuire bazată pe libertate şi egalitate” (p. 77).

Răspunsurile la întrebările care vizează societatea şi domeniul politicului detaliază „sincer şi cinstit” o multitudine de evenimente şi nuanţe, dedesubturi şi manipulări, inventariază o sumedenie de lucruri cunoscute pentru noi, cum ar fi naţionalismul ceauşist, retorica fascistoidă, antimaghiarismul, antisemitismul, antiminoritarismul, intoleranţa faţă de orice fel de alteritate, vânzarea evreilor, a saşilor etc., însă chiar dacă ar putea părea plicticoase pentru generaţia matură, cititorul din alte arealuri, care n-a fost constrâns să le îndure, să le trăiască pe propria piele, n-ar înţelege o seamă de evenimente, întâmplări, consecinţe, atitudini dacă nu i-ar fi explicate. Uneori păcătuim tocmai prin asta, considerând că aceste lucruri sunt cunoscute, fără să ţinem cont că deja începem noi înşine să le uităm, să le depozităm într-un ungher de memorie de parcă nu s-ar fi petrecut niciodată, iar ceea ce ajunge la generaţia tânără, mai ales cea născută după ’89, pare să sufere ciobiri de veridicitate ori să i se imprime suspiciunea de exagerare. În istoria recentă, manipularea informaţiei este facilă şi chiar se recurge la ea în slujba unor scopuri politice, electorale, administrative sau patrimoniale. Markó se pronunţă cu o fermitate tăioasă despre personalităţi controversate ale prezentului, cum ar fi Tőkés László şi Orbán Viktor, despre evenimentele tragice din 19-20 martie 1990, despre naţionalismul unora şi altora. În ce-l priveşte pe Tőkés, spicuirile din opiniile lui Markó îl aşează pe fostul pastor într-un portret extrem de precis, cu tuşe groase, aproape de caricatură: „a fost întotdeauna, deci şi atunci, şi acum, un om închis, care nu s-a putut integra în nici un fel de cadru”, „nu pot să cred că ar fi fost un revoluţionar convins. Pur şi simplu, n-a putut să se integrez nici măcar în ierarhia propriei eparhii” (p. 170). „Rolul lui Tőkés nu fusese chiar atât de complicat cum încearcă unii să-l prezinte. Să ne înţelegem din start: a dăunat enorm întregii comunităţi maghiare din Ardeal prin faptul că a risipit capitalul moral şi politic de care făcuse rost prin asumarea rolului de la Timişoara”, „nu face faţă rolului de lider” (p. 171), „s-a dovedit slab pentru rolul pe care i-l oferise istoria” (p. 172), o umbră palidă a altor opozanţi din Europa, cum ar fi Havel, de pildă, „Tőkés, pur şi simplu, şi-a irosit şansa, iar eşecul lui a fost o consecinţă directă a personalităţii sale”, „din el a lipsit complet empatia. Tot timpul avea pretenţia ca alţii să-l înţeleagă, dar el nu era dispus să înţeleagă pe nimeni, nici măcar să asculte. Aşa este şi în prezent” (p. 173)

În ce-l priveşte pe premierul ungar, prieten al lui Tőkés, consideră că „Orbán într-adevăr merge într-o direcţie fundamentalistă. Orbán este omul schimbărilor, dar nu al acelor schimbări pe care eu le-aş considera benefice pentru Ungaria. El vrea o societate autarhică, el vrea ţara înapoi într-un trecut falsificat (…) o întoarcere în trecut. Dorinţa asta încăpăţânată de a merge înapoi, în lumea interbelică, în cea a găitanelor şi a mănunchiurilor de colilie… o consider extrem de periculoasă, mortală… Orbán se vede clar că se cramponează să meargă undeva înapoi, dar am impresia că nici el nu ştie unde anume” (p. 177), a făcut din politică o ambiţie personală, ceea ce se sfârşeşte, de regulă, cu intransigenţe şi suspiciuni morbide care conduc spre prăbuşire.

Zilele din martie sunt discutate pe larg. Citez numai câteva extrase: „S-au ciocnit două etnii şi două concepţii diferite. Două proiecte diferite privind viitorul”, totul ca urmare a unor manipulări care au început cu mult înainte, „totul s-a transformat într-un război civil local” (p. 186), dar, din fericire, raţiunea rece a învins, ajutată, se pare, şi de spaima de ce ar putea urma dacă nu se pune capăt imediat nebuniei declanşate cu iresponsabilitate criminală.

Şi se vorbeşte despre multe alt lucruri, din toate conturându-se o personalitate complexă, nu lipsită de contradicţii, dar care tânjeşte după armonie. Această carte îl prezintă pe Markó în reflectarea propriei oglinzi, e o imagine lucidă despre sine, credibilă, fără accente pătimaşe, acea zugrăvire pe care artiştii plastici o numesc autoportret. Unul reuşit.

*

Pentru cititorul român, căci pentru carte nu mai contează, trebuie să întăresc informaţia pe care i-am dat-o în câteva rânduri, să nu creadă cumva că am fost superficial: Szilágyi Domokos a murit în 1976, şi nu 1977, cum greşit apare în carte la pagina 139.

__________

* Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară. Convorbiri cu Markó Béla despre literatură, politică, societate. Traducere şi note de Anamaria Pop. Traducerea poemelor inserate de Paul Drumaru. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014, 299 p.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

KOCSIS Francisko – Poeme

LEAD Technologies Inc. V1.01

After you, mister Coleridge

Ţin minte totul până la amănunte care ar putea să pară

pură invenţie pentru orice sceptic, nu şi pentru mine,

pentru că eu am avut parte de cea mai mare uimire

în după-amiaza aceea târzie,

la ora când lumina deschide privelişti fantaste,

ne-am pomenit brusc alături, aproape umăr la umăr,

mergând în aceeaşi direcţie nu foarte clară,

el ţinea în mână un trandafir din soiul peace

ce-şi schimba nuanţa petalelor grele în roşcat pal

şi galben de lumină filtrată ca un ten

colorat de emoţii, gânduri, senzaţii, pudoare –

şi i-am vorbit curat, fără accent şi fără greşeală

într-o limbă pe care n-o cunoşteam

şi-n care n-am mai comunicat niciodată,

era atât de curtenitor şi de distins încât îmi părea

prea fragil pentru o boemă atât de îndelungată,

dar mă înşelam, pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit

vreodată să agreseze seninătatea aceea de zeu,

n-ar fi cutezat să tulbure alura de arhanghel;

în timpul acesta scurt, ne-am apropiat de locul

acela ce părea o intrare, cu cuvinte rostite

întâia oară în viaţă l-am poftit s-o ia înainte:

After you, mister Coleridge, după dumneavoastră,

e o mare onoare să vă-nsoţesc în acest vis,

să trecem împreună prin această poartă

ca un univers întredeschis…

Abia dac-am terminat ce-avem de zis şi am sărit

din aţipeală buimac, răvăşit:

în vaza de pe masă aveam un trandafir alb

identic întru totul cu cel din mâna lui Coleridge

şi pe jos o petală cu vagi nuanţe galben-rubinii.

 

 

Cârteală

Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele

şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;

sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta

nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti

nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine

în momentele de supărare, când nu doar cuvintele s-au tulburat

în felul lor prostesc de şicanare,

ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut infarct;

nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna

uneori după suflet ca nişte biete animale speriate

de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,

ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi prea des,

de prea multe ori ai impresia că eşti tratat

ca unul care o dă în mod repetat în bară;

nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze

şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă

când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,

căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –

aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare

ori vreun alt fir de despicat.

 

Am văzut un cimitir…

Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,

de parcă la iluminatul din anul trecut

toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –

sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând

ori tulburat presentiment a semănat lumină;

am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –

printre stâlpii funerari, un lan de lumânări

pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison

foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,

părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt

împins afară, la vedere;

ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,

mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,

făcând din fantezie un simplu amănunt,

făcând din suflet un vajnic gură-cască –;

o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,

un hoinar mâncător de seminţe

să lege între ele lumi despărţite de morminte

 

Înserare lină

În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori

e linişte sau resemnare?

Pe-un buştean putred cotropit de licheni

şade un bătrân ostenit, fără vlagă,

şi-a pus clopul alături

şi pufăie pierdut din lulea;

atât de lin îl cuprinde înserarea

de parcă s-ar teme de la geana jarului

să nu-şi aprindă pulpana,

să nu strice cu graba petala amară de cicoare

răsfrântă-n albastrul de fum.

Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,

adierea stârneşte un foşnet de tun –

bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,

se ridică anevoie şi porneşte spre liziera

aflată la câţiva paşi depărtare,

dar îl întrece întunericul pe cărare.

 

Lampyris noctiluca

Oho, ce luciu rece de cuţit ori de alt metal ascuţit

sclipeşte noaptea pe cărarea ca un şarpe descolăcit,

lumina puţină întoarsă din drum înfiorează

orice călător prin ţinutul ce pare bântuit,

nimeni nu se-aventurează să afle cine luminează locul

c-un felinar şi ce caută cu-atâta obstinare

tocmai în locul în care nici ziua nu găseşti

mai mult de câţiva ciulini şi câteva smocuri de iarbă

adăpostite de tufa de măceş;

omul fascinant de pastelul nocturn,

citit şi răscitit de departe de lună,

îşi trimite imaginaţia să vadă ce se întâmplă

şi să pună-n poveste ce-a aflat,

dar nu-l poartă nimeni, se poartă singur,

un ghem de licurici se rostogoleşte înainte şi-napoi

într-un fantastic, încins dans nupţial,

se opreşte din când în când ca un om care caută ceva

pierdut mai înainte sau mai dinainte de fi

nevoie să se facă lumină,

pâlpâie apoi ca suflat de-o adiere fără vlagă

şi se-ntoarce de unde-a plecat,

stăruitor ca o obsesie,

ca un gând neînduplecat.

 

 

Eu n-am ce să-i spun lui Richard

Eu n-am ce să-i spun lui Richard, iar ce-mi spune el

ori e şaradă, ori aiureală pură,

cuvântul lui îmi pare un strigăt anemic

de târgoveţ păcălit la marfă de geambaşi abili

ori tras pe sfoară de saltimbanci de duzină,

nici tragicul negru nu mă convinge că-l resimte,

încearcă să-mi arate terifiantul hău de disperare

în care se zbate stârnind vârtejul de ecouri,

dar eu nu văd decât tărăboiul pe care-l face

un ins care ar trebui să fie un pic mai la locul lui,

să-şi respecte cât de cât blazonul;

cred că are motivele lui, dar n-am ce să-i spun –

eu stau şi aştept în alte culise,

sunt tăcut, senin şi joc rolul altui nebun.

 

 

Octombrie 2015, ziua 5

Când am trecut în seara aceea ploioasă de octombrie

prin centrul oraşului,

am văzut deodată vitraliile puternic iluminate

de la Palatul Culturii şi m-am oprit în loc la vederea

umbrei dense cocoţate pe pervazul umed, alunecos;

îmi părea că privirea îmi joacă feste, m-am frecat la ochi

şi i-am mijit cât am putut de tare,

căci nu puteam crede cu nici un chip că acolo sus

ar fi putut ajunge ceva apropiat de-o formă de om,

credeam că lumina din interior aruncă în afară

o pată atât de bizară şi abia perceptibil mişcătoare,

dar atunci uluirea a devenit şi mai mare, când am văzut

că în basorelieful de dedesubt s-a produs o schimbare

nu imposibilă, dar cu totul năucitoare,

căci micul Bolyai a fugit de la ora de geometrie,

s-a căţărat pe pervazul lat şi printr-o crăpătură

a nobilei sticle trăgea cu ochiul la cei adunaţi în sală;

după cum şi-a înălţat capul, mi-am dat seama

că blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa

pe absent, îl lăsa să-şi contemple vedeniile,

să se ducă-n timpul ce va fi cât mai departe

şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi

cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare;

Doamne, cum ploua, ce de şiroaie

stricau văzul în fiecare clipă,

dar ce bine totuşi că am putut să-l văd căţărat acolo sus

şi-apoi din nou la locul lui, în bronzul de sub cornişă.

 

 

Omul

Ca să nu fie copleşit de singurătate,

omul deapănă amintiri

în toate limbile.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]